Portugalia, cea dincolo de toate

   Aproape de terminarea liceului am făcut un rămășag cu un amic, coleg de clasă , că cel care va ajunge primul să viziteze Portugalia îi va trimite o vedere celuilalt.  În epoca de dinaintea whatsappului și a instagramului vederile erau unica modalitate de a-ți marca teritoriul . Am ales ca țintă tocmai Portugalia căci ne venise un profesor nou de tehnologie ,fost lup de mare -care, atunci cînd se plictisea să ne vorbească de concasoarele cu fălci , ne împărtășea din aventurile lui maritime.  Nu voi ști niciodată cât era adevăr și cât ficțiune în poveștile sale dar de atunci am prins drag de țările cu ieșire la mare, mai ales mările din cealaltă Europă, cea interzisă . Marea era unificatoare, pe mare granițele se estompau  . În plus Portugalia era dincolo de toate, la capătul de vest al hărții  ,acolo unde  se termina geografia și începeau legendele . Departele ne fascina. Ne iubeam aproapele dar parcă și mai tare ne iubeam departele.

Am ajuns în Portugalia la mai bine de 35 de ani după acest legământ. Vederea nu am mai trimis-o , căci- din păcate- prietenul meu nu a mai avut răbdare să mai aștepte. S-a prăpădit acum cîțva ani. Excursia am făcut-o un pic și pentru el.

Portugalia mi s-a părut mult mai aproape -cel puțin sufletește -decît crezusem,atunci . O țară care pare să trăiască în armonie cu trecutul ei , de altfel nu are prea multe pete negre în istorie – nu a trecut prin comunism , nazism, rasism și alte isme – poate oleacă de dictatură dar și aia ceva mai blîndă – terminată brusc în 1974 printr-o revoluție mică , ultracentrală cînd o grupă de militari au hotărît că le ajunge .Am văzut multe senhoras purtînd garoafe roșii , pe 25 aprilie.La început am crezut că e o aniversare de terminare a liceului dar parcă tot orașul terminsase același liceu în același an .Mai tîrziu am aflat că era aniversarea revoluției care a pus capăt sistemului colonial, iar garoafa e simbolul ei . Atunci, pe 25 Aprilie 1974 portughezii și-au luat țara înapoi .Cu garoafe. Revoluția Garoafelor a schimbat Portugalia din temelii și a introdus-o practic în Europa.Democratizarea reală a luat un pic mai mult căci o parte din revoluționari -constituiți în Junta Salvării Naționale au smucit prea puternic volanul spre stînga .Sună cunoscut de undeva. Interesant e că cu cîțva ani înaintea revoluției dictatorul Salazar- care a condus țara timp de aproape 40 de ani- a suferit o hemoragie cerebrală căreia se credea că nu-i va supraviețui. Portughezii au numit un alt prim-ministru în locul lui. Cînd și-a revenit ,nimeni nu a îndrăznit să-i spună că a fost înlocuit și a mai trăit aproape doi ani ca prim-ministru paralel într-un stat paralel .Un fel de La revedere Lenin -în variantă portugheză.

Portugalia e o țară de poeți și navigatori . În cea mai faimoasă biserică a lor ,St Jeronimo din cartierul Belem, ridicată în cinstea campaniilor din Orient și descoperirea Indiei , se află la intrare, pe partea dreaptă cripta celui mai faimos poet portughez Camoes iar pe partea stîngă a celui mai faimos navigator Vasco da Gama.

Una din atracțiile Lisabonei este tramvaiul 28 , numărul liniei coincide cu anul inaugurării- 1928 cînd primele tramvaie au fost aduse din San Francisco. Pentru un timișorean ,absolvent al infamelor tramvaie 1 negru, 1 roșu si 1 galben în care călătoreai ca niște sardele portugheze, poate că nu e chiar așa o mare atracție dar din păcate majoritatea vizitatorilor Lisabonei nu sunt timișoreni așa că am fost nevoiți să așteptăm peste o oră la o coadă imensă în pestrița piață Martim Montiz ca să ne urcăm .

Frumusețea tramvaiului constă în păstrarea tradiției.Vagonul   arată  la fel și circulă exact pe același traseu ca acum 90 de ani , pe străzile înclinate din frumoasele cartiere Graca,Largo das Portas, Chiado,Estrella .La coborîri te poartă săltăreț ca Ronaldo ,la urcări merge opintit ca ultimul fado înainte de ora închiderii.Ai mereu senzația că îl vor lăsa frînele și se va prăvăli la vale.Interesant și ca în acest tramvai ești mereu avertizat să te ferești de hoții de buzunare ceea ce a contribuit la atmosfera familiară.
IMG_6039-940x1175
Foto-Blogul lui Otrava

Un alt punct care ni s-a recomandat a fost Mercado da Ribeiro din Cais do Sodre. Un vechi hangar renovat și transformat într-un patrulater de restaurante unde șezi ca un proletar dar mănînci ca un împărat. Am intrat și eu în taverna mohorîtă ,deși ferestrele erau curate dar prima impresie a fost că aici turiștii se transformă în muncitori într-o  uriașă industrie de consum . Cum prima impresie nu mi-a plăcut, am ieșit repede ca să pot să-mi fac a doua impresie . A doua impresie a fost la fel ca prima . A treia impresie nu mi-am mai făcut-o căci m-am dus în gara alăturată-Cais do Sodre- să mănînc un choriso într-un bufet proletar dar cel puțin în liniște.

IMG_5766-940x1175

Mi-au plăcut în schimb piețele. Piețele Lisabonei îți aduc aminte că Portugalia a fost cîndva un imperiu, unul din cele mai puternice din Europa.

Și dacă vrei să ieși un pic din Lisabona poți lua trenul din frumoasa piață Rossio către Sintra ,la 18 kilometri de Lisboa . Sintra este un orășel care merită vizitat, e și în patrimoniul UNESCO . Palatul Pena, așezat pe o stîncă pare decupat dintr-un film al lui Disney,nu degeaba familia regală l-a folosit ca reședință de vară . Pe dinăuntru mobilierul e mai degrabă modest, departe de opulența regilor francezi sau austrieci. În grădina palatului , cîteva turiste românce entuziasmate pozau niște flori  .Una din doamne spunea că parcă seamănă cu  ceva, nu știa exact cu ce,poate cu niște măciulii. Am vrut să-i sugerez că mai curînd seamănă cu florile din povestea aia ghidușă a lui Creangă – dar dintr-o anume pudoare nu mai dezvolt subiectul .

IMG_0350
Povestea măciuliei
Dar cel mai tare m-au impresionat portughezii. O țară de poeți și navigatori spuneam. Un popor fără ifose , cu foarte multă imaginație dar cu o permanentă sete de căutare. Ți-e foarte greu să-l definești pe portughezul tipic pentru că el de fapt nu există. Poate fi blondul pe care l-am întîlnit la Cascais, sau mulatrul care cînta jazz în Algarve.Dar portughez în cuget și-n simțiri nu devii decît după ce ai mîncat mîncarea lor tradițională – bacalhau com natas -îi zice pe limba lor- adică pește-cod- alb cu smîntînă , în diferite garnituri toate servite într-un vas termorezistent ca să se mănînce calde. Sau renumitele prăjituri portugheze ,pasteis de nata cu gălbenuș de ouă ,un pic ciudate pentru cineva obișnuit cu patiseria austro-ungară dar delicioase.

Am întîlnit foarte mulți englezi care s-au decis să-și trăiască bătrînețile în Portugalia . E drept că ei stau pe fonduri de pensii englezești, nu pe piloane șubrezite. Trebuie să știi și unde să te naști -spun ei-, dar și unde să îmbătrînești.Am înțeles că în primii 10 ani expatriații nu plătesc taxe pe venit. Nici măcar cel mai calculat englez nu-și face planuri pe mai mult de-atît.

IMG_0396.JPG

 

Eu încă nu m-am hotărît unde o să-mi petrec bătrînețile. Dar știu că după atîta iubire a aproapelui a venit timpul să iubesc un pic și departele. Mai ales că astăzi – spre deosebire de atunci în liceu-departele nu mai e doar o legendă.
Colindatul prin lume e  o pasiune tîrzie. Și ca toate iubirile tîrzii, e pe viață . Sau pe ce a mai rămas din ea. O pot curma prematur doar  directorul de bancă  sau  medicul specialist . Dacă trebuie   să vă oprească cineva  ,vă doresc ca acela să fie  funcționarul de la bancă.

