Nu am să uit niciodată seara aceea . O seară întunecoasă de iarnă. Eram elev in clasa a șasea . Cursurile le aveam după amiaza . În miercurea aceea ultima oră era lecția de limba rusă. Lecția stătea să se încheie , sunase de pauză , iar eu sunt elev de serviciu pe clasă . Printre atribuțiunile elevului de serviciu era și aceea de a șterge tabla . Alerg să ud buretele însă femeia de serviciu închisese deja toaleta . Voi șterge tabla iute cu buretele uscat .Firicele albicioase de foste litere chirilice , mi se preling pe haine . Chiar și în nări simt miros de cretă. Sunt pe la jumătate . Deodată aud in spatele meu – Tonul la cântec . Sunt un pic derutat , nu știu ce să fac , dar apoi mă gândesc că Republica Socialistă va ieși mai câștigată dacă îi voi șterge tabla pe primele versuri și o voi slăvi în restul strofelor . Un fel de diviziune a muncii , cam naivă e adevărat , dar ce poți să aștepți de la un copil de 12 ani cu vocea în schimbare care are și un troleibuz de prins . Mai am un Ia liubliu ucitelnik în colțul de jos a tablei și am terminat . Am cam transpirat. Deja simt acreala cretei în gură . Îmi reiau locul în bancă chiar când intrăm in strofa a treia . Dar simt cum privirea tovarășei e fixată pe mine . Nu prevestește nimic bun .
Gata. Terminăm de cântat . Unii deja se îndreaptă spre ușă . Nimeni nu pleacă din clasă- anunță solemn tovarășa Brejnev . Și acum elevul Schimmerling care ne-a sfidat, va cânta imnul . Singur. Nu am înțeles pedeapsa . Cântatul imnului trebuia să fie un privilegiu , nu o osândă . Gura mi-a secat. Nu iese din ea nici un sunet . Haide băiete – că ne apucă noaptea . Iar din starea aia de preplâns care mă cuprinsese imnul suna groaznic de fals , mai fals chiar decât patriotismul de paradă al doamnei profesoare .
În acea seară am pierdut firobuzul . Si pe următoarele. Dar nu ăsta a fost cel mai dureros lucru , ci remarca profesoarei că vocea mea pițigăiată profanase un simbol național.
Țin minte pefect ziua aceea pentru că nu pot uita umilința .Era cu atât mai dureroasă cu cât venea din partea cuiva care ar fi trebuit să înțeleagă că atunci când calci cu bocancii peste sufletul unui copil asta lasă urme.
Probabil că din acea zi am detestat cabotinismul pe drept. Și limba rusă pe nedrept.
Scriu asta acum căci în urmă cu câteva zile , in a doua mea patrie , la o demonstrație contra guvernului , o fată , studentă la asistență socială , protestând contra condițiilor de muncă ale asistenților sociali, s-a cățărat pe candelabrul cu șapte brațe din fața clădirii Parlamentului și și-a scos sutienul . Și iarăși au fost voci care au spus că ăsta e un afront , o terfelire a unui simbol , care dovedește că cei care demonstrează contra Raisului , nu sunt niște protestatari autentici ci niște anarhiști stângiști . De parcă problema principală a țării ar fi devenit, nu nepăsarea unui guvern opac de 36 de miniștri ci sânul dezgolit al unei fete .
Ba chiar unul dintre vârcolacii de serviciu, din partidul keisarului a spus că fata ar trebui băgată la pușcărie pentru profanarea unui simbol național.
Iar eu am simțit doar un gust uscat , acrișor de cretă.
Am 10 ani și iar o trag de mână pe bunica să mergem să vedem trenurile. Sunt fascinat de lumea asta a fiarelor în mișcare. Prin portița verde și mică le urmăresc încetinirea ori dimpotrivă accelerarea pe tronsonul care duce către Gara Mare a Orașului. Pot sta acolo ore întregi , știu de unde vine și încotro pleacă fiecare garnitură , sunt un Mersul Trenurilor ambulant. Oameni aflați la începuturile călătoriilor îmi fac entuziast cu mâna , ceilalți dinspre final îmi par mult mai obosiți . Mă captivează locomotivele și dintre locomotive mai ales cele cu abur. La ele se atașează trenurile personal ori cursă , cele care deservesc liniile mai puțin importante, alea cu multe gări și halte , care opresc la țară.
Nu am pe nimeni la țară și regret asta nespus. Paulișan Ioan in schimb are . Paulișan ioan e colegul meu de bancă și miroase mereu a caltaboși. Asta ,căci in pauza de masă in vreme ce noi , copiii de oraș ne chinuim să ne desfacem ujinile împachetate în staniol , Paulișan Ioan scoate din hârtie șoricul primit de la bunicul de la țară și-l suge ca pe limonadă. L-am invidiat pe Paulișan Ioan pentru mirosul ăla de caltaboș care mie-mi părea parfum de levănțică . Asta până ce odată m-a invitat la el la țară și l-am cunoscut pe Guțică .Mi-a spus că Guțică va deveni și el caltaboș , de Sfântul Ignat , care e in decembrie , puțin înainte de Crăciun . Am privit în ochii blânzi și inteligenți ai lui Guțică și mi-am dorit atunci ca decembrie să nu mai vină niciodată . L-aș fi luat pe Guțică de acolo din cocina lui și l-aș ține in bloc pe balcon ca să mă joc cu el până ce va muri de bătrânețe . Și pe bunicul lui Paulișan Ioan l-aș fi luat . Doar că pe el nu l-aș fi dus la bloc ci l-aș fi lăsat acolo in casa lui in cerdac ca să mă pot lăuda că am și eu un bunic la țară . Atât de rău îmi părea că nu am și eu un bunic la țară încât aș adopta unul. Dacă exista târgul de fete de pe Muntele Găina , oare de ce nu exista și un târg de bunici , undeva mai la vale că la vârsta lor nu se mai cade să-i cocoți pe munți .
Vine vacanța de vară și mă despart de Paulișan Ioan. El va pleca la țară de pe una din liniile mărginașe și eu îi voi face cu mâna din dreptul portiței verzi . Câteva zile mai târziu voi pleca și eu . Doar că trenul meu nu mă va purta către sat ci spre un orășel mai mic , unde de fapt m-am născut. La Lugoj bunica avea casă in Bulevardul Lenin. Fusese om mare Lenin ăsta, de căpătase nume de bulevard. Așa credeam atunci. Doar când am mai crescut oleacă am aflat că nici Lenin ăsta nu fusese chiar așa mare și nici bulevardul nu era chiar bulevard, ci doar o străduță ceva mai lungă care pornea din centru până spre Calea Timișorii .
