Despre simboluri, fără nostalgie

Nu am să uit niciodată seara aceea . O  seară întunecoasă de iarnă. Eram elev in clasa a șasea . Cursurile le aveam   după amiaza .  În miercurea  aceea  ultima oră  era lecția de limba rusă.   Lecția stătea să se încheie , sunase de pauză ,  iar eu  sunt elev de serviciu pe clasă .  Printre atribuțiunile elevului de serviciu era și aceea de a șterge tabla  .  Alerg să ud buretele însă femeia de serviciu închisese deja toaleta . Voi șterge tabla iute cu buretele uscat  .Firicele albicioase de foste litere chirilice  , mi se preling pe haine . Chiar și în nări  simt miros de cretă.  Sunt pe la jumătate . Deodată  aud in spatele meu   – Tonul la cântec .  Sunt un pic derutat  , nu știu ce să fac ,  dar apoi mă gândesc că  Republica Socialistă  va ieși mai câștigată  dacă îi voi șterge tabla  pe primele versuri   și  o voi slăvi  în restul strofelor  . Un fel de diviziune  a muncii , cam naivă e adevărat  , dar ce poți să aștepți de la un copil de 12 ani  cu vocea în schimbare care are și un troleibuz de prins . Mai am un  Ia liubliu ucitelnik  în colțul  de jos a tablei și am terminat  . Am cam transpirat. Deja simt acreala cretei în gură . Îmi reiau locul în bancă chiar când intrăm in strofa a treia . Dar simt cum privirea tovarășei  e fixată pe mine . Nu prevestește nimic bun .

 

Gata. Terminăm de cântat . Unii deja se îndreaptă spre ușă . Nimeni nu pleacă  din clasă- anunță solemn tovarășa Brejnev   . Și acum elevul Schimmerling care ne-a sfidat, va cânta imnul   . Singur. Nu  am înțeles  pedeapsa . Cântatul imnului trebuia să fie un privilegiu , nu o osândă  .  Gura mi-a secat. Nu iese din ea nici un sunet .   Haide băiete – că ne apucă noaptea . Iar din starea aia de preplâns care mă cuprinsese   imnul suna groaznic de fals , mai fals chiar decât patriotismul de paradă al doamnei profesoare .

În acea seară am pierdut firobuzul . Si pe următoarele. Dar nu ăsta a fost cel mai dureros  lucru , ci  remarca  profesoarei că vocea mea  pițigăiată  profanase  un simbol național.

Țin minte pefect ziua aceea pentru că nu pot uita umilința .Era cu atât mai dureroasă cu cât  venea din partea cuiva care ar fi trebuit să înțeleagă că atunci când calci cu bocancii peste sufletul unui copil asta lasă urme.

Probabil că din acea zi   am detestat   cabotinismul  pe drept. Și limba rusă pe nedrept.

Scriu asta acum căci în urmă cu câteva zile  , in a doua mea patrie , la o demonstrație  contra guvernului   ,  o fată , studentă la asistență socială , protestând contra condițiilor de muncă ale asistenților sociali, s-a cățărat pe   candelabrul  cu șapte brațe din fața clădirii Parlamentului și  și-a scos sutienul .  Și iarăși au fost voci care au spus că ăsta e un afront , o terfelire a unui simbol ,  care dovedește că cei care demonstrează contra Raisului , nu sunt niște protestatari autentici ci  niște anarhiști stângiști .  De parcă problema principală a țării ar fi devenit, nu nepăsarea unui guvern opac  de 36 de miniștri  ci sânul dezgolit al unei fete .

Ba chiar unul dintre vârcolacii de serviciu, din partidul keisarului a spus  că fata ar trebui băgată la pușcărie  pentru  profanarea unui simbol național.

menora

Iar eu am simțit doar   un   gust uscat , acrișor   de cretă.

Geneza sau cum am pierdut războiul de șase zile

Ziua Întâia 

Ti-l prezintă . Tată, faceți cunoștință , prietenul meu . El se așează lângă tine pe canapea. Esti un pic derutat. Asemenea unui jucător de șah îți calculezi mutarea  de deschidere . Pe de o parte ai vrea să incepi cu piesele grele , să-i arăți că ești un tip de gașcă , ai haz  dar încă nu știi cum va fi percepută hâtrăiala ta șoadă , te gîndești că e o țâră prea devreme să-o arunci în luptă  , așa că te limitezi doar la o tatonare ușoară  . Vă adulmecați pe canapea ca doi diplomați înainte de negocierile pentru dezarmarea nucleară  .

Ziua A Doua

Ai pierdut canapeaua. Șede  acolo cu fata ta, privesc la televizor , un serial de pe netflix .  Îți explică că e un serial foarte tare , Prison Breaks îi zice , despre un băiat aflat în pușcărie arestat pentru crimă , te invită  politicos să li te alături  însă tu preferi filmele europene cu actrițe blonde și fără caziere penale . Te retragi la bucătărie.

Ziua A Treia

Ai pierdut si bucătăria. Gătește mai bine decât tine- bine asta nu e mare scofală . Face o lasagna care ar trebui să recunoști, e demențială . Ar trebui să recunoști, dar n-o faci. În ochii lor pari  scorțos. Poate chiar și esti un pic . Acum îți pare rău că nu ai folosit armele grele în prima zi. Ai fi putut sa-i arăți că ai și o parte cool . Îți amintesti un cântec invățat în studenție- Petre, Petre ce ti-am spus eu ție , Că nu-i bună viața la socrie . Atunci doar îl cântai candid , acum îl și trăiești  pe pielea ta  , de pe partea cealaltă a socriei . Singura consolare e că nu te cheamă Petre . Te retragi la baie. Acolo e încă terenul tău  exclusiv  ,unde   ai liniște, poate poți scrie  un text pe blog pe chestia asta .

Ziua A Patra

Ai pierdut și baia . Și-a înfipt acolo drapelul  biruitor. Periuța de dinți. De acum încolo textele tale de pe blog vor fi mult mai scurte . Vrei să poți spune ca Churchill – This is not the end. This is not even the beginning of the end. Perhaps it is only the end of the beginning – dar simți că tu, spre deosebire de Churchill , ai pierdut deja Blitzkriegul . Te retragi în dormitor .

Ziua A Cincea

Ții cu dinții de dormitor . Știi că dacă-l pierzi și pe ăsta soarta războiului e pecetluită. Auzi ușoare bătăi in ușă . Nu ai cumva să-i împrumuți un tricou de-al tău ? Alegi un tricou alb. Cel mai alb. Alb ca o năframă . Știi foarte bine ce simbolizează. Te-ai predat.

Ziua A Șasea

Și-au luat deja un câine împreună . Un câine mic dar tu știi că orice nenorocire mare începe cu o nenorocire mică . Ai presupus bine. Chiar acum te-au anunțat că au închiriat un apartament și se vor muta la începutul lunii . Casa se golește . De la densitatea HongKongului, apartamentul tău a ajuns la densitatea Norvegiei. Te apucă un soi de tristețe . Îți spui că  asta trebuie să fie  menopauza bărbaților , acel moment când incep să se simtă inutili. Atunci își iau o motocicletă ori o amantă . Sau încep să crească pisici. Deși nici astea nu prea stau pe acasă.

 

Ziua A Șaptea

Te invită să le vezi apartamentul. Îți face loc pe canapea lângă el. Te gândești ce repede se inversează rolurile . La o porție de lasagna ți-o prezintă pe noua colocatară a apartamentului. Alexa. Alexa e un robot , ori asistent personal cum îi zic ei , cumpărat de pe Amazon, care știe la comenzi vocale să deschidă ușile , să aprindă luminile și chiar să pornească calculatorul. Tocmai a  pornit calculatorul pentru că el are de făcut temele  de casă . E student la Facultatea de Calculatoare, aceeasi pe care ai absolvit-o și tu în urmă cu peste 30 de ani . Are de predat o lucrare  grea, ceva cu multe funcții și liste înlănțuite . Poate poți să arunci și tu o privire  . Nu doar arunci o privire dar îi și explici cum se face. E uimit . Poate că nu știi să faci lasagna dar știi să scrii programe cu funcții recursive ceea ce e chiar mai important . Simți cum mercurul admirației lui față de tine crește brusc. Nu-s chiar de aruncat bătrâneii ăștia nici măcar la menopauză . Stați de vorbă , ajungi să-l cunoști si ți se pare chiar simpatic.

 

Iar în timp ce te îndrepți spre casă te gândești că poate că de fapt nu ai pierdut o fată. Poate că ai câștigat un băiat .
116788336_3300703130023425_8867815518595351049_n
Love you kids

Happy Birthday Sharon. Ad 120.

 

Primii 100 de ani din viața domnului Ladislau Roth

Soarta i-a întors spatele tânărului Ladislau Roth destul de timpuriu, în august 1940 , la puțin timp după ce împlinise  20 de ani. Plecase  din Timișoara la Satu Mare   la o banală  nuntă în familie  , care însă  îi va marca restul vieții  . Căci intre timp în cancelariile oficiale se impusese Dictatul de la Viena , drumul de întoarcere le era blocat , iar familia Roth a ajuns  la Oradea, unde Ladislau va deveni Laci, supus maghiar. La început familia a crezut că războiul îi va ocoli dar apoi au inteles cât de mult se înșelaseră. Căci in martie 1944,  germanii au intrat în Ungaria. Războiul era deja pe sfârșite , dar tocmai atunci in ceasul al doisprăzecelea , când orologiul ororilor bătea ultimele ticăiri , pentru familia Roth a început calvarul.

Autoritățile maghiare din Oradea acelor zile au socotit că niciodată nu e prea târziu ca să se descotorosească de evrei.  Familia Roth au fost urcați în iunie 1944   intr-unul din ultimele trenuri care au plecat spre Auschwitz . Soarta mamei sale a fost pecetluită chiar in ziua sosirii. A luat de mână  un copil care-si pierduse părinții in acel tren al infernului , sperând că acest gest o va salva, dar germanii aveau nevoie de brațe de muncă , nu de lucrători sociali.  Laci și tatăl său au avut noroc. La selecție au fost trimiși in partea dreaptă, aceea care-ți mai acordă o șansă. Al doilea noroc a fost încă și mai mare. Căci în lagărul de la Mauthausen , unde a ajuns după Auschwitz , cineva i-a descoperit talentul muzical . A fost apoi transferat in lagărul de muncă de la Melk , unde Lagerfuhrerul , mare amator de muzică , înființase o orchestră. Laci cânta la acordeon, desi specialitatea lui era pianul.Orchestra evolua in fața ofițerilor, odată pe săptămână , duminica . În afară de asta mai existau  și concertele spontane, neplanificate . Ele se desfășurau lângă zidul din spate al lagărului, pe platou . Repertoriul acestor concerte era alcătuit  din doar două piese – un cantec din folclorul german –Alle Vogel sind wieder da-care in traducere insemna Toate păsărelele s-au intors în cuib ,urmat de un vals de Strauss . Naziștii erau oameni civilizați. Nu ucideau in mod barbar ca ucrainienii. Ucideau frumos, pe muzică clasică. Fiecare deținut care încercase sa evadeze și era prins, era executat pe ritm de vals, cu acompaniament orchestral .

Apoi in aprilie 1945 a fost eliberat de americani. S-au intors mai întăi la Budapesta acolo unde credeau că vor găsi o parte a familiei . Femeia care locuia acolo le-a spus- “Nu primesc cerșetori „. Au continuat apoi la Oradea. Din casa care fusese a lor nu au mai găsit decât pereții . Și atunci se hotărăsc , el si tatăl său, să revină in singurul loc unde le-a fost bine, inainte de acea nuntă de piatră. La Timișoara . Tânarul de 26 de ani redevine un nume după ce înainte fusese doar un număr. Aca de Barbu, directoarea Operei din Timișoara îl primește în ansamblul ei , ba chiar îl numeste prim-dirijor . Dar atunci soarta îi întoarce spatele a doua oară. Doamna Aca de Barbu, protectoarea lui, e îndepărtată din cauză de  “origine nesănătoasă” . Ladislau Roth depune actele pentru Israel și e concediat și el. În 1960 primește aprobarea . Se stabileste în Bat Yam , orașul de pe malul mării . De aici cariera lui va incepe o ascensiune fulminantă. În Israel a dirijat mai ales operă. Mozart era preferatul lui . Dar și compozitorii ruși . Odată a dirijat un tenor tânăr , mexican de origine, angajat al Operei din Israel . L-a remarcat imediat pe băiatul acela. Peste câțva ani avea sa-l remarce o lume intreagă. Tânărul se numea Placido Domingo. A dirijat-o și pe Barbara Streisand , care atunci când interpretează  Avinu Malkenu , te trec fiorii. A dirijat si Strauss incercând să uite de peretele din acel lagăr de concentrare . Apoi a plecat in Mexic pentru câțva ani, la schimb cu Placido. Și in Africa de Sud. Dar cel mai mult ii place să dirijeze acasă la Timișoara.

