Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

    După ce am terminat  ulpanul nu prea știam încotro să o apuc . Pe de o parte aș fi vrut să rămân în Ierusalim ca si americanii  . Dar mi s-a părut că Ierusalimul e un oraș mult prea tensionat pentru un blând timișorean .Pe de altă parte aș fi vrut să merg în Netanya ca francezii . Insă  nu-mi puteam permite chiria . Până la urmă am urmat traseul sud-americanilor și am decis că voi continua cu un al doilea curs de învățare a limbii , căruia îi ziceau ulpan beth . 

  Ulpanul ăsta  beth era o clădire veche  in sudul Tel Avivului, in  Yad Eliahu , un cartier de maghernițe mici și dărăpănate din spatele  autogării centrale . 

De locuit vom locui  în orașul Herzliya Pituah   .Pentru cine nu cunoaște,   Herzliya Pituah e un fel de Beverly Hills al Israelului   . Dar pentru că nevestele de milionari  aveau nevoie de cineva să-i ajute la curățenie , au pus aici   un cămin de imigranți . E drept că față de opulența din jur  , căminul nostru făcea o puternică notă discordanta dar ce conta asta   când chiria era simbolică iar la nici o sută de metri de cămin , dacă ne îndreptam către vest ajungeam la una din cele mai frumoase  plaje ale  Mediteranei .

tiran_1

În afară de noi care făceam cursul de limbă ,   în cămin locuiau și mulți imigranți mai vechi ,   eșuați de câțva ani buni pe Pământul Făgăduinței .

O dată pe săptămâna , marțea,  ne vizita Hava, funcționara de la Ministerul Absorbției ca să ne întrebe de nevoi . La câteva săptămâni după sosirea în cămin, m-am prezentat la ea în audiență . 

Împreună cu mine mai aștepta  un iranian cu o față lunguiață . Îl văzusem deja de câteva  ori trăndăvind în holul căminului . De cum l-a văzut , Hava  parcă a luat foc 

   -Iarăși ai venit  ? Nu înțelegi că noi nu putem  să-ți plătim  pentru chestia  aia

Din vorbă in vorbă am înțeles care era chestia aia .  Atunci când iranianul ieșea din cămin, el nu o lua nici către  est spre vilele milionarilor , nici către vest, spre țărmul Mediteranei . El o cotea  direct spre nord către plaja de la Tel Baruh.  Acolo la Tel Baruh ,în spatele dunelor, iranianul  își pierduse într-o zi virginitatea și 50 de shekeli. Problema lui era că de atunci devenise dependent . E adevărat că unele din fetițele de acolo erau demult ieșite din garanție, altele fuseseră la bază băieței  însă  el nu era foarte pretențios așa  încăt   , după rugăciunea de seară  ,  avea uneori obiceiul  să se coboare din tot înaltul  spiritualității  biblice  înspre    frivolitatea  laică a Tel Baruhului , recitând  în gând  versurile poetului .  

  Reia-mi al nemuririi nimb 

  Și focul din privire 

   Și pentru toate dă-mi în schimb

   O oră de iubire. 

Însă o oră de iubire pe plaja de la Tel Baruh avea  un preț fix , conexat la dolar și la indicele de scumpete   . Nu prea mare pentru un israelian , dar uriaș pentru iranian care  nu muncea  și nici stipendie nu mai primea . Și atunci el ceruse ca Agenția Evreiască să-i subsidieze libidoul .  Auzise că unui ungur i se aprobaseră niște sedințe de fizioterapie pentru că acuza dureri de  spate . De ce  e organul ungurului mai important decât organul lui ? Doar pentru că ungurul are pielea mai deschisă la culoare ?   Asta înseamnă discriminare !! . Da , discriminare. La alte cuvinte se mai poticnea , le bâlbâia dar cuvântul asta- discriminare – îl spunea perfect semn că îl  exersase deja foarte des . Se pare că de multe ori cu folos .

Iranianul dă să plece  dar își amintește că mai are o doleanță  . Dacă Sohnutul  nu poate  să-i subsidieze fetițele iudaice  atunci măcar  atât să facă , să-i mai dea   încă un frigider în cameră . 

E revoltător  ,   ca el , ca om religios, păstrător al sfintelor tradiții să fie nevoit să amestece  carnea și laptele în acelasi frigider . O adevărată blasfemie . Parcă nici n-ar fi aici țara evreiască  .  

 Eu venisem la Hava pentru chestiuni  mult mai prozaice. Mă hotărâsem că a venit vremea să mă las de munci ocazionale și să-mi caut de lucru ca inginer .

 Mi-a zis că primul pas este să-mi legalizez diploma . Asta se face la Ministerul Educației , la sediul central din Ierusalim.

  M-am hotărât că mă voi duce  la Ierusalim în joia viitoare .Ca să nu pierd stipendia pe ziua respectivă , voi trece întâi pe la școală   . 

   A fost  într-o zi de joi  6 iulie . În mod neobișnuit  profesoara a uitat să facă prezența în prima oră  , cum făcea de obicei . Nici în  ora a doua . În pauza mare m-am învoit  și am pornit  spre stația centrală , aia de-i zice Tahana Merkazit. E o lume pestriță în stația centrală , o lume  cu aromă levantină unde mirosurile se intersectează iar sunetele se contopesc creând o disonanță specific orientală, cu dughene mici, înguste unde găsești de toate – de la casete cu Zohar Argov ori  Mircea Crișan, la deodorante cu miros de spirt , talismane cu simboluri vag religioase ori filme cu Bruce Lee . Însă în ziua aceea nu aveam timp de căscat gura pe la dughene . Eram deja în întârziere. Autobuzul meu spre Ierusalim, autobuzul numărul 405 era deja oprit în stație și oamenii începuseră  să se urce în el. 

  Am traversat  repede pasajul in drum către autobuz . Dar nu știu cum pe la mijloc de  drum dinspre unul din chioșcurile de pe celălalt capăt al străzii mă lovește   un puternic miros de șaoarmă  .Și aproape instantaneu, împotriva logicii , mă întorc  din drum si mă duc în direcția de unde venea mirosul . Era ceva foarte neobișnuit să-mi fie  foame la ora 11 dimineața , însă mirosul acela m-a biruit  . Autobuzul ăsta va pleca fără mine . Mă voi sui în următorul , mirosind puternic a mujdei   dar cu burta plină .

 Peste douăzeci de minute   m-am suit în următorul autobuz . Nu voi uita niciodată cursa aceea. M-am așezat pe răndul al patrulea , scaunul  de pe culoar . Lingă mine pe locul de la geam stătea o soldată . De cum a pornit motorul , fata a adormit . Eu nu aveam de gând să pierd  vremea cu somnul mai ales că aveam la mine și o carte interesantă . O Jerusalem de Larry Collins . Era genul acela de cărți care nu doar îți povestesc ci chiar te iau cu ele  

jerusalem_2

   M-am lăsat purtat de autobuz și de imaginație . Autobuzul suia dealul spre Ierusalim , pe 6 iulie 1989 . In imaginație eram deja în Ierusalimul din carte  .Anul era 1946 . 

  Îi vedeam pe Ibrahim și pe Avraham stând , împreună  la o cafea într-o cămăruță mică , aproape de poarta Mugrabi din Orașul Vechi . Ibrahim , care era proprietarul cămăruței, îl vizita  pe Avraham o dată pe lună la scadență . Abraham avea deja banii de chirie pregătiți dar în Orient timp este berechet și nimeni nu refuză o cească de cafea tare . Cafeaua arăbească e mult mai mult decât un amestec de boabe și ghimbir   . În religia islamică , care interzice alcoolul, cafeaua la ibric este liantul care-i leagă pe oameni, le dezleagă limbile si le deschide sufletele . Pe Ibrahim , măruntul comerciant arab, și pe Abraham, elevul de yeshiva, îi unea cea mai trainică dintre legăturile care pot uni doi oameni   . Sărăcia. Erau doi fii năpăstuiți ai aceluiași tată vitreg, Europa , care îl oprimase pe unul și îl colonizase pe celălalt . 

