Despre simboluri, fără nostalgie

Nu am să uit niciodată seara aceea . O  seară întunecoasă de iarnă. Eram elev in clasa a șasea . Cursurile le aveam   după amiaza .  În miercurea  aceea  ultima oră  era lecția de limba rusă.   Lecția stătea să se încheie , sunase de pauză ,  iar eu  sunt elev de serviciu pe clasă .  Printre atribuțiunile elevului de serviciu era și aceea de a șterge tabla  .  Alerg să ud buretele însă femeia de serviciu închisese deja toaleta . Voi șterge tabla iute cu buretele uscat  .Firicele albicioase de foste litere chirilice  , mi se preling pe haine . Chiar și în nări  simt miros de cretă.  Sunt pe la jumătate . Deodată  aud in spatele meu   – Tonul la cântec .  Sunt un pic derutat  , nu știu ce să fac ,  dar apoi mă gândesc că  Republica Socialistă  va ieși mai câștigată  dacă îi voi șterge tabla  pe primele versuri   și  o voi slăvi  în restul strofelor  . Un fel de diviziune  a muncii , cam naivă e adevărat  , dar ce poți să aștepți de la un copil de 12 ani  cu vocea în schimbare care are și un troleibuz de prins . Mai am un  Ia liubliu ucitelnik  în colțul  de jos a tablei și am terminat  . Am cam transpirat. Deja simt acreala cretei în gură . Îmi reiau locul în bancă chiar când intrăm in strofa a treia . Dar simt cum privirea tovarășei  e fixată pe mine . Nu prevestește nimic bun .

 

Gata. Terminăm de cântat . Unii deja se îndreaptă spre ușă . Nimeni nu pleacă  din clasă- anunță solemn tovarășa Brejnev   . Și acum elevul Schimmerling care ne-a sfidat, va cânta imnul   . Singur. Nu  am înțeles  pedeapsa . Cântatul imnului trebuia să fie un privilegiu , nu o osândă  .  Gura mi-a secat. Nu iese din ea nici un sunet .   Haide băiete – că ne apucă noaptea . Iar din starea aia de preplâns care mă cuprinsese   imnul suna groaznic de fals , mai fals chiar decât patriotismul de paradă al doamnei profesoare .

În acea seară am pierdut firobuzul . Si pe următoarele. Dar nu ăsta a fost cel mai dureros  lucru , ci  remarca  profesoarei că vocea mea  pițigăiată  profanase  un simbol național.

Țin minte pefect ziua aceea pentru că nu pot uita umilința .Era cu atât mai dureroasă cu cât  venea din partea cuiva care ar fi trebuit să înțeleagă că atunci când calci cu bocancii peste sufletul unui copil asta lasă urme.

Probabil că din acea zi   am detestat   cabotinismul  pe drept. Și limba rusă pe nedrept.

Scriu asta acum căci în urmă cu câteva zile  , in a doua mea patrie , la o demonstrație  contra guvernului   ,  o fată , studentă la asistență socială , protestând contra condițiilor de muncă ale asistenților sociali, s-a cățărat pe   candelabrul  cu șapte brațe din fața clădirii Parlamentului și  și-a scos sutienul .  Și iarăși au fost voci care au spus că ăsta e un afront , o terfelire a unui simbol ,  care dovedește că cei care demonstrează contra Raisului , nu sunt niște protestatari autentici ci  niște anarhiști stângiști .  De parcă problema principală a țării ar fi devenit, nu nepăsarea unui guvern opac  de 36 de miniștri  ci sânul dezgolit al unei fete .

Ba chiar unul dintre vârcolacii de serviciu, din partidul keisarului a spus  că fata ar trebui băgată la pușcărie  pentru  profanarea unui simbol național.

menora

Iar eu am simțit doar   un   gust uscat , acrișor   de cretă.

Punguța cu două cupe . Poveste de adormit adulții .

Acu cațva ani m-am pomenit pentru prima oara in viața mea in magazinul de sutiene . O prietenă i-a povestit nevestei că și-a cumpărat un sutien din România și nevasta a hotărât că asta vrea sa-îi aduc cadou .

Un bărbat într-un magazin de sutiene e chiar mai rău decât un elefant într-un magazin de porțelanuri. Sunt in minoritate absolută . Proporția e cam ca rata de succes la vaccinări . 94.6% sunt femei . Eu reprezint eșecul de 5.4% . O doamnă mai în vârstă mă lasă să trec în față . Îi zic vânzătoarei de ce am nevoie . ”Ce cupă ?”-ma intreabă ea. Sunt pus in derută . Știam de Cupa Campionilor, de Cupa Davis dar banuiesc că nu la așa ceva se referea. “Măsura” –zice ea ca sa mă scoată din încurcătură. În ce unitati se masoara asta, mă gindesc repede – o fi cu numere ca la pantaloni, o fi cu litere ca la cămăși ? .Sau poate metri cubi ? . Și atunci am o idee care mi se pare salvatoare . ” Așa –cam ca la dumneavoastra”-răspund. Imediat imi dau seama că ideea nu era deloc stralucitoare . Doamna care ma lăsase in față geme .Vânzatoarea se roșește. Eu ma îngalbenesc . Pentru un moment ma tem că voi fi acuzat de hărțuire sexuala. Dar nu. Fata vrea să-și vanda marfa mai mult decit sa se complice cu mine. Imi dă un sutien, din ultima colectie. Plătesc repede și distrug bonul. Oricum –voi raporta acasă că a costat mai puțin.

Toate femeile din magazin respiră ușurate . Își vor putea căuta mai departe sutienele visurilor lor fără a fi stânjenite de prezența mea inoportună . Iar eu mă indrept spre iesire –mai țanțos decit cocoșul lui Ion Creanga. Mă simt ca un campion. Duc o punguță pe care scrie Triumf și in ea mândre si oacheșe ca niste mărgele șed două cupe.

Însemnații

Despre Holocaust am învățat pentru prima oară în clasa a cincea. Bine, nu chiar despre Holocaust, cuvântul ăsta nu l-am auzit niciodată,   ci despre Al Doilea Razboi Mondial . Nu chiar despre tot razboiul mondial ci mai ales despre  ultima parte a lui cea începută cu Insurecția Națională Antifascistă și Antiimperialistă înfăptuită de Partidul Comunist și pe care o sărbătoream in fiecare an în august într-o sărbătoare mare care începea cu o defilare și se încheia cu niște mititei. Știam eu că in ziua aia ne eliberasem   de sub jugul fascist și scăpasem din ghearele naziștilor  .

Nu prea știam eu exact cum arată   jugul fascist . Dacă seamănă cu  jugul de la plug unde își înhăma  moș Ion boii , când ieșea cu ei dimineața pe câmp la arat  sau era mai încleștat ori poate mai slobod in schimb știam că dacă s-ar putea să întâlnesc un nazist undeva il voi recunoaște imediat  doar privindu-i mâinile .

Nici la noi în casă nu se vorbea despre Holocaust. Auzisem eu ceva de la alții    , despre comunități întregi care nu apucaseră să se elibereze de sub jugul fascist căci fuseseră decimate și duse   ca vitele  la abator . Holocaustul din capul meu,  mi se părea ceva care nu ține de oameni.  Ar trebui predat la lecția de zoologie .

Pe urmă ne-a vizitat o rudă mai îndepărtată care – așa se spunea – scăpase din ghearele naziștilor- ascunsă intr-un coșciug . Nu scăpase chiar de tot, ceva în mintea ei se încețoșase pe veci. Am auzit că fusese în tinerețe o femeie foarte deșteaptă voise să se facă avocat dar visul i se naruise și din ea rămăsese doar o umbră de om despre care era mai bine să nu se vorbească în fața copiilor . Dar noi copiii nu prea înțelegeam. Poate avea și ea vreo vină in toate astea , dacă jugul fascist e greu de identificat măcar ghearele naziștilor ar fi trebuit să le vadă   .

Apoi am plecat. Mătușa mea din Israel , pe care eu o cunoșteam prea puțin, scăpase și ea din ghearele naziștilor .Fuseseră și ei ridicați din Subotica împreună cu toată familia și urcați în trenul către NeUnde doar că la un moment dat s-au oprit într-un câmp căci vagonul lor fusese decuplat . Uneori între viață și moarte se află doar un cârlig. Ea nu povestea despre asta , de fapt nici prietenele ei cu istorii asemănătoare nu povesteau .Era o vreme atunci când cei de acolo construiau și ei omul nou, sabrul cel vânjos care seca mlaștini , iar cei care veniseră din Galut cu capetele lor plecate și experiențele lor triste îi cam încurcau.  Acolo , în Tel-Avivul de imediat după război, l-a cunoscut pe unchiul meu , sosit din Lugoj în 1941 la bordul unui vas de imigranți . Împreună au inceput o viață nouă într-o țara căreia atunci încă ii zicea Palestina. Nu au luat-o de la zero . Au luat-o de la minus. Au intemeiat  o familie exemplară, au crescut  doi băieți  și apoi când s-au mai liniștit un pic au deschis un mic birou de traduceri  și stenografie . Asta și datorită faptului că unchiul meu cunoștea opt limbi străine iar mătușa șase . Se pare că le cunoșteau destul de temeinc căci acest mic birouaș avea să devină în câțva ani cea mai mare companie de translatori  din  Israel . Primul lor proiect important a fost procesul lui Eichmann din 1961. În camera din spate mai aveau si poze din timpul procesului . Le-am privit cu atenție . Nu mă interesau detaliile tehnice. Nu mă preocupau  figurile obosite ale martorilor . L-am observat  doar pe Eichmann din spatele cuștii de sticlă . Mai exact i-am privit mâinile. Le-am privit îndelung . Nu , nu avea gheare . Avea chiar niște mâini foarte îngrijite de funcționar  meticulos . Banalitatea răului cum avea să spună mult mai bine decât mine –  Hanna Arendt , o femeie cu o minte cât trei bărbați cum se zicea atunci, când oamenii își permiteau să fie un pic misogini .