Ladislau Roth- Lacika- asa cum il numesc prietenii – face în aceste zile  100 de ani. Nu era programat sa-i împlineasca dar poate a primit  și acei ani care i-au fost luați  mamei sale. În pofida tuturor nenorocirilor de care a avut parte este un om optimist . Cea mai importantă victorie e că sunt încă aici. Nepotul lui , Peter Roth,i-a moștenit talentul  devenind un muzician renumit în Israel. Din păcate nu în muzică clasică, ci în rock. Astăzi un Elton John e mai popular decât un Mozart-spune tânărul de 100 de ani , și asta ar fi poate singura sa  amărăciune.

Jurnal de emigrant. Oferta domnului Fink.

Una din problemele cu care trebuia sa se confrunte un proaspăt imigrant , mai ales unul provenit  dintr-o țară comunistă  ,era dureroasa lipsă a banilor . Prețurile erau mari, stipendia mică , slujbele destinate imigranților erau foarte prost plătite iar ajutorul rudelor, oricât de generos ar fi, era totuși sporadic . Colegul meu de cameră , un american, mi-a dezvăluit că el tocmai își găsise o sursă stabilă de venit nu datorită a ceea ce facea ci datorită a  ceea ce era .

Peste căteva zile m-am prezentat și eu acolo unde m-a trimis americanul , la un birou elegant aflat la etajul cinci dintr-o clădire cu pereți de marmură .Pe firma de la intrare scria – Organizația Imigranților Anglo Saxoni. Am spus că mă cheamă George și sunt un anglo-saxon din România. Domnul Stanley s-a uitat pe niște hârtii după care m-a rugat să mai repet încă odată numele . George -am spus , ca pe regele Angliei , mirat  ca nu pricepe un lucru atat  de simplu . Nu al meu, al țării . Ro-ma-nia . Dracula , Nadia, Năstase -adaog imediat cele trei nume care le cunoaște orice anglofon   . Domnul Stanley a privit lista încă odată , a întors-o pe cealaltă parte și mi-a spus că îi pare rău dar România nu figurează. Am rugat să se mai uite încă odată sperând într-o minune ori macar într-o eroare de tipar . Mi-a zis cu un accent ciudat despre care am aflat ulterior că e accent sud-african că nu sunt eligibil pentru ajutor material , în schimb dacă nu voi avea unde petrece sărbătorile de primăvară , îmi poate găsi oricând o familie dispusă să mă adopte pentru câteva zile . La plecare mi-a oferit niște broșuri informative despre organizația lui , in ale cărei binefaceri din păcate , eu George of Romania , nu eram inclus .

Am înțeles atunci că nu are rost să caut sprijin pe meleaguri străine. La o adică tot la ai tăi trebuie să apelezi. Așa că am sunat la HOR – Asociația Imigranților din România . O doamnă cu un puternic accent moldovenesc , care pe atunci mi se părea mai straniu decât cel sud-african, dar  care spre deosebire de accentul burilor mi-a devenit familiar ulterior , mi-a spus ușor plictisită că peste câteva zile se va organiza un seminar pentru imigranții din România . Va participa și un domn suspus de la Sohnut/ Ministerul de Absorbție care vorbește și românește . Uite-tot la ai tăi  e salvarea – mi-am zis mulțumit. Am schimbat pe loc blugii de George cu ițarii de Gheorghe și am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de opinci .

Intrunirea avea loc intr-o pivniță întunecoasă din sudul Tel Avivului. Erau prezenți mulți imigranți români , unii familiști, alții holtei . Domnul Zeev , funcționarul superior de la Ministerul Absorbției și membru în partidul politic aflat la putere era imbrăcat la costum, ceea ce sincer m-a surprins , căci până atunci crezusem că in Israel, costume poartă doar chelnerii.
A început prin a ne informa ce bine făcusem că am venit în Israel, pământul   laptelui și al mierii, cum spunea un cântec cunoscut . Sigur- a spus el ca să ne mai tempereze entuziasmul – că viața în Israel nu e ușoară, nu umblă câinii cu covrigi in coadă , dar că fiecare se poate descurca dacă are puțin noroc ori măcar o rudă la Compania de Electricitate. După vreo oră și ceva când am apucat deja să nădușim căci se făcuse foarte cald , a venit și partea cu întrebările . Am ridicat mâna . Mă numesc Gheorghe și as vrea să știu ce se întâmplă cu ajutoarele financiare pentru noii imigranți . Americanii primesc, francezii primesc , chiar și sud africanii cei rasiști primesc. Noi de ce să nu primim ? . Domnul Zeev a ridicat din umeri și mi-a spus că organizația e săracă, bani nu poate să ne dea , dar în schimb la ieșire ne așteaptă niște broșuri informative frumos colorate care ne vor fi de mare folos în viitor .

Și tocmai când crezusem că epuizasem toate posibilitățile și singurii bani pe care-i voi vedea vor proveni din generozitatea celor care-mi vor lăsa un bacșiș in munca mea de chelner , consiliera de la ulpan m-a întrebat de unde sunt

– Timișoara – am răspuns eu moale , convins fiind că nu a auzit în viața ei de orașul ăsta
Temesvar !! – zice ea cu acel accent pe care îl mai auzisem doar în copilărie . Trebuie neapărat să mergi la domnul Fink .

În invălmășeala istoriei, Timișoara orașul meu natal , se numise odată Temesvar și aparținuse Regatului Ungariei, Iar domnul Fink era preșrdintele organizației de întrajutorare a evreilor unguri. Această organizație -aveam să aflu ulterior -era compusă doar din domnul Fink și soția sa.
În prima joi a lunii , fix la ora patru după amiaza m-am prezentat la biroul domnului Fink . Era un om evlavios, cam pe la 60 de ani , îmbrăcat la costum din două piese și fiindcă era puțin miop , purta niște ochelari groși din ramă de baga.

Domnul Fink mi-a fost simpatic încă de la început pentru că nu mi-a oferit nici o broșură .Ca și domnul Zeev  mi-a spus că am procedat foarte bine că am emigrat în țara promisă de Dumnezeu poporului evreu , dar spre deosebire de domnul Zeev la urmă a deschis sertarul de jos al biroului  din lemn de mahon , a scos de acolo un carnet de cecuri și mi-a întins  un cec in valoare de 150 de shekeli.  Uite ce noroc a dat peste mine- mi-am zis in timp ce îndesam cecul în buzunar  . Sunt ungur doar de câteva minute și deja nivelul de trai mi s-a îmbunătățit simțitor. Gyuri îl invinsese pe George și il biruise și pe Gheorghe. .De atunci in fiecare prima zi de joi a lunii la ora 4 fix, cu exactitate de ceasornic îmi puneam klopul de Gyuri și băteam la ușa biroului domnului Fink de pe bulevardul Agripas . Cu un ritual domol , domnul Fink deschidea sertarul din partea dreapta de jos și scotea de acolo cecul , pe care mi-l întindea zâmbind . Eu ii spuneam Koszonom și mă gândeam că sunt cel mai bine plătit  emigrant din ulpan , poate chiar că din tot Israelul. 150 de shekeli pe un  cuvânt , probabil mai bine  chiar decât un avocat  .

Uneori domnul Fink se mai interesa de viața mea personală , dacă am vreo prietenă , ce planuri de  de viitor am . Dar nimic nu avea să mă pregătească pentru întrebarea aceea  pe care mi-a pus-o intr-o    primăvăratecă  zi  de joi dintr-un început de mai.

– Dumneata ești circumcis ?

Întrebarea a căzut ca o bombă. Eram obișnuit ca în Israel lumea este mai directă , îți intră în viață cu plugul, dar nu mă așteptasem la asta de la domnul Fink care mi se păruse mai mult ungur decât israelian  . Am simțit pe loc că puțina  maghiara pe care o știam se scurge din mine picătură cu picătură .

Nem ertem.  Nu înțeleg -am bâlbâit.

 

-Adică  ți-au făcut Brit la tine acolo  la tine la Temesvar ?  Dacă nu, să știi că putem aranja  ceva

 

I-am răspuns că din câte știu treaba asta se face la 8 zile iar eu intărziasem trenul . Dar domnul Fink avea deja răspunsul pregătit. Niciodata nu-i prea tarziu  . Patriarhul Abraham s-a circumcis la 99 de ani. Ai citit Cartea Genezei ?
Cu toată stima pentru patriarhul Abraham și pentru gestul lui , eu nu aveam deloc de gând să intru în Biblie și nici să mă apuc de ștrengării  la 99 de ani . Cu toate astea i-am cerut un răgaz de gândire .
În prima joi din luna următoare înainte de a urca in birou , am făcut câteva ture în jurul clădirii să văd dacă nu se ascunde vreun mohel după colț . A fost prima și singura oară de când mă aflam în Ierusalim când cuțitul unui evreu m-a speriat mai tare decât cuțitul unui arab.

Domnul Fink mă aștepta jovial. Urma să plece în concediu deci îmi va da dinainte stipendia pe două luni. . Am vorbit un pic despre situația politică din Ungaria , unde începuse să se simtă  un aer proaspăt de libertate . Comunismul va cădea până la sfârșitul anului ăsta, 1989 – pronostica domnul Fink . Ne-am strâns măinile , i-am urat Boldog szabadsag– Concediu plăcut și dau să plec. Dar domnul Fink mai are ceva să-mi spună.

– Te-ai mai gândit la propunerea mea. ? Tocmai avem acuma o grupă de foști baptiști din Arad de lângă Temesvar și niște băieți  etiopeni din tribul Falashmura care au decis și ei să facă acest pas  . Îți pot oferi un pachet de circumcizie foarte avantajos . Curat și elegant la spitalul Hadasah din Ierusalim. Cu anestezie locală . Nici nu o să simți. Pe urmă te trimitem la recuperare  o săptămână într-un hotel de 5 stele la Eilat , all inclusive, trei mese pe zi . Ce zici ?
Nem tudom -i-am răspuns eu un pic nervos . Deja simțeam că incet-incet începusem să redevin Gheorghe. Ungurii ăștia vor să ne ia nu numai  Ardealul, dar uite că acuma  vor să ne ia și prepuțurile .

Domnul Fink se apropie ușor de mine și își scoate ochelarii

– Să știi Gyuri că in Israel toți sunt așa . Și in plus-imi spune  aproape în șoaptă argumentul suprem – ajută și la virilitate.

Ăsta, da, era un argument demn de luat în seamă . Știa bine domnul Fink. Pe un bărbat dacă nu-l prinzi cu argumente religioase, vorbește-i despre virilitate și e al tău  .

Am răspuns că totuși aș mai vrea să mă mai gândesc. Stiți înainte de-a fi ungur mi-s bănățean. Iar bănățenii se hotăresc mai greu .

M-am oprit la cofetăria Kapulski din colț . Sigur că era importantă ideea apartenenței la un popor. Era esențială și legătura cu Dumnezeu, care nu știu pe ce considerente , ne vrea tăiați împrejur . Nici treaba cu virilitatea nu era chiar de neglijat. Pe de o parte așa stăteau lucrurile . Însă iudaismul meu- iudaismul de Timișoara – avusese intotdeauna  mai mult decât  o singură parte.

M-am reintors în biroul domnului Fink. Cu un gest iute i-am înapoiat cecul pe care tocmai îl primisem în urmă cu câteva minute .