Autobuzul trecuse deja de  Neve Ilan. Încă puțin și vom intra în Ierusalim. 

 

   Am simțit  mai întâi mirosul. Greu, înecăcios. Apoi am văzut fumul cel negru care ieșea din prăpastia adâncă . Autobuzul a încetinit un pic dar nu a oprit. Pe șosea , deasupra  hăului am văzut câțva bărbați in costume negre și cămăși albe, după aspect păreau religioși .Unii priveau înlemniți spre vale , alții gesticulau disperați și strigau ceva ce  nu am înțeles . 

  Atunci, brusc , a început agitația în autobuzul nostru  . Cineva i-a cerut șoferului să dea drumul la radio. Se transmitea    o muzică apăsătoare, rău prevestitoare . Soldata de lângă mine, s-a trezit din somn, a căscat niște ochi mari , negri , a privit în direcția prăpastiei și a izbucnit în plâns  . Printre sughițuri repeta un singur cuvânt -Ima . Mama . 

   Apoi peste câteva minute muzica s-a oprit brusc si în emisie a intrat un crainic  cu o voce gravă . Din bruma mea de ebraică am înțeles doar două cuvinte – Yerushalaim și autobuz. La intrarea în Ierusalim ne-am încrucișat cu ambulanțele  . Nu una, nu două, zece , semn că se petrecuse ceva foarte, foarte serios.

 În acea zi nu am mai ajuns să-mi echivalez diploma. Am mers pe străzi ca un zombi  . Nu-mi era foarte clar ce se întâmplase . M-am dus la ulpanul unde învățasem , ulpan Etzion și acolo Tamar, administratoarea, mi-a povestit că un autobuz 405 care pornise din Tel Aviv către Ierusalim la ora 11 si 10 minute fusese  aruncat în prăpastie, probabil de un terorist . Erau multe, foarte multe victime. Eu am fost în următorul autobuz -am zis . Tamar m-a privit cu neincredere .În Israel e un fapt obișnuit să te asociezi catastrofelor . Îți dă o aură de erou . Dar eu chiar fusesem  în următorul . În ziua aceea am simțit că îmi fentasem moartea. 

  Când m-am intors în cămin, colegii m-au privit ca pe o stafie. Argentinienii m-au îmbrățisat. Și argentinienii știu să îmbrățiseze  . Braziliencele m-au sărutat. Si braziliencele stiu să sărute . Iar una din ele , care citise un pic de Kabalah mi-a zis că totul e scris de sus și e un timp pentru toate . Un timp pentru a trăi si un timp pentru a muri. Faptul că am scăpat însemna că timpul meu incă nu sosise. Că  mai am cîteva lucruri de făcut înainte de a pleca . Poate să plantez un copac și să construiesc o casă . Poate să fac si un copil, sau chiar chiar doi , exagerat trei . Si poate să trăiesc suficient de mult încât într-o zi , când mă voi elibera , să pot povesti despre toate astea  . 

Mie mi-a fost greu să primesc această explicație. Căci, ceilalți , cei care au murit în acest atentat , oare ei ce vină aveau .Aveau și ei visuri. Și  părinți care să-i plângă . Ori copii nenăscuți pe care nu-i vor legăna niciodată.

În acel atentat au murit 16 persoane, majoritatea tineri,  arși de vii în autobuzul blestemat. 27 de oameni au fost răniți mai mult sau mai puțin grav. Dar experiențele ulterioare m-au învățat că- chiar și pentru cei  scapă cu viață – această tragedie nu se va încheia niciodată .Ceva din ei a rămas pe veci in acel autobuz. 

405_1

A fost socotit primul atentat sinucigaș dintr-o serie lungă de atentate  care i-au urmat , chiar dacă teroristul care a smucit de volan prăvălind autobuzul în prăpastie  , a scăpat cu viață . 

   A  fost eliberat în anul 2011 într-un schimb de prizonieri . L-am văzut la televizor la căteva zile după eliberare. Părea să nu regrete deloc că și-a ratat moartea. În mod ironic  fusese singurul pentru care această tragedie, s-a încheiat cu happy-end. Și atunci m-am gândit că în Israel devii erou atunci cînd salvezi evrei. În Palestina ești erou când omori  evrei.

Se pare că Avraham și Ibrahim nu   vor mai bea cafeaua împreună, în viitorul apropiat  . Din păcate nici urmașii lor . 

A doua zi după atentat , m-am dus la sinagogă să spun rugăciunea de Gomel .Nu eram chiar sigur dacă Dumnezeu a avut vreun amestec în treaba asta dar e bine în cazuri din astea să fii on the safe side .A fost prima oară de când venisem  în Israel că am intrat într-o sinagogă. Era o sinagogă sefardă mică, total diferită de grandoarea clădirilor din jur .

La ieșire nu am cotit–o nici către est , spre cartierul bogătașilor si nici spre vest către Mediterana. Nu am pornit nici către nord spre plaja   iranianului  .

 Am luat-o către  sud , pe un drum neumblat de  pe lângă șoseaua principală . Și am avut timp să mă gândesc la multe .La faptul că viața asta nu e un lucru de la sine înțeles. Și  că in ciuda micilor sau marilor supărări, pe care ni le prilejuiește , ea e totuși cel mai frumos cadou care ni se oferă . 

 Acum când scriu și  retrăiesc toate astea la o distanță de aproape 30 de ani mă  gândesc că poate brazilianca avea dreptate. Fiecare din noi are un înger păzitor. Eu l-aș numi providență   . 

Uneori  ia forma  unei ambulanțe sosită la timp, alteori ia chipul   unui medic bun , ori a unui aparat într-un spital , într-un moment de cumpănă .  

  Iar uneori- să mă ierte prietenii vegani- providența are un miros puternic , îmbietor de șaoarmă .

*************************************************************************************

Capitolul precedent . Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

După câteva luni cunoșteam ebraica destul de bine ca să pot să încep să-mi caut de lucru . 

Printre doamnele consiliere din ulpan  era și o doamnă de la oficiul forțelor de muncă .

 –Ce meserie ai dumneata ? -m-a întrebat .

 –Inginer – am răspuns eu mândru.

Foarte bine. Inginer ai să poți să fii după aceea . Deocamdată țara are nevoie de chelneri .

Începuse prima Intifadă și o parte din chelnerii arabi din așezările din jurul Ierusalimului, nu mai primeau permise de  muncă în Israel . Mai ales cei care serveau în locuri mai sensibile, cum erau hotelurile și in special hotelul King David  . Aici stăteau  președinții Statelor Unite când vizitau Israelul,  tot aici a locuit -printre alții – președintele Egiptului, Anwar Sadat în timpul istoricei sale vizite la Ierusalim în   1977.

kd2

   La început mi-a surâs ideea de a fi chelner  .Eu eram obișnuit din România unde ospătarul era socotit un fel de mic dumnezeu .

Mi-au spus că am nevoie de un CV și că  va trebui să dau un interviu. M-am speriat. Habar nu aveam ce e ăla  un CV și știam că interviuri dau numai fotbaliștii.

M-au chemat pentru interviu într-o zi de miercuri , într-una din aripele adiacente ale hotelului King David . M-au introdus pe o ușă laterală  într-o cămăruță fără ferestre unde la o masă stăteau doi domni. Spre surprinderea mea, acești domni nu mi-au testat deloc abilitățile de chelner . Voiau să știe dacă există  pete negre în trecutul meu. Dacă sunt lucruri de care mi-e rușine . Da-am raspuns . Am copiat în clasa a șasea la teză la geografie . Am tremurat tot dar până la urmă am luat 8 . Și într-a noua  am falsificat o motivare. Dar pe ei altceva îi interesa. Dacă am fumat vreodată hașiș ? Dacă am furat din magazine ? Dacă am avut relații cu arabi ? M-am gândit în sinea mea cât de multe lucruri interesante am ratat. La urmă au notat ceva într-un caiet. Am presupus  că acești doi domni sunt un fel de psihologi, doar că nu înțelegeam de ce poartă ochelari fumurii. 

