Revoluția de Bumbac

Mult timp am crezut că din toate obiectele cu care conviețuiesc în aceași casă cea mai proastă relație o am cu mașina de spălat. Acum îmi dau seama că am greșit.Cea mai proastă relație o am cu frînghia pe care se întind rufe.

Recent m-am înscris la un grup de suport pentru bărbații care întind rufe și am aflat că nu sunt singur.Există foarte mulți bărbați care preferă să facă orice altceva numai să nu întindă rufe.Pentru că întinsul rufelor nu se prea potrivește cu etosul masculin.

Un bărbat care gătește  e sexy ,un bărbat care calcă e sexy , pînă și un bărbat care duce gunoiul e sexy .Dar un bărbat care întinde rufele se contopește cu ele .  După mai multe întinzături  devine ca ăla din poezia lui Arghezi, cel cu ochii de faianță.

La o femeie treaba stă altfel. O femeie care întinde rufele e grațioasă ca o zeiță.Am văzut un film în care Sofia Loren agăța rufele pe  acoperișul unei clădiri, din spate venea Mastroiani și acolo între cearceafuri se consuma povestea lor de dragoste. Am vrut să-i propun și eu lui nevastă-mea  această variantă. Mi-a zis că nu sunt Mastroiani. E drept că nici ea nu se mai suie pe acoperișuri.

Laundry_2

Dar chiar și așa ar fi cumva suportabil dacă n-ar fi problema spinoasă a șosetelor.Șosetele sunt oaia neagră a oricărei spălături. .Odată intrați în mașina de spălat dau de gustul dulce al libertății. Ca niște aurolaci îmbătați cu detergent își uită obligațiile familiare .Iar libertatea la un ciorap  înseamnă eliberarea  de vechiul partener în căutarea unui alt partener mai supraelastic . Și la oameni e la fel. Dar de la ciorapi aveam totuși niște pretenții.

Iar ultimul ciorap-cel mai anarhist dintre ei- rămîne întotdeauna înțepenit în mășina de spălat undeva în spatele rotorului făcînd orice încercare de regrupare imposibilă

Am un hîrdău pentru ciorapii burlaci, divorțați sau care pur și simplu s-au plictisit să-și mai caute perechea . Și după fiecare spălătură hîrdăul ăsta devine tot mai mare . Prin contrast sertarul cu ciorapii împerechiați  se subțiază pe zi ce trece.

Mi-am adunat toți ciorapii răzvrătiți. Le-am vorbit frumos, ca de la om la bumbac. Ei interpretau asta ca un semn de slăbiciune. Ciorapii simt slăbiciunea. Tot așa cum oamenii își miroasa ciorapii și ciorapii îsi miroasă oamenii.Vezi că merge și așa-a zis un ciorap de lînă către unul în dungi.Pînă la urmă mi-am pierdut răbdarea. Am desființat hîrdăul  și mi-am înlocuit ciorapii rebeli cu ciorapi  cumpărați la en-gros printr-o firmă de leasing, identici,toți de o seamă de o făptură și de o mamă. Din China.I-am reeducat.Ciorapii sunt   de acum mult mai docili  fiindcă știu că sunt înlocuibili.Am înăbușit Revoluția de Bumbac.Rămîne acum să mai înăbuș și Răscoala cămășilor boțite, Revolta  tricourilor întoarse și Răzmerița pantalonilor cu șervețele de hîrtie uitate în buzunare.Pînă la urmă poate mă împrietenesc cu frînghia.

Așa că doamnelor ,dacă aveți totuși marele noroc să dați peste un partener care e dispus să întindă rufe,răsplătiți-l. Nu trebuie-pentru asta-să vă urcați pe acoperiș. E destul să cumpărați o lenjerie mai sexy pe care să i-o strecurați discret în coșul cu rufe. Vă asigur că de-abia va aștepta următoarea spălătură.

Și -dacă n-ați sesizat-postarea asta nu este doar despre ciorapi. Este mai ales despre cei care-i poartă.

prima_cititoare
Aici trebuia să pun o poză ilustrativă pe care mi-au promis-o niște colege. Cum poza nu a venit, am pus-o pe colega asta

Rația de fericire

Nu știu dacă mulți din colegii noștri îsi mai amintesc de Filimon. A trecut prin viață ca și cum n-ar fi fost  .