Așa a început.În mijloc doamna Aliza Goldmann

 De la biroul lor elegant din Tel Aviv trebuia să iau un autobuz spre hotelul  unde locuiam provizoriu . Autobuzul 4 e cel care traversează Tel Avivul în lung și in lat . Niciodată nu știam exact stația unde trebuia să cobor. Noroc ca domnul acela în vârstă care stătea atunci pe scaunul din dreapta mea  vorbea engleza. Am intrat în vorbă, i -am spus că sunt doar de două săptămâni în țară , sunt  ole hadash – așa le spunea în ebraică noilor imigranți. M-a întrebat dacă imi place Israelul.  O foarte mult îmi place i-am spus eu cu experiența celor două săptămâni . Ce îți place cel mai mult ? –  a vrut  el să știe . Cel mai mult îmi place  că aici pot găsi  banane fără să stau la coadă -i-am răspuns repede. Pentru mine atunci in prag de 1989 libertatea avea  gust de banane.  Bătrânul  a zâmbit . In autobuz se făcuse deja frig.  Un vânt rece venea dinspre Mediterana. Omul  s-a ridicat   ca să închidă geamul.  Și atunci i-am văzut mâna.  Numărul acela tatuat pe antebrațul stâng nu lăsa loc de îndoială. Și dintr-o dată  , lucrurile s-au reașezat în capul meu și am realizat că sunt de fapt un privilegiat . Căci oricâte privațiuni aș fi îndurat în regimul comunist nimic nu se compara cu cele prin care trecuse el acolo în lagărul nazist . De atunci am încetat să mai caut ghearele naziștilor căci  am înțeles că  cei însemnați pe viață nu vor fi niciodată opresorii, ci ceilalți , cei aflați vremelnic de partea greșită a istoriei   . Călăii  lor în schimb își vor găsi întotdeauna justificarea care îi va exonera  în propriile conștiințe  , căci ei doar au executat niște ordine . Dacă nu ar fi fost ei s-ar fi găsit alții . Atunci când un regim criminal  a hotărât să se debaraseze de cei care nu-i conveneau a știut că are pe cine  conta . Nu doar prostia omenească e infinită ci și ticăloșia  . Parafrazându-l pe Tolstoi aș zice că toți torționarii sunt la fel   . Însemnații în schimb  îsi poartă steaua , fiecare in felul său , marcați pe trup dar mai ales pe suflet până la capătul zilelor .

Omul acela din autobuz m-a învățat pe mine o lecție de istorie mai valoroasă decât toate cele învățate în școală , fără să spună o vorbă . Atunci am înțeles – dincolo de cinismul care mă mai lovește uneori când văd lucruri care nu îmi plac  – de ce e bine ca evreii să aibă o țară a lor. Chiar și dacă in acea țară nu s-ar fi găsit banane .

 Și tot din acea zi am încetat să mai folosesc metafore în legătură cu Holocaustul.  Realitatea pură , chiar  fără înflorituri ori figuri de stil e și așa destul de copleșitoare .

Adolf Eichmann. Un funcționar conștiincios . Cu mâinile acestea a semnat trimiterea a 500000 de evrei unguri către camerele de gazare

Un cântec pentru doamna Markovski

Cu toate că asta e o poveste cu cadre medicale ea n-are în ea nimic științific. Nici o descoperire medicală, nici un genom sau antivirus  nu se vor revela in ea . Și cu toate că e o poveste despre un vaccin ea nu ia nici o poziție .Nici pro, nici contra .  E o poveste și atât . Dar față de toate defectele ei , ea are singura calitate, aceea de a fi o poveste adevărată.

 Noi am fost o generație specială care a sărit de la grădiniță direct la liceu. Asta nu din cauză că eram noi geniali ci pentru că așa-i ziceau școlii primare la care am început noi clasa întâi. Liceul 2 și el era in Piața Unirii din Timișoara, pe locul unde odinioară fuseseră un han si mai apoi o bancă . Însă hanul și banca nu vor avea nici un rol în povestea asta. Liceul în schimb da.De fapt nu tot liceul ci doar pavilionul acela unde urcai niște trepte și ajungeai într-un  coridor întunecat unde pe ultima ușă scria Dispensar . Si acolo in coridorul acela așteptam să ne vină  rândul pentru vaccinare  . Intram in ordine alfabetica . Primul intra mereu Andronie Relu care era un țigan simpatic . Sigur că azi in virtutea noilor reguli de corectitudine politică ar fi trebuit să-i spun doar simpatic dar în cazul ăsta  Andronie Relu s-ar supăra. El era foarte mândru de faptul că era țigan, făcea parte din identitatea lui   . Si când ieșea Andronie Relu noi îl înconjuram și îl întrebam dacă l-au pus pe scaun sau pe pat . Dacă spunea pe scaun răsuflam ușurați. Înseamnă ca era o injecție ușoară se dădea în mână. Dacă răspundea pe pat ne stresam. Înseamnă că era un tip de injecție mai grea care se lua în cur. Și injecțiile in cur ne speriau nu doar pentru că trebuia să ne dăm jos nădragii ci mai ales pentru  că ne durea de nu puteam sta în fund după aceea. Atunci  urma a doua intrebare. Mereu aceeași.  Îl intrebam  dacă e acolo doamna Markovski.  Doamna Markovski era îngerul nostru păzitor. Doamna Markovski avea cu noi o răbdare de pustnic. Ne înțepa doar atunci când știa că suntem gata, pregătiți  . Și inainte de a ne înțepa ne spunea povești, ca să ne treacă spaima  . Nu am știut niciodată  contra a ce ne vaccinau . Rubeolă, rujeolă, otită, pojar, hepatită , meningită, poliomelită  și alte chestii cu nume complicate  . Lușu și Domnica știau cel mai bine , ei  știau multe , erau premianți  . Noi plebeii știam  doar că  dacă e vreo ită pentru care e  nevoie să te înțepe in fund era bine să fie acolo doamna Markovski.   Avea mâna ușoară , nici nu simțeai când intră serul în tine . Ne înghesuiam la ea pentru injecție , unii de la capătul catalogului mai săreau peste rând , nu cumva să o cheme la direcțiune și să ne vaccineze altcineva . Aveam încredere în doamna Markovski si pentru un copil dacă i-ai câștigat încrederea e al tău.  Chiar dacă un pic tot ne era frică. Dar eram băieți , noi făceam pe curajoșii   . Numai doamna Markovski știa că astea-s doar vorbe. În fața seringii bărbatul devine muiere și femeia poate deveni bărbat. Știa dar nu făcea niciodată mișto  de asta . Un înger în halat, am zis .

După cum v-am spus postarea asta nu are in ea nimic științific. Si nu are nici morală deși e o postare despre vaccinuri  si astazi toată lumea are o părere in chestia asta. Tocmai de aceea e o postare care trece ușor și se uită repede. Cam ca o injecție .

Un vaccin prea îndepărtat

Era într-o zi de luni. Tocmai mă pregăteam să merg la serviciu când deodată sună  telefonul. Un număr pe care nu il cunoșteam. La celălalt capăt al firului o femeie . Am simțit din intonația ei că vrea să imi vândă ceva . De obicei, atunci când mă sună un agent de telemarketing închid imediat . Însă ceva în accentul ei neobișnuit m-a atras

-Guten Morgen, Herr Georg . Vorbește Helga  . Aveți ein Minut ?

-Ja- ii raspund eu, mai mult amuzat decât curios.

-Dankeschon- imi răspunde doamna Helga . Uitați despre ce e vorba Herr Georg. Vorbim de la firma Pfizer . Ați auzit de firma Pfizer, nu ?

-Ja. Ein bisschen-un pic

– Probabil că  ați auzit că noi am dezvoltat vaccinul contra Covidului. Succesul este garantat  in proporție de 90.1 % . Dorim să vă convingem să  vă  vaccinați  la noi  .

Am ezitat un pic însă doamna avea deja strategia pregătită.

-Pentru asta vă propunem pachetul  nostru promoțional COVID Basic  care conține  3 vaccinuri anti-covid la un preț foarte avantajos de doar 16.99 euro  și în plus veți primi un vaccin gratis la alegere .

-Nu știu , ce să spun am zis ezitant . Asta e singura ofertă ?