  În săptămâna urmatoare , consiliera de la forțe de muncă m-a anunțat că băieții fuseseră de la serviciul de securitate internă -SHABAK , îmi verificaseră trecutul , eram curat  și toate porțile mi-s deschise către strălucita carieră de ospătar .

  M-au trimis la Avraham  , un tip înalt și uscățiv care mi-a spus că în continuare voi face un curs de ospătărie de trei zile  după care urmează examenul care va fi o formalitate . După ce mi-a văzut performanțele chelneristice cred că a regretat că a spus asta .

  Eram în total cinci  cursanți. Mai era Jacob, un american din Alaska,  și trei studenți israelieni. Atunci am înțeles că in Israel spre deosebire de România, ospătăria  nu era un job pe viață ci doar un mijloc practic de finanțare a studiilor .

 Avraham  era un fel de șef peste chelneri, dar el prefera   să îl apelăm cu termenul francez de maitre ‘d, tot așa cum recepționerului îi plăcea să i se spună    concierge , iar bucătarul își zicea chef . În industria hotelieră limba franceză suna foarte sexy. Avraham ne-a spus că dacă vom avea suficientă ambiție , poate într-o bună zi unul din noi  va ajunge să-l înlocuiască . În ceea ce mă privește nu era deloc visul meu.

  În prima zi de curs  ne-a prezentat hotelul și mai ales restaurantele. Erau vreo cinci restaurante elegante, așa  cum se cuvine unui  hotel de cinci stele care avea între oaspeții lui președinți de state, prim-miniștri si bogătani veniți din toate colțurile lumii  .

    După cele trei zile de curs am dat examenul de diplomă .   Examenul consta din două părți . Prima parte era aranjatul mesei și a doua parte îndoitul șervețelelor  în formă de lebădă . 

  La prima parte m-am descurcat onorabil. Trebuia doar să țin minte că furculița vine  în stânga , cuțitul în dreapta , lingura în mijloc de-a latul farfuriei , paharul cu gât jos e de apă , cel cu picior e de vin . 

   La partea cu îndoitul șervețelelor a fost mai greu. Lebăda mea a ieșit tare  jumulită .După cîteva minute chiar și-a dat duhul. Avraham a făcut un fel de medie între cele două probe și a decretat că sunt  admis cu media 7 .

  Apoi ,  cam ca la ingineri , a urmat repartiția  . Eu tare mult aș fi vrut să mă dea la confiseria  de lângă piscină , unde era un cofetar ungur care făcea  niște prăjiturele cu cremă de te lingeai pe degete. Dar pentru că in Israel nu primești niciodată ceea ce vrei , pe mine și pe Jacob , ne-au îmbrăcat în câte un frac negru cu papillon  și ne-au spus că suntem angajați de probă la restaurantul gourmet de la subsol , care nu întâmplător avea tot nume francez. La Regence. 

King_David_Hotel_Waiters

  Am primit un ecuson pe care scria  Trainee dar mi-au zis că peste 3 luni,  voi primi un ecuson , pe care va scrie George, semn al intrării mele definitive în bresla chelnerilor .

  La restaurant ne-a  luat in primire un chelner experimentat pe nume Francois . El va fi îndrumătorul  nostru pe perioada de probă . În timp ce zicea asta ne-a ciupit amical de fund. Jacob nu prea  era obișnuit cu asemenea efuziuni sentimentale ,la el în Alaska nu se practicau , însă i-am explicat că așa sunt francezii, mai prietenoși din fire. Sincer  aveam și eu oarece dubii căci am observat că el ciupea doar băieții, fetele nu-l interesau. Adjunctul lui Francois era Hanan , un băiat de culoare , originar din Abisinia . Se spunea despre el că ar fi fost din familia lui Haile Selasie , regele Abisiniei   , si a cerut azil politic în Israel după revoluția marxistă din Etiopia .

  Salariul era aproape inexistent, însă  m-au asigurat că bacșisurile vor fi consistente . În munca de chelner plusvaloarea venea din ciubuc  iar arta unui chelner bun era să stimuleze dărnicia clienților . Fiecare client – așa mi-au spus  , are un punct G , punctul de generozitate iar noi va trebui să-i excităm   punctul G . Mi-au arătat o farfurioară adâncă unde fiecare chelner avea sarcina să pună ciubucul personal care acolo în farfurie se transforma în ciubuc colectiv . La sfârșitul zilei , Francois  redistribuia ciubucul colectiv , cam ca în comunism , fiecăruia după nevoi. Nu știu de ce dar ei considerau că nevoile mele sunt mai mici căci eu primeam doar firimiturile care rămâneau pe fundul farfuriei. 

  După ce ne-a ciupit iarăși de fund , Francois ne-a dezvăluit  cele patru principii de bază ale chelneristicii. Din punctul ăsta de vedere chelnerstica era mai complicată decât termodinamica  .  

 Primul principiu era că sala de mese e ca o scenă , iar noi suntem actorii . De fapt  ei erau actorii , eu și Jacob eram mai mult figuranți . În piesa pe care ne-o scrisese Francois, noi intram în ultimul act la debarasarea meselor. În plus Jacob trebuia să intre cu sticla de vin  în actul al doilea , iar eu intram  în primul act, unde după ce clientul comanda meniul , veneam    cu coșulețul de pâine ca un fel de Scufiță Roșie în frac  și  ziceam replica  – Garlic bread or regular bread ? . Am vrut să mai adaog de la mine și un shakesperian –This is the question , însă Francois mi-a recomandat  să nu mă abat de la scenariu . 

Al doilea principiu era că  deși  la început vom avea un rol mai mic , trebuie să fim mereu pregătiți  .Exista un gemuleț care despărțea  restaurantul de bucătărie iar din spatele acestui gemuleț   Francois ori Hanan monitorizau frontul și de câte ori era nevoie  eram trimiși  în acțiuni de comando chiar dacă arma noastră principală era doar furculița . 

Aici intervenea al treilea principiu . Un chelner bun nu așteaptă să fie chemat . Un chelner bun își  simte clientul -mi-a explicat Hanan .E destul să îl privești . Dacă de exemplu îl vezi că deschide gura în mod haotic și plescăie din limbă , tu apari imediat lângă el cu carafa de apă  . 

Al patrulea principiu a fost de fapt și cel mai util. Unui client nu ai voie să-i spui  niciodată nu. Dacă nu-i poți spune da , atunci îi spui Poate sau în cel mai rău caz Am să văd ce pot face pentru Dumneavoastră . Acest  principiu mi-a folosit foarte mult după ce m-am însurat. De câte ori nevasta mă trimitea la cumpărături îi spuneam –Am să văd ce pot face pentru Dumneavoastră . 

  În primele zile îi  urmăream de la pupitrul de comandă din spatele    gemulețului pe chelnerii experimentați cum primeau oaspeții . La început le aduceau cărticica cu meniul   . Întotdeauna cu două mâini și cu un zâmbet .Apoi așteptau, puțin aplecați, lângă masă în caz că oaspetele ar avea ceva nelămuriri. Când simțeau că clientul s-a hotărât reveneau și notau comanda  într-un carnețel. Dacă la urmă spuneau –Excellent choice , sir , știam că scontează pe un bacșiș consistent . Mergeau la bucătărie și peste câteva minute ieșeau cu farfuriile de mâncare . Eram surprins . O boabă de fasole în dreapta ,un morcov învelit într-un sos nedefinit în stânga  iar în mijloc un crap . Noi în Romănia ziceam că farfuria trebuie să fie plină .Voiam să mâncăm cât mai mult și să plătim cât mai puțin . Ăștia de aici plăteau cât mai mult pentru ca să mănânce cât mai puțin . 

regence_1

Un ritual asemănător se petrecea și la plecarea musafirilor  . Unul din chelneri trăgea cu grijă scaunele doamnelor și le ajuta să se ridice ,  în timp ce Francois ori Hanan le zâmbeau grațios .Lățimea zâmbetului era direct proporțională cu  lungimea bacșișului. Uneori ciubucul ateriza în farfuria cea adâncă alteori se oprea direct în buzunarele lor . După aceea mă chemau pe mine să debarasez masa , în timp ce Jacob care se pricepea mult mai bine ca mine la îndoit lebede  o pregătea pentru următorul client. 

