Un moment important în viața oricărui israelian e acela când este chemat la oaste .
Pentru șovăielnici , există câteva argumente săpate in stâncă, care ar trebui să- i convingă .
Mai întâi ți se spune că în Israel toți fac armata. Pe urmă descoperi că acest cuprinzător toți nu-i include pe arabi, pe haredimi, pe pacifiști, pe extremiștii de dreapta , pe extremiștii de stânga, pe hoți , pe violatori , pe femeile insărcinate, pe femeile măritate si nici pe iranianul din capitolul precedent.
Al doilea argument este și mai pueril. În armată devii bărbat . Dar aproape jumătate din cei ce termină armata israeliană , devin femei . Pe mine m-a convins totuși al treilea argument. Dacă nu-ți aranjezi situația militară o să ai greutăți la ieșirea din țară .
Armata începe întotdeauna cu un plic gri . În care esti informat că trebuie să te prezinți la o anumită dată într-un anumit loc pentru stabilirea profilului . Pentru orice nelămurire , ți se spune în scrisorica atașată , poți suna la un oarecare număr de telefon. La numărul acela de telefon nu a raspuns nimeni, niciodată.
Testul de stabilire a profilului seamănă un pic cu testul de chelneri de la hotel. Adică are două părți .În prima parte se verifică cum te-a înzestrat natura pe dinafară . În a doua parte se verifică cum te-a înzestrat ea pe dinăuntru .
La început , un medic te examinează din creștet până in tălpi iar o soldată care stă la un birou,păstrând o distanță regulamentară față de părțile tale intime , notează datele într-un computer .
A doua parte este testul psihotehnic. Ți se dau niște figuri geometrice , apoi niște numere iar tu trebuie să indici ce urmează .Când am descoperit ascunsă printre cifre o serie Fibonaci -fătuța care m-a examinat – aproape că a căzut de pe scaun .
-Ești deștept – mi-a zis ducând un deget la tâmplă si doar mai târziu am înțeles că în armată , ăsta nu e intotdeauna un avantaj .
A urmat apoi un fel de interviu cu un ofițer mai în vârstă care m-a întrebat cam ce aș vrea să fac eu în armată . I-am răspuns , fără ezitare că eu sunt o fire mai pașnică de felul meu ,că aș vrea să merg undeva să pot ajuta oamenii . M-a privit cu oarece îngăduință, a zâmbit și m-a repartizat la unitatea de tancuri.
*
Ordinul de încorporare vine ceva mai tărziu într-un plic verde . În partea de sus sunt două căsuțe, una cu data încorporării si dedesubtul ei, data liberării .Primul lucru care-l faci este să calculezi diferența . Așa am dedus că mă așteptau patru luni de armată prescurtată , de-i zice în ebraică shlav bet , destinată noilor imigranți ori israelienilor care au amânat-o . Primele șase săptămâni vor fi pregătirea militară de bază- tironut , la capătul cărora voi primi o meserie . În Israel, meseria militară e aproape la fel de importantă ca meseria civilă căci o practici cam o lună pe an ca rezervist .Doar că spre deosebire de meseria civilă pe care o mai poți schimba , cu meseria militară rămâi înțepenit până pe la 45 de ani , vârsta expirării soldățești .
Așa se face că într-o dimineață de iunie , când nici cocoșii nu începuseră încă să cânte , m-am suit într-un autobuz verde care m-a dus direct la centrul de recrutare .
*
Majoritatea recurților eram noi imigranți așa că centrul de recrutare devenise un adevărat turn Babel .În seria mea eram șase români . Ne-am găsit ușor. Partea bună in armată este că nimeni nu te cunoaște din viața anterioară , așa că te poți reinventa .Îl auzeam, nu fără invidie, pe unul din români , povestind cum șeful lui de la fabrica de ambalaje îl plânge mai rău decît muma lui Ștefan cel Mare , pe altul care era magazioner la o fabrică de fosfați , povestind cum bal ha bait, adică proprietarul i-a mărturisit că poate să inchidă fabrica fără el . Al treilea, un ardelean cu barbă care lucra la un concern primise de la patron o mașină japoneză .Al patrulea , un dorohoian , avea deja un salariu de cinci cifre .Al cincilea fusese deja cooptat în conducerea firmei . Eu aveam o timiditate înăscută pe care succesele profesionale ale băieților ăștia doar mi-o amplifica. Stăteam în mijlocul lor, măcinat de angoase și nu spuneam nimic.