-Nein, a spus doamna Helga . Vă putem oferi pachetul HOT Covid – compus din pachetul standard – covid, gripă, febră tifoidă, ciumă , malarie – plus   o tabletă de viagra bonus . Nu știu dacă știți dar viagra aia pe care o folosiți dumneavoastră tot noi o producem. Veți fi ca un taur vaccinat. – Și spunând asta râse mânzește

-Dar nici  nu folosesc – i-am zis . Si nici nu cunosc riscurile . Ce mă fac dacă tocmai eu, cu ghinionul meu, voi fi printre cei 9.9 % la care vaccinul nu reușește ?

-O, avem o rezolvare și pentru asta. Vă propunem pachetul HOT Covid Life care include la prețul de 19.99 euro toate cele menționate mai sus plus asigurarea medicală care le va asigura membrilor familiei Dvs o rentă lunară , in cazul nefericit că vă pierdem pe durata vaccinului .

Cu asta nu m-a convins în schimb a convins-o pe nevastă mea . Semnează iute până nu se răzgândește -mi-a zis ea. Dar mie nu-mi place să fac lucrurile în pripă . I-am zis că mai am nevoie de un răgaz de gândire .

-Când să vă sunăm din nou ?– mă intreabă doamna Helga

– Mâine la ora 17 -i-am zis repede.

-OK.Herr Georg – Mâine la ora 17 . Dar  hotărâți-vă  schnell . Nu știți ce pierdeți .

Toată ziua la servici m-am gândit la Helga și la vocea ei suavă. Dacă mă gândesc mai  bine, oferta ei nici nu suna rău.

Pe la prânz sună din nou telefonul. Doamna Helga nu mai avea răbdare. O fi efectul  Viagrei . Dar nu era doamna Helga

-Hello,  George . Sunt Mary de la firma Moderna . How are you ?

-Very well, thank you, am răspuns după cum fusesem învățat la școală

-Mă bucur să aud asta -imi spune Mary. Aveți un minut ?

-Sigur -i-am zis de data asta mai mult curios decât amuzat

-Uitați despre ce e vorba, Mr George. Noi la firma Moderna am dezvoltat un vaccin contra COVID-ului. Funcționează în proporție de 94.5% . Vrem să vă propunem să vă vaccinați doar la noi. O să vă facem o ofertă pe care nu o veți putea refuza .

-Nu știu-am raspuns eu puțin ezitant

-Va propunem pachetul COVID-XL . 10 vaccinuri și  al 11-lea e gratis la prețul de doar 11.99 dolari pe lună. Plus un prosop cu model la alegere . Puteți opta între Frumoasa din Pădurea Adormită, Aladin sau Teletubbies .

– Stiți eu mai am o ofertă de la doamna Helga de la Pfizer

-A,iar ne-au luat-o nemții înainte . În cazul acesta vă oferim o ofertă de excepție . La același preț vă adăogăm și vaccinul contra Alzheimerului.

-Cum , exista vaccin contra Alzheimerului ?

-Echipa nostru de savanți lucrează acum la el

-Și de unde voi știi eu că își va face efectul ?

-Hai să o luăm invers-zice Mary. Dacă nu își va face efectul nu veți afla asta niciodată

Am cerut un răgaz de gândire. Cum spuneam nu îmi place să iau hotărârile în grabă

-Cănd sa va sunăm înapoi ?

-Mâine la ora 17 -am raspuns eu

-Mă tem că nu se poate. Măine cand la Dvs e ora 17 la noi in USA e noapte. Vă vom suna mâine la prânz

De acum eram mult mai linștit în privința covidului . Situația mea se îmbunătățise simțitor. Aveam deja două oferte. Devenisem un client căutat. .

Aproape când mă pregăteam să plec acasă , sună din nou telefonul. O fi Helga cea cu Viagra ori Mary cea cu Alzheimerul. Dar nu era niciuna dintre ele .

-Hellooo . Sir George – aud o voce cu un pronunțat accent britanic

-Yes – spun eu deopotrivă curios și amuzat .

-Sunt Corri – de la Astra Zenecca. E un moment bun ca să vorbim?

Nu era, insă politețea ei englezească  mă cam dezarmase

-Uitati despre ce e vorba Sir George. Noi am dezvoltat un vaccin contra Covidului. Rezultatele parțiale arată un succes de 70%. Repet, sunt doar rezultate parțiale care vor putea fi îmbunătățite pe parcurs iar vaccinul are avantajul că nu se alterează pe drum și in consecință îl puteți comanda prin AliExpres si va sosi prin poșta recomandată în maximum 14 zile lucrătoare . Sir George dorim să vă oferim vaccinul nostru la un preț modic promoțional , unic pe piață de 24.99 pounds

– Ce conține pachetul ? – intreb iute

– Pachetul ? Care pachet ? E vorba cum am spus doar de un singur vaccin. Nu va angajați la nimic. Noi lucrăm pe metoda Pay per seringă . Vă puteți vaccina singur la domiciliu . Ofertă așa de avantajoasă n-o să o primiți nici de la Pfizer si nici de la Moderna . Ce ziceți ?

– Puteți sa-mi spuneti ceva despre efectele secundare ale vaccinului ?

– Oh , imi spune Corri -ușor amuzată . Nu v-am amintit că noi lucrăm în parteneriat cu universitatea Oxford . La câteva zile după administrarea vaccinului veți incepe să vorbiți o engleză de Dickens . Veți adora cursele de cai. Ca să nu mai vorbesc de regatele de canotaj. Veți începe să vă petreceți timpul liber în săli de lectură .

Oferta lui Corri  mi se părea și ea destul de atractivă. Cu toate astea nu am dat răspunsul imediat

-Puteți să mă sunați mâine la ora 5 ?

-I am sorry Sir . Noi atunci ne bem ceaiul. Vom incerca să vă  sunăm  mâine dimineață .

Ajung acasă. Deci ce am avut azi. Un virus si trei anticorpi . Unul german, altul american si unul englezesc. Trebuie doar să aleg .Bătălia contra covidului e ca și câștigată.

Intru in baie si deschid dușul. Cănd deodată sună   telefonul. Helga, Mary ori Corri nu mai avuseseră răbdare să aștepte până mâine. Trezeam prea multă pasiune. Dar nu era nici una dintre  ele

-Giorgi, gavarit paruski ? -mă intreabă o voce feminină  nervoasă

-Niet, raspund eu de data asta nici curios nici amuzat

-Pocemu ne gavarit paruski . N-ai invățat la școală ?

Am vrut sa-i spun că in școală avusesem doar profesoare antipatice, in afară de Cutieru Leonid care era un domn și căruia Adi Cornut ii dedicase  un cântec, dar care din păcate preda la o clasă paralelă – insă pe ea nu părea să o intereseze aceste amănunte

-Vorbește Sveta de la Sputnik. Ai auzit de vaccinul nostru ?

-Ca să fiu sincer nu

-Savanții ruși au dezvoltat un vaccin unic in lume contra Covidului .

-Si ce rată de succes are ? 90.1% ca la nemți, 94.3 ca la americani , 70 ca la engleji ?

-Niet- spune Sveta. Noi nu lucrăm cu jumătăți de măsură. Eficacitatea vaccinului nostru este de 100% . De fapt l-am testat doar pe un singur om, pe fata lui Putin și de atunci nu a mai auzit nimeni de ea. Îți propunem să fii in primul nostru eșantion de vaccinați  la prețul superavantajos de 1999.99 de ruble

-Știu si eu ? -am incercat să câștig timp. Și nu are efecte secundare ?

-Despre ce vorbești? Doar că vei începe să urăști anarhiștii, homălăii, tranșii , și pe proștii aia din vest care luptă contra corupției . Dar astea nu sunt efectele secundare. Astea sunt efectele principale . Vei deveni un celovek mult mai bun. Ei ce părere ai ?

-Nu știu  . Am nevoie de un răgaz de gândire. Mă puteți suna mâine la ora 5 ?

-Pocemu așa de târziu . Am să te sun din nou în  5 minute..

Nu am mai intrat la duș. Stau pierdut și privesc ecranul telefonului. Au trecut de atunci 4 minute și 50 de secunde. Dinspre telefon se aude un țârâit care nu prevestește nimic bun. Un număr de Rusia…

Până ce politica ne va despărți

S-a terminat. După două reprize de prelungiri și una de penaltiuri . Chiar dacă Trump a vrut să oprească meciul în minutul 35 , la 1-0 pentru el și să spună in cel mai pur stil trumpian că dacă nu mă lăsați să câștig îmi iau jucăriile și vă dau în judecată .

Țin minte că citisem odată despre efectul fluturelui. Am fost sceptic . Căci cum poți să crezi că fâlfâitul aripilor unui fluture pe o plajă din Brazilia poate provoca un tsunami în altă parte a lumii. Acum după ce un liliac bolnav dintr-o piață din China a provocat căderea președintelui Americii, am început să cred.