În seara aceea de duminică , prima mea duminică din serviciul de  chelner l-am văzut pe Francois cu fruntea lipită de gemuleț. 

-Vino incoace -imi spune de cum mă vede , de data asta fără să mă mai ciupească de fund .Vino repede .  Îl vezi pe domnul ăla care a intrat acuma în restaurant . E fratele lui Yoni.

Cu toții cunoșteam   povestea lui Yoni.  Yoni Netanyahu, fusese comandantul forțelor de comando speciale care eliberaseră avionul Air France răpit de teroriști  la Entebe în Uganda . Comando adevărat- nu comando de chelneri. Yoni își pierduse viața în această acțiune.. Era socotit un erou în Israel.

  Deși nu-l mai văzusem niciodată , l-am recunoscut imediat pe fratele lui Yoni. Era un om încă tânăr insa deja grizonat . Dacă as judeca oamenii după cum îi judeca Francois aș fi spus că era un bărbat frumos .  Hanan , care era mai la curent cu politica, mi-a povestit că nu demult intrase în guvern și fusese numit vice ministru de externe , dar probabil nu se va mulțumi doar cu atât 

    Era însoțit  de un alt domn înalt, îmbrăcat la costum  , iar amfitrioana restaurantului i-a condus la masa deja pregătită pentru ei  , masa numărul doi din partea dreaptă a sălii . Mi-am luat și eu coșulețul de pâine  si m-am oprit respectuos în fața lui , cu replica obișnuită – Garlic bread or Regular bread . A ridicat un pic ochii și mi-a indicat pâinea cu usturoi.  L-am privit cu admirație .De fapt toți chelnerii îl priveau cu admirație. Avea – ceea ce numesc francezii – fason . El nu ne privea nicicum, nu cred că ne vedea , era complet absorbit  de discuția cu partenerul său american. Nu știu de ce, dar mi s-a părut un pic trist . Peste câțva ani, avea să o cunoască pe una Sara și să devină chiar și mai trist. 

 Dar atunci in primăvara anului 1989 era încă holtei  , proaspăt divorțat și cam la fiecare a doua zi era oaspetele restaurantului nostru. Mereu  însoțit de un alt domn, dar intotdeauna vorbitor de limbă engleză cu un puternic accent american. Se așeza mereu la aceeași masă din colț , masa numărul doi își aprindea  trabucul si dadea comanda . Nu mai văzusem niciodată un om politic în carne și oase și cu atât mai puțin pe unul care să fi fost fratele lui Yoni. Mă învărteam mereu pe lângă masa lui , ca o zeiță din legendele grecești  , cu carafa de apă în mână , așteptându-l să plescăie din limbă .  El prefera mai intotdeauna  oferta de  vin a lui Jacob. Și la celelalte mese erau domni importanți , personalități din mass media ori oameni de afaceri , unii insoțiți de doamne elegante , fardate discret iar alții  împreună cu nevestele . Mai exista o categorie aparte de americani care veneau împreună cu copiii în prag de Bar ori Bat Mitzvah. Astfel că uneori aveam de-a face și cu adolescenți introspectivi ori cu june simandicoase chiar un pic afectate . Jacob mi-a spus cu oarecare dispreț că genul acesta de fete  se numeau in jargonul lor JAP’s .Asta nu provine de la japițe ci e prescurtarea de la Jewish American Princess .Cu toate că am avut impresia că nu i-ar fi displăcut dacă o asemenea prințesă l-ar fi invitat la o cină romantică în ziua lui liberă. 

   La un moment dat  Francois m-a trimis la o   masă , o masă mare unde în centru stătea un domn mai in vârstă , cu o figură bonoamă , îmbrăcat intr-un costum Prada    . După ce le-am umplut paharele de apă domnul acela , spre surprinderea mea , m-a întrebat cum mă numesc  .

Sincer, nu eram obișnuit cu o astfel de interpelare . Pentru majoritatea musafirilor din local , în afară de interacțiunea strict profesională , noi chelnerii , eram cam invizibili.  

   – Deocamdată mă numesc Trainee , sir, dar peste trei luni dacă-mi voi vedea de treabă mă voi numi George.

Domnul acela a râs , un râs voios  de om sigur pe el si a dus mâna la buzunar   .

  – Good luck, George .Primește te rog   asta din partea mea ca să-ți fie viața un pic mai ușoară  în Țara Sfântă . 

Mi-a întins o bancnotă verde cum nu mai văzusem până atunci.

Spre rușinea mea , acea bancnotă de 100 de dolari venită din buzunarul său larg s-a oprit direct în buzunarul meu strâmt , fără să mai treacă prin farfuria cea adâncă . 

 Au fost de fapt primii si ultimii mei bani câștigați din stand up comedy , iar domnul acela, brazilian, am aflat ulterior fusese domnul Edmond Safra, care astăzi este un nume de  piață in centrul Ierusalimului. 

 După ce  mi-am dat seama de potențialul financiar  al acestei glume, m-am plimbat mereu printre mese cu coșulețul cu pâine într-o mână și cu glumița în cap , însă din păcate  nimeni nu s-a mai interesat cum mă numesc .

Peste câteva săptămâni  mi-am dat demisia . Sau m-au dat afară nu mai știu precis . Trainee nu a mai devenit niciodată  George. Fratele lui Yoni în schimb , va urma predicția lui Hanan și va deveni  unul din cei mai influenți oameni de pe planetă .   Peste câțva ani avea să fie  implicat într-un scandal de trafic de influență pentru că printre altele ar fi cerut   unor redactori de ziare să scrie frumos despre el , in schimbul unor favoruri pe care el le va acorda  ca prim-ministru . Pe undeva l-am înțeles. A făcut asta din nevoia de a fi iubit. Căci nevoia de iubire   e la fel de mistuitoare și dacă esti un amărât de chelner și dacă esti prim-ministru . 

 

 S-au spus  multe despre el  .  Unii spun că a avut multe  părți bune . A avut și părți mai întunecate . Însă pentru mine , principala sa calitate    va rămîne aceea de a fi fost fratele lui Yoni. 

yoni-netanyahu-portrait

 

Peste ani, am înțeles și de ce șmecherul de Francois nici nu-i mai  verifica masa la plecare , înainte să mă cheme   să o debarasez   . Nu din comoditate  și nici dintr-o bruscă generozitate față de mine . Francois știa încă de atunci că Bibi nu lasă niciodată bacșiș . 

Capitolul precedent . Olandeza zburdătoare

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Dacă viața mea ar fi fost un film , prima ei parte s-ar fi încheiat pe data de 15 decembrie 1988. Între sfărșitul primei părți și începutul celei de-a doua , a fost o pauză de  3 ore și jumătate. Atât a durat zborul pe ruta București- Tel Aviv . Pe data de 16 decembrie , puțin după miezul nopții începeam Secondo Tempo al vieții mele ca cetățean israelian    Aveam 26 de ani și plecasem singur . 

