Multă vreme am crezut că cel mai autentic cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai autentic cuvânt al limbii române este cuvântul coadă .
Englezii îi zic line. Căci așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un sfârșit .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață. Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .
Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă . La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător ne dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele pentru o altă coadă . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că există un număr limitat de bilețele .
Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .
Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore . Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală .Scrie un serial pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun vorba aia cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie, dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin. Unul cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare apar și ele tot la cozi . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.
Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce , văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.
Ca intotdeauna: Excelent!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Delicios!
Îmi sări în memorie lupta cu funcționărașii din Meaning of life…
ApreciazăApreciază