Ca cetățean israelian poate aș fi avut motive să-mi doresc alt deznodământ . Nu sunt pe planeta asta prea mulți cei care ne iubesc , iar Trump este unul din aceștia , chiar dacă motivele lui și ale evangheliștilor care-l susțin sunt eronate . Dar , vorba unui amic – prefer pe cineva care ne iubește greșit, decît pe cineva care ne urăște corect . Iar dinspre Partidul Democrat suflă un vânt rece , aș putea spune chiar un ger siberian . Căci cel ce boicotează – sub presiunea BDS- ceremonialul de comemorare al primului ministru Rabin – așa cum a făcut-o noua stea de pe firmamentul albaștrilor – Alexandra Ocassio Cortez – poate fi capabil și de ticăloșii mult mai mari .

Spun unii că Trump este un bully. S-ar putea, dar în Orientul Mijlociu această politică funcționează. Trump și Kushner au înțeles ceea ce precedenta administrație nu a înțeles și anume ca procesul de pace nu mai poate trece pe la palestinieni. Din păcate pentru ei , palestinienii suferă de acea boală pe care marele scriitor Amos Oz – om de stânga si bineînțeles om al păcii o numea Reconstritis. Adică reconstruirea idealizată a trecutului. Atunci când ești un nostalgic, reconstritis poate avea efecte benefice. La fel și când ești scriitor. Dar la nivel de popor , dorința de a reclădi trecutul e un dezastru. Căci nu poți regăsi in spațiu ceea ce ai pierdut în timp. Și chiar dacă posterele de propagandă palestiniene ni-l vor înfățișa mai departe pe acel bătrân cu o cheie în mână, ar fi bine ca cineva să-i șoptească bătrânului că lacătul căruia îi era destinată acea cheie nu mai există de mult.

Ca cetățean al lumii , insă , mă bucur că s-a terminat așa. Este totuși până la urmă o victorie a normalului , intr-o vreme când în politică normalul a devenit anormal. Atât de anormal încât unii și-au pierdut încrederea. Scriitorul Vasile Ernu – citând din Demonul meschin al lui Feodor Sologub- susținea că morala nu are ce căuta în politică. Cine vrea morală să meargă la biserică. Politica este doar un război meschin pentru putere. Iar Andrei Crăciun, un scriitor pe care-l prețuiesc , printre altele și pentru faptul că imi aduce aminte de Radu Cosașu ,zice că e o naivitate să crezi că oamenii îl aleg pe cel mai bun , ei îl aleg pe acela care îi minte cel mai frumos. Iar marea calitate a lui Donald Trump, acest Messia al teleshopingului, este că vinde sclipitor minciuna . Eu cred că lucrurile sunt ceva mai complicate . Pe termen scurt comerțul cu minciuna poate fi profitabil . Dar într-o democrație nu poți minți chiar pe toată lumea tot timpul. Altfel cine știe, poate ca și astăzi Viorica Dăncilă , cea care a mutat de câteva ori ambasada la Ierusalim, ar fi fost prim-ministru iar Liviu Dragnea ar fi rămas președinte de partid.

Victoria lui Biden este o veste bună pentru acei ideologi din Est , din Vest , ori din Orientul Mijlociu care văd mai departe decât lungul nasului. Iar ceilalți , cei care își alimentau discursul fundamentalist anti-libertăți , anti-justiție și anti-massmedia din discursurile lui Trump, vor fi nevoiți să îl redreseze acuma, de când și-au pierdut sursa principală de energie .

Dar probabil că nimeni de pe planeta asta nu regretă mai mult înfrângerea lui Trump, decât unul , pe nume Binyamin Netanyahu. Bibi va fi nevoit să-și joace marea carte, poate ultima carte, fără jokerul din mânecă. Nu-l iubesc pe Bibi dar nici nu-l invidiez .La începutul anului viitor îl așteaptă un proces cu trei capete de acuzare , pentru care dacă va fi găsit vinovat , pedeapsa maximă este de 19 ani. Chiar dacă nu primește pedeapsa maximă și chiar dacă i se reduce o treime tot îl așteaptă vreo cinci ani după gratii. Unii , malițioși , zic că cinci ani de pușcărie sunt de preferat pentru el, față de cinci ani cu isterica-i consoartă și trândava-i progenitură , dar asta este doar o glumă. Căci pușcăria nu e nici peluza Casei Albe si nu e nici podiumul Congresului Statelor Unite . Iar cine a învățat puțină fizică știe că cu cât căderea e mai de sus, ea e cu atât e mai dureroasă.

Și dacă până la urmă se va dovedi că e nevinovat ?– mă intreabă unii. La asta am să răspund cu o alegorie . Un tip e acuzat de crimă. Familia îi angajează un avocat, cel mai bun avocat din oraș. Si acest avocat, își ia locul pe podium și spune – Onorată instanță , am să vă demonstrez ca inculpatul e nevinovat. Pentru că, onorată instanță , peste câteva minute , pe această ușă principală va intra adevăratul vinovat . La care toți cei din sală întorc capul spre ușă și așteaptă . Trece un minut, trec doua, nimeni nu intră pe ușă. La care avocatul zice- Vedeți onorată instanță , toți ați intors capul către ușă . Prin asta v-am demonstrat că și voi aveți un dubiu , că nici voi nu sunteți siguri că inculpatul de aici din sală este adevăratul vinovat . Dar după o clipă de tăcere , judecătorul răspunde- Ba, doar de acum pot spune că suntem siguri. De ce? -intreabă avocatul mirat. Pentru că inculpatul a fost singurul care n-a întors capul .

La fel ca acuzatul din alegorie, nici Binyamin Netanyahu nu privește către ușă . Știe că nu de acolo ii va veni scăparea . El privește către ziduri . Și împreună cu un grup de acoliți , cel puțin dubioși , el va incerca să clatine întregul sistem juridic israelian . „Let my soul die with the Philistines ” . Lasă-mă să mor împreună cu filistinii-spune Samson în cartea Judecătorii , in timp ce prăvălea zidurile templului peste filistini . Doar că in cazul de față , filistinii suntem chiar noi.

Poveste de toamnă

A fost odată, demult când eram tineri și destul de urâței cu pustulele alea de creștere ce apar la pubertate pe față , a fost odată când copilăria nu se desfășura virtual pe consolă ci real între blocuri , deci ca să nu vă mai țin in suspans a fost o dată o fată , un sfert unguroaică , un sfert nemțoaică, un sfert sârboaică și un sfert nu mai știu exact ce , si de la toate națiile astea luase doar frumusețea, de te puteai uita la soare dar la dânsa ba. Da, așa încep toate poveștile dar povestea noastră e mai deosebită căci ea are acea stranie particularitate de a mai fi și adevărată. Și așa cum se întâmplă în poveștile de demult cu preadolescenți , cu toții eram topiți după ea, căci încă nu citisem postările astea motivaționale care zic că frumusețea e trecătoare ca apa de ploaie , ceea ce contează cu adevărat e doar caracterul . Și fata aceea avea un nume dar eu nu am să i-l spun căci mai am încă prieteni carora le-aș trezi un oftat . Si fata aceea, un sfert Lepa Brena, un sfert Claudia Schiffer, un sfert Zsa Zsa Gabor si un sfert nu mai știu ce, ne însenina noua copilăria , ne grabeam să ne facem lecțiile și de-abia așteptam să ieșim afară ca să fim in preajma ei. Aveam bicicletele de care eram foarte mândri și făceam ture în jurul ei, în cercuri concentrice , așa cum fac marsupialii când își inconjoară femelele in perioada de împerechere . Ea era centrul nostru de gravitație , ne era și subiect și predicat și adjectiv și adverb și complement circumstanțial de loc, mod ori timp. În plus la gramatică tocmai învățasem despre modurile verbelor , imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus iar când am ajuns la mai mult ca perfectul bineînțeles că ne-am gândit la ea, era mai mult ca perfectă și de-abia așteptăm să o declinăm pe ghidonul bicicletelor noastre. Și atunci a venit Tase de la șapte, care nu le avea deloc cu școala , cu bicicleta lui nouă din Germania, primise o bicicletă mov de la soră-sa care plecase acolo cu un italian , iar babele din bloc șușoteau că soră-sa e cam… cam… și se opreau așa cum se opresc bătrânii când nu vor să-și spurce gura cu cuvinte murdare în zi de duminică . Iar noi , ghindocii , nu înțelegeam exact la ce se refereau, doar că ne părea tare rău că nu avem și noi o soră care să facă chestii cu străini în Germania și să ne trimită o bicicletă mov. Și bicicleta lui Tase era plină de abțibilduri colorate nemțești , de la firme de rulmenți ori de cauciuri , de care azi oamenii din oraș se plâng că ar fi poluante , dar ce știam noi de poluare atunci. Si Tase ăsta care nu le avea deloc cu școala dar acum părea cel mai învățat dintre toți cu bicicleta aia trăznet , a invitat-o pe fata asta după care ne dizolvam noi să facă o tură cu el cu bicicleta, ea a acceptat imediat iar noi am simțit un junghi în inimă văzând acel funduleț pe sfert sârbesc, pe sfert nemțesc , pe sfert unguresc și pe sfert nu știu ce șezând pe șaua aceea sută la sută nemțească , pentru că înainte de globalizare bicicletele nemțești erau chiar nemțești. Părul ei frumos, buclat ca spicul de grâu flutura în vânt și Tase o ținea de subsuori ca să nu cadă iar ea își desfăcuse brațele și zâmbea ca în filmele vechi cu Lolobrigida ori Cardinale din timpurile de dinainte de video ,DVD ori MeToo , când oamenii erau mai generoși cu păcatele . Se roteau în cerc și cercurile se făceau tot mai mari până ce la un moment dat au ieșit din curte și au cotit-o direct către parcul cu castani. Am vrut să mergem și noi după ei dar ceva ne-a țintuit în loc , simțeam că nu încăpem în povestea asta . Afară mirosea deja a toamnă iar noi ne opriserăm în mijlocul drumului ca niște idioți , cu pantalonii suflecați pe jumătate , pe bicicletele noastre Pionier pe care lipiserăm niște abțibilduri cu rațe, din comerțul socialist , și priveam departe în zare spre un funduleț multicultural pe o bicicletă mov , iar acolo la asfințit parcă movul se transformase în roșu aprins , iar Tase părea un prinț . Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea , da știu așa se termină toate poveștile, dar povestea noastră e diferită căci șaua era tare și ne amorțise fundul când ne-am întors în seara aia acasă . Atâta mai țin minte că de atunci am încetat să-l așteptăm pe unchiul Sam pe un tanc american – cum mai șopteau uneori bătrânii nostalgici pe la colțuri , din seara aceea am început să-l așteptăm pe unchiul Hans pe o bicicletă mov .