Pe urmă ne-au împărțit pe plutoane. Erau patru plutoane ca în armata din România . Dar aici se termina cam toată asemănarea cu armata din țara natală .
Am nimerit în plutonul trei . Compania era de blindate dar plutonul meu era un pluton special de infanterie mecanizată .Sarcina noastră va fi sa săltăm din burta tancului și să ne infiltrăm în teritoriile inamice , cam ca aheii din războiul troian. Noi vom fi unitatea de commando care va curma intifada palestiniană. Primul meu gând a fost că Dumnezeu are un simț ciudat al umorului dacă m-a trimis tocmai acolo . Eram un fel de Svejk rătăcit într-un batalion de Rambo.
Din păcate nici unul din românii cei merituoși nu s-a nimerit cu mine în pluton. Erau în schimb câțva ruși cu ceafa groasa care luptaseră în Afganistan . Erau și câțva foști marines americani cu nas subțire . În timp ce George Bush și Mihail Gorbaciov încă nu începuseră oficial politica de dezgheț John și Ivan se vor antrena laolaltă în plutonul trei, compania de tancuri , baza militară Zikim, în apropiere de fâșia Gaza .
Apoi a venit către noi un sergent cam șleampăt care ne-a spus pe un ton autoritar
– Vă așteaptă o perioadă de instrucție de bază în care veți învăța să deveniți luptători. Luptători adevărați. În această perioadă eu vă voi fi și mama și tată . Probabil că ăsta era discursul standard pe care îl folosea cu noii recruți dar pe mine m-a amuzat un pic ideea că voi avea un tată de 21 de ani în timp ce eu trecusem binișor de 28 . Lângă el, cu mâna in șold , stătea un fel de amestec ciudat barbat-femeie , cu o privire de buldog care nu spunea nimic .
*
După aceea ne-a dus încolonați la blocul alimentar pentru primul prânz in armată . Mi-am luat tava cu tradiționalul șnițel ,cartofi pai și salată de legume și am căutat să mă alipesc la una dintre mese însă peste tot am întâlnit doar priviri ostile . Și cum rătăceam eu așa nehotărât prin cantină , un tip slăbănog cu barbă mă invită la masa lui . Exact ca în filmul Forest Gump . Doar că spre deosebire de tipul din Forest Gump ,el nu era negru. Era scoțian .
Așa l-am cunoscut pe Anthony. Mi-a povestit cât de încântat e să facă armata in țara Sfăntă , pe pământul strămoșilor și a lui Jesus .
Mi-a spus că fiecare din noi avem o misiune în viață și un mesaj la purtător . Încă nu știam exact care e misiunea lui și nu descifrasem mesajul , dar știam că mi-am făcut un prieten .
La depozit ni s-a împărțit armamentul . Am primit fiecare cîte o carabină M16 cu țeavă lungă și 6 încărcătoare pe care va trebui să le umplem cu cartușele dintr-o cutie verde metalică . Atât rușii cât și americanii au avut un orgasm când au atins pușca . Rușii pentru că în sfârșit aveau ocazia să foloseasca muniție americană , dupa ce Kalachnikovul ii cam dezamagise în peșterile afgane iar americanii pentru că le puteau demonstra sovieticilor superioritatea armamentului lor , chiar dacă nici M16 nu făcuse prea mare brănză in pădurile vietnameze . Anthony și cu mine am încercat să ne alipim uneia din tabere dar și unii și ceilalți ne priveau cu dușmănie, mai ales pe Anthony . În special Jeff, un american bondoc cu kippa , care era evident că nu-l placea chiar deloc .
După ce ne-am alineat frumos în formație pe trei rânduri , sergentul a întrebat care din noi vrea să fie șef de pluton. Nimeni nu a ridicat mâna . În cele din urmă a ales un texan blond , tuns periuță , pe nume Kaplan. Chestia asta m-a amuzat căci în Romănia avusesem un comandant de pluton , un german blond pe nume Kandler. Între Kandler și Kaplan era o mare asemănare și nu doar de nume , așa cum voi constata ulterior . O altă asemănare era că eu eram iarăși în armată chiar dacă de la cea din România trecuseră 10 ani.