    De cum am aterizat am avut   impresia că am ajuns pe un pământ pe măsura sufletului meu – cum ar fi spus Camus . Era decembrie și era cald.  Ofițerul de la serviciul de imigrare ne-a îndrumat spre o sală mare unde va trebui să completăm niște formulare. Ne aștepta o noapte lungă și albă pînă vom fi distribuiți spre centrele de absorbție. În spatele sălii  erau niște măsuțe cu prăjiturele , sticle de suc și celebrele portocale Jaffa . La început m-am ținut departe de îmbietoarele fursecuri capitaliste , poate e o capcană- mi-am zis- poate vor să afle cine a introdus valută . De abia după ce au dispărut în stomacele hămesite ale celorlalți emigranți, am înțeles că fuseseră  gratis .

Primul șoc din acea lungă noapte fierbinte l-am avut când la câteva ore după aterizare , mi-a trebuit la budă . În zadar am căutat clopotnița de la care se trage apa .Și atunci deodată,   m-a apucat teama . Cum voi putea să mă adaptez într-o țară căreia nu-i cunosc nu doar limba ori mentalitățile , însă nu-i cunosc nici măcar weceurile  . Doar  în timp ce urmăream ca un pervers  voyeur, pe un polițist de la serviciul de frontieră care  se ușura lîngă mine , am înțeles că în Israel se folosea un cu totul alt sistem de tras apa decît eram eu obișnuit din România   .  În schimb în ceea ce privește celelalte aspecte întortocheate ale vieții, voi mai avea încă multe de învățat .

 

  După vreo 10 ore de la aterizare  , spre dimineață sala cea mare începe să se golească  . Ceilalți imigranți, familiști , primesc buletinul albastru de nou venit, își iau valizele   și se strecoară spre noua viață . Rămân printre ultimii . Funcționarul de la serviciul de absorbție mă intreabă  unde aș dori să locuiesc . Iar eu entuziasmat că în sfârșit mă bagă cineva în seamă , îi povestesc cât sunt de fascinat  de Israelul puținelor vederi care ajunseseră până la mine în care apăreau grupuri de băieți si fete bronzați , înotând în apa mării    . Functionarul ,obosit a dat din cap si mi-a dat un bilețel pe care scria Ierusalim. Pe urmă am înțeles că în Israel nu ți se dă de la început  ceea ce ceri , căci toate se negociază . 

   Partea bună în Ierusalim e că e doar la 70 de kilometri de Tel Aviv . Partea proastă e că e un oraș măcinat de conflicte în care era să-mi pierd viața de vreo două ori.  

  Ca să nu vorbesc cu păcat , Ierusalimul e un oraș superb de vizitat ca turist. Iar eu eram tot un fel de turist , pe timp de 5 luni cît dura ulpanul de învățare a limbii ebraice. 

  Ulpanul  era situat într-un cartier vechi al Ierusalimului, Baka, cu case mici din piatră care devenise cartierul preferat al clasei de mijloc ierusalimitene . Străzile aveau numele triburilor lui Israel ,ulpanul meu Ulpan Etzion, era pe strada Gad . Era de fapt o școală cu tradiție , cea mai veche școală de învățare a limbii ebraice din Israel .

  Regimul  era cu pensiune completă,patru mese pe zi   , dimineața erau cursurile , după amiaza erau studii iar seara program de voie .

 Primul lucru pe care  l-am învățat la ulpan a fost  care e cel mai important cuvânt din limba ebraică . Nu e Shalom  , cuvăntul pe care îl auzeam la fiecare colț de stradă .Cel mai  important cuvânt din limba ebraică este sa-vla-nut , ceea ce înseamnă  răbdare . Ni s-a spus că vom avea nevoie de multă . Cu răbdarea treci marea – ori, în cazul nostru – Muntele Măslinilor . 

Clasa mea era   la nivelul de începători plus. Adică nu chiar incepători bocnă care erau un pic sub noi , nici medii ori avansați care erau mult deasupra noastră . Profesoara  foarte simpatică pe nume Rahel- gesticula foarte mult. De fapt cu toții gesticulam ca să suplinim astfel lipsa cuvintelor . În prima lecție de clasă ne-am prezentat , mai mult prin semne  . Așa am avut ocazia să-mi cunosc noii colegi de clasă. 

Erau acolo Muriel și Miriam, franțuzoaicele , asta bineînțeles dacă acceptam ipoteza că Franța se întinde până in Tunisia. Erau și câțva argentieni gălăgioși și niște argentinience focoase . Era și o englezoaică  acră .Era și Juan, un călugăr tăcut, venit să-L întâlnească pe Dumnezeu . Era și Jack, un peruan enigmatic . Și era Bianca , olandeza,.Nu aveai cum să nu o remarci . Avea un năsuc obraznic cu care te transforma în orice voia ea, niște buze care la un zâmbet i se arcuiau  într-o ecuație de gradul doi și mai ales avea un corp cu care ar fi putut plăti toate păcatele olandezilor față de evrei din Al Doilea Razboi Mondial. De fapt de asta și venise ea în Israel. Nu ca să plătească păcatele ci pentru ca să cunoască un israelian. 

  Savlanut – i-am spus și în momentul acela  m-am simțit foarte israelian . 

    Apoi în una din pauze mi-a povestit  mai multe . Olandezii ei de acasă o dezamăgiseră. Destul de puternici pentru spart lemne și destul de înalți pentru ca să repare acoperișurile  . Dar altfel cam urâței și prostuți . Israelienii în schimb i se par curajoși și inteligenți . Smart and brave -așa spunea cu superbul ei accent flamand   , în timp ce îmi zâmbea din buzele ei parabolice .În mintea mea eu deja știam . Brave nu prea eram, în schimb aveam ocazia să-i demonstrez că sunt smart . Și pentru  asta trebuia să-i arăt că mă pot confrunta cu ceva greu . Foarte greu . Iar cel mai dificil lucru din jurul nostru era limba ebraică . 

   M-am pus cu burta pe carte  . Cu fiecare cuvânt pe care-l învățasem spărgeam încă un zid către inima Biancăi. Dar de băgat în seamă tot nu mă prea băga . Atunci am înțeles că am de-a face cu o redută care se  cucerește greu . Din fericire pe acolo prin ulpan se perindau tot felul de doamne , consiliere pe diverse teme . Una din ele, o doamnă mai plinuță pe nume Anat era consilieră pe probleme romantice .

 Cam pe la a patra ședință   mi-a dezvăluit secretul . 

  Dacă vrei să impresionezi o fată nu-i vorbi la trecut – mi-a spus ea   . Trecutul e undeva în urmă .Ca gazele de eșapament la mașină. Nici la prezent ,  care în cazul tău nu e cine știe ce . .Ca să cucerești o fată, vorbește-i la viitor . Așa o să se convingă că ești un băiat serios . Știam de-acuma . Drumul către sufletul Biancăi trece prin  timpul viitor al limbii ebraice .  

       M-am apucat să învăț bine  verbele . Și să le conjug. Mai ales la timpul viitor      Chiar dacă viitorul nostru existențial era oarecum în ceață , viitorul gramatical începea să  mi se contureze destul de clar. De-acum vorbeam doar la viitor ca și ghicitoarele în cafea .Argentiniencele se așezau lăngă mine ca să poată copia .Muriel și Miriam, franțuzoaicele , stăteau mai în spate lângă fereastră ca să aibă în dreapta caietul meu , iar în orizont  locurile sfinte ale Ierusalimului . Iar eu mă așezam spre orizontul unui alt loc sfânt . Fundulețul Biancăi. . 

Uneori in pauze mi se mai confesa  . Tocmai cunoscuse un băiat , ofițer în armată . Smart and brave . Și din părinți români . îi vorbește la viitor și o sărută la prezent . Fusese cu el în weekend la Tel Aviv și se bronzase frumos  .M-a întrebat dacă vreau să-mi arate. Fără să aștepte răspunsul și-a coborât un pic fustița ca să-i văd coapsele catifelate . În Olanda cea liberală e un lucru normal să le arăți bikineii colegilor de clasă  .Eu mă topisem ca un cașcaval Ementhal.  