Tot pe bulevardul Lenin stătea și bunica lui Relu. Bunicile noastre aveau case lipite una de alta la câteva aruncături de centru dar bunicii noștri locuiau mai la periferie , unde ele ii vizitau cel puțin o dată pe an de Ziua Morților . În Lugoj, toate cimitirele erau pe aceeași stradă .Căci așa era acolo , oamenii erau apropiați unii de alții in timpul vieții , rămâneau apropiați și după moarte.
Părinții lui Relu se cunoscuseră undeva in Lugoj , trăiseră frumos o vreme, după care trăiseră urât , după care se despărțiseră. Tatăl bănățean, mama din Oltenia. Vorba molcomă o primise de la tata , iubirea pentru fotbal de la mama. La divorț împărțiseră frumos totul, îl împărțiseră și pe Relu. O săptămână la unul, o săptămâna la celălalt. Doar în timpul verii când ajungeam eu in Lugoj , Relu se împărțea singur . Se înființa la bunica lui la începutul verii și stătea acolo până ce toamna dădea în pârg . Era mai bine și pentru el, era mai bine si pentru părinți care căutau fiecare să-și repornească viețile iar el le ocupa prea mult spațiu . Relu era un băiat dolofan cu care era o plăcere să joci fotbal . Nu era nici o filozofie să il driblezi , nu trebuia să fii pentru asta nici Maradona nici Messi, trebuia doar să împingi ușurel mingea înainte căci până apuca Relu să se rotească in jurul cuprinzătoarei sale axe , erai demult trecut . Relu însă nu se supăra niciodată căci bunătatea îi venise la pachet împreună cu kilogramele .
Așa s-a scurs o vară in care fiecare zi de august semăna cu altă zi de august , cu previzibile miuțe pe terenul nisipos din spatele casei, întrerupte doar de bunica mea care la fiecare jumătate de ceas ne aducea un bidonaș de apă nu tare rece și de bunica lui Relu care ne ademenea la ora mesei cu niște pârjoale bine pârjolite la colțuri din care Relu mușca cu lăcomia unui naufragiat . Când deja stătea să vină septembrie , Relu m-a condus la gară , mi-a făcut cu mâna și avea un zâmbet trist .
Zâmbetul cu care m-a întâmpinat Relu în vara următoare nu mai era deloc trist . Nici Relu nu mai era același Relu. Slăbise câteva kilograme bune iar in loc de maioul acela jerpelit purta acum un tricou alb-albastru cu însemne de Universitatea Craiova . Sub braț avea o minge cu niște panouri hexagonale in alb și negru, pe care scria Adidas . Ar fi trebuit să-mi dau seama că toate astea nu prevesteau nimic bun pentru lunga mea vară fotbalistică.
Deși trecuse doar un an fără o vară , schimbările erau multe și nu doar la Relu. Terenul nisipos din jurul casei fusese pietruit iar in dreapta lui apăruseră deja câteva garaje ale oamenilor care fuseseră mutați în blocurile noi din spate . O motostivuitoare așezată in poziție de tragere ne amenința stoic că schimbările nu se vor opri aici.
Plăcerea jocului ni se diminuase vizibil, căci acum eram nevoiți să slalomăm nu doar printre oameni ci și printre mașinile care ieșeau din garaje , însă chiar și pentru trecătorul grăbit care se întâmpla să treacă pe acolo , era clar cine dintre noi doi era cel mai bun . Relu făcuse progrese uriașe in ultimul an . Pe aici nu se trece , părea să spună privirea lui îndârjită de pandur aprig din oastea lui Țarălungă . Nu puteam decât să mă bucur atunci când miuței noastre i s-au alăturat câtva băieți din blocul de la Micro . Aveam să regretăm amarnic această condescendență a noastră atunci când Foale , găliganul creol de la trei , a tras o bombă la care mingea s-a izbit de perete după care a eșuat direct în țepușa din gardul bunicii.
Foale și gașca lui s-au făcut iute nevăzuți . Relu în schimb se dezumflase complet ca și mingea moartă pe care o strângea la piept crezând zadarnic că in felul acesta o va putea însufleți . Nu mai spunea nimic ci doar plângea adânc, un plâns cu sughițuri care nu se mai potolea . Vara noastră părea compromisă.
In aceeași seară pe coridorul dintre cele două case s-a întrunit sfatul bătrânelor . In dimineața următoare bunica mea ne-a luat pe amândoi de câte o mână și ne-a spus că astăzi o să facem ceva mult mai interesant decât un meci de fotbal .
Am descoperit atunci că pe spațiul dintre case și garaje mai rămăsese in picioare o clădire, una singură , veche cu pereți galbeni coșcoviți care folosea drept hambar de grâne . În hambar era o căruță care avea deja caii înhămați și un om bărbos cu dinți de aur care ne aștepta .
– Săru-mâna doamna Daici
Atunci l-am cunoscut pe Ion . Si abia de apucasem să mă mir cum de în școala din orașul cel mare în care învățam , toți adulții își ziceau tovarăși și iacă cum tocmai aici in grajdul din spatele casei erau domni , că Ion ne-a și săltat pe Relu și pe mine peste loitră direct în carul căptușit cu grâu .
-Azi o să vă arate Ion ceva ! – ne-a zis bunica ferm. O să mereți să vedeți cum lucră oamenii mari . Ioane, ai numa grijă să nu bea apă rece ca au amândoi necaz cu polipii !
Ion tocmai a inhămat caii la căruță și pornim în trap ușor către poartă. Doar că de data asta nu ieșim către stânga spre centru ci dimpotrivă cotim la dreapta către podul de beton. Știam că Lugojul este întretăiat de cele două poduri însă până atunci nu avusesem ghes să cercetez partea asta a orașului . Podul de beton era mai puțin impozant decât cel de fier , se vedea că era fratele lui mai mic și mai nevoiaș căci ducea către cartierele mărginașe ale orașului . Mă gândesc că fierul e mai tare ca betonul , fierul fusese marfă austro-ungurească adusă direct din Imperiu pe la sfârșitul secolului celălalt pe când betonul era de sorginte vlahă , de după ce Imperiul decăzuse și Lugojul odată cu el . Relu zice să-l intrebăm pe Ion despre cum vine treaba cu podurile astea două dar nu prea cutezăm să-l stânjenim de la treburile lui. Pare că el le vorbește cailor într-o limbă pe care doar ei trei o cunosc . Unul din cai e sur și bătrânel , celălalt e vioi și sprinten . Către pod , Ion îi îndeamnă pe limba lor cea fornăitoare și misterioasă să încetinească. Podul de beton tremură un pic sub povara carului încărcat de grâne și parcă fornăie și el . După ce nu mai simt dalele podului sub copite , caii pornesc la trap săltat .