Mai târziu am primit și restul echipamentului. Masca de gaze, casca de protecție , o raniță în care nu am găsit nicidecum bastonul de mareșal și două ciubere mari care se atașau la cingătoare. După care ne-a luat în primire femeia bărbat .
– Plutonul trei ascultă comanda la mine . Eu sunt locțiitoarea comandantului dar voi o să-mi spuneți comandanta . S-a înțeles.???
– Da ! .
– Da , ce ???
– Da , comandanta !!!– am racnit noi după cum ne dresase
– Tu, ăla din răndul doi găsești că e ceva de răs ?! -l-a întrebat pe un gruzin care nu știa boabă de ebraică . Și fără să aștepte vreun răspuns a răcnit cu vocea-i pițigăiată .
– Plutonul trei, ascultă comanda la mine . Vedeți copacul ăla ?Fugiți până la el , Îl ocoliți și vă întoarceți alineați în aceeași formație . Aveți 30 de secunde !
A scos un fluierat scurt iar noi ne-am îmbulzit haotic spre copac . Bineînțeles că ne-am ciocnit unii de alții ca mașinuțele alea pe sârmă de la luna park , am schimbat de căteva ori traseul și ne-am regrupat gâfâind. .
-Plutonul trei , ce-a fost asta ? . Foarte slab. V-a luat 44 de secunde . Așa nu veți reuși niciodată . Sunteți un pluton de soldați , nu o adunătură de iepe . Chiparosul ăla din zare, îl vedeți . 45 de secunde !! .
Au urmat două săptămâni pe care le-am făcut mai mult în pas alergător. Aveam o tresărire de câte ori vedeam un copac . Ciuleam urechile și așteptam fluieratul. Dacă lui Pavlov i s-ar fi terminat câinii pentru experimentele lui despre reflexe condiționate , ar fi putut folosi în locul lor soldatii de infanterie din plutonul trei, baza militară Zikim, comandamentul de sud.
Uneori sergentul se mai oprea, scotea din buzunarul de la piept un carnețel si-și nota câte ceva . Instinctul de conservare îmi spunea că nu era deloc bine să-ți afli numele în acel carnețel.
*
Seara la 21: 30 fix era stingerea. Atunci puteam în sfîrșit să ne scoteam picioarele bășicoase din bocancii înmiresmați . Nimeni nu se ostenea să-i mai și curețe . În armata din România erai socotit un soldat bun dacă aveai bocancii cei mai curați . Aici în schimb , erai cu atât mai cotat cu cât aveai bocancii mai plini de noroi. Mă rog, noroi nu prea era în iunie , însă praf era din belșug.
Corturile erau de căte 8 persoane , împărțite în două unități . Pe lângă Anthony ni s-au alăturat în cort Piotr , un rus blajin cu figură de baci care făcea notă discordantă cu ceilalți ruși mustăcioși și iuți la mânie si Jean Michel un francez ușor bălbăit .
De vorbit , în primele zile aproape că nu vorbeam între noi , voiam să ne aruncăm cât mai repede în brațele acelui zeu din mitologia greacă , ocrotitorul somnului tuturor soldaților și mai ales a pifanilor infanteriști .
Dar într-una din seri , plonjarea ne-a fost întreruptă brusc de amicul Anthony care a năvălit în cort, roșu de supărare zbierănd doar un singur nume .
-Yeshua – Înălțată să-i fie memoria !!
-Yeshu !! a răspuns bondocul Jeff, venind după el . Blestemat să-i fie numele !!
-Yeshua !! A fost evreu
– Yeshu !! . Un evreu dezertor !!!
Poate că această aprinsă dispută teologică ar mai fi continuat mult timp dacă blândul Piotr nu ar fi întrerupt-o cu o coadă de mătură pe care nu știu unde o găsise dar pe care o îndreptase direct și foarte amenințător către Jeff.
-Terminați odată în p..a mea cu prostiile astea , că vreau să dorm !!
