Moartea blocurilor și alte impresii timișorene

Chiar dacă unii mă suspectează de maladia specifică a celor ajunși la o anumită fază a vieții – nostalgia- declar tare și hotărît că nu sufăr de ea. Nu corespund definiției clasice a nostalgicului -aceea de a crede că înainte era mult mai bine. Dimpotrivă vizitând Timișoara acum și rememorând ce a fost , cred că înainte era mult mai rău .

Dar am remarcat  un fenomen  care m-a întristat  – moartea blocurilor de locuințe . Nu moartea lor trupească căci spre deosebire de fabrici ori hale industriale , ele stau încă în picioare ,dar li s-a uscat sufletul . Inclusiv blocului în care mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență ,  în care toți vecinii se cunoșteau între ei ,  ușile apartamentelor erau mai tot timpul deschise , unde tanti G de la șase îi ducea o supă fierbinte lui tanti  C de la 3 care nu se simțea prea bine și între timp mai schimba o vorbă cu tanti L de la cinci . Căci acolo în casa scărilor  era viața . Acum- ca să folosesc un clișeu deja destul de uzat – viața s-a mutat în altă parte. Și are alt ritm. Bătrânul nostru bloc parcă a devenit o locație de pe booking ori  airbnb.  Tineri grăbiți care mă salută dar habar n-au cine sunt și nici nu-i interesează , locatari pe 24 sau 48 ore într-un spațiu impersonal  , căruia au grijă să îi ia cheia din cutia poștală la venire și să o arunce  în aceeași cutie poștală la plecare  –  da, nu sunt un nostalgic ,  înțeleg și eu cerințele pieții dar parcă îmi lipsește zumzăiala de odinioară . Au dispărut și reperele . Înaintea GPS-urilor ,era destul să spun că locuiesc în blocul de deasupra  magazinului de mobilă   și   toți știau exact unde este , dar magazinul de mobilă nu mai există de mult , la fel nici hotelul de vis-a-vis . Toate s-au transformat în spații de închiriat căci viața s-a mutat în uriașe malluri cu spații de parcare nelimitate  -iar singurul lucru care a rămas constant în apropierea blocului meu   este sex-shopul din colț , dar parcă nu-mi vine să spun că locuiesc în blocul de lângă   sex-shop,  mi se pare   un pic jenant sau poate că am îmbătrănit și m-am molipsit  de falsă pudoare . Deși ca să fiu sincer cănd trec pe lângă vitrinele-i roșii , culoarea pasiunii ,  mă gândesc că multe din problemele existențiale ale adolescenței mi s-ar fi rezolvat dacă ar fi fost acolo  acum vreo 35 de ani. Și  în apropiere  mai este și frizeria aia veche , cândva exclusivistă unde   odinioară trebuia să-ți faci programare  cu căteva zile înainte  . Da, frizeria și atelierul de coafură e foarte frecventată și azi , cunosc două cliente foarte mulțumite de calitatea serviciului  -fetele mele- care îl viziteaza la fiecare escală în orașul meu de baștină care e de-acum și al lor   . Fata mea cea mică , care are un simț comercial care mie mi-a lipsit cu desavărșire vrea să organizeze un nou gen de excursii de grup  -excursii frizeristice – dacă există excursii de spa , culinare ,ecumenice  de ce n-ar exista si excursii frizeristice -un win-win situation  pentru domni și mai ales pentru doamne – vezi un oraș și te întorci acasă aranjată , coafată , ca scoasă din cutie  la o calitate de Vest si la un preț de Est  .

 Timișoara celor trei piețe -Victoriei, Libertății , Unirii e foarte frumoasă mai ales acum când piețele sunt pline cu flori- a fost un foarte frumos festival cromatic în oraș –  dar daca te depărtezi un pic de axa igrec și te deplasezi pe axa ics înspre Liceul Piarist , vezi că mai sunt multe de făcut.

Nu e totul perfect nici pe axa igrec, căci acelor clădiri emblematice ale Timișoarei , adevărate perle ale stilului eclectic, baroc ori neoclasic ,le lipsește o scurtă notă explicativă , altele cum ar fi sinagoga neologă din centru, lăcaș unde am învățat lecția toleranței trec printr-o nesfărșită renovare, care ar trebui să fie gata  cu 4 zile înainte ca Timișoara să devină  capitala culturală a Europei , dar prietenii mei sunt destul de sceptici .

Tot așa cum istoria mai recentă a Timișoarei zace undeva sub un strat gros de praf la etajul doi al clubului CFR. Timisoara a fost primul oraș din țară cu cineclub propriu, aici au trăit doi giganți ai peliculei de care azi poate că nu mulți își amintesc, domnii Sandu Dragoș și Iosif Costinaș , un fel de Messi și Ronaldo pe 16 mm, care au înființat fiecare un cineclub al lui dar care spre deosebire de cei mai sus mentionați au rămas în relații bune și cooperau ori de câte ori aveau ocazia. Filmele dumnealor care vorbesc despre Timișoara anilor 60 și 70 ar trebui digitalizate și repuse în circulație .

Străbătând axa igrec , la colțul dintre strazile Mărășești și Gh Lazăr dau peste un stand interesant . Fetele voluntare de la un liceu căruia din păcate nu i-am reținut numele îmi propun să cumpăr una din cărțile  împachetate intr-o foaie de  hărtie, așa cum împachetam noi odinioară manualele la școală   .Este o dublă bucurie atât pentru cititor care are ocazia unui blind-date cu o carte cât și pentru fete care trebuie să scrie o succintă caracterizare a carții care să-l atragă pe potențialul cititor . De fapt este o triplă bucurie căci încasările vor fi donate unui centru de copii speciali din oraș .

Iar în fața entuziasmului acestor fete , imbrăcate  în mov , culoarea clubului de fotbal pe care l-am iubit odată , simt o ușurătate a ființei- cum ar zice Kundera- și probabil că asta e imaginea pe care vreau să o iau cu mine din Timișoara mîinelui . Sărbători cu bine !