Tolăniți pe sacii de grâu contemplăm acest atelaj care pare să funcționeze într-o armonie perfectă . Ion mână din hățuri care-i folosesc si de frână și de schimbător de viteze . Conduce cu calm aproape fără să ridice tonul. Nu ca unchiul Paul, care e medic chirurg la spitalul din oraș , dar atunci când se suie la volanul Daciei 1100 cu număr mic , se spune despre el că suduie ca un birjar. Mi se pare nedreaptă expresia asta. Ion al nostru e birjar dar nu îl aud niciodată zicând cuvinte spurcate . Ar trebui să se spună despre oamenii mânioși că blestemă ca un chirurg de la Municipal .
Intre timp am ajuns la moară si noi ne ridicăm încet din căruță . Atunci l-am auzit prima oară pe Ion suind vocea când Relu a apărut în spatele cailor . Unui cal nu trebuie niciodată să-i vii din spate . Unui cal trebuie să-i pășești din față , să-i arăți că ai venit curat. Asta face parte din limbajul acela pe care doar Ion și caii il ințeleg . A terminat de descărcat sacii și îi salută pe domnii de la moară cu clopul în mână . La moară mergi ca la biserică . Ne face semn că a venit vremea să urcăm inapoi in căruță . O vreme ședem in umbra lui fără să scoatem o vorbă in liniștea lucrului împlinit . Ziua e caldă iar noi ne oprim în dreptul unei cișmele . E cișmeaua lui nea Fane , prietenul lui Ion și singurul de pe strada aceea care are fântâna la stradă . Ion coboară găleata și apoi scoate căldarea care vine înapoi încărcată de o apă ce strălucește ca la facerea lumii. Ne minunăm oare cum se face de apa aceea învolburată și sticloasă a Timișului devine așa curată in fântâna lui Fane . O fi fost Fane un magician , un alchimist dar nu din aceia care preschimbă praful în aur ci în apă . Ion nu ne dă să bem apa direct ci o frământă in mâinile lui ca pe cozonac . I-a promis bunicii că nu vom bea apă rece și promisiunile trebuiesc ținute . După ce bem noi, beau și caii, întâi mânzul care e mai energic după care surul cel răbdător care pare să aibă tot timpul înainte .
Din ziua aceea nu ne-a mai părut rău după minge . Trăiam acolo in grajd ca niște Isuși reinventați . Încercam să nu-l deranjăm prea tare pe Ion în munca lui mai ales din frica de a nu fi izgoniți din noul nostru rai . Dar nu ne-am putut abține să nu intrebăm intr-o zi ce e cu crestăturile alea de pe osia căruței și mai ales de ce una dintre crestături e mai apăsată . Atunci Ion s-a întunecat la față . Bunica ne-a spus că e de la un necaz mare ce i s-a intâmplat lui in urmă cu mulți ani și să nu mai aducem niciodată vorba despre asta. Ne-a explicat ea că oamenii își crestează uneori necazurile pe răbojuri ca să le fie aproape de suflet .
Duminicile , Ion își lăsa caii in grajd, se preschimba la haine , ba chiar se și bărbierea , își punea în cap o pălărie albă de paie, schimba câteva vorbe cu bunica pe aleea din fața casei si parcă vorbirea îi era mai dichisită precum hainele , după care spunea Doamne Ajută așa cum zic oamenii in loc de La Revedere , ieșea pe poartă și o cotea către stânga . Era singura zi a săptămânii în care Ion nu mergea către podul de beton ci se îndrepta către centrul orașului. Acolo era biserica cu două turnuri- cum o numeau lugojenii- și in ea intra Ion ca să-și oblojească sufletul de crestăturile din timpul săptămânii. După care se întorcea mulțumit și țanțoș ca un june în zi de târg împreună cu Fane, prietenul său . Fane era singurul care îl putea scoate pe Ion din muțenia lui , mai ales dacă îi aducea și o răchie bună din via de la Coștei .
Aproape de sfârșitul verii , ni s-a alăturat un prieten nou. Ducu avea și el bunica pe Bulevardul Lenin . Ducu- pe numele său adevărat- Radu Emil Precup a ajuns apoi mare specialist in Automatică la Politehnica din Timișoara și apoi unul din cei mai mari cercetători in domeniu din lume. Recent a fost inclus în topul mondial . Dar stagiatura și-a făcut-o și el în grajd, alături de noi . Căci așa era in Lugoj- geniile creșteau sub copitele cailor in grădina lui Ion.
În vara următoare l-am revăzut pe Ion dar l-am recunoscut cu greu. Era mult mai palid și avea fața suptă. A vrut să ne salte în căruță pe mine , pe Relu și pe Ducu așa cum făcuse de atâtea ori înainte dar parcă puterile îl părăsiseră . Privesc la căruța lui și văd că pe osie apăruseră niște crestături noi.
Acum ceva vreme, un coleg de școală a propus să ne povestim bunicii. Atunci mi-a reapărut în fața ochilor chipul lui Ion, cel mai fain bunic pe care nu l-am avut.
Am regretat nespus că nimeni nu a avut norocul de a-l avea pe Ion drept bunic. Sunt sigur că i-ar fi încălzit în mâinile lui calde cana de apă rece din fântână . Sau l-ar fi învățat limbajul cailor . De fapt dacă mă gândesc mai bine nici nu era mare filozofie pentru Ion să facă treaba asta. Căci de fapt , așa credeam atunci și așa cred și acum , Ion era tot un fel de cal cu coamă deasă și dinți de aur.
De la început e nevoie să fac o mărturisire. Iubesc Portugalia . Am iubit-o înainte de a o cunoaște și acum după ce o cunosc o iubesc și mai mult. Asta și pentru că la fiecare rendez-vous cu ea mă simt ca un mic Vasco da Gama. Pentru că , in Portugalia , dacă utilizezi imaginația in loc de Google Maps ai putea crede că te afli în oricare parte a lumii.