Așa a ajuns Anthony să ne spună povestea vieții lui . Când a terminat liceul , la 18 ani, părinții lui l-au trimis într-un kibutz ca să se conecteze la rădăcinile sale iudaice . Tocmai acolo în inima păcatului, l-a întâlnit pe Jesus, prin mijlocirea unui coleg de cameră , evanghelist . S-a reintors după un an în Scoția ca un born again Jew. Și-a dat seama că nu doar el se schimbase în acel an ci și părinții lui care divorțaseră între timp, iar tatăl său se mutase în Anglia . Însă domnul Simon Senior nu a suportat solitudinea englezească prea mult timp. A dat un anunț în ziarul de limbă rusă din Londra , dar fiind un scoțian econom a pus doar două cuvinte -Caut nevastă. Spre surprinderea domnului Simon la anunț au răspuns zeci de doamne și domnițe , dintre care a ales una originară din Rusia Albă , careia Anthony va învăța de acum să-i spună mamă . A scos din portofel o poză si l-am văzut pe tatăl lui alături de o roșcată voluptoasă, fardată strident .I-am zis că taică său are gusturi bune dar el mi-a zis ușor jenat că asta la care mă uit e mama soacră , nevasta lui taică-său e fata blondă din dreapta imaginii.
După toată această tărășenie Anthony s-a cam îndepărtat de părinți și a început să se apropie tot mai mult de Jesus.
Noi eram mai agnostici de felul nostru, nu aveam o părere prea bună despre Jesus, il consideram un pic cam populist, un vânător de likeuri dar am fi dispuși să ne reconsiderăm poziția dacă ne va scoate din acest univers cu care ne simțeam perfect perpendiculari.
Până la urmă salvarea a venit ,nu de la Jesus, ci tot de la sergent, care ne-a a anunțat într-o dimineață , că se caută voluntari pentru blocul alimentar. Deși nu aveam deloc vână de voluntar, am ridicat imediat mâna. În România făceam tot ce puteam ca să mă sustrag de la cules de castane , însă aici orice mi se părea mai atrăgător decăt ocolitul copacilor în pas alergător .
La cantină , spre surpriza mea ne-am regăsit cinci din cei șase români .Acolo printre saci de cartofi și lăzi de ceapă i-a lovit brusc microbul sincerității și au recunoscut că au cam exagerat la încorporare. Ăla cu salariul de cinci cifre a mărturisit că adăogase si zecimalele. Cel cu mașina japoneză a admis și el că era vorba de un Subaru Justy , primit nu de la patron ci cumpărat în rate din stipendia lui de nou imigrant.
Singurul dintre romăni care nu plusase era al șaselea, un băiat pe nume Eric Kish. El era singurul care nu venea la blocul alimentar căci fusese numit comandant la plutonului patru . Peste ani aveam să-i regăsesc numele ca locțiitor al lui Dinu Patriciu la RomPetrom iar astăzi ține conferințe în Statele Unite.
Dar noi ceilalți cinci nu aveam aspirații așa de mari. Totul era să ne țină Yefet, bucătarul cât mai mult timp acolo. Yefet era convins că românii au o relație specială cu mâncarea căci nu știu cum se făcea dar în toate seriile de recruți , românii erau mereu voluntari la cantină . Tot el ne-a învățat și cîteva din secretele bucătăriei orientale. Că cea mai bună salată e cea tăiată mărunt la mână . Și că humusul nu trebuia sa lipsească de la nici o masă. Noi îi povesteam despre fetițele dulci din București . I-am zis că sigur la cum arată fetele alea or să dea năvală peste el . Mințeam, bineînțeles, dar ce nu face omul ca să nu mai fugă după copaci.