– Domnule Fink să știți că la mine iudaismul   provine din cap, nu din puță . M-am răsucit pe călcâie și am închis ușa capitonată în urma mea . Nu aveam să îl mai revăd de atunci…

Poziția bunicului

Dintre toate opțiunile pe care viața ni le oferă de la o anumită vârstă , opțiunea de bunic nu mi s-a părut una prea atrăgătoare. Scotocind un pic prin cotloanele memoriei am găsit cauza . Cam ca toate , ea e ancorată undeva în copilărie . Bunicii din bibliografia  școlară obligatorie erau oameni eminamente cumsecade dar cam cenușii și terni ,iar bunicia un alter-ego al bătrîneții.

Începând chiar cu prima carte . Abecedarul din clasa întâi .

Abecedarul se deschidea cu litera a urmată imediat de litera m. Cu ajutorul lor alcătuiam primul nostru cuvânt pe care îl  rosteam  cu o sfială amestecată cu pioșenie  . Ma-ma . Peste cîteva luni si încă cîteva pagini aveam să formăm si prima noastră propoziție . Generații întregi de copii din anii 70 /80 au aflat  că Ana are mere . Mai tîrziu din spuma abecedarului s-a ridicat și chipul viguros al tatei și odată cu el   și prima noastră poezie .

Tata ară pe ogor

Mama cozonaci ne face

Iar noi învățăm cu spor

Când e pace

Bunicii in schimb au apărut discreți și difuzi doar către sfărșitul abecedarului. Bunica blândă și retractilă iar bunicul purtând o mustață stufoasă și moțăind într-un fotoliu.

Nici ulterior situația bunicilor nu s-a îmbunătățit prea mult . Când apăreau erau fie un moș si o babă , mama mare si tata mare, ăl bătrân și a bătrână , niciodată de sine stătători, niciodată în prim plan,  trăitori obosiți ai timpurilor trecute , ale căror existență și scop în viață erau mereu subordonate nepoților.

Soarta bunicii s-a schimbat ușor la nenea Iancu, care a creat-o pe mam-mare care îl ducea pe domnul Goe cel alintat la București. Sigur că bunica lui Caragiale era atipică , un pic grotescă dar tocmai felul ăsta al ei de a fi îi dădea culoare . Bunicul în schimb rămăsese staționar și casnic, ” stătea pe prispă si număra florile în adiere „- ca bunicul lui Delavrancea.

Chiar și bunicul David al lui Creangă era „așezat la mintea lui , își căuta de treabă si o lăsa pe bunica într-ale sale ca un cap de femeie ce se găsea „.

Casa bunicilor era paradisul regăsit al copilăriei în care lucrurile” rămâneau înțepenite cu anii,”  bunica era „bună și miloasă din cale afară ” dar  în toate astea bunicul părea să nu  încapă.

Astăzi  tata nu mai ară ogorul  ci e plecat în Spania la căpșuni, ,  mama cultivă sparanghel in tara lui Goethe , iar bunica cultivă nepotii in tara Micului Prinț  .Doar bunicul a ramas neschimbat –  blazat , blând si nemișcat  –  exact unde  il lasasem in abecedarul din clasa intai .

Acum , odată ajuns în anticamera buniciei, îmi dau seama că bunicul român trebuie neapărat reabilitat. Ori măcar actualizat.  Aparținem unei generații care nu e pregătită să-și petreacă bunicia moțăind intr-un fotoliu iar mustața stufoasă nu mai e demult la modă

 

Poziția  bunicului  nu o fi ea chiar  ideală însă  are  avantajele ei.   .Am văzut mulți bunici , dezangajați de obligațiile și stresul de la servici, alergând voiniceste  pe terenul de tenis ori pedalând  in sala de fitness. Nedreptatea îmbătrâbirii e o sentință ce nu poate fi anulată în instanță dar cu un avocat bun si un dram de noroc se mai pot câștiga niște ani. Așa că, scriitori ai secolului 21 , dacă  vreodată veți  scrie   o carte   despre un comando de bunici  care evadează din azil și  pleacă să-și petreacă restul zilelor într-o călătorie în jurul lumii   unde regăsesc elixirul tinereții pe o plajă din Caraibe alături de o frumoasă extraterestră din Slatina  , vă rog mult sa ma anunțați . Vreau neapărat să le-o citesc  nepoților .

 

Youth
Secventa din filmul Youth- Michael Caine, Harvey Keitel, Mădălina Ghenea

O viagră pentru suflet

A fost la început doar o idee mai năstrușnică .Unii chiar au strâmbat din nas. Căci cum poți înlocui o întâlnire reală de absolvire cu una virtuală pe zoom, in care ciorba de potroace de la dineul festiv o servește fiecare acasă, paharul de vin îl închină fiecare separat, sala de clasă e butonul de gallery view ,iar DJ-ul e placa de sunet a calculatorului

Insa ideile cele mai reușite au tocmai particularitatea de a fi un pic trăznite .

Spre surprinderea generală de pe ecranele monitoarelor s-a degajat atâta energie incât a fost suficientă să-i catapulteze pe oamenii aceia , din fotoliul comod al unei maturități cumsecade, direct în tunelul timpului .Iar la celălalt capăt al tunelului îi așteptau băiatul acela slăbănog , ori fetița cu cordeluță , ce își luau zborul în viață din curtea liceului , încărcați de ambiții și idealuri .

O întâlnire virtuală dar emoțiile au fost cât se poate de reale. Cum ar fi momentul de reculegere în memoria colegilor și a multor profesori care nu mai sunt, citirea poeziei dedicată generației noastre de eminentul diriginte, profesorul de franceză , liantul care ne va racorda până la sfârșitul vieților noastre sau cel puțin până ce Alzheimerul ne va despărți.

Și au fost câteva povești de viață care nu au nevoie de nici un sculptor căci ele se pot ciopli singure, fiindcă de multe ori viața bate până și cea mai prolifică imaginație .

Ca de pildă colegul acela care la un anumit punct al vieții a făcut o alegere și care a mărturisit că in urma ei evită să călătorească dincolo de o anumită longitudine  pentru că din păcate la lecția despre toleranță Europa de Est mai are multe de învățat . Ori acel prieten , care ne-a povestit emoționat despre fericirea lucrurilor mici în aparență dar imense , cum ar fi bucuria regenerării părului si sprancenelor după ședințele de chimoterapie și mai ales senzația de a se fi eliberat de crunta boală . Și a fost colegul acela expansiv cu minte brici dar care încă oftează la auzirea numelui unei anumite fete , colege de clasă , pentru că școala te învață multe, te învață rigoarea matematică ,principiile termodinamicii , te învață chiar suficientă geografie încât să poți distinge dintr-o privire Munții Apuseni de Munții Retezat dar nu te învață când și in ce fel să spui unei fete Te iubesc. Și orice microbist începător știe că un Te iubesc ratat în minutul 17 al vieții se poate răzbuna mai târziu . Si a fost colega aceea retrasă care a zis simplu și firesc doar atât -” Nu am nimic deosebit să vă spun, sunt doar foarte fericită să fiu aici cu voi.” Si au fost atâția colegi și colege care nu au fost deloc prieteni, ba poate că nu au schimbat nici o vorbă în liceu dar acum s-au simțit aproape . Pentru că nu despre prietenie e vorba aici , ci despre camaraderie. Prietenia are termen de expirare. Camaraderia e despre apartenență . Iar într-o lume destul de îmbârligată ,apartenența la ceva care te mărește a devenit un lucru foarte important.

Pentru majoritatea celor 49 de cubulețe care au alcătuit puzzleul asamblat de colegul Rocas  , a fost o viagră a sufletului. De fapt pentru mine au fost două viagre căci a fost si intălnirea cu colegii de facultate acum o lună . Judecând , acum la aproape o săptămână , după numărul de mesaje din grupul whatsapp, număr care depășește cu mult mesajele dintr-un grup eșantion de fetițe de 16 ani, se pare că viagra sufletească , spre deosebire de cea trupească , ar avea și un efect cu mult mai îndelungat .

Jurnal de emigrant(5). Trei intr-un tanc , (fara a socoti și șoferul )

Episodul precedent   Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Spre norocul meu , nu eram singurul care mă luptam din greu cu rigorile vieții militare . Nici colegii mei de cort , Anthony, Piotr si Jean-Michel nu lingeau miere în lupta cu țintele de carton .
************************************************************************

Atunci a venit vinerea aceea care avea să toarne ciment peste prietenia noastră .

Era ziua pe care o așteptam cel mai mult . Vinerea avea mirosul libertății . Deșteptarea era ceva mai târziu. Și sergentul părea mult mai relaxat , nu mai umbla șleampăt ca în restul săptămânii. Își punea haine călcate , ochelari de soare și ne spunea să ne scoatem de la fundul rucsacului hainele de oraș . Pe platoul din fața cantinei ne-am adunat în forma literei ebraice het. Fiecare din cele patru plutoane ocupau câte o latura a dreptunghiului. În spatele platoului așteptau deja autobuzele care ne vor duce acasă pentru permisia de shabbat. Atunci am înțeles care era rostul carnețelului. Cei ale căror nume apărea în el făcuseră vreo năzbitie și erau consemnați să rămână în unitate . Din fericire numele meu nu figura în carnețel . În schimb al lui Jean-Michel da. Fusese acuzat că în urmă cu două zile, refuzase să care mitraliera  de 12 kile  spre câmpul de instrucție . Se arătase sociopat, iar în armată sociopatismul se pedepsește drastic. Cu un shabat . Degeaba încerca el să explice , aproape plângând, că în ziua aceea îl duruse spatele, mai spunea ceva si de o fată , Carole Luzon care trebuie să vină să îl viziteze , dar ebraica lui nu era prea bună iar bâlbâiala care i se accentuase nu juca în folosul lui .

Un pic abătuți de necazul lui Jean-Michel dar fericiți că noi am scăpat ,ne pregătim șă ne dispersăm către autobuze când aud de lângă mine o voce cu un puternic accent scoțian

-Rămân eu !

La început am crezut că nu am auzit prea bine dar Anthony a repetat

-Rămân eu în locul lui !!! . Dacă Jesus s-a putut sacrifica pentru noi, pot sacrifica un shabbat pentru Jean-Michel . El are nevoie de shabbatul ăsta mai mult decât mine.

Jean-Michel care era deja în drum spre cortul suspinelor ,s-a întors către Anthony și l-a îmbrățișat. Era un moment înduioșător să-l vezi pe uriașul Jean-Michel aproape sufocându-l pe micuțul Anthony. Atât nemloșii spetsnazi ruși cât și durii marines americani, aproape că au vărsat o lacrimă . Până și Jeff s-a emoționat pentru o clipă. Anthony ne dăduse o lecție despre iubirea aproapelui.

Din păcate partea asta a Bibliei nu se aplica în baza militară Zikim, comandamentul de sud . În Tzahal păcatele nu erau transmisibile.

Însă atunci când la începutul săptămânii următoare ne-au zis că e nevoie de patru soldați care să facă cursul de șoferi de transportoare blindate(NAGMASH) era deja clar care vor fi cei patru.

Va fi un curs de 10 zile după care urmează un examen foarte greu , așa ni s-a spus. M-am bucurat . Când eram mic visul meu era să mă fac șofer de autobuz . Îmi părea cea mai grozavă meserie . Îi priveam , in drum spre școală , pe oamenii aceia liberi, idolii copilăriei mele,  cum mânuiau cu dexteritate mastodontul acela din volan . Puteam în sfârșit să-mi îndeplinesc visul copilăriei și primeam și bonus căci un tanc era chiar mai grozav decât un autobuz . Doar că nu prea înțelegeam cum poți învăța o meserie atât de complicată în doar două săptămâni când chiar și un curs de dresaj de câini dura mai mult . Oricum era un win-win situation pentru noi. Ne scutea de două săptămâni de antrenamente istovitoare și la urmă dacă o fi să picăm examenul, nimeni nu ne va acuza pentru asta .

Cursul l-am făcut la o bază specială de pregătire pentru tanchiști care ținea de comandamentul de centru.

**********************************************************************************

Pentru prima oară de când începusem armata nu mai măsuram timpul în secunde .

Nu mai aveam acea angoasă permanentă , specifică recruților care erau obișnuiți să li se vorbească doar în construcții  plebeiene gen – Misca-ți fundul ori Astupă-ți gura . Și nu mai tresăream la vederea oricărui  copac.

Prima săptămână a cursului era destinată pregătirii teoretice. Însă de cum ajungeam în umbroasa sală de clasă , ațipeam aproape instantaneu . Mă trezea doar sforăitul ascuțit al lui Piotr , care în somn se transforma dintr-un rus blajin într-un ghepard feroce.