Ți-ai putea închipui că ești in America dacă privești valurile de turiști americani veniți cu all inclusive- adică nevastă, fecior, fecioară , ginere, noră- atrași de prețurile foarte accesibile pentru buzunarul yankeu. Sau ai putea crede că ești în Africa dacă te uiți la grupul pestriț din Mozambic care tocmai a ieșit din gura metroului . Ori in Elveția dacă vezi că trenurile pleacă din splendida gară Sao Bento din Porto, exact la ora anunțată (cu sosirile e de-acum altă poveste ). Ori te poți crede in Asia de Sud Est contemplând politețea băștinașilor pe care n-am mai întâlnit-o la nici un alt popor- poate cu excepția japonezilor. Sau da, ai putea crede că ești in România, văzând și mai ales simțind pe acei cerșetori numeroși dar deloc agresivi cu fizionomii de marinari descinși din cărțile lui Dickens și cărora uneori le întinzi un bănuț fără să-i privești în ochi căci sărăcia nu e deloc fotogenică. Portughezii spun că geografia i-a plasat în Vestul Europei dar istoria ar fi trebuit să-i plaseze în Estul ei . Căci și ei ca și noi au ieșit din ani mulți de dictatură ale căror efecte se văd și astăzi. Eu aș fi spus că e o imagine răsturnată în oglindă. În timp ce Europa de Est a ieșit dintr-o cruntă dictatură de stânga ei au ieșit dintr-una la fel de traumatizantă , dar de dreapta . Poate că de aceea Portugalia este singura țară din Europa de Vest care are astăzi la conducere un partid socialist și unde mai există adolescenți care dorm cu portretul lui Che Guevara sub pernă- cum ne spune Amir, ghidul nostru strămutat in Portugalia împreună cu părinții care au dat munca de birou din IT din Haifa pe munca câmpului la ferma din Valea Douro . „Partidul e socialist doar cu numele „- caută să mă liniștească Mauro șoferul de taxi , îngrijorat de faptul că poate cu backgroundul meu est-european cuvântul ăsta mă va speria.
Apoi după ce le cunosc istoria aflu că asta nu e singura similitudine cu România . Și pentru ei data de 1 Decembrie e semnificativă . Diferă doar anul. 1640 e anul in care ei consideră că și-au câștigat independența. A doua independență cum o numesc ei -cea pierdută cu circa 80 de ani mai înainte în 1578 din pricina Regelui Sebastian – regele dispărut in bătălie , dispărut pur și simplu, fără urmă și fără urmași din cauza cărora spaniolii i-au tăiat de pe hartă și i-au alipit spunându-le – Dacă n-aveți rege înseamnă că n-aveți nici țară .
De atunci de la 1 Decembrie 1640 începe de fapt istoria modernă a Portugaliei, istorie dominată de paradoxuri. Căci , deși au fost un imperiu, unul din cele mai puternice imperii coloniale, nu vezi la ei acea trufie de foști patroni prezentă la imperialii austro-ungari ori cei spanioli . Portughezii sunt un popor de oameni modești, fără fițe și fără ego. Bineînțeles -spun ei zâmbind- cu excepția unuia , Cristiano Ronaldo . Ca un fapt divers mașina cea mai vândută in Portugalia anul trecut a fost Renault urmată de- surpriză- Dacia . Un alt paradox e că deși guvernul e socialist , există o legislație foarte deschisă față de străinii care doresc să investească acolo. În cazul că vrei să cumperi o locuință băncile portugheze îți pot acorda o ipotecă de până la 65% din valoarea casei la o dobândă avantajoasă bineînțeles dacă ai și garanții și o vârstă potrivită (dacă în schimb vrei să și închiriezi ulterior acel apartament pentru profit atunci impozitul e destul de mare și poate ajunge până la 28% din prețul chiriei ) . Am vorbit cu mulți portughezi dar nu am auzit pe nici unul să se plângă de numărul mare de străini care merg să locuiască acolo ispitiți de prețurile mici și condițiile de trai bune (e adevărat ca salariul minim in Portugalia e de 705 Euro iar cel mediu 950 de Euro) . Sigur că există și in Portugalia un partid naționalist de dreapta care chiar a crescut in sufragii la ultimele alegeri dar absolut neglijabil comparativ cu alte țări vest europene .
Ar trebui să mai spun că poate parte din politica socială a țării , taxa în învățământul superior de stat e una din cele mai scăzute din Europa iar îngrijirea medicală la unul din cele 1500 de spitale e gratuită . Portugalia a avut de-a lungul istoriei (doar) doi premianți Nobel . Unul foarte cunoscut- scriitorul Jose Saramango și al doilea cunoscut mult mai puțin , neurochirurgul Antonio Egas Moniz . Poate că și de aceea si visul oricărei mamei portugheze e să-și vadă fiul medic și dacă nu medic, măcar economist , agronom ori scriitor .Cine știe de unde mai sare un Saramango ?
Și în încheiere un fapt amuzant . In cântecele lor este mereu elogiată femeia grasă . Dacă-i spui unei portugheze- You are very grasă – ea se va îmbujora de plăcere . Pentru că in limba portugheză grasa înseamnă grațioasă.
Așadar doamnelor, dacă vă căutați un loc de ieșit la pensie, de unde să puteți privi Atlanticul și să nu vă preocupe dieta , Portugalia e locul . In limba lor sunteți mereu grațioase .
Vă las și un fado pe această temă pe care eu l-am tradus Sunt grasă și nu-mi pasă .(Partea faină e că la fado fiecare poate înțelege ce-i convine )
Ciudat este că intr-un secol 20 atât de bogat în evenimente, au existat cu totul doar două meciuri ale secolului. Unul in șah și altul în box.
Despre meciul secolului la box știu doar că s-a disputat într-o junglă din Africa între doi oameni aspri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din duri il chema Muhammad Ali iar pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman in a opta rundă . Nu ținusem cu nici unul dar am citit apoi cum înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital să viziteze un copil bolnav de leucemie căruia i-a promis că va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, il va snopi în bătaie pe Foreman . La care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul dar măcar îl va întâlni pe Dumnezeu căruia îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun, că a fost prima oară , când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Iar unii dintre ei, zic chiar că l-au văzut plângând.
In schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare . Se disputa, in 1972 , intre un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu . Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris . Pe americanul cel excentric îl chema Bobby . Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru . Iar in scenariul pe care eu mi-l imaginasem, in plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul , chiar dacă in presa oficială lucrurile stăteau exact invers . La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele . La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După doua meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric, mai era și genial. Și atunci , la sfârșitul celei de-a șasea partide s-a produs ceva ce avea să-mi răstoarne harta de culori . Pricepând că se află in fața unui geniu , sovieticul Boris a făcut ceea ce nici un sportiv sovietic nu mai făcuse până atunci și din câte știu nici de atunci încolo. S-a ridicat în picioare și l-a aplaudat pe american . Ulterior avea să fie sancționat cu vot de blam pentru asta . Dar pentru mine acel moment a fost o revelație. Înainte de a fi slujbașul Imperiului, Boris era om .