Din păcate metoda asta a dat doar rezultate parțiale pentru că după doar câteva zile , sergentul m-a chemat înapoi la antrenamente . De data asta nu mai ocoleam copaci. Antrenamentul se sofisticase. Ne mânjeam cu cremă de ghete pe față, ne acoperam ceasurile cu o învelitoare de piele , îndesam în cască câteva firicele de bambus și simulam un asalt complet către reduta inamicului . Inamicul era reprezentat de niște ținte de carton . Niște soldați de mucava atacând un inamic din carton într-un simulacru de asalt care vrea să semene a parte dintr-un război . Armata pretinde niște exerciții de imaginație . Asaltul se făcea în trei faze . La comanda Kadima , lehistaer -Înainte, la atac – alergam în zig-zag către locația dușmană . Când sergentul striga Nitkanu– Ambuscadă- săream pe burtă , iute ca o gimnastă , ne tîrâm pe coate până la prima dună de nisip , de unde încercam să deslușim poziția vrăjmașă . Când o reperam , deschideam focul, ca la nunțile arăbești . În armata din România trăgeam doar trei gloanțe , restul timpului eram ocupați să recuperăm tuburile .Aici nimeni nu-ți număra cartușele . Când auzeam din nou comanda Kadima, lehistaer !! săltam în doi timpi și o mișcare și luam cu asalt reduta , ca niște vulpi ale deșertului căutând să înfigem cât mai repede steagul în dușmanul de carton .
Antrenamentul era la început individual ,fără muniție , iar când sergentul a considerat că suntem destul de pregătiți am trecut la antrenamentul colectiv , la care trebuia să folosim tot echipamentul ,asta incluzând ranița pe spate, încărcătoarele in teacă și pe coaste bidonașele pe care le vom umple pline ochi și vom presa o minge de ping-pong sub capac ca să nu facă nici cel mai mic zgomot .
*
Antrenamentul colectiv l-am făcut pe terenul de instrucție într-o dimineață de joi . Cartoanele erau departe la orizont , ascunse privirilor noastre.
Sergentul împreună cu Kaplan erau în față la deschidere , femeia bărbat în spate la acoperire , noi învățăceii eram răsfirați printre ei.
Când s-a dat comanda Înainte, la atac, am alergat când în zig , când în zag , unde mă ducea rezultanta vectorilor ce se abătuseră asupra mea . Pe vremea aceea cântăream vreo 70 de kilograme dintre care jumătate eram eu și cealaltă jumătate echipamentul. Norocul meu a fost că pe traiectoria asta sinusoidală se afla un arbust prietenos. Am fost fericit când sergentul a anunțat că ne-am împotmolit .Mi-am tras răsuflarea în umbra arbustului . Am deschis focul cu grijă, să nu-mi împușc vreun camarad . Când s-a auzit iar Kadima , lehistaer parcă o mână nevăzută m-a țintuit în loc . Am simțit că există două posibilități -ori continuă echipamentul fără mine , ori continui eu fără echipament. Am optat pentru opțiunea a doua. Am împărțit apa din cele două ciubere cu arbustul , și am luat reduta cu asalt clipocind . Motivația mea de războinic infanterist coborâse și ea la nivelul apei din canistră . Am ajuns mult după ce „inamicul” fusese deja ciuruit . Sergentul m-a privit cu reproș dar spre norocul meu nu m-a notat în carnețel.
Acesta însă avea să fie sfârșitul carierei mele de luptător de gherilă .
Dar așa cum spunea un filozof de cârciumă -Acolo unde se închide o poartă se deschide o crăpătură prin gard.
De veridicitatea acestei subtile cugetări aveam să mă conving peste doar câteva zile .
VA URMA
Cu tot respectul pentru nea Gantz , antrenamentul nostru a fost mult mai greu
Viața merge înapoi 
M-am distrat copios cu o singură excrpție.
Nu mi-a plăcut descrierea „femeii
bărbat”
ApreciazăApreciază
Așa a fost . Dar în capitolul viitor sper ca se va înțelege un pic si motivul. Chiar se va umaniza un pic .
ApreciazăApreciază
Plăcut, plin de umor, te regăsesc. Mulțumesc.
ApreciazăApreciază
Captivant și amuzant! M-am distrat pe cinste. Sună al dracului de românește!
Felicitări! Aștept urmarea…
ApreciazăApreciază
Cred că ești unica persoana pe care o cunosc care să fi făcut armata de doua ori! 😁
ApreciazăApreciază
Asa e. Nu mi-a placut prima și am încercat-o pe a doua. Dar nici a doua nu mi-a plăcut 🙂
ApreciazăApreciază