Caii liberi

Era o școală bună Loga. De dresaj. Caii pur-singe erau la clasa de mate-fizică. Noi eram trăpașii  de la mate-mecanică . Și tocmai noi l-am primit la limba romăna pe cel mai temut profesor din liceu. A intrat in clasă, la costum. Avea si cravată. Dacă mă straduiesc poate că rețin si culoarea. A pus catalogul pe masă. Apoi s-a departat un pic și a zis Buna ziua . Nu știu dacă astepta vreun răspuns.S-a prezentat scurt-deși cu toții știam cine este.Apoi a luat creta și a scris pe tablă patru versuri . Mi-au rămas impregnate pe cortex și azi.

„Omule care nădăjduiesti / Ostenită umbră in lumina prăfoasă / Ultima căldură te va părăsi dintr-o clipă in alta/ Si nedefenit vei rătăci” .

Mai jos a scris numele poetului -Giuseppe Ungaretti . S-a depărtat din nou-puțin teatral- le-a citit cu voce tare si a zis „Va rog sa-mi spuneti ce vă spun aceste versuri”  .

Peste clasă s-a așternut o liniște bacoviană.Se auzea doar scirțîitul creionului căci fiecare  dintre noi copiam versurile in caiet pentru a cincizecea oară.Poate la a patruzecisi cincea  ne vine vreo idee. …Omule care nadajduiesti… Nu  mai nadajduiam decît la clopotel..dar ora era la început . De ce ne-a ales tocmai pe noi ? De ce nu s-a dus la lipițanii ăia de la mate-fizică ?Cu noi să vorbească despre prelucrare prin așchiere sau tehnici de sudură.  Nu să ne ia cu subtilități din astea…Ostenită umbră in lumina prăfoasă…  Prin lumina prăfoasă vedeam umbra lui Cicio din prima bancă care altfel prindea și musca din zbor însă acum parcă iși inșurubase gitul ca să pară invizibil. Zombilă –cel mai vocal dintre noi –era mut ca  lebăda lui Blaga. Asteptam  să ne salveze cineva, poate Geta , care era cea mai bună din clasă la literatura  . Ne era groaznic de frică sa gîndim singuri așa că mai bine nu gîndeam de loc .În acele timpuri -cînd si caii se împușcă nu-i așa- teama de a călca strîmb era mare.  Pe fața lui se citea deja un început de dezamăgire .A  trecut la Apollinaire.A crezut că poate merge cu francezii.Dar noi ne blocaserăm încă de la italian. Apoi ne-a privit numai pe noi băieții –cu oarecare decepție. Ne-a zis parcă șoptit dar aspru  „Domnilor, cînd veți iubi o fată, ce îi veți spune „? Nu am înțeles imediat insa cîtiva ani  mai tîrziu cind un coleg mi- a prezentat scrierile lui Nicolae Breban, sîmburii erau plantați atunci .Cind s-a terminat lectia si a iesit din clasă am inteles că nu va fi primul pe lista profesorilor invitati la banchet . Poate ca nu va fi invitat de loc.Dar am mai înțeles incă ceva. Nu imediat ci pe parcursul anului. Datorită lui si a Doamnei Bîtea cu care am făcut  în clasa a zecea, am înțeles   că in literatură ,spre deosebire de celelalte materii –  nu există răspuns bun sau greșit.Caii nu sunt inhămați la trăsura vremurilor mînați de vreun birjar mai mult sau mai puțin priceput. În literatură caii galopeaza liber.