Serile, eliberați de istovitoarele corvoade zilnice ,  ne-am mai deschis și noi un pic.

Nu mai rețin exact care dintre noi a spus că fiecare ar trebui să ne spunem două dorințe. Una personală și una profesională . Asta pentru cazul că unul dintre noi va cădea în timpul serviciului militar , iar reporterii de la jurnalul de știri , vor vrea să afle câte ceva despre el . Să nu fie banalități care să plictisească telespectatorii. Măcar să  lăsăm un semn in urma noastră .

Jean Michel a spus că își dorește să fie paharnic. Am crezut că e vreo glumă franțuzească stranie, dar nu era . Paharnici li se spune la el în Franța cultivatorilor de vin. Auzise de potențialul strugurilor de pe Podișul Golan . Va merge acolo și va începe o nouă viață impreuna cu Carole Luzon, prietena lui  , care va veni și ea în Israel după ce termină cursul de coafeză la Lyon  . Piotr , cu vocea-i domoală în care răzbătea toată tristețea unei puste siberiene , a zis că s-a săturat să tot facă munci ocazionale . Vrea să lucreze în meseria lui de inginer constructor .Apoi să aibă destui bani ca să-și clădească o casă pe malul mării , undeva în Ashdod ori in Ashkelon , o casă destul de mare pentru el și familia pe care și-o va întemeia . Anthony a zis că vrea să învețe limba rusă dar cel mai tare și-ar mai dori ca cei din jur să-l accepte așa cum e . A venit rândul meu . Am ezitat un pic . Dorințele lui Piotr mi se puteau aplica și mie dar n-am vrut să pară că îl copiez . Atunci am mers pe ceva mai minimalist. Am spus că imi doresc să cumpăr o mașină . Ca a doua dorință am zis că-mi doresc să scriu texte comice care sa se joace la unul din cluburile de standup din Tel Aviv .

În a doua săptămână după ce dormisem bine pe partea teoretică , ne-a luat în primire un ofițer pentru partea practică . Cred că era primul ofițer adevărat cu care aveam de-a face de când începusem armata. Ne-a fascinat imediat nu pentru că era înalt și bine făcut ci pentru că purta bocanci roșii . În Israel bocanci roșii poartă doar parașutiștii și cei de la misiuni speciale. Dar nu doar prin asta ne-a impresionat ofițerul cu bocanci roșii. Ci mai ales prin faptul că ne vorbea calm,respectuos, ceea ce nouă obișnuiți să primim comenzi polifonice în crescendo ni se părea de-a dreptul straniu. .

Ofițerul cu bocanci roșii a fost primul care ne-a introdus în tanchetă . Ne catapultam in celula șoferului, aproape ca într-o capsulă spațială .Ne suiam pe carcasa tancului și apoi alunecam ușor în jos , pe scaunul șoferului . Cel mai greu era pentru Jean Michel , care la cei 1.90 ai lui stătea în cabină , chircit ca un fachir . Mai târziu cînd am zburat pe companii de low-cost am avut cam aceeasi senzatie.

Aici in cabină , la pupitrul de comandă , a început să-mi placă armata. Pentru 20 de minute. Atunci ofițerul cu bocanci roșii mi-a zis să dau drumul la motor . Pe lângă el, sforăitul lui Piotr suna ca Somnoroase Pasarele. Ca să nu mai vorbesc de mirosul de motorină . Am pornit pe un drum cu hurducături. Aveam senzația că ne vom răsturna în orice moment. Doar bocanci roșii stătea calm pe scaunul comandantului. iar prin emițatorul de transmisie recepție îmi indica în ce direcție trebuie să o iau . Vorbea rar și vorbea puțin . La obiect , fără înflorituri , tahles cum se spunea aici , un cuvânt care sintetiza specificul israelian .

La una din opriri când mi se părea că e foarte cald în cabină l-am întrebat dacă nu putem ridica capacul și în timpul mersului ?

– Niciodată nu vei putea cânta la pian cu capacul pianului ridicat .

Răspunsul lui m-a surprins. Bocanci roșii era si student la conservator. Așa era Israelul acelor ani și tot așa e și Israelul de acum. Un amalgam în care trăiesc laolaltă primitivi și oameni de o finețe remarcabilă.

Au urmat nocturnele lui Chopin . Pentru șofatul de noapte s-a atașat vizorului un aparat cu raze infraroșii prin care vedeam în culoarea verde. Nu era o delectare să stai tot timpul cu ochii lipiți în ecran însă era ceva mai plăcut de condus noaptea decât în arșița zilei.

Examenul a semănat cu o fugă de Bach . Piotr , care era mai pesimist din fire , spunea că o să picăm sigur căci dormisem sala, poligonul il făcusem superficial si nici parcările nu le învățasem. Examenul a durat în total vreo trei sferturi de oră din care fiecare a condus 10 minute . După examen, bocanci roșii ne-a chemat în biroul lui . Ne-a strâns mâna . A luat apoi de pe masă patru carnete de șoferi in care erau trecute numele noastre .”Felicitări băieți . Armata de Apărare a Israelului s-a îmbogățit astăzi cu încă patru soferi de tanc merituoși . Mazal Tov. Și acum mergeți să curățați tancul.”

Mi-am amintit vorba lui Groucho Marx – Nu aș vrea să fiu membru intr-un club care e dispus să mă accepte atât de ușor.

În schimb Piotr , Jean Michel și Anthony erau în al nouălea cer .

Jean Michel a spus că evenimentul trebuie sărbătorit cu ceva tărie . Dar în zona aceea în plină intifadă singura tărie pe care am fi găsit-o  ar fi fost un cocktail Molotov  .Cum nu voiam să sfârșim în acordurile   Recviemului  lui Mozart ,  am amînat sărbătoritul pentru mai târziu . Am adormit cu carnetele de șofer sub pernă.

Israeli reserve soldiers during training in Noerthern Israel

A doua zi ne-am reîntors la baza de instrucție . Am fost primiți ca niște eroi . Femeia barbat a venit prima spre noi, ne-a felicitat și ne-a spus că de acum nu cumva să-i mai spunem comandanta că ne belește . La sfârșitul perioadei de instrucție distanțele fuseseră sparte . Suntem egali și avem voie să-i spunem pe nume . Nurit. Si spunând asta mi-a dat amical un bobârnac de era să mă prăvălesc vreo trei metri pe spate .

Sergentul ne-a adunat pe toți în careu. Ne-a zis că e tare mândru de noi patru că am reușit în ciuda tuturor previziunilor . De-acum nu care cumva să-i mai spunem sergentul . Îl cheamă Yoash. Cand am vazut bobărnacul cel amical venind spre mine m-am ferit abil.

Ne-am dus sa ne udăm carnetele de șoferi de tanc la automatul de coca-cola din fața cantinei  . Ne-am așezat la o masă toți patru. Jean Michel francezul, Piotr rusul, Anthony scoțianul si George românul. Soldați în armata israeliană. Eram atât de diferiți dar în aceste săptămâni de instrucție ne legase ceva. Nici nu știam exact ce.

Instrucția de bază se terminase. De acum ne vom dispersa pe la unități . Dar noi vom fi in legătură. Acolo, pe masa de lemn, am schimbat între noi adrese și numere de telefon. Pe verso fiecare și-a scris cele două dorințe pe care ni le exprimasem in seara aia călduroasă de august la cursul de instrucție.

****************************************************************************

Din fericire , nici unul dintre noi nu a căzut în timpul serviciului militar. Printr-o stranie potrivire literară , fiecare dintre noi își va îndeplini exact una din cele două dorințe pe care le scrisesem pe bilețelul acela .

Jean Michel a reușit să-și ducă mai departe pasiunea pentru vinuri , dar nu impreună cu Carole Luzon. Ea și si-a deschis un salon de coafură in Tel Aviv , dar el nu a rezistat stresului din Israel prea mulți ani și s-a întors în Franța . La început imi mai expedia în Israel câte o sticlă de vin producție proprie . Apoi când a înțeles că nu are rost să strice orzul pe gâște îmi trimite poze. În fiecare an fix pe 15 noiembrie primesc o poza cu noua lui recoltă de beaujolais. Acum câțva ani a primit atestatul de paharnic , o recunoaștere a valorii vinurilor sale . Mulți fac vinuri bune în Burgundia însă vinul lui are ceva special. E singurul soi care merge cu hummus care nu trebuie să lipsească de la nici o masă copioasă , precum a învățat el în armata israeliană .

Piotr a devenit un inginer constructor apreciat în Israel. Are doi copii și o pisică. Neveste a avut mai multe. După fiecare divorț își reseta viața în cutii de carton. Tot mai puține cutii , căci nevestele lui aveau intotdeauna avocați mai buni. Pisica însă rămânea întotdeauna la el. Până la ultima mutare, când ea s-a ascuns în spatele dulapului de bucătărie de parcă ar fi spus- Vorbeai ceva de prins rădăcini într-un loc. N-a mai fost chip să o scoată de acolo.

Anthony a fost cel mai curajos dintre noi. Nu a învățat limba rusă in schimb a purtat mesajul evanghelic care-i schimbase viața odată , în locuri unde alții nu-si închipuiau că se poate ajunge . A ajuns in Siria si in Liban. A murit in Nordul Irakului , lovit de o mașină condusă de un fundamentalist , chiar în ziua în care i se năștea primul nepot. Dar a doua parte-cea mai importantă- a dorinței lui i s-a împlinit . A murit înțeles . Și mai ales a murit evreu. Ca și Jesus.

Iar eu.. Nu la mult timp după ce ne-am eliberat mi-am cumpărat prima mașină. Un Austin Metro 1100 , la mâna a șaptea. Se oprea des, tușea la pornire , dar era a mea.

Nu am devenit standupist . Am constatat că nu rezist în fața mulțimilor .

În schimb mi-am descoperit pasiunea scrisului . Am început să cioplesc în cuvinte . Si chiar dacă din dalta mea nu va ieși niciodată o pasăre măiastră , continui să scriu .

Spre deosebire de standupist, scriitorul nu are nevoie de o mulțime . Scrie ca și cum ai avea un singur cititor – spune Eric Emanuel Schmitt, unul din prozatorii mei preferați. Ba nu-il corectează profesorul meu de la cursul de literatură creativă din Ierusalim -scrie pentru trei. Un singur cititor e doar un punct. Doi cititori formează deja o linie . Iar trei cititori , ai învățat asta la geometrie euclidiană , alcătuiesc un plan. Și în planul ăsta pot intra dragostea si ura, iubirea și trădarea, viața sau moartea,camaraderia sau fățărnicia , trăsături universale pe care le percepe orice  cititor ,   fie că locuiește în Padova în Paris ori în Piatra Neamț.

Iar dacă vei scrie destul de bine- ba nu, destul de adevărat, dacă îți vei pune sufletul pe hârtie atunci acești trei cititori și alții care se vor regăsi în scrierea ta  și  te vor urma în cea mai frumoasă aventură a vieții  . Îi vei conduce prin hârtoapele imaginației și vei simți că ți-ai îndeplinit visul copilăriei. Acela de a conduce un autobuz. Ori un tanc.

De acuma știu că scrisul e o călătorie . Genul de călătorii în care drumul e mai important decât  destinația . Uneori se întîmplă să merg pe contrasens. Pentru că în literatură ori într-o  pandemie, viața frînează brusc   sau uneori , chiar merge  înapoi  . Nu primesc amendă pentru că mersul pe contrasens e regulamentar în literatură . În privința pandemiei am totuși dubiile mele.
Uneori văd figuri cunoscute  .  Încetinesc , le fac semn ,dar ei refuză să mă însoțească    . S-au desprietenit de ei înșiși  . S-au lepădat de  trecut și de idealuri .   Nu-i judec . Caut să-i înțeleg .

