Din amintirile unui Gheorghe

Cînd te numești  Schimmerling Gheorghe nu poți deveni altceva decît un satiric. E un nume  care poartă în el embrionul unei disonanțe cognitive,  ca o motocicletă cu remorcă  sau ca un camion cu ataș , un nume la care funcționarii școlii parcă treceau prin chinurile Golgotei cînd trebuiau să pronunțe Schimmerling după care urma recompensa în  banalul,eliberatorul  Gheorghe.

In timpul anului eram Gyuri sau Schimi sau Dilas doar odată pe an ,de 23 aprilie eram Gheorghe .Nu știu prin ce poznă a statisticii în clasa aia de 36 de elevi tocmai eu eram singurul Gheorghe.

În clasa a șasea ziua de 23 aprilie cădea într-o zi de practică în atelier. Aveam un maistru foarte simpatic, pe nume Doboșan. Și în ziua aia văd cum toți elevii și maistrul se adună în jurul meu și îmi zic La Mulți Ani. Sunt surprins și un pic speriat. Tocmai văzusem un film cu două bande de mafioți rivale unde șeful unei bande îi organiza -chipurile- o petrecere surpriză rivalului său -ca să-l lichideze . „Dar ziua mea e în octombrie”- zic ,exact ca nenorocitul ăla de mafiot.”E și azi”-îmi zice Codruța.”E Sfântul Gheorghe”.Atunci am aflat pentru prima oară că am două zile  de naștere.

În ziua aia maistrul Doboșan m-a învoit ca să le fac cinste colegilor  .Mi-a zis  că dacă mă întreabă cineva să zic că dumnealui mi-a dat voie. Deși pe directorul școlii îl chema Călugăru Igor, nu prea era dus la biserică.Și cu numele lui, el era într-o disonanță interioară mai puternică decît a mea .

De la școală mă duc glonț la servici la mama să-i povestesc și ei ce descoperisem .Mama se sperie cînd mă vede căci mă știa la practică.

“Mi-au dat drumul.E ziua mea !!” -îi zic eu exaltat .”Cum ziua ta ?” -întreabă ea surprinsă.”Cum mamă chiar nu știi . E Sfântul Gheorghe”  .Mama se face albă la față .

–“Păi, nu e sfântul nostru”-a zis ea. Atunci am înțeles pentru prima oară că sfinții spre deosebire de Dumnezeu nu sunt ai tuturor .Dar mama care avea foarte mult tact nu a intrat în dezbaterea teologică  ci a venit cu mine la Alimentara ,ca să-l cinstim împreună pe noul meu patron .După care m-am întors la școală unde colegii mi-au cîntat Mulți Ani Trăiască.

De atunci l-am tot căutat pe Sfântul Gheorghe,deși știam de acum că nu e sfântul meu. Voiam să-i spun că am dat odată de băut în cinstea lui. Bine,nu chiar de băut dar o napolitană și un Dănuț.Dar nu am reușit să dau de el nicicum.În anii ăia materialist-dialectici era și el marginalizat .

L-am întîlnit pe Sfântul Gheorghe mult mai tîrziu într-un muzeu din Paris. Am fost puțin dezamăgit. Nu prea se potrivea cu imaginea pe care mi-o creasem despre el în mintea mea de copil.Am crezut că e un tip bonom care o să-mi facă cu ochiul ,șmecherește,  ca de la Gheorghe la Gheorghe.Și care seamănă puțin cu maistrul Doboșan. În loc de asta am dat peste un teuton aspru, îmbrăcat din cap pînă în picioare în armură de zale, călare pe un cal alb, care aducea mai mult cu directorul Călugăru.Am stat  minute întregi în fața tabloului  ,l-am examinat pe toate părțile dar nu știu de ce însă din pictura aia   parcă  m-am identificat mai mult cu balaurul.

 

 

Zîna cea rea și zîna cea bună. Poveste de trezit copiii

A fost un weekend pe care n-am să-l uit toată viața.Era o sîmbătă frumoasă de februarie .Acum cîteva săptămîni. Stăteam pe o bancă  pe malul Mediteranei și făceam cam ce fac toți cînd stau pe o bancă.Îmi butonam telefonul mobil.Deodată îmi apare în cadru materialul  excelent al amicului Ilișoi – Învățăturile mamei Fatima către fiul său Tuncay.

andreea_3

Nu știu cum dar dintr-un instinct greu de explicat ridic pentru o clipă ochii de pe ecranul telefonului și rămîn înmărmurit. În fața mea la doar cîțiva zeci de metri , îmbrăcată într-un trening negru- se afla chiar  nora Fatimei -Andreea .Într-un anonimat care cred că-i făcea plăcere alerga  pe malul mării.Repede de tot îi fac și o poză.