Așa că acum când timișorenii au ales un primar neamț venit chiar din Germania și primarul acela nou și energic s-a suit pe o bordură ca să fie mai înalt și-a suflecat mânecile de la cămașă pâna la coate , a luat un megafon ca să se facă auzit , le-a mulțumit cetățenilor pentru că l-au ales și a zis că a venit vremea să se apuce de muncă fiindcă vrea să facă ceva pentru oraș și pentru orășeni , eu unul , știu exact ce am de gând să-i cer 🙂

Ispășire și Speranță

A trecut Yom Kippur , Ziua Ispășirii, cea mai sfântă zi a anului . E ziua în care se obișnuiește a se cere iertare pentru păcatele săvârșite în anul precedent .

L-am așteptat toată ziua pe Dumnezeu. Anul ăsta a dat-o în bară rău de tot . Eu unul , L-aș fi iertat . Dacă ne-a făcut pe noi după chipul și asemănarea Lui, am înțeles că nici manopera nu e perfectă. Dacă mi-ar fi bătut în ușă I-aș fi spus – Știu că a greși e omenesc. A recunoaște e dumnezeiesc . Iar Tu, Dumnezeule , ai făcut un gest dumnezeiesc , recunoscându-Ți erorile . Dar L-am așteptat în zadar .N-a venit. Poate că s-a învățat de la conducătorii noștri că nu dă bine să-ți asumi greșelile .

Între timp urmăresc rezultatele alegerilor locale din România, mai ales cele din Timișoara . Îmi încalc principiul liber asumat de neamestec în treburile interne ale altor orașe în care nu locuiesc , dar Timișoara mi-e dragă . E orașul primei mele iubiri. E și orașul primei mele dezamăgiri . Dar mai ales, e singurul dintre toate orașele în care am locuit , care nu m-a trădat niciodată.

În așteptarea rezultatelor recitesc cartea Adinei Popescu și Jan Cornelius – De ce nu sunt românii ca nemții . O bucureșteancă și un bănățean stabilit în Germania într-un savuros dialog longitudinal Est-Vest care alternează pe mai multe planuri – de la transportul in comun, industria hotelieră, cabinete medicale si capitolul meu preferat cel despre căminele de bătrâni . Pe drum topesc stigmate, demontează prejudecăți.

Dominic Fritz e un neamț care a vrut să fie ca românii. A dat Germania din mână pentru Timișoara de pe gard . A sfârșit prin a se îndrăgosti de oraș. Un love story puțin cam don-quixotesc între Fritz , germanul cu nume de personaj de banc, și un oraș cu un trecut mare dar prezent nu cine știe ce . Ce-o fi găsit el la noi ?-se întrebau timișorenii sceptici . Poate că a găsit aici antiteza rigorii prusace cu care era el obișnuit de acasă din familia cu opt copii , dar asta e tot o prejudecată. Acum candidează la primărie. A devenit deja bănățean. Știe să folosească corect cuvântul o țâră . Știe sa spună „noi” în loc de „eu” , ceea ce mie chiar îmi place . Ar fi tare fain-un alt bănățenism- să câștige , desi mulți zic ca nu prea are șanse.

În pauza de lectură mai văd un filmuleț despre pildele Regelui Solomon. Regele Solomon a fost un om înțelept. Aflu despre sentința lui în procesul dintre cele două femei care își arogau același copil. Regele a zis Împărțiți-l . Una din femei a fost de acord. Cealaltă a zis- Nu, atunci mai bine renunț . Ea e mama adevărată– a zis regele. Mă gândesc -În lupta pentru putere oare câți din politicienii din ziua de azi s-ar comporta ca această mamă.

Între timp s-au anunțat rezultatele de la București . A venit apa caldă – scrie domnul Mihai Șora -și cu asta a spus totul . Valuri de likeuri se revarsă din toate robinetele țării către Nicușor Dan. Se pare că a câștigat detașat . E de bine. Dar ce e cu Timișoara ? Apare domnul Robu -actualul primar. Nu mai are siguranța de altădată. Pare și puțin aplecat de spate de parca ar duce în cârcă tot pasajul Jiul . Aș zice că a intrat mare dar a ieșit mic . A plecat MicRobu -îmi vine să zic- dar ar fi doar o butadă ieftină. Pentru că domnul Robu este fără îndoială un un om capabil. A fost și un reformator în perioada sa de asistent la Politehnică , când îl vedeam pe culoarele facultății, cu păr lung, aproape un hippiot . Un bun profesionist . Poate că și un om bun în fond. Dar acum se pare că timpul său a trecut . Își recunoaște sportiv înfrângerea . Contrar a ceea ce cred alții , domnul Robu nu a pierdut din cauza că a sacrificat copacii centenari din centrul orașului. Nu a pierdut nici măcar din cauza că a pus in locul lor palmierii caraghioși ori pentru că a transformat în bâlci Piața Libertății . Robu a pierdut din cauza unui păcat vechi de când lumea. De când Biblia. Păcatul Trufiei. Vrei să cunoști cu adevărat un om? Dă-i puterea -spunea acum 2000 de ani, Pittacos din Mytilenne . Iar Timișoara cea multiculturală , cea pe care eu incă o mai cunosc , nu suportă aroganța. Timișoara nu e , din fericire, nici Washingtonul lui Trump și nici Ierusalimul lui Netanyahu.

M-am obișnuit atât de mult să pierd in alegeri, in tot felul de alegeri, încât aproape că nu mai știu cum se sărbătorește o victorie. Să speram că Fritz, neamțul carismatic din Pădurea Neagră , va ști să folosească în continuare cuvântul „noi” . Pentru că până la urmă manageriatul unei fabrici, al unui oraș este foarte puțin despre CE decizi . E mai ales despre CUM decizi . E despre munca în echipă . Sper să reușească . Așteptările de la el sunt mari . Unii îl privesc ca pe un fel de Mesia sau poate un fel de Ronaldo- transferat prin nu știu ce stratagemă la Poli Timișoara. E important ca timișorenii să înțeleagă că Fritz nu e nici Mesia și nu e nici Ronaldo . Schimbările iau timp. În orice caz , astăzi sunt bucuros. Anul 5781 începe cu o rază de speranță . Poate că Dumnezeu are totuși un fel original de a-și cere scuze.

Această imagine cu Piața Libertății este o acuarelă pictată de o doamnă de 82 de ani, mama doamnei Renee Renard . În ciuda pneumoniei și a fracturii de șold ,Doamna a ținut neapărat să meargă la vot . Pentru Timișoara trecutului și a viitorului.

Și a fost anul pandemiei

Conform tradiției iudaice , anul evreiesc se încheie mâine. Exact la ora 18:41 când pe cer va apărea prima stea , vom păși in 5781 . Odata cu intrarea in shabat .

Alăturarea e simbolică și totodată îmi dă de gândit . Îmi amintesc că există în calendarul ebraic odata la 7 ani, un an special .Se numește an sabatic. În care pământul e lăsat să respire , în care se ia o pauză de la cunoscut în favoarea explorării necunoscutului , in care capitalismul e abolit și se trăiește din agoniseala anilor precedenți . În multe privințe anul ce tocmai a trecut a fost anul sabatic al pandemiei.

Dar a fost un an sabatic inversat. În care omenirea a descoperit o nouă formă de organizare socială , capsula . În care a fii negativ e un fapt pozitiv iar a fii pozitiv e un lucru foarte negativ. An în care majoritatea locurilor de muncă si-au redus efectivele si mulți au ajuns sa trăiască din rezerve . Dar nu pentru a călători , ci pentru a supraviețui . Valizele au devenit un obiect aproape inutil . Pe undeva mă simt ca în anii 80 căci singurele țări în care am mai avea voie să călătorim din țara roșie în care locuim sunt Bulgaria și parțial Iugoslavia. Doar că spre deosebire de excursiile de atunci cu BTT-ul , acum avem nevoie de mult mai multe adeverințe .