Mi se mai întâmplă să văd umbre. Ale unor oameni care au trăit , au iubit,  la un moment dat și -au intersectat viețile cu a mea .  Prin parbrizul prăfuit de  colbul  amintirilor    încerc să-i repovestesc . Si scriind despre ei, parca am impresia că îi și nemuresc puțin.

lucian_1
Foto: Lucian Ionică
                                   În amintirea lui Anthony Simon( 1964-2017)
tony_1

Oameni și coșuri

Nu știu cum e la alții, dar la noi astăzi ai voie să ieși din autoizolare doar în două scopuri. Să-ți plimbi cîinele ori să-ți faci cumpărăturile. Cum din păcate eu dețin doar o pisică ce nu acceptă in nici un chip să fie plimbată , mi-a rămas doar varianta supermarketului. În vremuri normale nu sunt un pasionat al cumpărăturilor dar astea nu sunt vremuri normale . Îți poți da seama de asta încă de la ușa de intrare . ..Stai pe loc !  – auzi o voce aspră .  Așa cum  în vremea împăratului   Napoleon Întâiul fiecare soldat purta în raniță bastonul de mareșal , acum în vremea  lui Covid Al 19-lea fiecare paznic de supermarket poartă în borsetă  termometrul de infirmier.

 

 -35 cu 5 decretează  el,   după ce te măsoară      . … O fi provenind și termometrul tot din China ? .

 

Virusul e în toate și-n cele ce sunt dar mai ales în cele ce nu sunt. Apuci cu  mare grijă bara căruciorului căci ai auzit că acolo îi place pungașului  să se ascundă . Există ceva foarte neliniștitor în lupta asta cu un inamic nevăzut.

Masca de pe față îți  schimbă nu doar înfățișarea ci și caracterul. În viața de zi cu zi poate că ești un mascul alfa  care face ravagii în ședințe , însă aici la super  -în vremea pandemiei- ai revenit la stadiul de culegător pe care strămoșii tăi l-au exersat timp de mii de ani în peșteră. Ca un miriapod apuci de pe raft tot ce crezi că s-ar asocia cumva listei tale de cumpărături .  Paste, conserve de pește ,ceva legume , niște fructe , brânzeturi , ceva dulce și niște murături ca să-ți revii la realitate . Și ceva iaurturi . Si la final cireașa de pe tort, hârtia igienică.

Coșul e de acum  destul de plin si trebuie doar să fii atent cum îl mânuiești printre rafturi ca să eviți o nedorită coliziune frontală cu vreun cărucior infectat condus de vreun alt om de grotă pe a cărui   jumătate de chip neacoperit de mască se citește un gen de teamă  asemănătoare cu a ta     .

Ești   aproape de linia de sosire. Punctul terminus al aventurii zilnice . Nu a durat mult . Stăm la casă , alineați  , pe două rânduri , oameni și coșuri ca într-o nuvelă de Steinbeck .

Și tocmai atunci așa cum de obicei se întâmplă în filmele de groază își bagă coada  neprevăzutul. Îmi aduc aminte că am uitat ceva . Uitasem azima  . Se apropie  Pesahul  și indiferent câte conserve am luat , dacă vin acasă fără azimă sunt la mare ananghie.

Nu am încotro așa că ies din rînd si mă îndrept iute spre fundul magazinului unde se află fostul raion de franzeluri, reprofilat acum în perioada de Pesah în raion de pască  . Iau un pachet . Dar cînd să-l așez în cărucior   observ  că există deja în coș un pachet de azimă. Sunt un pic descumpănit . Ar fi  numai două posibilități – analizez repede situația   . Ori  așa începe Alzheimerul ori la repezeală am luat coșul altcuiva  . Dezleg  misterul destul de iute  căci observ pe fundul coșului  , o pungă mare de brocolli iar mie nu-mi plac deloc brocolli. Acum e  clar. Va trebui neapărat să-i explic proprietarului coșului că a fost doar o eroare . Îmi caut din priviri căruciorul dar nu-l mai găsesc .  S-ar putea , ca un alt culegător să-l fi luat din greșeală pe al meu tot așa cum eu îl luasem pe al lui .

 Înlocuiesc  pachetul de brocolli cu un pachet de spanac . Restul cumpărăturii lui îmi convenea de minune .

În timp ce conduc spre casă , eliberat de măști și de temeri mă lovesc gândurile științifico- filozofice .

Dacă vreodată emisarii  unei civilizații superioare vor ateriza pe Pâmânt și vor dori să studieze acel mamifer placentar care se credea odată stăpânul Universului , nu vor avea nevoie pentru asta de laboratoare sofisticate. E destul să-l urmărească intr-un supermarket . Preferabil în vremea unei pandemii. Vor putea observa toată evoluția dar și toată decăderea umană .  Vor vedea că nu contează de unde vine și unde se duce, nu contează cărui arhetip aparține și nici cărei rase, indiferent dacă e carnivor, ierbivor sau rumegătoare ființa umană în orice colț de lume se comportă exact la fel . Poartă exact aceleași măști în spatele cărora ascunde exact aceleași angoase .  Și chiar dacă în vremuri obișnuite e ocupat  să își procure  tot felul de nimicuri costisitoare doar ca să pară ceea ce  nu este   , în vremuri critice  când viața se reduce la esență  , toți  neandertalii   au aceleași griji ,  își doresc aceleași lucruri și chiar cumpără  exact aceleași bucate    . …Mă rog , poate doar în afară de brocolli….

corona_matzes_2

Cum mi-am petrecut corona (II)

Magazine închise.. Șosele triste.. Patrule pe străzi.. Un polițist mă legitimează .. Prezentați vă rog buletinul .. Unde mergeți la ora asta ?… Am un deja-vu care mă aruncă înapoi în vremurile din urmă cu peste 30 de ani .

 Doar că de data asta dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura unui virus .

 

Polițistul îmi studiază legitimația și documentul de liberă trecere . Deodată îmi ațintește un revolver spre tâmplă . A, nu e revolver, e doar un termometru…. Sunteți în regulă . Dar va sfătuiesc să vă grăbiți. E spre binele dumneavoastră. Mai un pic și intră în vigoare legile carantinei.

Îmi amintesc de un banc vechi. Moscova. Anii 50. Interdicție de ieșire între 9 seara și 6 dimineața. Doi milițieni văd pe unul care se furișa Unul scoate mitraliera și îl împușcă. Celălalt e puțin nedumerit. – Volodea de ce l-ai împușcat, e numai 9 fără un sfert. – Îl cunosc, stă departe, nu mai ajungea.

Bancul e vechi dar tot mă mai amuză . Acum de când cu dictatura virusului simt că îmi revine brusc simțul umorului , mai ales a celui negru  , chiar dacă vremurile nu au în ele nimic comic.

Spre deosebire de dictatura proletariatului, dictatura virusului e globală. Nu ai unde să fugi . Nu poți trece fraudulos granița ca să dai de libertate . O plimbare în Milano a devenit astăzi la fel de riscantă ca o plimbare în Kabul.

La mine pe stradă , în cartier, în oraș , oamenii s-au izolat. Singurele perechi pe care le mai văd sunt alcătuite dintr-un om și un câine. Numai că de data asta cel ce poartă botniță e omul   . Nu este singura deosebire. Ceva pare că s-a schimbat și în relația dintre ei   . Căci în vreme ce câinele are o atitudine ușor plictisită de genul ce-o mai vrea ăsta de la mine, omul scos în sfârșit la aer pare să adulmece iarba, florile, primăvara de ai zice că nu omul își plimbă câinele ci câinele își plimbă omul.

Astea sunt zile când rentează mai mult să fii meduză decât om – zice  scriitorul Cătălin Mihuleac .

Dictatura virusului ne-a dat serioase motive să ne îndoim de superioritatea speciei umane față de cea a meduzelor .

În Timișoara, un fost bun profesor de electronică , dar care conform  principiului lui Peter s-a tot cocoțat până și-a atins  nivelul  de incompetență în funcția de primar , a propus  ștampilarea pe antebraț a tuturor suspecților de corona, pentru a fi mai ușor identificați . Ar lipsi doar propunerea de a purta steaua galbenă pentru a confirma vorbele unui filozof german pe nume Karl Marx -care în afară de prostia de a fi inventat marxismul , a spus totuși câteva lucruri valabile- cum că istoria se repetă – prima oară ca tragedie,  a doua oară ca farsă. În alte părți ale lumii , câțva politruci de crâșmă râd mânzește la ideea că Uniunea Europeană- spre care priveam cu speranță odată- s-ar putea dezintegra în vreme ce tot ei îl aplaudă pe președintele Chinei pentru modul cum a gestionat criza , uitând voit că acel președinte a ascuns lumii adevărul și chiar i-a pedepsit pe aceia care au avut curajul să o facă .   În bastionul păcii sau ce a mai rămas din el –  tot în spatele rapoartelor false , Vladimir Putin va fi ales luna viitoare președinte pe viață , în aplauzele mulțimii, căci așa am fost noi construiți de la Farfuridi încoace să urăm dictatura dar să-l iubim pe dictator.    Iar în țara unde trăiesc. în Israel,tot la  umbra coronei,  politicianul cel abil l-a înghițit ca într-un joc de Pacman pe politicianul cel naiv , care acum va putea doar să spună- într-o tristă răstălmăcire a celebrei vorbe a lui Francisc intiul în bătălia de la Pavia- Totul e pierdut și în primul rând onoarea.

Însă dictatura virusului ne-a dat și motive să credem mai departe în om .

În Italia un padre de 72 de ani și-a cedat aparatul salvator unui pacient mai tânăr sacrificându-se pe el dar salvându-și semenul . Tot în Italia o signora de 101 ani  , a biruit corona la apusul vieții după ce la răsăritul ei biruise gripa spaniolă – devenind singurul om din lume care a supraviețuit la două conflagrații mondiale și două mari pandemii . În Israel un paramedic evreu și un șofer arab se roagă , într-o imagine care va face înconjurul lumii – unul către Ierusalim celălalt către Mecca – înainte de a pleca împreună în misiunea universală de a salva vieți . Nu spunea bine cineva că negocierile de pace ar trebui ținute nu în resorturi luxoase la Camp David ori Davos ci undeva într-un spital de campanie, acolo unde viața e evaluată la adevăratul ei preț .

 

Dictatura virusului va fi  destul de lungă – ne spun specialiștii la televizor. Va dura câteva săptămâni, poate chiar  luni. Și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Până atunci vom fi nevoiți să respectăm niște reguli foarte stricte .

Dar s-ar putea la fel de bine să și greșim. Aceasta să nu fie de fapt o dictatură .  Ci mai curând  o resetare . Pentru care va fi nevoie să învâțăm ceva mai mult, decât cum să ne spălăm corect pe mâini . Ca orice resetare va dura vreme îndelungată  . Atunci când simplitatea va lua locul sofisticării , liniștea va înlocui hărmălaia , când valoarea unui om va fi dată de anii de învățătură nu de capacitatea de a se descurca ,când un medic bun va fi apreciat mai mult decât un fotbalist mediocru iar un cercetător mai mult decât fetele care își etalează ligheanul de sâni la televizor , atunci, doar atunci vom putea spune că ne-am vindecat  .

paris_2

Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Un moment important în viața oricărui israelian e acela când este chemat la oaste .
Pentru șovăielnici , există câteva argumente săpate in stâncă, care ar trebui să- i convingă .

Mai întâi ți se spune că în Israel toți fac armata. Pe urmă descoperi că acest cuprinzător toți nu-i include pe arabi, pe haredimi, pe pacifiști, pe extremiștii de dreapta , pe extremiștii de stânga, pe hoți , pe violatori , pe femeile insărcinate, pe femeile măritate si nici pe iranianul din capitolul precedent.

Al doilea argument este și mai pueril. În armată devii bărbat . Dar aproape jumătate din cei ce termină armata israeliană , devin femei . Pe mine m-a convins totuși al treilea argument. Dacă nu-ți aranjezi situația militară o să ai greutăți la ieșirea din țară .

Armata începe întotdeauna cu un plic gri . În care esti informat că trebuie să te prezinți la o anumită dată într-un anumit loc pentru stabilirea profilului . Pentru orice nelămurire , ți se spune în scrisorica atașată , poți suna la un oarecare număr de telefon. La numărul acela de telefon nu a raspuns nimeni, niciodată.

Testul de stabilire a profilului seamănă un pic cu testul de chelneri de la hotel. Adică are două părți .În prima parte se verifică cum te-a înzestrat natura pe dinafară . În a doua parte se verifică cum te-a înzestrat ea pe dinăuntru .

