Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Sus pe deal ,între miliție și casa de cultură, era un cămin de profesori.De fapt nu  chiar un cămin întreg ci doar un singur etaj-etajul patru – restul etajelor aparțineau de internatul școlii profesionale. Acolo-i de mine mi-am spus. Printre dascăli.Dascălii-s domni ,în timpul liber se duc la bibliotecă , nu la crîșmă ca metalurgii. Trebuia găsită cumva o verigă.Din fericire doamna Miloi, administratoarea căminului, s-a oferit să-mi fie și verigă și lanț căci avea o slăbiciune pentru orașul meu vestic în care-și petrecuse  o parte din tinerețe.Așa că atunci cînd s-a eliberat o cameră m-am putut muta.

În căminul de dascăli locuia de fapt un singur dascăl .Gigi Gâscă -profesor de istorie. Mai erau un geolog, o doctoriță,un fizician și cîteva fete care sperau să-și sporească șansele de măritiș în felul ăsta.Cu Gigi Gâscă m-am împrietenit repede. Era o prietenie adevărată , așa cum se încheagă între doi microbiști pătimași ,pentru care bătălia dintre Liverpool și Everton pentru cupa Angliei era tot atît de captivantă ca bătălia dintre Lancaster și York pentru tronul Angliei. Gigi mi-a zis să nu mai stau singur ca popîndăul , să vin seara la domnișoara Ina unde se strînge toată gașca ,că are și frigider și în afară de asta domnișoara Ina e foc de isteață citește  cărți si mai ales citește suflete. Eu nu-mi doream chiar deloc să fiu citit.Și  nici nu stăteam singur, eram cu Annie Lennox dar ea nu se vedea că era încolăcită într-o casetă AGFA -de unde- mi cînta The Miracle Of Love.

Doamna Miloi m-a întrebat cum e camera? E cam frig-zic .”Păi de ce nu vă luați o fată ca să vă încălziți?”. Mi-am dat seama că iubirea-pe lîngă toate aspectele ei romantice de o cîntau gureșii poeți poate folosi și pe post de plapumă . „Asta îi spun și la băietul meu care e student -de îndrăgostit nu poți știi cînd te îndrăgosteți ,că dragostea e oarbă.Dar dacă vrei să te desparți ,niciodată să nu te desparți iarna.Nici primăvara cînd înfloresc lalelele.Nici vara cînd mergi la mare.Toamna da, toamna e anotimpul cel mai bun pentru despărțiri, după sesiuni și după vacanțe.Dar niciodată iarna. Că nu e bine ,pe frigul ăsta , omul să se învelească cu singurătatea”.Și atunci din pragul ușii m-a învăluit într-o privire plină de mister și mi-a aruncat așa fără vreo avertizare prealabilă „Ați cunoscut-o deja pe domnișoara Ina ?”

Atîta a zis doamna Miloi și a ieșit pe ușă. Dar ecoul vorbelor ei molcome m-a străbătut de tot și parcă mi-a săpat un șanț adînc în carotidă.

  Dacă Universul s-ar fi concentrat în etajul ăla patru de la cămin, domnișoara Ina ar fi fost centrul lui galactic.Dacă ar fi fost un stup ,domnișoara Ina era regina.Eram curios să o cunosc dar parcă  ceva  mă trăgea îndărăt.Pînă într-o bună zi cînd n-am mai avut încotro căci am dat nas în nas cu ea în ușa de la intrare de pe palier.Sau cel puțin așa am crezut .Era blondă , tunsă carre și zîmbea frumos.

„Bună” -îmi zice . „Tu ești ăla nou-presupun „.Mi-a plăcut  asta. Tuturor ne place să fim noi.Noul are miros de lapte de mamă. Si poate mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu ar fi continuat -„Eu sunt Luminița.Vino și tu diseară la Ina să te cunoaștem.”

Am zis un da anemic,cam așa ca la ședințele de partid.Dar în mintea mea, aveam alte planuri pentru seara aceea.La ultima vizită acasă, în orașul din inimă ,îmi făcusem doi prieteni noi- Kenny Rogers și Leonard Cohen ,încolăciți și ei pe bandă magnetică.Dacă aveam noroc și nu se lua curentul aveam perspectiva unei seri  în patru cu Annie, Kennie și Lennie.

Atunci am auzit o bătaie în ușă. De ce ți-e frică n-ai cum să scapi-zicea bunica mea .Dar nu, nu era Luminița.Era Gâscă.

„Hai mă că facem chef mare la Ina , e ziua ei. Mi-a zis să te invit și pe tine .A venit și Relu, prietenul ei din Timișoara .Apropo,am auzit că ai cunoscut-o pe Luminoasa .”

Luminoasa- zic eu mirat. Am cunoscut-o pe Luminița . „Așa o chema înainte dar Ina i-a zis Luminoasa și așa i-a rămas numele.Și eu la țară avusei un cățel . Îl chema Bono dar cînd l-am luat la noi, i-am zis Bazil.Ca să priceapă că i s-a schimbat stăpînul.”

„Ce faci Rață nu mai veniți odată?” Gigi n-a răspuns dar privirea lui spășită vorbea în locul lui .

Atunci mi-am sistat nehotărîrea.Puteam renunța la  multe căci tot exilul meu hunedorean era în fond o renunțare  la copilul care am fost în favoarea  adultului care -poate- voi deveni odată. La un  lucru ,însă, nu voiam să renunț. Nu voi accepta  să fiu reporeclit .

A doua zi m-am dus la papetărie ,mi-am cumpărat un carton uriaș, niște carioci ,un lipici Pelican ,am decupat dintr-o revistă o poză cu un castel și cu un voievod călare și mi-am lipit pe ușă mare, ca să se vadă de la o poștă ,blazonul pe care   probabil că astăzi l-ar fi adoptat orice manelist …….DILAS de HUNEDOARA.