Scriitorul Etgar Keret are o povestire despre un peștișor de aur care poate îndeplini un singur gen de dorințe . Poate da timpul înapoi . Dacă l-aș întâlni pe domnul peștișor , i-aș cere să întoarcă calendarul la 16 decembrie 2019 , fix la ora 7 :45 cu câteva minute înainte să se deschidă piața din Wuhan și chinezul să înghită liliacul . Atunci când eram fericiți și nu știam -cum spune prietena mea Cristina Liberis. Când eram verzi și nu știam – completează amicul Sorin Leibovici , locuitor al cartierului roșu din orașul roșu din țara roșie .


Dacă s-ar livra undeva peștișori de aur ar trebui să aștept la rând. Căci mulți ar vrea să dea timpul îndărăt . Între ei multe figuri cunoscute , absolvenți ai școlii de politicieni , secția dictatură. Din Rusia Albă ar fi realesul Alexander Lukașenko care i-ar cere peștișorului să dea timpul înapoi până la secolul 16 , atunci când un alt Alexander , valah , le-a spus supușilor săi memorabila frază Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu – după care i-a incuiat într-o odăiță și i-a mazilit până la ultimul . Așa ceva ar vrea să facă și bielorusul , deși în cazul lui e ceva mai complicat căci opozanții săi manifestează în piețe și nu vor nicicum să intre în odăiță . Și sunt deja mulți și deloc proști căci în fruntea lor sunt femei, iar femeile au un instinct al dreptății mult mai dezvoltat decât al bărbatului .

Vecinul lui din est ,țarul Vladimir , ar dori și el un peștișor de aur .căruia I-ar cere să intoarcă timpul la 1916-atunci când primul KGB-ist din istorie, pe numele său Felix Yusupov l-a otrăvit pe adversarul său politic , Grigori Rasputin. Lui Vladimir din Rusia i-a alunecat peștele printre degete căci Rasputinul lui a scăpat cu viață în ultimul moment si acum e la o clinică de recuperare în Germania. Dar Vladimir e un băiat perseverent, nu se lasă el așa ușor , sigur va mai încerca . Tot un băiat perseverent e și temutul Regep , de pe malurile Bosforului, care chiar a prins peștișorul și i-a cerut reintoarcerea la anul 1923 , înainte de reformele lui Ataturk. Nu se știe cu exactitate dacă peștișorul a rămas în viață sau e in musaka . Presa liberă din Turcia nu ne poate relata căci ea nu mai există.

.

A fost un an în care au abundat populismul pe de o parte și corectitudinea politică pe de alta . Tot așa cum populismul este motorul dreptei , corectitudinea politică exagerată este apanajul stângii . Ca și in vremurile ceaușiste din urmă cu 30 de ani, nu ai voie să pronunți anumite cuvinte . Uneori mi se pare de-a dreptul ridicol să crezi că toate problemele lumii se rezolvă cu un CtrlF +CtrlH . Îmi aduc aminte că eu în timpul orelor de sport îmi doream să fiu negru iar la orele de muzică , țigan .Căci nimic nu-mi suna mai frumos atunci- și nici acum – decât Mica Țiganiadă a lui Phoenix . Mă întreb cum ar suna balada, dacă în spiritul corectitudinii politice de acum i s-ar spune Mica Rromiadă ? .


Anul ăsta, au fost unii care au cam luat-o razna și au ajuns să distrugă statuile lui George Washington și să-i ridice în schimb statui lui Ilici Lenin. Poate că socialismul nu va fi groparul capitalismului- cum credea tovarășul întru ideologie al lui Lenin – dar în ritmul ăsta ,capitalismul clasic liberal ăla după care tânjeam noi în anii negri ai prezentului roșu va sucomba singur iar pe certificatul lui de deces va scrie intoxicație cu supradoza de prostie.

Ce ne va aduce 5781? Greu de spus. Peștișorul lui Keret nu e dotat cu harul prezicerii. 5781 începe tot ca un an sabatic al pandemiei. Este un război de uzură care după toate probabilitățile nu se va încheia prea curând. Tot ce pot să sper e ca la capătul lui omenirea să-și regăsească busola. Și aș mai vrea să trag nădejde că în 5781 se va descoperi vaccinul ca să putem să-l începem pe 5782 cu vorbele lui Churchill –Niciodată atât de mulți nu au datorat atât de mult celor puțini. Și nu ,de data asta nu mă voi referi la aviatori.

Jurnal de emigrant(6). Cântecul mierlei

Când ne-au repartizat pe unități am fost nevoit să mă despart de Jean-Michel și de Anthoy, Ei vor conduce tancul în zona de centru, Piotr și cu mine vom merge la o unitate aparținând de comandamentul de sud , la o bază militară din deșertul Negev .


Imediat după ce ne-am prezentat la noua locație am înțeles că tagma șoferilor de tanc nu era chiar ceea ce ne imaginaserăm . Majoritatea erau băieți simpli , cu puțină carte, educați mai mult la școala vieții . Faptul că noi eram diferiți de ei, ne-am dat imediat seama, nu ne va ajuta să ne integrăm prea ușor.


Școala vieții te învață in schimb multe. Printre altele să simți omul , să-l distingi pe sincer de cel fățarnic . Ei știau care din comandanți sunt de treabă si ii adjudecaseră . Piotr si cu mine nu aveam încă stăpân așa că ne-am așezat pe paturile de campanie , cu urechile ciulite, ca doi hipopotami care încearcă să deslușească regulile grădinii zoologice unde-si vor petrece următoarele săptămâni. La un moment dat se apropie de noi un tip scund și bondoc care întreabă care din noi e Piotr . Primul lucru pe care l-am observat la bondoc era absența totală a gâtului. Capul îi era înșurubat direct pe trunchi de parcă Dumnezeu făcuse economie de material când îl proiectase. Tu o să fii șoferul meu – ii spune el răstit lui Piotr . Piotr își ia echipamentul și il urmează . Eu rămân să aștept să-mi vină și mie fișa de adopțiune. Căldura mă doboară și adorm în cort .

Mă trezesc niște strigăte ascuțite din care disting cu claritate doar suavul cuvânt rusesc Bleat .Piotr revenise în cort, roșu de supărare și spunea că fie ce-o fi dar el nu vrea să lucreze cu bondocul . Marocanul ăsta pizdeț nu știe cum se vorbește cu un inginer din Kaliningrad .

În armata israeliana de multe ori cel ce țipă mai tare are și dreptate , iar eu cu politețea mea bănățenească eram rămas în urmă la acest capitol. Îmi era teamă că mă vor trimite pe mine în locul lui Piotr. Si după cum spune o vorbă veche din popor- valabilă peste tot – de ce ți-e frică nu scapi.

Foarte curând mi-am dat seama că nu doar cu un inginer din Kaliningrad nu știa marocanul să vorbească . Era într-o agitație continuă , pufăia ca un motor de Trabant și vorbea doar pe cale zbierală .Probabil că din cauza defectului lui de fabricație, nervii îi traversau mai repede corpul, nu aveau timp să se răcească în gât și i se suiau fierbinți la cap . Din fericire in echipajul lui mai erau doi pușcași si un transmisionist, care păreau a fi băieți de treabă .

Înainte de a pleca în misiune , așa cerea regulamentul, trebuia să facem niște antrenamente . Trebuia să conduc până la o râpă si acolo să simulăm un exercițiu de rasturnare a tancului. Am calculat repede sinusul râpei si mi-a reieșit că nu sunt chiar sigur că ăsta va fi doar un exercițiu . Manevra era complicată , ebraica mea nu era prea bună și nu înțelegeam tot ce striga el în aparatul de emisie. Uneori răcnea în microfon Hai mai repede , trag în noi – ceea ce în lexiconul militar e doar o formulare metaforică menită a te zori , insa eu , care nu cunoșteam subtilitățile limbii ebraice, credeam că se trage pe bune ceea ce mă stresa înzecit .


La un moment dat am oprit să ne tragem sufletul. Marocanul s-a uitat la mine și mi-a aruncat în scârbă , în timp ce cobora din tanc

Ce naiba reacționezi așa încet . Ești autist ?

Din liniștea senină a zorilor m-a năpădit o imensă tristețe . O lacrimă mi se prelinse pe obraz. Nu așa se vorbește cu un om.

Simt o foșneală lângă mine . Fără să-l simt, transmisionistul se strecurase în cabină și mă bate pe umăr

Nu pune la suflet. Și cu noi vorbește la fel. E tare al dracului Frampolski ăsta .


Frampolski ? Atunci m-am prins. „Marocanul” era de fapt polonez. Căzusem în aceeași greșeală ca Piotr . Avem tendința de a asocia nesuferitul cu celălalt , cel diferit , aparținător al unui alt trib, pe când în realitate, cei care ne rănesc cel mai tare sunt tocmai cei cu ADN-ul apropiat de al nostru .