La început , un medic te examinează din creștet până in tălpi iar o soldată care stă la un birou,păstrând o distanță regulamentară față de părțile tale intime , notează datele într-un computer .

A doua parte este testul psihotehnic. Ți se dau niște figuri geometrice , apoi niște numere iar tu trebuie să indici ce urmează .Când am descoperit ascunsă printre cifre o serie Fibonaci -fătuța care m-a examinat – aproape că a căzut de pe scaun .

-Ești deștept – mi-a zis ducând un deget la tâmplă si doar mai târziu am înțeles că în armată , ăsta nu e intotdeauna un avantaj .

A urmat apoi un fel de interviu cu un ofițer mai în vârstă care m-a întrebat cam ce aș vrea să fac eu în armată . I-am răspuns , fără ezitare că eu sunt o fire mai pașnică de felul meu ,că aș vrea să merg undeva să pot ajuta oamenii . M-a privit cu oarece îngăduință, a zâmbit și m-a repartizat la unitatea de tancuri.
*
Ordinul de încorporare vine ceva mai tărziu într-un plic verde . În partea de sus sunt două căsuțe, una cu data încorporării si dedesubtul ei, data liberării .Primul lucru care-l faci este să calculezi diferența . Așa am dedus că mă așteptau patru luni de armată prescurtată , de-i zice în ebraică shlav bet , destinată noilor imigranți ori israelienilor care au amânat-o . Primele șase săptămâni vor fi pregătirea militară de bază- tironut , la capătul cărora voi primi o meserie . În Israel, meseria militară e aproape la fel de importantă ca meseria civilă căci o practici cam o lună pe an ca rezervist .Doar că spre deosebire de meseria civilă pe care o mai poți schimba , cu meseria militară rămâi înțepenit până pe la 45 de ani , vârsta expirării soldățești .
Așa se face că într-o dimineață de iunie , când nici cocoșii nu începuseră încă să cânte , m-am suit într-un autobuz verde care m-a dus direct la centrul de recrutare .
*
Majoritatea recurților eram noi imigranți așa că centrul de recrutare devenise un adevărat turn Babel .În seria mea eram șase români . Ne-am găsit ușor. Partea bună in armată este că nimeni nu te cunoaște din viața anterioară , așa că te poți reinventa .Îl auzeam, nu fără invidie, pe unul din români , povestind cum șeful lui de la fabrica de ambalaje îl plânge mai rău decît muma lui Ștefan cel Mare , pe altul care era magazioner la o fabrică de fosfați , povestind cum bal ha bait, adică proprietarul i-a mărturisit că poate să inchidă fabrica fără el . Al treilea, un ardelean cu barbă care lucra la un concern primise de la patron o mașină japoneză .Al patrulea , un dorohoian , avea deja un salariu de cinci cifre .Al cincilea fusese deja cooptat în conducerea firmei . Eu aveam o timiditate înăscută pe care succesele profesionale ale băieților ăștia doar mi-o amplifica. Stăteam în mijlocul lor, măcinat de angoase și nu spuneam nimic.
Pe urmă ne-au împărțit pe plutoane. Erau patru plutoane ca în armata din România . Dar aici se termina cam toată asemănarea cu armata din țara natală .

Am nimerit în plutonul trei . Compania era de blindate dar plutonul meu era un pluton special de infanterie mecanizată .Sarcina noastră va fi sa săltăm din burta tancului și să ne infiltrăm în teritoriile inamice , cam ca aheii din războiul troian. Noi vom fi unitatea de commando care va curma intifada palestiniană. Primul meu gând a fost că Dumnezeu are un simț ciudat al umorului dacă m-a trimis tocmai acolo . Eram un fel de soldat Svejk rătăcit într-un batalion de Rambo.

Din păcate nici unul din românii cei merituoși nu s-a nimerit cu mine în pluton. Erau în schimb câțva ruși cu ceafa groasa care luptaseră în Afganistan . Erau și câțva foști marines americani  . În timp ce George Bush și Mihail Gorbaciov încă nu începuseră oficial politica de dezgheț John și Ivan se vor antrena laolaltă în plutonul trei, compania de tancuri , baza militară Zikim, în apropiere de fâșia Gaza .

Apoi a venit către noi un sergent cam șleampăt care ne-a spus pe un ton autoritar

 – Vă așteaptă o perioadă de instrucție de bază în care veți învăța să deveniți luptători. Luptători adevărați. În această perioadă eu vă voi fi și mama și tată . Probabil că ăsta era discursul standard pe care îl folosea cu noii recruți dar pe mine m-a amuzat un pic ideea că voi avea un tată de 21 de ani în timp ce eu trecusem binișor de 28 . Lângă el, cu mâna in șold , stătea un fel de amestec ciudat barbat-femeie , cu o privire de buldog care nu spunea nimic .
*

După aceea ne-a dus încolonați la blocul alimentar pentru primul prânz in armată . Mi-am luat tava cu tradiționalul șnițel ,cartofi pai și salată de legume și am căutat să mă alipesc la una dintre mese. Însă nu mai era loc nici la  mesele rușilor și nici ale americanilor .  Când am văzut că nu-s primit nici în NATO și nici în Tratatul de la Varșovia, am încercat să mă aliez cu cineva ,cu oricine, însă peste tot am întâlnit doar priviri ostile . Și cum rătăceam eu așa nehotărât printre mese , un tip slăbănog cu barbă îmi face semn că pot să vin la masa lui . Exact ca în filmul Forest Gump . Doar că spre deosebire de tipul din Forest Gump ,el nu era negru. Era scoțian .

Așa l-am cunoscut pe Anthony. Mi-a povestit cât de încântat e să facă armata in țara Sfăntă , pe pământul  strămoșilor  și a lui Jesus .
Mi-a spus că fiecare din noi avem o misiune în viață și un mesaj la purtător . Încă nu știam exact care e misiunea lui și nu descifrasem mesajul , dar știam că mi-am făcut un prieten .

La depozit  ni s-a împărțit armamentul . Am primit fiecare cîte o carabină M16 cu țeavă lungă și 6 încărcătoare pe care va trebui să le umplem cu cartușele dintr-o cutie verde metalică . Atât rușii cât și americanii au avut un orgasm când au atins pușca . Rușii pentru că în sfârșit aveau ocazia să foloseasca muniție americană , dupa ce Kalachnikovul ii cam dezamagise în peșterile afgane iar americanii pentru că le puteau demonstra sovieticilor superioritatea armamentului lor , chiar dacă nici M16 nu făcuse prea mare brănză in pădurile vietnameze . Anthony și cu mine am încercat să ne alipim uneia din tabere dar și unii și ceilalți ne priveau cu dușmănie, mai ales pe Anthony . În special Jeff, un american bondoc cu kippa , care era evident că nu-l placea chiar deloc .

După ce ne-am alineat frumos în formație pe trei rânduri  , sergentul a întrebat care din noi vrea să fie șef de pluton. Nimeni nu a ridicat mâna . În cele din urmă a ales un texan blond , tuns periuță , pe nume Kaplan. Chestia asta m-a amuzat căci în Romănia avusesem un comandant de pluton , un german blond pe nume Kandler. Între Kandler și Kaplan era o mare asemănare și nu doar de nume , așa cum voi constata ulterior . O altă asemănare era că eu eram iarăși în armată chiar dacă de la cea din România trecuseră 10 ani.

Mai târziu  am primit și restul echipamentului. Masca de gaze, casca de protecție , o raniță în care nu am găsit nicidecum bastonul de mareșal și două ciubere mari care se atașau la cingătoare. După care ne-a luat în primire femeia bărbat .

– Plutonul trei ascultă comanda la mine . Eu sunt locțiitoarea comandantului dar voi o să-mi spuneți comandanta . S-a înțeles.???
– Da ! .
– Da , ce ???
– Da , comandanta !!!– am racnit noi după cum ne dresase
– Tu, ăla din răndul doi găsești că e ceva de răs ?! -l-a întrebat pe un gruzin care nu știa boabă de ebraică . Și fără să aștepte vreun răspuns a răcnit cu vocea-i pițigăiată .
– Plutonul trei, ascultă comanda la mine . Vedeți copacul ăla ?Fugiți până la el , Îl ocoliți și vă întoarceți alineați în aceeași formație . Aveți 30 de secunde !

A scos un fluierat scurt iar noi ne-am îmbulzit haotic spre copac . Bineînțeles că ne-am ciocnit unii de alții ca mașinuțele alea pe sârmă de la luna park , am schimbat de căteva ori traseul și ne-am regrupat gâfâind. .

-Plutonul trei , ce-a fost asta ? . Foarte slab. V-a luat 44 de secunde . Așa nu veți reuși niciodată . Sunteți un pluton de soldați , nu o adunătură de iepe . Chiparosul ăla din zare, îl vedeți . 45 de secunde !! .

Au urmat două săptămâni pe care le-am făcut mai mult în pas alergător. Aveam o tresărire de câte ori vedeam un copac . Ciuleam urechile și așteptam fluieratul. Dacă lui Pavlov i s-ar fi terminat câinii pentru experimentele lui despre reflexe condiționate , ar fi putut folosi în locul lor soldatii de infanterie din plutonul trei, baza militară Zikim, comandamentul de sud.

Uneori sergentul se mai oprea, scotea din buzunarul de la piept un carnețel si-și nota câte ceva . Instinctul de conservare îmi spunea că nu era deloc bine să-ți afli numele în acel carnețel.
*
Seara la 21: 30 fix era stingerea. Atunci puteam în sfîrșit să ne scoteam picioarele bășicoase din bocancii înmiresmați . Nimeni nu se ostenea să-i mai și curețe . În armata din România erai socotit un soldat bun dacă aveai bocancii cei mai curați . Aici în schimb , erai cu atât mai cotat cu cât aveai bocancii mai plini de noroi. Mă rog, noroi nu prea era în iunie , însă praf era din belșug.
Corturile erau de căte 8 persoane , împărțite în două unități . Pe lângă Anthony ni s-au alăturat în cort Piotr , un rus blajin cu figură de baci care făcea notă discordantă cu ceilalți ruși mustăcioși și iuți la mânie si Jean Michel un francez ușor bălbăit .
De vorbit , în primele zile aproape că nu vorbeam între noi , voiam să ne aruncăm cât mai repede în brațele acelui zeu din mitologia greacă , ocrotitorul somnului tuturor soldaților și mai ales a pifanilor infanteriști .
Dar  într-una din seri , plonjarea ne-a fost întreruptă brusc de amicul Anthony care a năvălit în cort, roșu de supărare zbierănd doar un singur nume .
-Yeshua – Înălțată să-i fie memoria !!
-Yeshu !! a răspuns bondocul Jeff, venind după el . Blestemat să-i fie numele !!
-Yeshua !! A fost evreu
– Yeshu !! . Un evreu dezertor !!!
Poate că această aprinsă dispută teologică ar mai fi continuat mult timp dacă blândul Piotr nu ar fi întrerupt-o cu o coadă de mătură pe care nu știu unde o găsise dar pe care o îndreptase direct și foarte amenințător către Jeff.
-Terminați odată în p..a mea cu prostiile astea , că vreau să dorm !!