Meciul de 21 de runde avea să fie câștigat de Bobby , care l-a spulberat pe Boris , devenind atunci la 29 de ani, al doilea cel mai tânăr campion mondial din istoria șahului . Însă Boris, sovieticul, cel care câștigase atâtea meciuri in viața lui, a rămas in istoria sportului tocmai prin reacția la acea înfrângere . A dovedit că înțelepciunea e mai presus de orgoliu . Ceea ce nu e deloc puțin lucru.
Mai târziu cei doi, Boris Spassky și Bobby Fischer au devenit chiar prieteni. S-au reîntâlnit in 1992 când au rejucat meciul secolului din 72 , chiar în Iugoslavia cea aflată in prag de destrămare .
De aici însă destinele celor doi nonconformiști au apucat direcții diferite . Între geniu și nebunie e un singur pas- a spus odată un om înțelept. Pas pe care Fischer l-a și făcut , nu o singură dată . De la acel meci din 1992, a circulat mai mult în diagonală. Anarhist, comunist , antisemit, antiamerican, adept al teoriei conspirațiilor, avea să se prăbușească in ridicol încet dar tot mai sigur . În mod ironic tocmai cel ce reprezentase in ochii multora spiritul liber al Americii avea să moară închistat în propriile sale dogme. Când pe numele său a fost emis un mandat de arestare , Boris- prietenul lui din 1972 , i-a scris președintelui SUA, cerând să fie arestat și el, închiși amândoi în aceeași celulă , care să fie dotată doar cu o tablă de șah .
Mai târziu Spassky, cel ce s-a autoexilat în Franța scârbit de regimul sovietic , s-a reîntors în Rusia. Astăzi la 85 de ani este cel mai vârstnic campion mondial in viață . Se declară credincios , monarhist și naționalist, dar nu putinist. Își trăiește bătrânețile izolat, așa cum a fost și in anii de după acel meci din Reykjavik 1972, când regimul sovietic nu i-a putut ierta umilința . A trecut deja peste două accidente vasculare și sunt șanse bune ca într-o bună zi să-l reîntâlnească pe Bobby Fischer . Căci , povestește Spassky, șahul e un păcat destul de mare ca din pricina lui să ți se închidă Porțile Raiului . Si atunci , in contabilitatea Vieții de Apoi, rămâne doar opțiunea Iadului. „Exista două feluri de iad „-povestește Spassky, citând o glumă , „Iadul cel capitalist și iadul socialist. Dacă , atunci când voi muri, Sfântul Petru mă va întreba in care din ele voi prefera să ard , îi voi răspunde fără ezitare- in cel socialist. Dacă va avea curiozitatea să vrea să afle și de ce am să-i răspund – Cunosc bine socialismul. Știu că in iadul socialist va exista o lipsă acută de cazane. „
Tot așa cum cel ce analizează speciile de păsări se numește ornitolog iar cel ce studiază speciile de animale se cheamă zoolog, eu m-am făcut turistolog. Adica analizez speciile de turiști , mai ales acele specii care ajung in România .
Am identificat mai multe categorii ce se diferențează intre ele mai ales prin locurile in care habitează . Astfel am descoperit liliacul de cazino. Este o subspecie care trăiește în peșterile din Calea Victoriei și e activă mai ales noaptea când se hrănește cu jetoane . Ii recunoști ușor pe liliecii de cazino pe drumul de costișe ce duce către aeroport la intoarcere când se jură că niciodată n-o să le mai fâlfâie aripile prin vreun cazinou . Asta până la următoarea leafă căci liliacul de cazinou e un mamifer cu brațe lungi și memorie scurtă , spre marea bucurie a dealerilor .
Există apoi iepurele de lupanare. In ultima vreme Bucureștiul a devenit un fel de Paris minus romantica sau un fel de Amsterdam minus felinarele . Dar fetițele dulci (si nu prea scumpe ) din București constituie o atracție pentru rozătoarele ierbivore participante la petrecerile de absolvire a burlăciei care pot astfel gusta din plăcerile unei ultime împerecheri cu o frumoasă iepuroaică de Dâmbovița .
O altă categorie, destul de răspândită sunt ogarii de mall. Aceștia sunt niște animale de companie de mult domesticite , care își însoțesc femelele la cumpărături și le păzesc in timp ce ele adulmecă următoarea pradă . Crocodilii de Terme, sunt niște reptile complet inofensive care viețuiesc in păduri tropicale, și se mișcă în jurul unui șezlong pe care se rostogolesc leneș de pe burtă pe spate .
O altă specie interesantă este cocostârcul de munte. Trăiesc izolați dar uneori se adună și in turme pe două sau patru roți . Sunt frecvenți mai ales in zonele șoselelor alpine – Transalpina sau Transfăgărășanul . Tot din categoria carnivorelor face parte și mistrețul de restaurant . Mistrețul de restaurant este o categorie aparte de turist care are un intestin subțire suficient de gros ca să incapă in el o duzină de sarmale și o cantitate nelimitată de mititei .
În afară de turismul de faună , mai există și turismul dendrologic alcătuit din acei arbori de mult dislocați care vin să iși cunoască rădăcinile . În ultimul timp a luat avânt un nou gen de turism care face ravagii printre turiste – turismul coafezic . Saloanele de infrumusețare sunt pline și toată lumea e mulțumita mai ales doamnele care vin Angela Merkel și pleacă Ariana Grande.
Ogari de mall Lilieci de cazinoCocostârci de munte
Eu am extins acest concept și la bărbați . Așa a apărut turismul frizeristic . E o specie nouă de turist pe cale de apariție . Conceptul e simplu. Plătești o excursie și primești o tunsoare bonus . E și rentabil . Prețul unui tuns in vest poate ajunge până la 25 de euro . Nici un cap nu valorează atat . Pentru ca să-ți poată lua atâția bani pe un tuns frizerii din Vest s-au șmecherit. Își spun acum hair-designer și nu te mai primesc fără programare. Bătrânul meu frizer din Timișoara nu cunoaște șmecheriile astea și mă tunde cu 20 de lei , ca pe vremuri .
Doar că de data asta de cum am intrat în frizeria din colț mi-am dat seama că am dat de bucluc . Bătrânul meu frizer nu mai era. Pusese briciul in cui în vremea pandemiei. Ii luase locul unul tânăr , plin de tatuaje și cu un barbișon de țap care nu prevestea nimic bun . Din difuzor se auzea un fel de tehno amestecat cu rap .
-Ia spuneți . Cum vă tund ?
– Cum vreți dumneavoastră – incerc eu mutarea de deschidere , dar el mă privește complet nemulțumit de raspuns .
-Dumneavoastră sunteți clientul .
