Însemnații

Despre Holocaust am învățat pentru prima oară în clasa a cincea. Bine, nu chiar despre Holocaust, cuvântul ăsta nu l-am auzit atunci ,   ci despre Al Doilea Razboi Mondial . Nu chiar despre tot razboiul mondial ci mai ales despre  ultima parte a lui cea începută cu Insurecția Națională Antifascistă și Antiimperialistă înfăptuită de Partidul Comunist și pe care o sărbătoream in fiecare an în august într-o sărbătoare mare care începea cu o defilare și se încheia cu niște mititei. Știam eu că in ziua aia ne eliberasem   de sub jugul fascist și scăpasem din ghearele naziștilor  .

Nu prea știam eu exact cum arată   jugul fascist . Dacă seamănă cu  jugul de la plug unde își înhăma  moș Ion boii , când ieșea cu ei dimineața pe câmp la arat  sau era mai încleștat ori poate mai slobod in schimb știam că dacă s-ar putea să întâlnesc un nazist undeva il voi recunoaște imediat  după gheare .

Nici la noi în casă nu se vorbea despre Holocaust. Auzisem eu ceva de la alții    , despre comunități întregi care nu apucaseră să se elibereze de sub jugul fascist căci fuseseră decimate și duse   ca vitele  la abator . Holocaustul din capul meu,  mi se părea ceva care nu ține de oameni.  Ar trebui predat la lecția de zoologie .

Pe urmă ne-a vizitat o rudă mai îndepărtată care – așa se spunea – scăpase din ghearele naziștilor- ascunsă intr-un coșciug . Nu scăpase chiar de tot, ceva în mintea ei se încețoșase pe veci. Am auzit că fusese în tinerețe o femeie foarte deșteaptă voise să se facă avocat dar visul i se naruise și din ea rămăsese doar o umbră de om despre care era mai bine să nu se vorbească în fața copiilor . Dar noi copiii ne gândeam că poate avea și ea vreo vină in toate astea , dacă jugul fascist e greu de identificat măcar ghearele naziștilor ar fi trebuit să le vadă   .

Apoi am plecat. Mătușa mea din Israel , pe care eu o cunoșteam prea puțin, scăpase și ea din ghearele naziștilor .Fuseseră și ei ridicați din Subotica împreună cu toată familia și urcați în trenul către NeUnde doar că la un moment dat s-au oprit într-un câmp căci vagonul lor fusese decuplat . Uneori între viață și moarte se află doar un cârlig. Ea nu povestea despre asta , de fapt nici prietenele ei cu istorii asemănătoare nu povesteau .Era o vreme atunci când cei de acolo construiau și ei omul nou, sabrul cel vânjos care seca mlaștini , iar cei care veniseră din Galut cu capetele lor plecate și experiențele lor triste îi cam încurcau.  Acolo , în Tel-Avivul de imediat după război, l-a cunoscut pe unchiul meu , sosit din Lugoj în 1941 la bordul unui vas de imigranți . Împreună au inceput o viață nouă într-o țara căreia atunci încă ii zicea Palestina. Nu au luat-o de la zero . Au luat-o de la minus. Au intemeiat  o familie exemplară, au crescut  doi băieți  și apoi când s-au mai liniștit un pic au deschis un mic birou de traduceri  și stenografie . Asta și datorită faptului că unchiul meu cunoștea opt limbi străine iar mătușa șase . Se pare că le cunoșteau destul de temeinc căci acest mic birouaș avea să devină în câțva ani cea mai mare companie de translatori  din  Israel . Primul lor proiect important a fost procesul lui Eichmann din 1961. În camera din spate mai aveau si poze din timpul procesului . Le-am privit cu atenție . Nu mă interesau detaliile tehnice. Nu mă preocupau  figurile obosite ale martorilor . L-am observat  doar pe Eichmann din spatele cuștii de sticlă . Mai exact i-am privit mâinile. Le-am privit îndelung . Nu , nu avea gheare . Avea chiar niște mâini foarte îngrijite de funcționar  meticulos . Banalitatea răului cum avea să spună mult mai bine decât mine –  Hanna Arendt , o femeie cu o minte cât trei bărbați cum se zicea atunci, când oamenii își permiteau să fie un pic misogini .

 De la biroul lor elegant din Tel Aviv trebuia să iau un autobuz spre hotelul  unde locuiam provizoriu . Autobuzul 4 e cel care traversează Tel Avivul în lung și in lat . Niciodată nu știam exact stația unde trebuia să cobor. Noroc ca domnul acela în vârstă care stătea atunci pe scaunul din dreapta mea  vorbea engleza. Am intrat în vorbă, i -am spus că sunt doar de două săptămâni în țară , sunt  ole hadash – așa le spunea în ebraică noilor imigranți. M-a întrebat dacă imi place Israelul.  O foarte mult îmi place i-am spus eu cu experiența celor două săptămâni . Ce îți place cel mai mult ? –  a vrut  el să știe . Cel mai mult îmi place  că aici pot găsi  banane fără să stau la coadă -i-am răspuns repede. Pentru mine atunci in prag de 1989 libertatea avea  gust de banane.  Bătrânul  a zâmbit . In autobuz se făcuse deja frig.  Un vânt rece venea dinspre Mediterana. Omul  s-a ridicat   ca să închidă geamul.  Și atunci i-am văzut mâna.  Numărul acela tatuat pe antebrațul stâng nu lăsa loc de îndoială. Și dintr-o dată  , lucrurile s-au reașezat în capul meu și am realizat că sunt de fapt un privilegiat . Căci oricâte privațiuni aș fi îndurat în regimul comunist nimic nu se compara cu cele prin care trecuse el acolo în lagărul nazist . De atunci am încetat să mai caut ghearele naziștilor căci  am înțeles că  cei însemnați pe viață nu vor fi niciodată opresorii, ci ceilalți , cei aflați vremelnic de partea greșită a istoriei   . Călăii  lor în schimb își vor găsi întotdeauna justificarea care îi va exonera  în propriile conștiințe  , căci ei doar au executat niște ordine . Dacă nu ar fi fost ei s-ar fi găsit alții . Atunci când un regim criminal  a hotărât să se debaraseze de cei care nu-i conveneau a știut că are pe cine  conta . Nu doar prostia omenească e infinită ci și ticăloșia  . Parafrazându-l pe Tolstoi aș zice că toți torționarii sunt la fel   . Însemnații în schimb  îsi poartă steaua , fiecare in felul său , marcați pe trup dar mai ales pe suflet până la capătul zilelor .

Omul acela din autobuz m-a învățat pe mine o lecție de istorie mai valoroasă decât toate cele învățate în școală , fără să spună o vorbă . Atunci am înțeles – dincolo de cinismul care mă mai lovește uneori când văd lucruri care nu îmi plac  – de ce e bine ca evreii să aibă o țară a lor. Chiar și dacă in acea țară nu s-ar fi găsit banane .

 Și tot din acea zi am încetat să mai folosesc metafore în legătură cu Holocaustul.  Realitatea pură , chiar  fără înflorituri ori figuri de stil e și așa destul de copleșitoare .