În schimb la următoarea concentrare știam ce am de făcut. Frampolski nu mai era acolo ,nici Piotr , iar pe mine m-au trimis sa-i fiu vizitiu unui ofițer mai în vârstă , purtător de kippa . Trebuia să mă eliberez de meseria de șofer de tanc. Pentru asta trebuia să demonstrez ca e mai bine pentru el ca eu să fiu cât mai departe de manivela de conducere .


I-am zis comandantului religios că eu nu sunt prea sigur pe abilitățile mele de șoferit . Examenul l-am luat cu pile și nici cu vederea nu stau prea bine . Din cauza asta aș putea produce o nenorocire . El, nu trebuie să-și facă probleme căci poate apela oricând la Cel De Sus, însă pentru ceilalți membri ai echipajului , nu garantez.


Religiosul m-a privit la început cu suspiciune apoi cu teamă . Mi-a spus să aștept în cort până ce mă va chema . Nu m-a mai chemat niciodată, fapt din care deduc că din acest moment chiar și în încrederea lui în Cel de Sus se formase o mică breșă .


Așa am ajuns să fiu coborât la rangul de simplu soldat însărcinat în special cu misiuni de pază . In armata din România cei mai buni soldați erau puși să păzească poarta unitătii pentru a putea raporta iute dacă se ivesc suspectele mașini cu număr de 12B. Aici, in armata israeliană, lucrurile stăteau puțin altfel.


Unitatea a cărei poartă trebuia să o păzesc se afla aproape de Ierusalim. Descalecat din tanc îmi făcea chiar plăcere să trăiesc viața simplă de soldat . Era o delectare , aproape, să petrec nopțile când temperatura cobora la limite suportabile față de zapușeala din timpul zilei , singur în post , doar cu mine însumi . Mai ales în acele nopți liniștite când puteam asculta păsările cântătoare . Mi se părea că nici o pasăre nu cântă mai frumos ca mierla. Asta până spre 5 dimineața când sunetul mierlei era acoperit de cântecul muezinului și apoi de forfota de la punctul de control . Unitatea noastra era pe lângă dealurile către Betlehem , pe linia de separație dintre Israel și nou creata Autoritate Palestiniană. Lucrătorii palestinieni care aveau permise de a lucra în Israel erau verificați , unul câte unul . De cealaltă parte a baricadei așteptau antrepenorii israelieni cu camionetele de tip Peugeot 404. După ce treceau filtrul ,lucrătorii arabi se scurgeau către dubele Peugeot, pentru inca o zi de lucru care începea la 5 dimineața și se încheia târziu in noapte. Eu priveam toată această scena de la poarta unității , spectator pasiv în spectacolul unor vieți cu care nu aveam nici o tangență .


Până ce mi l-au adus pe palestinianul acela.


Majoritatea israelienilor, nu văzuserăm în viața noastră un palestinian. Și atunci, dacă nu-l cunoaștem în realitate , ni-l construim în imaginație . Palestinianul din imaginația mea era identic cu cel din imaginația multor israelieni .Tânăr , bătăios , cu o barbă mare neagră de jihadist iar în ochii mici negri, avea o privire încărcată de ură. Palestinianul acela, pe care mi l-au adus la poartă în acea dimineață , nu se potrivea deloc cu palestinianul din imaginație . Era scund , tinerețea îi trecuse de mult , nu poseda barbă , iar mustața a la Chaplin era mai curând comică. Privirea nu i-am văzut-o căci ochii îi fuseseră acoperiți de un bandaj din flanelită . Mâinile îi erau prinse în niște cătușe de plastic.


O să-l păzești tu un pic până ce îl verificăm – îmi spune comandantul de pluton


Eram destul de dezamăgit . În loc să petrec restul timpului doar cu mine va trebui să-l petrec cu acel palestinian legat la ochi cu care nici măcar nu voi avea voie să schimb vreo vorbă , pentru că așa erau regulile .
Am păstrat o distanță respectabilă față de el . Străngeam în brațe mai tare M16-ul din dotare , desi în mod logic știam că nu are cum să atenteze la el cu mâinile încătușate, însă logica nu prea funcționează pe dealurile Betlehemului. El era obligat să stea chircit , cam cum stăteam noi la orele de sport când mărsăluiam în pasul piticului.Îi era greu, picioarele îi tremurau. L-am poftit să se așeze mai comod pe o piatră. În fond, chiar dacă era palestinian, se bucura de prezumpția de nevinovăție . Din când în când prin stația de emisie mă interpelau de la comandament – Chibrit, e totul în regulă ? Sintagma de chibrit nu se referea la aspectul meu fizic , era numele de cod prin care erau definiți soldații . Pozitiv -răspundeam eu. Murdarul e liniștit ? Murdarul era tot un cuvânt de cod care se referea la falahul arab , chiar dacă după aproape opt ore în post eu eram mai murdar ca el . Limbajul de lemn soldățesc nu înceta să mă surprindă .


După vreo jumătate de oră au venit doi băieți si o fată de la poliția de frontieră să-l ia la anchetă . L-au întrebat mai întâi cum îl cheamă . Abu ȘiCeva . I-au scos flanelita de pe ochi și atunci pentru prima oară i-am văzut privirea. O fi fost și ură dar eu am citit în ea un butoi de spaimă. Am avut un deja-vu . Am simțit că viața merge înapoi. Sunt iarăși elev la gimnaziu si tot așa îl privesc pe Ștefanache, golanul clasei, cel care mă agresa în pauze . Atunci am știut două lucruri despre mine . Unul e că îmi place mult mai mult să aud clopoțelul sunând de intrare , decât de ieșire . Al doilea era mai mult o dorință .Dacă vreodată mă voi afla în fața cuiva mai neputincios decât mine, în nici un context nu vreau să fiu un Ștefanache.


L-au luat la anchetă într-o cămăruță de lângă punctul de control . Ancheta nu a durat prea mult . Încă nu mi se terminase schimbul când l-au adus înapoi . Părea cu mult mai relaxat . Mi-au dat voie să-i scot cătușele .Mi-a cerut permisiunea să își mănance sandwichul . În timp ce mânca am încercat să intru in vorbă cu el. L-am întrebat de unde este și dacă are copii . Da- are . Câți ? Îmi arată cu degetele . Un deget ridicat . Unul singur . Wahad . Uite că noi vorbim despre războiul demografic și am în fața mea un palestinian cu un copil, doar unul , atăt cât aveam și eu. Dă din cap a negație . La . La- wahad . Unul e ce rămânea după ce i se terminaseră toate celelalte degete.


Peste puțin timp l-au eliberat . Fusese o confuzie de nume . Ei îl căutau pe Abu Altul . Sincer ,m-am bucurat . Am alergat după el când l-au scos pe poarta unității . Am dus mâna la buzunar. Nu la buzunarul în care țineam încărcătorul de M16 , ci la celălalt. Am scos din portmoneu niște mărunțiș și i l-am întins . Pentru ziua de lucru pierdută-i-am spus. M-a privit într-un fel ciudat . Poate că și imaginea soldatului israelian din mintea lui suferea în acel moment o transformare .Mi-a mulțumit din gura-i știrbă . Dar de fapt cel care ar fi trebuit să-i mulțumească eram eu. Căci prin el mă vindecasem de trecut .Mă aflasem în fața cuiva mai neputincios decât mine și nu simțisem nici un imbold să-l umilesc . Ștefanache rămânea undeva în urmă . Clopoțelul poate suna de acum și de ieșire . Abu ȘiNumaiștiucum nu fusese singurul care se eliberase în acea zi.


Mă reîntorc la dormitor. Trebuia să prind câteva ore de somn. Peste cateva ceasuri voi intra iarăși în post . Cu puțin noroc , voi avea parte de o noapte liniștită . Voi da stația de emisie-recepție mai încet ca să putem fi doar noi doi. Eu și cu mine. Și mierla până la ora 5. După care cântecul ei va fi acoperit de vânzoleala zilnică a unui conflict , pe care puțini îl înțeleg dar căruia mulți îi plătesc prețul . Cum ar fi acei 16 băieți și fete din autobuzul 405 către Ierusalim, ale căror nume sunt astăzi încrustate in marmură pe monumentul ridicat deasupra prăpastiei din care nu s-au mai întors . Sau cum ar fi acel palestinian cu 11 copii căruia nu-i voi ști niciodată numele .

Geneza sau cum am pierdut războiul de șase zile

Ziua Întâia 

Ti-l prezintă . Tată, faceți cunoștință , prietenul meu . El se așează lângă tine pe canapea. Esti un pic derutat. Asemenea unui jucător de șah îți calculezi mutarea  de deschidere . Pe de o parte ai vrea să incepi cu piesele grele , să-i arăți că ești un tip de gașcă , ai haz  dar încă nu știi cum va fi percepută hâtrăiala ta șoadă , te gîndești că e o țâră prea devreme să-o arunci în luptă  , așa că te limitezi doar la o tatonare ușoară  . Vă adulmecați pe canapea ca doi diplomați înainte de negocierile pentru dezarmarea nucleară  .