Așa a ajuns Anthony să ne spună povestea vieții lui . Când a terminat liceul , la 18 ani, părinții lui l-au trimis într-un kibutz ca să se conecteze la rădăcinile sale iudaice . Tocmai acolo în inima păcatului, l-a întâlnit pe Jesus, prin mijlocirea unui coleg de cameră , evanghelist . S-a reintors după un an în Scoția ca un born again Jew. Și-a dat seama că nu doar el se schimbase în acel an ci și părinții lui care divorțaseră între timp, iar tatăl său se mutase în Anglia . Însă domnul Simon Senior nu a suportat solitudinea englezească prea mult timp. A dat un anunț în ziarul de limbă rusă din Londra , dar fiind un scoțian econom a pus doar două cuvinte -Caut nevastă. Spre surprinderea domnului Simon la anunț au răspuns zeci de doamne și domnițe , dintre care a ales una originară din Rusia Albă , careia Anthony va învăța de acum să-i spună mamă . A scos din portofel o poză si l-am văzut pe tatăl lui alături de o roșcată voluptoasă, fardată strident .I-am zis că taică său are gusturi bune dar el mi-a zis ușor jenat că asta la care mă uit e mama soacră , nevasta lui taică-său e fata blondă din dreapta imaginii.
După toată această tărășenie Anthony s-a cam îndepărtat de părinți și a început să se apropie tot mai mult de Jesus.
Noi eram mai agnostici de felul nostru, nu aveam o părere prea bună despre Jesus, il consideram un pic cam populist, un vânător de likeuri dar am fi dispuși să ne reconsiderăm poziția dacă ne va scoate din acest univers cu care ne simțeam perfect perpendiculari.
Până la urmă salvarea a venit nu de la Jesus ci tot de la sergent, care ne-a a anunțat într-o dimineață , că se caută voluntari pentru blocul alimentar. Deși nu aveam deloc vână de voluntar, am ridicat imediat mâna. În România făceam tot ce puteam ca să mă sustrag de la cules de castane  , însă aici orice mi se părea mai atrăgător decăt ocolitul copacilor în pas alergător .
La cantină , spre surpriza mea ne-am regăsit cinci din cei șase români .Acolo printre saci de cartofi și lăzi de ceapă i-a lovit brusc microbul sincerității și au recunoscut că au cam exagerat la încorporare. Ăla cu salariul de cinci cifre a mărturisit că adăogase si zecimalele. Cel cu mașina japoneză a admis și el că era vorba de un Subaru Justy , primit nu de la patron ci cumpărat în rate din stipendia lui de nou imigrant.
Singurul dintre romăni care nu plusase era al șaselea, un băiat pe nume Eric Kish. El era singurul care nu venea la blocul alimentar căci fusese numit comandant la plutonului patru . Peste ani aveam să-i regăsesc numele ca locțiitor al lui Dinu Patriciu la RomPetrom iar astăzi ține conferințe în Statele Unite.
Dar noi ceilalți cinci nu aveam aspirații așa de mari. Totul era să ne țină Yefet, bucătarul cât mai mult timp acolo. Yefet era convins că românii au o relație specială cu mâncarea căci nu știu cum se făcea dar în toate seriile de recruți , românii erau mereu voluntari la cantină . Tot el ne-a  învățat și cîteva din secretele bucătăriei orientale. Că cea mai bună salată e cea tăiată mărunt la mână . Și că humusul nu trebuia sa lipsească de la nici o masă. Noi îi povesteam despre fetițele dulci din București . I-am zis că sigur la cum arată fetele alea or să dea năvală peste el . Mințeam, bineînțeles, dar ce nu face omul ca să nu mai fugă după copaci.
Din păcate metoda asta a dat doar rezultate parțiale pentru că după doar câteva zile , sergentul m-a chemat înapoi la antrenamente . De data asta nu mai ocoleam copaci. Antrenamentul se sofisticase. Ne mânjeam cu cremă de ghete pe față, ne acoperam ceasurile cu o învelitoare de piele , îndesam în cască câteva firicele de bambus și simulam un asalt complet către reduta inamicului . Inamicul era reprezentat de niște ținte de carton  . Niște soldați de mucava atacând un inamic din carton într-un simulacru de asalt care vrea să semene a parte dintr-un război . Armata pretinde  niște exerciții de imaginație . Asaltul se făcea în trei faze . La comanda Kadima , lehistaer -Înainte, la atac – alergam în zig-zag către locația dușmană . Când sergentul striga Nitkanu– Ambuscadă- săream pe burtă , iute ca o gimnastă , ne tîrâm pe coate până la prima dună de nisip , de unde încercam să deslușim poziția vrăjmașă . Când o reperam , deschideam focul, ca la nunțile arăbești . În armata din România trăgeam doar trei gloanțe , restul timpului eram ocupați să recuperăm tuburile .Aici nimeni nu-ți număra cartușele . Când auzeam din nou comanda Kadima, lehistaer !!  săltam în doi timpi și o mișcare și luam cu asalt reduta , ca niște vulpi ale deșertului căutând să înfigem cât mai repede steagul în dușmanul de carton .

Antrenamentul era la început individual ,fără muniție , iar când sergentul a considerat că suntem destul de pregătiți am trecut la antrenamentul colectiv , la care trebuia să folosim tot echipamentul ,asta incluzând ranița pe spate, încărcătoarele in teacă și pe coaste bidonașele pe care le vom umple pline ochi și vom presa o minge de ping-pong sub capac ca să nu facă nici cel mai mic zgomot .

*

Antrenamentul colectiv l-am făcut pe terenul de instrucție într-o dimineață de joi . Cartoanele erau departe la orizont , ascunse privirilor noastre.

Sergentul împreună cu Kaplan erau în față la deschidere , femeia bărbat în spate la acoperire , noi învățăceii eram răsfirați printre ei.

Când s-a dat comanda Înainte, la atac, am alergat când în zig , când în zag , unde mă ducea rezultanta vectorilor ce se abătuseră asupra mea . Pe vremea aceea cântăream vreo 70 de kilograme dintre care jumătate  eram eu și cealaltă jumătate  echipamentul. Norocul meu a fost că pe traiectoria asta sinusoidală se afla un  arbust prietenos. Am fost fericit când sergentul a anunțat că ne-am împotmolit .Mi-am tras răsuflarea în umbra arbustului . Am deschis focul cu grijă, să nu-mi împușc vreun camarad . Când s-a auzit iar Kadima , lehistaer parcă o mână nevăzută m-a țintuit în loc . Am simțit că există două posibilități -ori continuă echipamentul fără mine , ori continui eu fără echipament. Am optat pentru opțiunea a doua. Am împărțit apa din cele două ciubere  cu arbustul   , și am luat reduta cu asalt clipocind     . Motivația mea de războinic infanterist coborâse  și ea la nivelul apei din canistră . Am ajuns mult după ce „inamicul” fusese deja ciuruit . Sergentul m-a privit cu reproș dar spre norocul meu nu m-a notat în carnețel.

Acesta însă avea să fie sfârșitul carierei mele de luptător de gherilă .

Dar  așa cum spunea un filozof de cârciumă -Acolo unde se închide o poartă se deschide o crăpătură prin gard.

De veridicitatea acestei subtile cugetări aveam să mă conving peste doar câteva zile .

VA URMA

tzahal_1
Cu tot respectul pentru nea Gantz , antrenamentul nostru a fost mult mai greu

Capitolele precedente

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Romanță pentru domnișoara Bosch

Pe domnișoara Bosch am cunoscut-o într-un magazin cu produse electrocasnice. Sigur că aș fi putut să o cunosc si de pe internet cum se fac potrivelile  acuma dar eu sunt mai tradiționalist de felul meu. Înainte să o aduc acasă vreau mai întăi să o văd . Vânzătorul ne-a făcut lipeala . La început a vrut să ne facă un shidduch cu domnișoara Beko dar eu i- am zis clar că îmi doresc o nemțoaică . Eram incântat de nemțoaice încă de când luasem odată în leasing o  Mercedes Benz clasa C , care mi-a frânt inima cînd a trebuit să mă despart de ea  .

     Cu domnișoara Bosch a fost dragoste de la prima vedere .Era mult mai delicată decât Frau Constructa ori Madam Siemens .  Avea un motor foarte ușor si o bobină din cea mai fină . Un termostat ce m-a tentat . Și o  pulpiță  în care se amestecau  cu grație pînă la 8 kilograme de textile .Vânzătorul ne-a explicat pe îndelete cum trebuie să o abordezi . De fapt i-a explicat mai mult lui nevastă-mea. Eu mă pierdusem deja în raionul de televizoare unde începusem să flirtez cu un ecran 4K de 85 de inch . Asta a fost prima mea greșeală . Ele simt infidelitatea . Dar din păcate nici un bărbat nu poate rămâne fidel unei mașini de spălat dintr-un magazin de produse electrice  . Întodeauna se va simți atras irezistibil de un televizor cu o diagonală foarte mare  , ca o compensațe – cred psihologii-  pentru altceva care e mult prea mic.

   Peste căteva zile am adus-o acasă . De fapt nu am adus-o eu ci mi-au adus-o doi vlăjgani care mi-au și montat-o . Așa am aflat că domnișoara Bosch nu e chiar nemțoaică . E adevărat, părinții ei sunt germani, dar ea s-a născut în China. Oricum pe nevastă-mea nu părea să o deranjeze acest amănunt. Îi punea programul   iar domnișoara Bosch ciripea  fericită la final  .  Eu o vizitam destul de rar . De fapt până ieri nu am vizitat-o niciodată. Asta a fost a doua greșeală . Ele simt indiferența . Ieri însă nevastă-mea m-a lăsat singur cu ea . Mi-a zis să pun o spălătură colorată la 40 de grade . Când m-am apropiat de domnișoara Bosch am avut impresia că mă privește cu ură din roșul singurului ei ochi de cicloapă . Am pus spălătura pe programul de o oră și 7 minute. Am adăugat si detergent ca să o imbunez . Cănd m-a mârâit după două ore și 35 de minute  , am constatat cu stupoare că jeanșii cei noi ai fiicei mele  se rupseseră . Am înțeles imediat . Greșisem turația iar domnișoara Bosch m-a taxat    . Nici o razbunare nu e mai cruntă decât răzbunarea unei mașini de spălat neglijate .

 

Acum nu mai știam pe unde scot cămașa . Puteam încerca să dau vina pe domnișoara Bosch dar asta ar fi fost o cauza pierdută . Poate Google mi-ar putea veni în ajutor . Erau acolo câteva materiale despre How to get away with a murder , dar nimic despre How to get away with o pereche de jeans sfârtecați . Aș fi putut încerca să-mi ascund crima , să distrug cadavrul dar am înțeles destul de repede că asta ar fi a treia greșeală  . Nu mai aveam încotro . Voi înfrunta realitatea spășit dar bărbătește . Mă voi prezenta în fața Tribunalului Poporului cu perechea de jeanși în mână și voi spune clar și răspicat Știu că am greșit . Fraza asta m-a salvat de căteva ori . Poate am noroc și de data asta .
Când au venit acasă , le-am așteptat mai intai să se așeze . Apoi le-am spus că am o mărturisire de făcut . Când le-am arătat perechea de jeanși rupți , nevastă-mea și fiică-mea s-au uitat una la alta, apoi au izbucnit într-un râs isteric  . După ce s-au potolit  mi-au explicat că acum blugii se cumpără gata rupți de la magazin.Asa e moda.

 

   Nu știu cine  a inventat moda asta, dar pot să vă spun  că e destul de traumatizantă .
81987393_2785593741534369_3620977929577562112_o
Azi am vizitat-o din nou pe domnișoara Bosch . O spălătură de albe , 30 de grade o oră si 24 de minute. Când s-a terminat , după exact o oră si 24 de minute, am deschis ușița . Rufele au ieșit albe ca prima ninsoare de iarnă . Am privit-o atent pe domnișoara Bosch și din ochiul ei de plastic parcă am deslușit  o urmă de simpatie . Cred că acesta ar putea fi începutul unei mari prietenii .

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

    După ce am terminat  ulpanul nu prea știam încotro să o apuc . Pe de o parte aș fi vrut să rămân în Ierusalim ca si americanii  . Dar mi s-a părut că Ierusalimul e un oraș mult prea tensionat pentru un blând timișorean .Pe de altă parte aș fi vrut să merg în Netanya ca francezii . Insă  nu-mi puteam permite chiria . Până la urmă am urmat traseul sud-americanilor și am decis că voi continua cu un al doilea curs de învățare a limbii , căruia îi ziceau ulpan beth . 

  Ulpanul ăsta  beth era o clădire veche  in sudul Tel Avivului, in  Yad Eliahu , un cartier de maghernițe mici și dărăpănate din spatele  autogării centrale . 

De locuit vom locui  în orașul Herzliya Pituah   .Pentru cine nu cunoaște,   Herzliya Pituah e un fel de Beverly Hills al Israelului   . Dar pentru că nevestele de milionari  aveau nevoie de cineva să-i ajute la curățenie , au pus aici   un cămin de imigranți . E drept că față de opulența din jur  , căminul nostru făcea o puternică notă discordanta dar ce conta asta   când chiria era simbolică iar la nici o sută de metri de cămin , dacă ne îndreptam către vest ajungeam la una din cele mai frumoase  plaje ale  Mediteranei .

tiran_1

În afară de noi care făceam cursul de limbă ,   în cămin locuiau și mulți imigranți mai vechi ,   eșuați de câțva ani buni pe Pământul Făgăduinței .