A plonjat direct din orașul lui patriarhal în groapa cu lei a căminului studențesc. Nu s-a adaptat acolo. Prea erau înghesuiți  unii în viețile altora. El avea nevoie de spațiu.Era mai altfel.

M-a rugat să-l ajut să-și găsească o gazdă.Se atașase cumva de mine. Eram și colegi de grupă. Mai povesteam uneori .Despre viață și despre eternul feminin. „Uite o fată după care întorci capul”-era expresia lui. El personal, nu-l întorcea niciodată.Era prea timid.

O vreme totul a decurs normal.Apoi mi s-a plîns că începuse să simtă niște dureri ascuțite în ceafă.  . „Vezi-dacă ai început să întorci capu după fete”-i-am spus în glumă. Dar Filimon nu glumea. A început să vină mai sporadic la cursuri. Într-o zi am primit un telefon de la el .Mi-a spus că s-a internat într-un spital psihiatric.

psiho_1
Așa arată acum. Tot așa arăta și atunci

L-am vizitat .Spitalul era uitat de timp.Pacienții de asemenea.Toată istoria lumii se strînsese în spatele pereților ălora în care ultimele rămășițe de tencuială căzusera de mult.Pe culoarul întunecos Napoleon Bonaparte purta o discuție aprinsă cu împărăteasa Elena.Amîndoi purtau un halat ponosit nespălat de luni de zile .Acel halat era singurul element care-i deosebea pe pacienți de personalul spitalului. Mantia de dilimac.Filimon mă aștepta.Mi-a povestit programul lui.Diminețile faceă ședințe de  psihoterapie.Psihologul îi cerea să deseneze diferite obiecte. Astăzi desenase copaci.Se mira psihoterapeutul de ce copacii lui au ramurile întoarse și nu fac fructe.

 

L-am întrebat dacă are nevoie de ceva. Da!Dacă pot să-l ajut cu viza de flotant. Voia să-si ia rația de alimente după ce va ieși de acolo . Și că da, ar mai fi ceva -.Deși nu vorbise niciodată cu ea, și-ar dori foarte mult să-l viziteze Sorana.

Ești nebun-îmi venea să-i zic.Aveam multe colege interesante. Unele erau ca un vîrf de munte-ascuțite și inaccesibile, altele erau spumoase ca un val de mare . Dar Sorana? Sorana era toate la un loc.Era și Capri și Toscana, auroră boreală și vulcan noroios..Unul din cele mai frumoase peisaje din facultate.Dar ce să caute ea la spitalul de psihiatrie?

Peste o săptămînă l-am vizitat din nou.I-am adus niște mere.I-am zis că încă nu am reușit să aranjez cu viza de flotant. Dar că jos în hol îl așteaptă Sorana. Ochii ăia stinși s-au aprins  ca atinși de o brichetă magică. La un om trist nici nu simți cînd e foarte trist. În schimb veselia e ca o ninsoare în Sahara.Mi-am îmbrăcat mantia lui ca să-l eliberez.Oricum dacă venea seara un control, conta să iasă halatele la numărătoare. L-am rugat să nu stea mult.

Știam că din punct de vedere deontologic făcusem o prostie. Poate că îl scoteam din echilibrul lui .Dar pe atunci nu gîndeam deontologic. Și acum la fel .

Mă pitisem în spatele unei ferestre să nu mă observe nici Napoleon Bonaparte și nici împărăteasa Elena.Mă tot uitam pe ceas.Trecuse deja mai bine de o oră. Începusem să mă tem că nu se mai întoarce și că mîine voi desena eu copaci în locul lui. S-a întors după aproape două ore. I-am văzut chipul .Poate nu-l putusem ajuta cu rația la zahăr,ouă,ulei dar ….ce bine că fericirea încă era la liber.

La plecare am întrebat-o pe Sorana unde au fost . „Am stat pe o bancă și am vorbit. Are în el atîta iubire nefolosită.”

 

Peste cîteva săptămîni Filimon s-a retras definitiv de la cursuri. Apoi s-a întors în orașul său patriarhal.Peste cîțva ani am aflat că a murit.Copacul lui cu ramuri întoarse nu apucase să facă fructe.

Mă mai gîndesc uneori la el.Am în imagine un halat ponosit și o viață chinuită.O viață mai puțin o zi. Ziua aia frumoasă de primăvară în care și-a luat  rația de fericire.

 

florin_1