Are dreptate. Nu pot arăta atâta indiferență față de podoaba mea capilară .
-După ultima modă . Cum l-ați tunde pe Brad Pitt .
Băiatul nu are timp de glume. Unde sunt eu și unde e Brad .
-Doi centimetri ! – zice el hotărât. Vă tund la doi centimetri .
De data asta e rândul meu să fiu in dubii . Ce inseamnă doi centimetri ? Cat e asta ? De unde pâna unde se măsoară ? Imi ia sau imi lasă? Am nevoie de precizări .
-Doi centimetri ? – repet intrebarea
Omul crede ca nu prea cunosc unitățile de măsură așa că imi arată două degete împreunate.
-Cum vine asta pe cap ?? ! – intreb cam buimăcit
Dar omul s-a cam edificat . Sunt un caz pierdut pentru stilistica frizeristică .
-De unde sunteți , că nu prea știți românește ? – intreabă dar și concluzionează in același timp și se pune minuțios pe treabă . Muzica techno-rap care duduie din difuzoare intră armonios in capul meu care începe să semene tot mai mult cu capul unei alpace .
Până la urmă m-a tuns tot cum a vrut el. N-a ieșit Brad Pitt dar a ieșit oleacă de Rod Stewart.
Data viitoare mă duc tot la el . Dar de data asta am să vin cu lecția învățată . Trebuie să-i demonstrez că nu am uitat românește dar mai ales că știu toate stilurile de tuns la ultima modă . Si dacă o să vrea am să i le și cânt . !
Alpacă de pămătuf – specie nouă pe cale de apariție
Dacă există vreun domeniu in care m-am perfecționat în ultima săptămână el este geografia. În special geografia emisferei estice . De unde până acum nu știam unde este Harkovul iar Donețk era pentru mine doar numele unei echipe de fotbal , am ajuns acum să mă scol in fiecare dimineață cu ochii pe telefon ca să văd dacă Ucraina mai trăiește ori a sucombat în timpul nopții.
Caut o explicație pentru cele ce se întâmplă și pentru că nu sunt în stare sa o găsesc singur îmi întreb colegii de serviciu mai tineri, originari din spațiul ex-sovietic. Unii gângăvesc ceva dar cei mai mulți ridică din umeri. Îmi dau seama că e nedrept aproape indecent să am pretenția ca acești softiști fragezi să-mi poată explica comportamentul șarpelui cărămiziu. Generația Z nu are cum să înțeleagă fundamentul gândirii unui fost ofițer KGB , ancorat inca puternic in mentalitatea Războiului Rece . Și atunci încerc să-mi explic singur prin perspectiva amintirilor din copilărie când golanul clasei ne fura mâncarea din geantă și când era întrebat de ce o face el răspundea – Pentru că pot.
Această agresiune nu s-a născut ieri, nici in urmă cu o săptămâna , deși ea ne-a surprins pe toți. Ea s-a născut încă din 2014 atunci când țarul a ocupat Crimeea și nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de o peninsulă fără mare importanță strategică , in 2016 când a bombardat orașe din Siria și iarăși nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de niște sirieni amărâți . Apoi , cum pofta vine mâncând, și-a mai asasinat ori întemnițat niște opozanți si iarăși a văzut că nimeni nu protestează pentru că gazul natural e scump . Și așa cum zice vorba din bătrâni dacă ii dai nas lui Ivan el se suie pe divan, chiar dacă divanul e de acum toată casa iar pe Ivan îl cheamă Vladimir.
Dar acest conflict a scos la lumină un cuvânt prăfuit din podul Dicționarului Explicativ al limbii române. Cuvântul este Dârzenie, sora mai mare a curajului . Dârzenia nu ține de cantitatea de mușchi pe care o ai , nu se învață din manuale și se află exact acolo unde te aștepți mai puțin. Am găsit-o pe fața presedintelui ucrainean care , atunci când i s-a propus să părăsească Kievul a spus memorabila frază- Eu am nevoie de muniție, nu de taxi . Sincer , am serioase dubii că el chiar știe să mânuiască un aruncător de grenade dar acela a fost momentul care l-a transformat pe Zelenski omul in Zelenski simbolul. Din acest simbol își trage azi seva un întreg popor . Și nici o armată din lume nu are șanse de reușită in fața unui simbol care vine din inimă , nici măcar Armata Roșie cu a sa divizie de tancuri.
Dar am întâlnit dârzenia nu doar în Ucraina. Am întâlnit-o și in Rusia. La acea bătrânică de 86 de ani- trăitoare deja sub trei dictaturi – ieșită să demonstreze împotriva tiraniei și a morții fără sens. Bătrânica aceea- supraviețuitoare a asaltului Leningradului- știe mai bine ca oricine ce înseamnă suferința . Dârzenia am intâlnit-o și pe fața acelei femei aprige și tăcute din metroul din Moscova, îmbrăcata în culorile naționale ale Ucrainei . Dârzenia am găsit-o și in vorbele marilor scriitori umaniști ruși- Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihael Șișkin. Și nu am întâlnit-o din păcate la nici unul din aghiotanții lui Putin , cu kilograme de decorații pe piept dar cu coaie de mărimea unei mărgele, care atunci când vor fi puși să dea socoteală la tribunalul din Haga sau din alt oraș vor spune că ei doar au executat niște ordine.
Acest război- ne învață Yuval Harari – va induce și o schimbare a percepțiilor noastre politice împărțite in mod tradițional intre conservatori și progresiști, intre patrioți și liberali . Acest conflict demonstrează că poți fi deopotrivă si liberal și patriot, așa cum ne-o arată azi marea majoritate a ucrainienilor . Poate că aceasta ne va influența preferințele electorale viitoare si vom ști să deosebim intre patriotism și populism pe de o parte , intre liberalism și chinuitoarea corectitudine politică de cealaltă .
Și in ultimul rând , pe mine m-a mai învățat încă un lucru. Că nu e o idee atât de rea reintroducerea serviciului militar obligatoriu in Europa. Atâta timp cât cei care o vor gospodări știu că oamenii sunt diferiți iar armata nu înseamnă doar bătălia cu pușca la ochi și baioneta intre dinți. O armată modernă nu este compusă doar din luptători stil Rambo . Ea are nevoie si de medici, de sanitari, de specialiști IT , de tehnicieni, de logiști. Armata este opusul societății individualiste care am devenit , căci ea te învață că depinzi și de alții . Armata este despre camaraderie. Despre curaj si despre patriotism. Cel real, nu cel pe care îl inventează politicienii. Și , scuzați cuvântul care părea desuet până mai ieri – este și despre dârzenie.
Nu fuseseră doar colegi, fuseseră chiar prieteni, ceea ce însemna o treaptă superioară a colegialității, studenți in secția aceea cu nume englezesc de pe vremea când IT-ul era doar in scutece și scopul absolvenților nu era un salariu de cinci cifre la absolvire ci doar o slujbă într-un oraș pe unde trece trenul . Erau și o grupă sudată, bine zincată termic cu amintiri rezistente care nu rugineau , nu aveau cum să ruginească căci ele se născuseră in timpuri aspre , in armată , se maturizasera în sălile de clasă și își trăiseră momentele de glorie la chefuri in cămin ori pe câmpul de luptă de la berăria de lângă facultate după vreun examen . Si chiar și atunci când motivele începuseră incet-incet sa se diminueze , când gongul final al tinereții lor se pregătea să sune , ei tot mai căutau motive care să-i aducă laolaltă . Își știau bine zilele de naștere , nu aveau nevoie de facebook ca să le amintească , existau chefurile unde întotdeauna se cânta Cine-i născut in ianuarie – și se ridicau fiecare pe rând până la Cine-i născut la 7 luni când se ridicau toți iar la Cine ar mai vrea să se nască nici nu mai trebuiau să se ridice, erau deja in picioare, unii se cam clătinau deja de la pălinca aia ardelenească tare care-i ardea la stomac .
Si în perioadele când nu erau zile de naștere existau întotdeauna pe stand-by zilele de nume. Fiecare aparținea unui sfânt care il veghea și in onoarea căruia se cuvenea să bea o dușcă . Si atunci când sfinții cei mari s-au sfârșit i-au luat ei la rând pe sfinții cei mici. Si când s-au sfârșit si ei , atunci au inventat tot felul de sfinți ori de sfinte . Calendarul ortodox era maleabil , putea primi orice , chiar și niște sfinte ezoterice ca Sfânta Felicia sau Sfânta Celesta , un bun prilej de a mai închina un pahar în cinstea frumoaselor și neprihănitelor lor colege . Iar pe la capătul calendarului era sau poate inventaseră ei o sfântă care purta numele șefei lor de grupă , cea mai sfântă dintre toate . Pentru ea au închinat chiar o sticlă întreagă de vin albanez , după care l-au trimis pe el să-i ducă sticla aceea de vin , suprema ofrandă a admirației lor pentru ea.
El s-a achitat bucuros de datorie, era un ultim prilej sa-și mai viziteze o dată șefa de grupă in perioada când cursurile se terminaseră, toți erau ocupați cu susținerea proiectelor de diplomă . Nu-i putea duce sticla goală așa că a adăugat la ea o scrisorică din mapa lui de scrisori Doina in care le-a prevăzut viețile . Ea i-a pregătit o cafea turcească la ibric , nici nu l-a mai întrebat cât zahăr dorește , știa deja , in anii ăștia se crease intre ei o intimitate greu de povestit și la fel de greu de explicat. Si la final voise sa-i ghicească in zațul de cafea, așa cum făcea ea de obicei, dar el ii spusese, nu , am ghicit eu mai înainte si scoase din buzunar foaia de hârtie galbenă cu scrisul lui dezlânat și o îndesă in sticla cu gât lung și subțire , uite asta e o profeție nu pe o luna, nici pe două , ci pe 35 de ani si nu doar despre tine ci despre noi toți . A îndemnat-o ca atunci când va merge la mare in primul ei concediu de ingineră să arunce sticla in valuri , poate peste ani o va găsi vreun pescar turc sau un copil român și va afla cum trăiseră ei în urmă cu mult timp .
Apoi a trecut peste ei viața , ea si-a uitat promisiunea si nici nu a mai ajuns la mare așa că sticla aceea cu gât lung s-a transformat într-o capsulă a timpului ținută in debara și pe care o ștergea de praf doar atunci când era nevoită să-și împacheteze viața in cutii de carton și să se mute .
Și apoi peste vreo 35 de ani i-a chemat Gicu, să meargă pe Clisura Dunării intr-o excursie spontană .La început a ezitat , n-a prea vrut să se ducă, nici nu prea știa despre ce vor vorbi, nici starea ei de spirit nu era prea grozavă , viața o izbise de ziduri, pe unele le trecuse in altele se sfărâmase. S-a dus totuși mai mult din curiozitate , a luat cu ea și sticla , avea să fie puntea care le va lega viețile de atunci cu cele de acum . S-au revăzut , s-au îmbrățișat îndelung , apoi s-au așezat la masa aceea lungă de lemn cu un pahar de mojitos în față . Gicu le preparase o saramură demențială iar ea își privea prietenii un pic încărunțiți , ii privea și zâmbea. Viața fiecăruia era mai buna decât viața din sticlă , prietenul acela greșise previziunile , in sticlă era încă comunism , ei erau planificați să stea la bloc , mici inginerași in fabrici de provincie, dar aici in afara bulei ei își trăiau viețile chiar și așa imperfecte in relativă libertate și cultivau răsaduri de roșii în casele de la țară . Colegul ăla care le scrisese viețile făcuse o eroare de calcul, așa cum se mai întâmpla uneori la lucrările de laborator când ignori un parametru și-ți ies rezultatele aiurea. De fapt el nesocotise chiar doi parametri, , nu prevăzuse revoluția care începuse chiar din orașul lor vis-a-vis de casa Feliciei si nici nu prevăzuse revoluția digitală care făcuse ca mesajele să nu mai fie depozitate în sticle ci pe servere în cloudul băieților de la Twitter .
Chiar și viața ei o greșise , o măritase cu un secretar de partid care o adora și o ducea in fiecare an două săptămâni la mare la Neptun , pe când in realitate viața ei amoroasă era pe butuci. Dar acuma știa deja că viața amoroasă nu este chiar viața însăși ci doar o anexă a ei așa ca un buzunar secundar la un costum, in care croiala e prietenia. Si cum stătea ea așa la masă cu prietenii ei , deși acum nu sărbătoreau nici o sfântă , nu mai aveau nevoie de sfinți ca să fie împreună pentru că terminaseră cu păcatele , se simțea iarăși tânără , se simțea iarăși frumoasă, se simțea printre ai ei. Cu o mișcare ușoară , abandonă sticla din mână ii dădu drumul in Dunăre, poate peste ani o va găsi vreun contrabandist de țigări sârb sau mai bine un copil din Orșova și va afla cum își imaginaseră ei viețile odată . Ea putea în sfârșit să se elibereze de trecut . De- acum simțea că trăiește cu adevărat.