 În studiul limbii ebraice făceam progrese frumoase . Profesoara a vrut să mă mute într-o  clasă mai avansată . Dar eu îmi așteptam momentul . Doar nu am învățat atât degeaba . La momentul potrivit voi scoate din geamantanul meu câteva verbe pe care le voi declina  la viitor, și toți vor fi impresionați. Și în special Bianca. . 

      Puțin înainte de pauză profesoara a pus o întrebare. Care ar fi rosturile femeii într-o familie ? O întrebare aparent simplă dar  era exact întrebarea de care aveam nevoie .Ăsta era momentul meu. Îi voi surprinde pe toți cu verbele mele. Am fost singurul care a ridicat mână. Sigur că știu care sunt  atribuțiile femeii. Femeia va face curat, va călca, va găti, va spăla rufe. Pentru că nu eram sigur că toți înțeleg am exemplificat prin gesturi. 

  De cum am terminat de vorbit mi-am dat seama că spusesem o prostie . Rahel, profesoara cea dinamică, rămăsese mută ca un Sfinx. Din spate Muriel îi șușotea lui Miriam ceva despre – le mentalitee roumaine . Argentineanca cea focoasă si-a tras iute scaunul de lângă mine ca de lângă un ciumat   .Englezoaica cea acră zicea că știuse întotdeauna că sub masca aia de băiat simpatic se ascunde un misogin . Singura care m-a privit cu o oarecare simpatie a fost Minou, o tânără si creolă imigrantă originară din Republica Islamică Iran. Ea și cu Jack, enigmaticul, care mi-a mărturisit după aceea că nici el nu suportă femeile  . 

Dar cea mai dezamăgită a fost Bianca . A strîmbat din năsucul ăla  de Samanthă dar nu ca să mă preschimbe în vreun prinț , ci mai curînd într-o broscuță . Iar buzele alea frumoase s-au arcuit într-un rictus  asimptotic căruia dacă i-aș fi calculat ecuația mi-ar fi ieșit cu minus . Între mine și ea se surpase dintr-odată o prăpastie cam ca între  Amsterdam și Anatevka, târgușorul din cărțile lui Shalom Alehem . Din ziua aceea am stiut că n-o să-mi mai arate niciodată chiloțeii.

  Peste mulți ani , am citit un sondaj care spunea că 75% din români cred că rostul  femeii e la cratiță . Poate că nici nu am spus chiar așa o prostie .Poate că doar mi-am devansat vremurile  Și observ că le mentalitee roumaine a rămas aceeași . 

Despre Bianca, am aflat ulterior că s-a cuplat cu un om de afaceri . Care era așa cum îi plăcea ei – Smart and brave . And rich, care e o calitate deloc de neglijat   Destul de rich cât să-i cumpere un Peugeot 205 roșu. Și să-i angajeze o menajeră , care va călca, va găti , va spăla rufe .

După un timp a plecat în America , unde i-am pierdut urma. Așa că nu pot decât să-mi imaginez cum în saloanele caselor de modă din New York ori Los Angeles se perinda o grațioasă olandeză care vorbea și un pic de ebraică.

  Iar ceva îmi spune că destinul ei ar fi fost identic   chiar dacă la acea întrebare crucială aș fi folosit alte verbe  . 

VA URMA

pe urmele Timișoarei evreiești

Acu de când Timișoara a ajuns pe harta WizzAir-ului ,ca vechi timișorean ce mă aflu , sunt deseori întrebat – Ce se poate face (3 zile/4 zile ) în Timișoara ?. Spre rușinea mea , nu aveam un răspuns ferm.  Acuma știu . Mergeți în Piața Unirii -zic . E acolo o librărie- Două bufnițe -se cheamă . O s-o găsiți ușor căci arată fix cum trebuie să arate o librărie . Întrebați de o carte – Timișoara evreiască . Dacă aveți noroc și nu s-a epuizat veți găsi acolo material nu doar pentru 3 zile în Timișoara ci chiar pentru 30 .   Da, păcat că nu conține și o versiune în engleză . Dar editarea excelentă a Editurii Brumar suplinește parțial acest neajuns .

   Am trecut prin diferite faze în relația mea cu Timișoara. Copil fiind, îi cercetam parcurile . Parcul Central, Parcul Rozelor ,Parcul Pionierilor era traseul pe care îl străbăteam împreună  cu bătrânul meu câine Hector, mai târziu îi cercetam cofetăriile -un suc și un Doboș la de-acum defunctele Violeta în centru , ori la Macul Roșu pe colt lângă librăria Moravetz , în adolescență îi cercetam fetele- aici cred că e mai bine să nu dau nume – acum la maturitate am început să-i cercetez clădirile . Cercetatul clădirilor îmi oferă o perspectivă istorică pe care nu mi-o dădeau nici parcurile, nici cofetăriile și nici fătuțele. Clădirile au această caracteristică de a își păstra maiestuozitatea chiar și atunci când perioada lor de glorie a apus demult  iar unele dintre ele chiar au nevoie urgent de o operație estetică. Însă fiecare din clădirile emblematice ale Timișoarei evreiesti are o poveste care merită spusă. 

Ghidul Gettei Neumann – pe urmele timișoarei evreiești – ne propune o plimbare pe jos ori cu tramvaiul prin cartierele timișorene .Plimbarea începe din fostul patrulater evreiesc , de la Palatul Eugen-numit astfel pentru că pe una din porțile aflate acolo a intrat Eugeniu de Savoya in 1716 când a cucerit Timișoara din mâna turcilor , continuă în cartierul Cetate , apoi în Fabric , Iosefin și se încheie în cartierul Elisabetin. Repere ne sunt așa cum spuneam  clădirile , în special cele care au avut o filiație iudaică . Multe dintre ele construite în stil eclectic cu elemente Secesion, stil popular în Austro-Ungaria acelor vremuri. . Nu degeaba i se spune Timișoarei, Mica Vienă , căci arhitecții care le-au imaginat proveneau chiar de acolo. De numele lui Lipot Baumhorn se leagă unele sinagogi și clădiri emblematice ale Timișoarei. L-a urmat Laszlo Szekely , primul arhitect șef al orașului, cel căruia îi datorăm actualul aspect al Pieței Victoriei/Operei. 

    În copilărie nu știam  că mă învecinez cu atâtea palate. La colțul străzii , lăngă Operă , aveam Palatul Weisz, terminat  în 1926 , adăpostind în perioada interbelică un magazin de țesături și lucruri de mână , înlocuit astăzi de magazinul Materna . Vis-a-vis peste drum era Palatul Dornhelm/Victoria, ridicat în același an, unde era o croitorie pentru dame  cu stofă englezească . Acolo în palatul Dornhelm a copilărit Ioan Holender, cel pe care aveam să-l văd peste ani pedalând pe bicicletă în Viena spre modesta slujbă de director al Operei locale . Alipit de palatul Dornhelm e Palatul Lloyd, inaugurat în 1912 , palat gândit atunci ca un spațiu de afaceri unde  trăiesc astăzi într-o frumoasă armonie, cafeneaua și restaurantul Lloyd dar și rectoratul Politehnicii . Lăngă el este Palatul Neuhasz/Farber unde a locuit Eugen/John Farber care după ce a fost deposedat mai întîi de legionari, apoi de comuniști -a avut puterea și voința de a lua totul de la capăt în America unde a devenit proprietarul unui mare concern de lacuri și vopsele , fiind azi la 93 de ani membru în selectul Top 500 al revistei Forbes de cei mai avuți americani. 

Pe partea cealaltă de Corso în zona denumită Surogat se află Palatul Loffler , construit tot în aceeași perioadă, dat în folosință în 1913 cu spații comerciale și 46 de  apartamente .

  Despre toate aceste clădiri am aflat din  ghidul Gettei Neumann. Nu vreau să fac spoiler, mai există încă multe altele .

   Parcă printr-o ironie a sorții și pentru că istoria se repetă uneori  ,în ultimul timp în Timișoara au reapărut palatele în anumite cartiere ale orașului , dar  nu mai au bunul gust de odinioară. 