O dată pe săptămâna , marțea,  ne vizita Hava, funcționara de la Ministerul Absorbției ca să ne întrebe de nevoi . La câteva săptămâni după sosirea în cămin, m-am prezentat la ea în audiență . 

Împreună cu mine mai aștepta  un iranian cu o față lunguiață . Îl văzusem deja de câteva  ori trăndăvind în holul căminului . De cum l-a văzut , Hava  parcă a luat foc 

   -Iarăși ai venit  ? Nu înțelegi că noi nu putem  să-ți plătim  pentru chestia  aia

Din vorbă in vorbă am înțeles care era chestia aia .  Atunci când iranianul ieșea din cămin, el nu o lua nici către  est spre vilele milionarilor , nici către vest, spre țărmul Mediteranei . El o cotea  direct spre nord către plaja de la Tel Baruh.  Acolo la Tel Baruh ,în spatele dunelor, iranianul  își pierduse într-o zi virginitatea și 50 de shekeli. Problema lui era că de atunci devenise dependent . E adevărat că unele din fetițele de acolo erau demult ieșite din garanție, altele fuseseră la bază băieței  însă  el nu era foarte pretențios așa  încăt   , după rugăciunea de seară  ,  avea uneori obiceiul  să se coboare din tot înaltul  spiritualității  biblice  înspre    frivolitatea  laică a Tel Baruhului , recitând  în gând  versurile poetului .  

  Reia-mi al nemuririi nimb 

  Și focul din privire 

   Și pentru toate dă-mi în schimb

   O oră de iubire. 

Însă o oră de iubire pe plaja de la Tel Baruh avea  un preț fix , conexat la dolar și la indicele de scumpete   . Nu prea mare pentru un israelian , dar uriaș pentru iranian care  nu muncea  și nici stipendie nu mai primea . Și atunci el ceruse ca Agenția Evreiască să-i subsidieze libidoul .  Auzise că unui ungur i se aprobaseră niște sedințe de fizioterapie pentru că acuza dureri de  spate . De ce  e organul ungurului mai important decât organul lui ? Doar pentru că ungurul are pielea mai deschisă la culoare ?   Asta înseamnă discriminare !! . Da , discriminare. La alte cuvinte se mai poticnea , le bâlbâia dar cuvântul asta- discriminare – îl spunea perfect semn că îl  exersase deja foarte des . Se pare că de multe ori cu folos .

Iranianul dă să plece  dar își amintește că mai are o doleanță  . Dacă Sohnutul  nu poate  să-i subsidieze fetițele iudaice  atunci măcar  atât să facă , să-i mai dea   încă un frigider în cameră . 

E revoltător  ,   ca el , ca om religios, păstrător al sfintelor tradiții să fie nevoit să amestece  carnea și laptele în acelasi frigider . O adevărată blasfemie . Parcă nici n-ar fi aici țara evreiască  .  

 Eu venisem la Hava pentru chestiuni  mult mai prozaice. Mă hotărâsem că a venit vremea să mă las de munci ocazionale și să-mi caut de lucru ca inginer .

 Mi-a zis că primul pas este să-mi legalizez diploma . Asta se face la Ministerul Educației , la sediul central din Ierusalim.

  M-am hotărât că mă voi duce  la Ierusalim în joia viitoare .Ca să nu pierd stipendia pe ziua respectivă , voi trece întâi pe la școală   . 

   A fost  într-o zi de joi  6 iulie . În mod neobișnuit  profesoara a uitat să facă prezența în prima oră  , cum făcea de obicei . Nici în  ora a doua . În pauza mare m-am învoit  și am pornit  spre stația centrală , aia de-i zice Tahana Merkazit. E o lume pestriță în stația centrală , o lume  cu aromă levantină unde mirosurile se intersectează iar sunetele se contopesc creând o disonanță specific orientală, cu dughene mici, înguste unde găsești de toate – de la casete cu Zohar Argov ori  Mircea Crișan, la deodorante cu miros de spirt , talismane cu simboluri vag religioase ori filme cu Bruce Lee . Însă în ziua aceea nu aveam timp de căscat gura pe la dughene . Eram deja în întârziere. Autobuzul meu spre Ierusalim, autobuzul numărul 405 era deja oprit în stație și oamenii începuseră  să se urce în el. 

  Am traversat  repede pasajul in drum către autobuz . Dar nu știu cum pe la mijloc de  drum dinspre unul din chioșcurile de pe celălalt capăt al străzii mă lovește   un puternic miros de șaoarmă  .Și aproape instantaneu, împotriva logicii , mă întorc  din drum si mă duc în direcția de unde venea mirosul . Era ceva foarte neobișnuit să-mi fie  foame la ora 11 dimineața , însă mirosul acela m-a biruit  . Autobuzul ăsta va pleca fără mine . Mă voi sui în următorul , mirosind puternic a mujdei   dar cu burta plină .

 Peste douăzeci de minute   m-am suit în următorul autobuz . Nu voi uita niciodată cursa aceea. M-am așezat pe răndul al patrulea , scaunul  de pe culoar . Lingă mine pe locul de la geam stătea o soldată . De cum a pornit motorul , fata a adormit . Eu nu aveam de gând să pierd  vremea cu somnul mai ales că aveam la mine și o carte interesantă . O Jerusalem de Larry Collins . Era genul acela de cărți care nu doar îți povestesc ci chiar te iau cu ele  

jerusalem_2

   M-am lăsat purtat de autobuz și de imaginație . Autobuzul suia dealul spre Ierusalim , pe 6 iulie 1989 . In imaginație eram deja în Ierusalimul din carte  .Anul era 1946 . 

  Îi vedeam pe Ibrahim și pe Avraham stând , împreună  la o cafea într-o cămăruță mică , aproape de poarta Mugrabi din Orașul Vechi . Ibrahim , care era proprietarul cămăruței, îl vizita  pe Avraham o dată pe lună la scadență . Abraham avea deja banii de chirie pregătiți dar în Orient timp este berechet și nimeni nu refuză o cească de cafea tare . Cafeaua arăbească e mult mai mult decât un amestec de boabe și ghimbir   . În religia islamică , care interzice alcoolul, cafeaua la ibric este liantul care-i leagă pe oameni, le dezleagă limbile si le deschide sufletele . Pe Ibrahim , măruntul comerciant arab, și pe Abraham, elevul de yeshiva, îi unea cea mai trainică dintre legăturile care pot uni doi oameni   . Sărăcia. Erau doi fii năpăstuiți ai aceluiași tată vitreg, Europa , care îl oprimase pe unul și îl colonizase pe celălalt . 

Autobuzul trecuse deja de  Neve Ilan. Încă puțin și vom intra în Ierusalim. 

 

   Am simțit  mai întâi mirosul. Greu, înecăcios. Apoi am văzut fumul cel negru care ieșea din prăpastia adâncă . Autobuzul a încetinit un pic dar nu a oprit. Pe șosea , deasupra  hăului am văzut câțva bărbați in costume negre și cămăși albe, după aspect păreau religioși .Unii priveau înlemniți spre vale , alții gesticulau disperați și strigau ceva ce  nu am înțeles . 

  Atunci, brusc , a început agitația în autobuzul nostru  . Cineva i-a cerut șoferului să dea drumul la radio. Se transmitea    o muzică apăsătoare, rău prevestitoare . Soldata de lângă mine, s-a trezit din somn, a căscat niște ochi mari , negri , a privit în direcția prăpastiei și a izbucnit în plâns  . Printre sughițuri repeta un singur cuvânt -Ima . Mama . 

   Apoi peste câteva minute muzica s-a oprit brusc si în emisie a intrat un crainic  cu o voce gravă . Din bruma mea de ebraică am înțeles doar două cuvinte – Yerushalaim și autobuz. La intrarea în Ierusalim ne-am încrucișat cu ambulanțele  . Nu una, nu două, zece , semn că se petrecuse ceva foarte, foarte serios.

 În acea zi nu am mai ajuns să-mi echivalez diploma. Am mers pe străzi ca un zombi  . Nu-mi era foarte clar ce se întâmplase . M-am dus la ulpanul unde învățasem , ulpan Etzion și acolo Tamar, administratoarea, mi-a povestit că un autobuz 405 care pornise din Tel Aviv către Ierusalim la ora 11 si 10 minute fusese  aruncat în prăpastie, probabil de un terorist . Erau multe, foarte multe victime. Eu am fost în următorul autobuz -am zis . Tamar m-a privit cu neincredere .În Israel e un fapt obișnuit să te asociezi catastrofelor . Îți dă o aură de erou . Dar eu chiar fusesem  în următorul . În ziua aceea am simțit că îmi fentasem moartea. 

  Când m-am intors în cămin, colegii m-au privit ca pe o stafie. Argentinienii m-au îmbrățisat. Și argentinienii știu să îmbrățiseze  . Braziliencele m-au sărutat. Si braziliencele stiu să sărute . Iar una din ele , care citise un pic de Kabalah mi-a zis că totul e scris de sus și e un timp pentru toate . Un timp pentru a trăi si un timp pentru a muri. Faptul că am scăpat însemna că timpul meu incă nu sosise. Că  mai am cîteva lucruri de făcut înainte de a pleca . Poate să plantez un copac și să construiesc o casă . Poate să fac si un copil, sau chiar chiar doi , exagerat trei . Si poate să trăiesc suficient de mult încât într-o zi , când mă voi elibera , să pot povesti despre toate astea  . 

Mie mi-a fost greu să primesc această explicație. Căci, ceilalți , cei care au murit în acest atentat , oare ei ce vină aveau .Aveau și ei visuri. Și  părinți care să-i plângă . Ori copii nenăscuți pe care nu-i vor legăna niciodată.

În acel atentat au murit 16 persoane, majoritatea tineri,  arși de vii în autobuzul blestemat. 27 de oameni au fost răniți mai mult sau mai puțin grav. Dar experiențele ulterioare m-au învățat că- chiar și pentru cei  scapă cu viață – această tragedie nu se va încheia niciodată .Ceva din ei a rămas pe veci in acel autobuz. 

405_1

A fost socotit primul atentat sinucigaș dintr-o serie lungă de atentate  care i-au urmat , chiar dacă teroristul care a smucit de volan prăvălind autobuzul în prăpastie  , a scăpat cu viață . 

   A  fost eliberat în anul 2011 într-un schimb de prizonieri . L-am văzut la televizor la căteva zile după eliberare. Părea să nu regrete deloc că și-a ratat moartea. În mod ironic  fusese singurul pentru care această tragedie, s-a încheiat cu happy-end. Și atunci m-am gândit că în Israel devii erou atunci cînd salvezi evrei. În Palestina ești erou când omori  evrei.

Se pare că Avraham și Ibrahim nu   vor mai bea cafeaua împreună, în viitorul apropiat  . Din păcate nici urmașii lor . 

A doua zi după atentat , m-am dus la sinagogă să spun rugăciunea de Gomel .Nu eram chiar sigur dacă Dumnezeu a avut vreun amestec în treaba asta dar e bine în cazuri din astea să fii on the safe side .A fost prima oară de când venisem  în Israel că am intrat într-o sinagogă. Era o sinagogă sefardă mică, total diferită de grandoarea clădirilor din jur .

La ieșire nu am cotit–o nici către est , spre cartierul bogătașilor si nici spre vest către Mediterana. Nu am pornit nici către nord spre plaja   iranianului  .

 Am luat-o către  sud , pe un drum neumblat de  pe lângă șoseaua principală . Și am avut timp să mă gândesc la multe .La faptul că viața asta nu e un lucru de la sine înțeles. Și  că in ciuda micilor sau marilor supărări, pe care ni le prilejuiește , ea e totuși cel mai frumos cadou care ni se oferă . 

 Acum când scriu și  retrăiesc toate astea la o distanță de aproape 30 de ani mă  gândesc că poate brazilianca avea dreptate. Fiecare din noi are un înger păzitor. Eu l-aș numi providență   . 

Uneori  ia forma  unei ambulanțe sosită la timp, alteori ia chipul   unui medic bun , ori a unui aparat într-un spital , într-un moment de cumpănă .  

  Iar uneori- să mă ierte prietenii vegani- providența are un miros puternic , îmbietor de șaoarmă .

*********************************************************************************

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni