Despre dreptul de a sta la coadă

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.