 Un alt spațiu le e dedicat în carte sinagogilor. În Timișoara cu o populație de 7170 de evrei ,la recensământul din 1930 , au existat nu mai puțin de 5 sinagogi, ceea ce aplică vechea butadă că un evreu are nevoie de cel puțin 3 sinagogi – una la care să meargă , una la care să nu meargă și una la care să nu meargă nici în ruptul capului. E doar o butadă însă eu am pățit-o,  când un unchi de-a lui Simona, om bătrân și fără copii ,ieșean de origine , m-a întrebat dacă merg la shil . Nu am înțeles prea bine la ce se referă, însă fiindcă eram nou intrat în familie și voiam să-i fac o impresie bună , i-am răspuns că eu merg la templu- căci așa numeam noi sinagoga neologă . M-a privit ca pe un demon și m-a șters imediat de la moștenire. Prețul sincerității e uneori mare .

 Cartea Gettei Neumann e și un omagiu adus personalităților evreiești ale Timișoarei , nume de referință ale orașului  , cei care au însemnat câte ceva în geografia spirituală, academică, medicală, industrială , culturală ori sportivă a Timișoarei.  Peste toate câteva nume – rabinii Miksa Drechser si Ernest Neumann, dirijorul Ladislau Roth, fizicianul Peter Freund, industriașul Sigismund Szana , arbitrul de fotbal Abraham Klein. 

  Un alt capitol  îi e dedicat fostului liceu israelit și sărbătorilor evreiești . Poate că Purimul nu e cea mai marcantă sărbătoare evreiască dar e cu siguranță cea mai fotogenică .Apoi este amintită  viața comunitară de odinioară din cele trei cartiere unde locuiau evreii . Sper că toate acestea și încă altele își vor găsi locul într-o zi într-un muzeu al iudaismului timișorean 

Îmi amintesc ce spunea cineva ,  din fericire nu din orașul nostru  . Noi ne iubim evreii mai ales atunci când sunt piese de muzeu.

Și încă ceva la încheiere . Când am aflat că Timișoara a câștigat competiția pentru Capitala Europeană 2021 aproape că am căzut de pe scaun . Că nu credeam că are vreo șansă în fața Clujului ori a Bucureștiului. Căci -ziceam eu – teiul lui Eminescu nu e în Parcul Rozelor și nici Caragiale nu e din Ronaț . Apoi însă am înțeles că valoarea culturală a unui oraș nu e dată de vărfurile sale ci de tradiția sa   . Iar Timișoara a fost dintotdeauna o insulă a toleranței . Poate nu chiar o insulă -mai curănd o peninsulă căci nici Timișoara nu a fost scutită de perioada neagră dintre 1940-1944 . Însă marea șansă a Timișoarei 2021 stă în posibilitatea de a se reconecta la trecutul ei. Iar din această perspectivă cartea pe urmele timișoarei evreiești -mai mult decât un ghid – autor Getta Neumann, grafica Sandra Segal, redactor Viorel Marineasa , editura Brumar 2019 nu este doar o carte utilă . Este necesară. 

Palatul Weiss


Palatul Lloyd – foto Iulian Maiorescu
Palatul Neuhasz

Nemuritorii de rând-o carte de fotoliu

Am citit-o  prima dată  între Valentin și Dragobete și mi s-a părut că e o carte cu și despre dragoste .Am mai citit-o a doua oară între Pesah și Paște, că zic că la prima citire poate m-a furat ambientul ,și tot despre dragoste mi s-a părut că e. O dragoste în afară de loc sau timp . O iubire nu doar între om și oamă . O iubire de ființă , de viață , de lespezi de rău . Sau așa cum o definesc Urim și Turim -cele două făpturi fără de trup care însoțesc restul personajelor pe tot parcursul cărții – Ce înseamnă dragoste ? Aburul ăla care ne ține inimile calde .

  Șapte povești, exact ca zilele facerii . Despre oameni-pereche care au ceva ce-i nemurește  . Că  și oamenii au în ei locuri în care nu pot ajunge singuri, că nu-i știu drumurile, locuri în care ajung în ei doar ceilalți oameni. Asta au înțeles că se cheamă nemurire și le e dată și oamenilor ,și iubirilor ,și îngerilor ,tuturor nemuritorilor de rănd  . Sunt perechi  care trăiesc în afara spațiului -Hans și Agnes , tată și fiică vitregă , nomazi în căruța cu coviltir spre o viață nouă în necunoscut căci de cunoscut sunt sătui   – ori în afara timpului  -ca Sofia și Hatim, mai ales singuratica Sofia care așteaptă 98 de ani până la venirea lui Hatim care o transformă din insulă în peninsulă . Și există personaje puternic ancorate  atât în timp cât și spațiu ca cei doi studenți la filologie din căminul studențesc ,  Cristina și Matei care ascund în ei o taină , pasibilă de ani grei de pușcărie în perioada comunistă  .

Dar personajul care pe mine m-a fascinat cel mai mult, ca și în Pervazul – precedenta carte a scriitoarei-   este Dumnezeu. Nu este  Dumnezeul cu majuscule al habotnicilor, nu e nici dumnezeul cu minuscule al ateiștilor, nici Dumnezeu cu semn de exclamare al religioșilor și nici Dumnezeu cu semn de întrebare al agnosticilor. Este un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră , personaj secundar în lumea pe care El însuși a creat-o , un pic neglijent, un pic contemplativ ,căruia îi place să se odihnească după masă și se gândește în mod serios că ar trebui să-și ia o lună sau mai multe de concediu și judecând după mersul istoriei se pare că chiar și-a luat .Un Dumnezeu care poate fi luat la întrebări ,stăpân al Universului dar nu mai presus de lege și din acest punct de vedere seamănă destul de mult cu cel din Vechiul Testament .  Iar izgonirea din rai nici măcar nu e o formă de pedeapsă cât o formă de comoditate căci El s-a plictisit să tot facă pe babysitterul .

 
Cartea este un seismograf  al stărilor .Mai ales-așa cum spuneam- stărilor de iubire . Iar cînd pentru unele din stări nu există vorbe în dicționar , Ana le tricotează cuvinte ca să nu rămână stările alea necuvântate . Căci limba asta de-o vorbim noi, muritorii de rând ,are pentru iubire doar cuvinte de urcuș , dar iubirea e uneori și coborâș , cuprinde în ea și dezbrățișări ori dezdrăgostiri . Ei nu au dragostea în ei tot timpul, ci sunt doar atinși de ea și la cei mai mulți, durează foarte puțin atingerea asta. Zici că doar au fost stropiți un pic și când se usucă nu-și mai aduc aminte nimic. Ba mai rău când se dezdrăgostesc sunt turbați , sunt nesuferiți și răutăcioși cu cei din jur, zici că le plouă în casă . Și tot despre dezdrăgostire care uneori e la fel de mincinoasă ca îndrăgostirea. Cred că acum nu-mi mai place acest om ,cred că sunt în partea cealaltă și știi cum e pe cei care nu ne plac îi vedem mereu strâmb pentru că nu-i vedem cu ochii. Nici când ții în brațe nu vezi bine, dar nici când ești peste trei străzi nu vezi   . Și există bineînțeles criteriul suprem de validare al iubirii adevărate Când te îndrăgostești și nu vrei să se știe ,ascunde-ți mâinile, nu ochii, cu ochii știm toți să mințim , cu mâinile nimeni .

 Un critic literar-mi se pare Dan C Mihăescu- spunea că există cărți de metrou și cărți de fotoliu . Am un respect autentic pentru cărțile de metrou, am citit chiar în ultima vreme câteva foarte bune , însă cartea Anei Barton -Nemuritorii de rănd, Editura Herg-Benet 2018 , Coperta-Sasha Segal – este fără îndoială o carte de fotoliu .

