Simfonie în laminor. Partea a patra- vivace

Oda speranței

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Dacă Freud-și noi odată cu el- n-ar fi fost cititor în vise ci în stele,  poate că am fi intuit că fulgerul apărut  în acel capăt de an pe cerul Brașovului va genera niște mișcări subterane ce vor duce -peste doi ani- la un  imens tsunami care va mătura totul în cale ,iar o dictatură care părea săpată în stîncă pentru ani lumină se va prăbuși în patru zile. Cîteva sute de tineri curajoși  vor plăti cu viața lor prețul libertății colective dar porțile acelea care păreau ferecate pentru veșnicie se vor deschide și prin ele vor ieși zeci de mii de oameni în căutarea unui trai mai bun sau pur și simplu dornici să se convingă dacă locurile acelea cu nume anglo-saxon  ori galic despre care auziseră  la orele de  engleză sau franceză din liceu ,există cu adevărat. Printre ei va ieși si Pedros ,amicul meu cel cu actele băgate  , va colinda cîțva ani,  se va îmbăta cu aerul curat al Alpilor și al Pirineilor iar apoi se va întoarce să trăiască tot în Carpați căci nicăieri munții nu sunt la fel ca acasă.Iar domnișoara Ina cea pătimașă, căreia în zadar i-am căutat un defect se va mărita cu Relu și poate că peste ani ne vom regăsi  pe aplicația aia care îi apropie pe cei aflați departe și îi depărtează pe cei aflați aproape. Zamora va pleca la București și prin intermediul radioului va aduce muzica lui în casele multor români. Și cine știe poate că această țara eliberată în sfîrșit de tiranie și de partidul unic va intra în Europa nu doar cu gîndul ci și cu fapta ,și  poate că Timișoara, orașul meu de suflet va deveni chiar capitala culturală a Europei. Poate că toate astea se vor întîmpla într-o bună zi, însă atunci în anul de grație 1987 ,Europa era încă foarte departe.

Cît despre mine, săptămîna aceea din noiembrie 1987 îmi va schimba viața pentru totdeauna .

În acea săptămînă m-am reîntors mai devreme în Timișoara căci aveam de făcut două drumuri ambele de foarte mare încărcătură emoțională.

Primul drum a fost la cimitir.Era comemorarea de un an  de cînd mama , care îmi fusese scut în momentele grele ale vieții pierduse bătălia cu boala aceea nemiloasă  -iar dintre toate lipsurile din anii aceia,  reale sau închipuite  ,lipsa de mamă era  cea mai apăsătoare. Al doilea drum a fost la o clădire cenușie de pe Bv Leontin Sălăjan .Subofițerul morocănos de la poartă m-a întrebat ce caut,a strîmbat din nas  cînd a auzit  dar m-a îndreptat către un birou  unde am înaintat formularele.Formularele mici- așa-i spunea .

leaving in the rain

Din acea clădire avea să iasă un om nou-dar nu în sensul cum scria pe lozincile din combinatul siderurgic -ci un om aflat la baza unui  drum lung , întortocheat , care  la capătul lui avea să-l poarte într-o țară veche-nouă ,o țară  pe care o visase  un alt dramaturg idealist  din orașul lui Freud,dar  ceva mai întreprinzător  , pe numele său Herzl Tivadar.

plecarea_2

Pe sonetele de la sfîrșitul liceului se obișnuia să ne scriem unul altuia cîte o dedicație din literatura clasică sau din înțelepciunea proprie.Un coleg ,mai clarvăzător  scrisese patru versuri dintr-o poezie -Puterea Amintirii- a unui poet astăzi pe nedrept uitat, Dimitrie Anghel.

 

Oricum pînă la capăt aminte ne-om aduce

 Și oricît de departe destinele ne-or duce

 Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde

 Cînd ne-om suna noi lanțul , al tău ne va răspunde.

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Iar ea ,Timișoara amintirilor îmi răspunde . „Ce puii mei zdrăngăni la ora asta !! N-ai somn ??!!” ..Dar nu, asta nu e Timișoara. E doar un bețiv mahmur vegetînd pe o bancă, după o noapte de chef .

Dar  nu pot încheia  Simfonia în Laminor astfel.Am nevoie de un alt acord pentru final.

 

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Și..nimic. Lanțul nu se mișcă.E blocat.Poate că trebuie uns cu ulei. Funcționarul de la  primărie îmi spune că lanțurile nu-s treaba lor.Nici porțile care cad peste oameni la furtună, nici semafoarele cu IQ ridicat și eficiență scăzută.După care funcționarul șugubăț o dă pe poezie

 

Trageți de el mai tare

Sau pentru depanare

Faceți  o sesizare

În patru exemplare

Dar nu, nici asta nu e Timișoara. E doar un funcționar mucalit de la primărie. Încerc  pentru a treia oară.

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.Și trag de el mai tare cum mă învăță funcționarul acela.Lanțul se rupe. Sun la serviciul de depanare lanțuri. Îmi răspunde robotul.Pentru plată apăsați tasta Fa Diez.Pentru vorbă apăsați tasta La Minor.Apăs LaMinor.O muzică enervantă.După care o  voce acră.Preferam muzica.  – „De ce ați tras așa de tare. E vina dumneavoastră. Va trebui să plătiți lanțul.” ” Îl plătesc -doar trimiteți un depanator să-l schimbe”.Iarăși muzica aia enervantă după care din nou vocea cea acră. „Nu vă putem trimite, pentru că dumneavoastră ați făcut o sesizare ceva mai devreme.Trebuie mai întîi să vă rezolvăm sesizarea. Nu putem sări peste etape.” „Și cît durează- întreb disperat. „30 de zile lucrătoare, plus timpul alocat Poștei -în total cam trei luni.”

 

Dar nici asta nu e Timișoara.E doar o fătucă de la un call-center acră sau  prost plătită sau care s-a certat cu prietenul.

 

La cursul de dramaturgi începători ne-au învățat că dacă vrei să transmiți un mesaj îl spui de patru ori. Prima dată întorci spectatorul din drum, a doua oară îl faci să te privească,a treia oară să te și asculte iar a patra oară îi spui ce ai de spus . Deci…

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.

tms_2

Și Timișoara aceea căreia nu i se spunea Mica Vienă pentru că Vienei i se spunea Mica Timișoară, în care tocmai se inaugurase un nou spital -al patrulea pe anul ăsta- ,Timișoara în care tocmai sosise o delegație oficială de la Primăria din Helsinki ca să afle de la omologii lor timișoreni cum se poate lupta eficace contra corupției, în care se închisese o pușcărie din lipsă de delicvenți iar în locul ei se deschise un centru pentru copiii cu dizabilități ,Timișoara aceea nu a amintirilor și nici a prezentului ci poate Timișoara care va fi odată, a conștientului și a subconștientului deopotrivă-îmi răspunde. Iar răspunsul acesta îl aud tare și răspicat. Deși nu am ureche muzicală îl recunosc cu claritate.  E un răspuns venit tare de departe .Nu, nu seamănă cu O Simfonie in laminor dar seamănă  izbitor de mult cu clinchetul clopoțelului din clasa întîi. Și sunt aproape fericit …

tms_1

 

SFÂRȘIT