În ceea ce mă privește  mă tem că o să  încerce în zadar  .  Oricît de mult ar suna nu-i voi putea prelua apelul . Nici măcar dacă trimite SMS. Căci, în peșterile din Islanda ori în pădurile din Brazilia  nu este semnal.

Filozofie în vremea siestei

Orice tînăr aspirant la inginerie din anii ’80 trebuia să treacă în primul an de facultate și printr-un curs de filozofie.De fapt era o filozofie amestecată cu marxism ,un fel de ciorbă ideologică cam greu de digerat.În plus cursul era programat la cea mai dulce oră a după-amiezii , iar domnul profesor nu  prea era familiarizat nici cu numele și nici cu figurile noastre nefilozofice-așa încît frecvența la curs nu era prea grozavă.
Într-una din acele după amieze cuminți de primăvară nu se va ști exact din ce pricină domnului profesor îi vine ideea ciudată să strige prezența. Bine, nu a întregului an că altfel ne-ar fi prins noaptea , ci a unei grupe la întîmplare.Strigă dumnealui ce strigă pînă ce ajunge la colegul nostru Mavrogheni Stavrică -student român – de origine greacă. Stavrică se nimerise să fie și el printre cei care preferaseră un dulce somn de după amiază ,în locul cursului de filozofie . Colegii ,ca să-l scoată basma  curată își amintesc că studenții străini-greci sau arabi- erau exceptați de la aceste cursuri , fiindcă oricum ce treabă aveau ei cu filozofia lui Marx .Și atunci ca să-l salveze pe Stavrică le vine ideea îndrăzneață să murmure -la început mai timid – dar apoi mai hotărît – e grec, e grec..

Întîmplarea a făcut să avem un coleg de an pe care chiar îl chema chiar Grec-Grec Marcel pe numele  complet – un borșan aprig dar care și el ațipise într-una din ultimele bănci. Crezînd că-și aude strigat numele, are o reacție pavloviană .Se trezește brusc din somnul de frumusețe  și  țîșnește militărește în picioare  strigînd Prezent .
Urmează o mostră de dialog eristico-maieutic care va intra în analele istorice atît ale filozofiei cît și a facultății
Mai întîi domnul profesor sesizează că ceva nu e în regulă cu reacția colegului nostru Grec Marcel.
-Dumneata cine ești ?
-Grec
Domnul profesor zîmbește cu blîndețe ca în fața unui bebeluș care tocmai învățase să pronunțe primele cuvinte .
-Dragul meu ,eu nu am întrebat ce ești , eu am întrebat cine ești ?
Dilema existențială a oricărui filozof  .Dar amicul nostru care poseda și o barbă a la Herodot ,nu are nici o dilemă .
-Grec – răspunde el ,neînțelegînd ce e așa de greu de priceput .

Domnul profesor își dă seama că aici e chestie complicată . În fond grecii inventaseră filozofia .Se pare că îndărătnicia  o inventaseră tot ei.
-Stai să o luăm altfel . Dumneata ești Mavrogheni ?
-Nu
– Ei și dacă nu ești Mavrogheni, atunci cine ești dumneata ?
– Grec

Vine o vreme cînd chiar și cel mai stoic filozof înțelege că e cazul să renunțe. Domnul profesor simte că ăsta e un astfel de moment.În fond ce e filozofia dacă nu un ocean de dileme fără răspuns. La acest ocean se va mai adăuga astăzi un izvoraș .Închide catalogul și își continuă prelegerea.

Din această întîmplare au ieșit toți mulțumiți. Colegul Mavrogheni Stavrică pentru că nu a fost trecut absent, colegul Grec Marcel că a ieșit cu bine din această încurcătură. Dar cel mai mulțumit a fost domnul profesor care a rămas cu impresia că prelegerile dumnealui sunt atît de captivante încît sunt frecventate și de studenții greci- chiar dacă au doar vagi cunoștințe de limba română.

 

grec_1
Colegul Marcel, grec numai în cuget

 

mavros_1
Colegul Mavros,grec și-n simțiri