Moartea blocurilor și alte impresii timișorene

Chiar dacă unii mă suspectează de maladia specifică a celor ajunși la o anumită fază a vieții – nostalgia- declar tare și hotărît că nu sufăr de ea. Nu corespund definiției clasice a nostalgicului -aceea de a crede că înainte era mult mai bine. Dimpotrivă vizitând Timișoara acum și rememorând ce a fost , cred că înainte era mult mai rău .

Dar am remarcat  un fenomen  care m-a întristat  – moartea blocurilor de locuințe . Nu moartea lor trupească căci spre deosebire de fabrici ori hale industriale , ele stau încă în picioare ,dar li s-a uscat sufletul . Inclusiv blocului în care mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență ,  în care toți vecinii se cunoșteau între ei ,  ușile apartamentelor erau mai tot timpul deschise , unde tanti G de la șase îi ducea o supă fierbinte lui tanti  C de la 3 care nu se simțea prea bine și între timp mai schimba o vorbă cu tanti L de la cinci . Căci acolo în casa scărilor  era viața . Acum- ca să folosesc un clișeu deja destul de uzat – viața s-a mutat în altă parte. Și are alt ritm. Bătrânul nostru bloc parcă a devenit o locație de pe booking ori  airbnb.  Tineri grăbiți care mă salută dar habar n-au cine sunt și nici nu-i interesează , locatari pe 24 sau 48 ore într-un spațiu impersonal  , căruia au grijă să îi ia cheia din cutia poștală la venire și să o arunce  în aceeași cutie poștală la plecare  –  da, nu sunt un nostalgic ,  înțeleg și eu cerințele pieții dar parcă îmi lipsește zumzăiala de odinioară . Au dispărut și reperele . Înaintea GPS-urilor ,era destul să spun că locuiesc în blocul de deasupra  magazinului de mobilă   și   toți știau exact unde este , dar magazinul de mobilă nu mai există de mult , la fel nici hotelul de vis-a-vis . Toate s-au transformat în spații de închiriat căci viața s-a mutat în uriașe malluri cu spații de parcare nelimitate  -iar singurul lucru care a rămas constant în apropierea blocului meu   este sex-shopul din colț , dar parcă nu-mi vine să spun că locuiesc în blocul de lângă   sex-shop,  mi se pare   un pic jenant sau poate că am îmbătrănit și m-am molipsit  de falsă pudoare . Deși ca să fiu sincer cănd trec pe lângă vitrinele-i roșii , culoarea pasiunii ,  mă gândesc că multe din problemele existențiale ale adolescenței mi s-ar fi rezolvat dacă ar fi fost acolo  acum vreo 35 de ani. Și  în apropiere  mai este și frizeria aia veche , cândva exclusivistă unde   odinioară trebuia să-ți faci programare  cu căteva zile înainte  . Da, frizeria și atelierul de coafură e foarte frecventată și azi , cunosc două cliente foarte mulțumite de calitatea serviciului  -fetele mele- care îl viziteaza la fiecare escală în orașul meu de baștină care e de-acum și al lor   . Fata mea cea mică , care are un simț comercial care mie mi-a lipsit cu desavărșire vrea să organizeze un nou gen de excursii de grup  -excursii frizeristice – dacă există excursii de spa , culinare ,ecumenice  de ce n-ar exista si excursii frizeristice -un win-win situation  pentru domni și mai ales pentru doamne – vezi un oraș și te întorci acasă aranjată , coafată , ca scoasă din cutie  la o calitate de Vest si la un preț de Est  .

 Timișoara celor trei piețe -Victoriei, Libertății , Unirii e foarte frumoasă mai ales acum când piețele sunt pline cu flori- a fost un foarte frumos festival cromatic în oraș –  dar daca te depărtezi un pic de axa igrec și te deplasezi pe axa ics înspre Liceul Piarist , vezi că mai sunt multe de făcut.

Nu e totul perfect nici pe axa igrec, căci acelor clădiri emblematice ale Timișoarei , adevărate perle ale stilului eclectic, baroc ori neoclasic ,le lipsește o scurtă notă explicativă , altele cum ar fi sinagoga neologă din centru, lăcaș unde am învățat lecția toleranței trec printr-o nesfărșită renovare, care ar trebui să fie gata  cu 4 zile înainte ca Timișoara să devină  capitala culturală a Europei , dar prietenii mei sunt destul de sceptici .

Tot așa cum istoria mai recentă a Timișoarei zace undeva sub un strat gros de praf la etajul doi al clubului CFR. Timisoara a fost primul oraș din țară cu cineclub propriu, aici au trăit doi giganți ai peliculei de care azi poate că nu mulți își amintesc, domnii Sandu Dragoș și Iosif Costinaș , un fel de Messi și Ronaldo pe 16 mm, care au înființat fiecare un cineclub al lui dar care spre deosebire de cei mai sus mentionați au rămas în relații bune și cooperau ori de câte ori aveau ocazia. Filmele dumnealor care vorbesc despre Timișoara anilor 60 și 70 ar trebui digitalizate și repuse în circulație .

Străbătând axa igrec , la colțul dintre strazile Mărășești și Gh Lazăr dau peste un stand interesant . Fetele voluntare de la un liceu căruia din păcate nu i-am reținut numele îmi propun să cumpăr una din cărțile  împachetate intr-o foaie de  hărtie, așa cum împachetam noi odinioară manualele la școală   .Este o dublă bucurie atât pentru cititor care are ocazia unui blind-date cu o carte cât și pentru fete care trebuie să scrie o succintă caracterizare a carții care să-l atragă pe potențialul cititor . De fapt este o triplă bucurie căci încasările vor fi donate unui centru de copii speciali din oraș .

Iar în fața entuziasmului acestor fete , imbrăcate  în mov , culoarea clubului de fotbal pe care l-am iubit odată , simt o ușurătate a ființei- cum ar zice Kundera- și probabil că asta e imaginea pe care vreau să o iau cu mine din Timișoara mîinelui . Sărbători cu bine !

Comunismul cu față pisicească

De la un timp ne-am hotărât să începem să mâncăm sănătos . Deci să ne descotorosim de toate grăsimile din frigider. Așa a apărut în viața noastră Maiakovski -un motan negricios cu guler alb -care s-a oferit să ne ajute în volatilizarea surplusului . Dar fiindcă se zice că o mâță neagră aduce ghinion a apărut și Bulgakov tot negru în speranța că poate norocul funcționează după aceleași principii ca înmulțirea din cartea de algebră .

Pe urmă au venit și alte pisici din zonă . Stăteau toată ziua  cu burta la soare așteptând să pice plusvaloarea.  Deja pisicile din cartier erau convinse că viitorul de aur al pisicimii se află în curtea noastră. Casa mea devenise varianta modernă a Falansterului de la Scăieni . De la fiecare după posibilități , fiecăruia după nevoi, scria pe poarta de la intrare – cu toate că am impresia că pisicile înțelegeau doar partea a doua a frazei. Nici nu se repezeau direct la mâncare ci mai întîi făceau niște tumbe   în jurul ei cu o aroganță felină care spunea – vrem să mai întîi să analizăm oferta ta că ,să știi , noi mai avem și alte propuneri .

Doar că după un timp s-a terminat plusvaloarea. Odată cu ea s-a terminat și armonia pisicească . Mai pică câteodată un os de ros, sau vreun colț de brânză iar în weekend chiar șuncă de Praga dar în marea lor parte beneficiile sociale s-au isprăvit. Falansterul de la Scăieni s-a transformat într-o cenușie Venezuelă . Unele pisici au rămas mai departe să se ciondănească pe la cozi, dar majoritatea au emigrat .

Pe undeva îmi pare rău că Marx și Engels nu au fost deținători de pisici. Căci dacă ar fi fost, înainte de a aplica comunismul pe oameni, l-ar fi probat pe pisici. Și ar fi înțeles că e o utopie care nu are nici un sens. Toată lumea ar fi ieșit mai câștigată . Inclusiv lumea pisicească.