andreea_1

Mă frec la ochi că parcă nu-mi vine să cred.Da, era chiar ea în toată splendoarea. O prezență aparte pe plaja din Tel Aviv.Imposibil să nu o remarci.Mă uit în jur ca să văd dacă fuge de plăcere sau de nevoie.Cînd mă asigur  că nu e nimeni pe urmele ei și aleargă ca la starea civilă- de bună voie și nesilită de nimeni-, prind curaj și pornesc  după ea în pas alergător. Dar zînele aleargă destul de repede. Nu numai în basme ci și  în realitate.Bine zicea mama Fatima că femeia asta cînd se apucă de ceva nu se mai oprește.Nici din măritat, nici din alergat. Iar plaja e destul de lungă și nici eu nu sunt chiar în formă .În plus avea  căști pe urechi așa că orice încercare de a o apela verbal era sortită eșecului. Și tocmai cînd credeam că va dispare  pentru totdeauna din cîmpul meu vizual și implicit din viața mea,am un noroc chior.Se oprește  și se așează pe o piatră.Îmi trag răsuflarea și mă apropii de ea. Îmi pregătesc mutarea de deschidere   .”Sunt un admirator al Dumneavoastră”-deschiderea standard cu pionii .Dar ea nu mă obsearvă.E tot cu căștile pe urechi iar ochii ei jucăuși privesc departe  undeva în zare unde cerul se apleacă peste valuri . Deodată văd cum zîmbetul acela frumos îi dispare de pe față.

andreea_2

Mă uit și eu în direcția aia .Din spuma mării într-un minuscul bikini care lăsa la vedere ceea ce mai văzuseră doar Parisul,Monaco și Ștefan Bănică jr, cu un trup diafan ca tras prin inel îeșea nimeni alta decît marea ei rivală .Mihaela. Eu citisem prin revistele de bîrfe  că  se tratează la Felix   -dar așa-s femeile, neprevăzute. Nu se iau după ce scrie în reviste.Era aici la mare ,cu mine.Fără Elan dar plină de energie .

mihaela_1

O vede și ea pe Andreea. Își scutură părul  cu un gest aristocratic care îmi amintește de un film cu Ursula Andress .Băieților de la Salvamar încep să le curgă balele. Dacă cineva ar fi avut proasta idee să se înece în momentul ăla, probabil nu ar fi sărit nimeni să-l salveze .Cele două dive sunt acum aproape față în față. Venus și Afrodita. Eu și băieții de la Salvamar .Martori bulversați la ceea ce ar putea să devină un episod din Războiul Stelelor. Dar eu nu sunt George Lucas .Nu-mi plac conflictele. Voiam să fiu oriunde altundeva.M-aș fi teleportat în serialul Dallas  între Sue Ellen și Pamela. Alea măcar îs fete liniștite,din Texas . Nu drăcoaice  din Moldova ca astea două.Preț de cîteva clipe se privesc una pe alta drept în negrul ochelarilor de soare.Apoi fără să-și spună un cuvînt pornesc fiecare în direcție opusă.

Eu rămîn între ele,derutat, ca un cîine fără stăpîn.Nu știam încotro s-o apuc. Pe de o parte voiam să alerg după  Andreea să o previn „Dacă tot l-ai aruncat pe Tuncay ,să te ferești de soacra Fatima .E mai răzbunătoare  ca Erdogan”. Pe de altă parte aș fi vrut să alerg după Mihaela să-i strig  – „Să știi că și eu am talent .Ai să-ți dai seama de asta.Poate nu astăzi, poate nu mîine dar în curînd și pentru tot restul vieții”.Dar vorbele nu-mi ieșeau din gură.Și nici pașii.Deodată simt că mă zgîlțîie cineva. Nu Andreea. Nu Mihaela. E vocea lui nevastă-mea .  „Hai Gyuri scoală , că îndată  ne vine zugravul”.

Mă dau jos din pat un pic deprimat. Nu numai pentru că am rămas  singur,fără Andreea, fără Mihaela doar cu Ibrahim zugravul și cu casa vraiște în cutii de carton. Dar cel mai nasol din toate a fost  cînd m-am dumirit că e 7 dimineața , nu e sîmbătă, e luni și mă așteaptă o săptămînă fierbinte  între vapori de metanol cu Ibrahim zugravu,care seamănă un pic cu Pepe.Și tare mi-e frică că  de săptămîna viitoare  am să încep să visez  cu Oana Zăvoranu.