Ziua A Doua

Ai pierdut canapeaua. Șede  acolo cu fata ta, privesc la televizor , un serial de pe netflix .  Îți explică că e un serial foarte tare , Prison Breaks îi zice , despre un băiat aflat în pușcărie arestat pentru crimă , te invită  politicos să li te alături  însă tu preferi filmele europene cu actrițe blonde și fără caziere penale . Te retragi la bucătărie.

Ziua A Treia

Ai pierdut si bucătăria. Gătește mai bine decât tine- bine asta nu e mare scofală . Face o lasagna care ar trebui să recunoști, e demențială . Ar trebui să recunoști, dar n-o faci. În ochii lor pari  scorțos. Poate chiar și esti un pic . Acum îți pare rău că nu ai folosit armele grele în prima zi. Ai fi putut sa-i arăți că ai și o parte cool . Îți amintesti un cântec invățat în studenție- Petre, Petre ce ti-am spus eu ție , Că nu-i bună viața la socrie . Atunci doar îl cântai candid , acum îl și trăiești  pe pielea ta  , de pe partea cealaltă a socriei . Singura consolare e că nu te cheamă Petre . Te retragi la baie. Acolo e încă terenul tău  exclusiv  ,unde   ai liniște, poate poți scrie  un text pe blog pe chestia asta .

Ziua A Patra

Ai pierdut și baia . Și-a înfipt acolo drapelul  biruitor. Periuța de dinți. De acum încolo textele tale de pe blog vor fi mult mai scurte . Vrei să poți spune ca Churchill – This is not the end. This is not even the beginning of the end. Perhaps it is only the end of the beginning – dar simți că tu, spre deosebire de Churchill , ai pierdut deja Blitzkriegul . Te retragi în dormitor .

Ziua A Cincea

Ții cu dinții de dormitor . Știi că dacă-l pierzi și pe ăsta soarta războiului e pecetluită. Auzi ușoare bătăi in ușă . Nu ai cumva să-i împrumuți un tricou de-al tău ? Alegi un tricou alb. Cel mai alb. Alb ca o năframă . Știi foarte bine ce simbolizează. Te-ai predat.

Ziua A Șasea

Și-au luat deja un câine împreună . Un câine mic dar tu știi că orice nenorocire mare începe cu o nenorocire mică . Ai presupus bine. Chiar acum te-au anunțat că au închiriat un apartament și se vor muta la începutul lunii . Casa se golește . De la densitatea HongKongului, apartamentul tău a ajuns la densitatea Norvegiei. Te apucă un soi de tristețe . Îți spui că  asta trebuie să fie  menopauza bărbaților , acel moment când incep să se simtă inutili. Atunci își iau o motocicletă ori o amantă . Sau încep să crească pisici. Deși nici astea nu prea stau pe acasă.

 

Ziua A Șaptea

Te invită să le vezi apartamentul. Îți face loc pe canapea lângă el. Te gândești ce repede se inversează rolurile . La o porție de lasagna ți-o prezintă pe noua colocatară a apartamentului. Alexa. Alexa e un robot , ori asistent personal cum îi zic ei , cumpărat de pe Amazon, care știe la comenzi vocale să deschidă ușile , să aprindă luminile și chiar să pornească calculatorul. Tocmai a  pornit calculatorul pentru că el are de făcut temele  de casă . E student la Facultatea de Calculatoare, aceeasi pe care ai absolvit-o și tu în urmă cu peste 30 de ani . Are de predat o lucrare  grea, ceva cu multe funcții și liste înlănțuite . Poate poți să arunci și tu o privire  . Nu doar arunci o privire dar îi și explici cum se face. E uimit . Poate că nu știi să faci lasagna dar știi să scrii programe cu funcții recursive ceea ce e chiar mai important . Simți cum mercurul admirației lui față de tine crește brusc. Nu-s chiar de aruncat bătrâneii ăștia nici măcar la menopauză . Stați de vorbă , ajungi să-l cunoști si ți se pare chiar simpatic.

 

Iar în timp ce te îndrepți spre casă te gândești că poate că de fapt nu ai pierdut o fată. Poate că ai câștigat un băiat .

116788336_3300703130023425_8867815518595351049_n
Love you kids

Happy Birthday Sharon. Ad 120.

 

Primii 100 de ani din viața domnului Ladislau Roth

Soarta i-a întors spatele tânărului Ladislau Roth destul de timpuriu, în august 1940 , la puțin timp după ce împlinise  20 de ani. Plecase  din Timișoara la Satu Mare   la o banală  nuntă în familie  , care însă  îi va marca restul vieții  . Căci intre timp în cancelariile oficiale se impusese Dictatul de la Viena , drumul de întoarcere le era blocat , iar familia Roth a ajuns  la Oradea, unde Ladislau va deveni Laci, supus maghiar. La început familia a crezut că războiul îi va ocoli dar apoi au inteles cât de mult se înșelaseră. Căci in martie 1944,  germanii au intrat în Ungaria. Războiul era deja pe sfârșite , dar tocmai atunci in ceasul al doisprăzecelea , când orologiul ororilor bătea ultimele ticăiri , pentru familia Roth a început calvarul.

Autoritățile maghiare din Oradea acelor zile au socotit că niciodată nu e prea târziu ca să se descotorosească de evrei.  Familia Roth au fost urcați în iunie 1944   intr-unul din ultimele trenuri care au plecat spre Auschwitz . Soarta mamei sale a fost pecetluită chiar in ziua sosirii. A luat de mână  un copil care-si pierduse părinții in acel tren al infernului , sperând că acest gest o va salva, dar germanii aveau nevoie de brațe de muncă , nu de lucrători sociali.  Laci și tatăl său au avut noroc. La selecție au fost trimiși in partea dreaptă, aceea care-ți mai acordă o șansă. Al doilea noroc a fost încă și mai mare. Căci în lagărul de la Mauthausen , unde a ajuns după Auschwitz , cineva i-a descoperit talentul muzical . A fost apoi transferat in lagărul de muncă de la Melk , unde Lagerfuhrerul , mare amator de muzică , înființase o orchestră. Laci cânta la acordeon, desi specialitatea lui era pianul.Orchestra evolua in fața ofițerilor, odată pe săptămână , duminica . În afară de asta mai existau  și concertele spontane, neplanificate . Ele se desfășurau lângă zidul din spate al lagărului, pe platou . Repertoriul acestor concerte era alcătuit  din doar două piese – un cantec din folclorul german –Alle Vogel sind wieder da-care in traducere insemna Toate păsărelele s-au intors în cuib ,urmat de un vals de Strauss . Naziștii erau oameni civilizați. Nu ucideau in mod barbar ca ucrainienii. Ucideau frumos, pe muzică clasică. Fiecare deținut care încercase sa evadeze și era prins, era executat pe ritm de vals, cu acompaniament orchestral .

Apoi in aprilie 1945 a fost eliberat de americani. S-au intors mai întăi la Budapesta acolo unde credeau că vor găsi o parte a familiei . Femeia care locuia acolo le-a spus- “Nu primesc cerșetori „. Au continuat apoi la Oradea. Din casa care fusese a lor nu au mai găsit decât pereții . Și atunci se hotărăsc , el si tatăl său, să revină in singurul loc unde le-a fost bine, inainte de acea nuntă de piatră. La Timișoara . Tânarul de 26 de ani redevine un nume după ce înainte fusese doar un număr. Aca de Barbu, directoarea Operei din Timișoara îl primește în ansamblul ei , ba chiar îl numeste prim-dirijor . Dar atunci soarta îi întoarce spatele a doua oară. Doamna Aca de Barbu, protectoarea lui, e îndepărtată din cauză de  “origine nesănătoasă” . Ladislau Roth depune actele pentru Israel și e concediat și el. În 1960 primește aprobarea . Se stabileste în Bat Yam , orașul de pe malul mării . De aici cariera lui va incepe o ascensiune fulminantă. În Israel a dirijat mai ales operă. Mozart era preferatul lui . Dar și compozitorii ruși . Odată a dirijat un tenor tânăr , mexican de origine, angajat al Operei din Israel . L-a remarcat imediat pe băiatul acela. Peste câțva ani avea sa-l remarce o lume intreagă. Tânărul se numea Placido Domingo. A dirijat-o și pe Barbara Streisand , care atunci când interpretează  Avinu Malkenu , te trec fiorii. A dirijat si Strauss incercând să uite de peretele din acel lagăr de concentrare . Apoi a plecat in Mexic pentru câțva ani, la schimb cu Placido. Și in Africa de Sud. Dar cel mai mult ii place să dirijeze acasă la Timișoara.

Ladislau Roth- Lacika- asa cum il numesc prietenii – face în aceste zile  100 de ani. Nu era programat sa-i împlineasca dar poate a primit  și acei ani care i-au fost luați  mamei sale. În pofida tuturor nenorocirilor de care a avut parte este un om optimist . Cea mai importantă victorie e că sunt încă aici. Nepotul lui , Peter Roth,i-a moștenit talentul  devenind un muzician renumit în Israel. Din păcate nu în muzică clasică, ci în rock. Astăzi un Elton John e mai popular decât un Mozart-spune tânărul de 100 de ani , și asta ar fi poate singura sa  amărăciune.