Am 13 ani și îmi verific în fiecare zi cutia poștală. Aștept o scrisoare foarte importantă . De la o doamnă din America pe nume Rașela Welch. Am invitat-o să participe la Bar Mitzvah mea . Poate că nu știți ce e aceea o Bar Mitzvah ? Nici eu nu am știut până ce mi-a explicat nenea Herbert . Nenea Herbert e tutorele pe care părinții mei l-au rugat ca să mă pregătească in vederea ceremoniei . Mi-a zis că e un fel de examen de maturitate . ” Vei urca la amvon în sinagogă și vei citi un pasaj din Tora. Apoi il vei interpreta. La sfârșit, înainte de cadouri , o să primești cele șapte binecuvântări . Prima binecuvântare e întotdeauna de la părinți. Apoi de la rudele mai apropiate ori mai îndepărtate și de la învățații obștii . Ultima binecuvântare , a șaptea, e de la o persoană pe care o vei alege tu. Căci asta înseamnă de fapt maturitatea . Libertatea de a face alegeri. „Si spunând asta mi-a întins o carte învăluită in coperți de piele si mi-a explicat că acela e Vechiul Testament , cea mai citită carte a lumii .
Erau zile de relativă destindere in urbea noastră , la Capitol rula filmul Cei trei mușchetari cu Oliver Reed și diavolița aceea cu buze senzuale și decolteu generos de care eram indrăgostiți toți băieții din clasă, din școală poate din tot cartierul – Rachel Welch , iar eu stăteam in casă și studiam Biblia . Nu era genul de literatură care să mă atragă . Avraham, Yitzhak si Yaakov nu semănau cu Athos, Porthos si Aramis și nici Moise nu era Captain Nemo . Mai erau și personajele feminine. Miriam cea complicată, Lea, cu vederea subțire și sora ei , cu un nume duios și cunoscut -si nenea Herbert zâmbește șăgalnic . Rachel . „Ca Rachel Welch ??!!” – zic, trezit dintr-o lungă hibernare . „Exact . Ca Rașela Welch . Si să știi că și ea e , da și ea e … înțelegi tu „
Amărăciunea prelungitelor zile de studiu mi s-a transformat pe loc in bucuria de a afla că m-am născut intr-o religie atît de minunată căreia ii aparținea și Doamna Rașela Welch . I-am scris imediat . Peste câteva zile voi intra in fascinanta lume a adulților prin pericopa care poartă numele tău. Mi-aș dori să-mi fii alături la cea de-a șaptea binecuvântare .
Am 14 ani. După tradiția iudaică sunt deja adult și mă pot confrunta cu crudul adevăr pe care l-am aflat intâmplător din revista Cinema . Rașela Welch nu e… . După buletin o cheamă Raquel Tejada si e de-a lor. Dintr-o familie de focoși mexicani . Poate că de aceea nici nu mi-a răspuns la scrisoare . Poate că de aceea nu mi-a trimis binecuvântarea . Iar cât despre Bar Mitzvah ? Nu s-a mai ținut. Probabil ai mei au ajuns la concluzia că nu dă bine să fii văzut ieșind dintr-o sinagogă in acei ani . Sincer , nu mi-a părut rău . Fără Rașela Welch toată tărășenia nu mai avea nici un farmec .
Domnule Andrei Crăciun intr-una din ședințele cursului dumneavoastră , m-ați întrebat de ce scriu . Această întrebare, recunosc, mi-a dat prilejul unei destul de temerare introspecții.
Aș putea spune că scriu pentru că încerc sa fac lumea mai bună dar asta ar fi o copilărie. Nici un scriitor de fapt nu a schimbat lumea, iar acei puțini care au încercat , intrând in politică, au eșuat lamentabil.
Aș putea să vă spun că scriu pentru ca să-mi decantez obsesiile . Dar ăsta s-ar putea face și la un psiholog . Si in fond nu s-a demonstrat nicăieri că terapia prin scris ar fi mai eficientă decât divanul psihoterapeutului .
Aș putea să vă spun că scriu dintr-o iluzie. Iluzia că aș putea răsturna legile fizicii ca să-l bat pe umăr pe șugubățul de Einstein si să-i spun că timpul nu e doar relativ ci și reversibil. Iar în reversibilitatea timpului viața poate curge înapoi și iubita din liceu ori din facultate nu mai este acea strălucitoare ruină de la ultima întâlnire , ci redevine frumusețea blondă cu ochii mari și picioare zvelte de care ne-am îndrăgostit odată . Iar undeva spre capătul rolei ,in acest amețitor playback literar poate că pe la pagina 270 am putea face în așa fel ca ea să se îndrăgostească îndărăt , dar atunci ar ieși doar o carte proastă . Căci marile iubiri trebuie sa rămână neîmplinite . Ce s-ar fi ales de dramaturgia universala dacă Romeo și Julieta in loc să ia cupa de otravă ar fi luat drumul către Sfatul Popular din Verona ? Sau cum ar fi evoluat literatura română dacă Eminescu ar fi devenit un familist convins care și-ar fi trăit îndestularea unei bătrâneți liniștite la țară, alături de doamna Veronica Micle și in loc de Scrisoarea a treia ar fi scris doar declarații la fisc ori la ANAF.
Realitatea este că scriu pentru că ați avut amabilitatea de a mă invăța că in ranița unui diletant in ale scrisului nu trebuie să stea neapărat pana lui Victor Hugo . Nici un scriitor începător nu va deveni un Cehov sau un Balzac. Nu are cum , căci aceștia sunt unici. Dar este perfect in regulă să sa fii și un scriitor mediocru atâta timp cât ești sincer cu tine însuți. Si atâta timp cât vei respecta principiul fundamental al literaturii -enunțat de un băiat american pe nume Kurt Vonnegut- Scrie în așa fel încât cititorul să nu simtă că și-a pierdut vremea citindu-te .
Dar chiar și un scriitor mediocru trebuie să fie mai întâi de toate un bun cititor . Unul care a străbătut in prealabil Tunelul lui Ernesto Sabato , ori a călătorit intr-un vagon aglomerat de la Moscova la Petușki . Călătorie la capătul căreia nu se află nimic in afara câtorva sticle de votcă goale . Însă nimeni nu va descrie niciodată călătoriile cu trenul mai bine decât o fac scriitorii ruși .
Si in fine scriu pentru că am învățat că literatura nu se scrie nici cu inima, nici cu sufletul ci mai ales cu simțurile . Acel simț al candorii care l-a făcut pe Mihail Sebastian să se indrăgostească iremediabil și definitiv de jucăușa , frivola, Leny Caller si sa scrie pentru ea Jocul de-a vacanța și poate că i-ar mai fi scris și altele dacă nu ar fi sfârșit absurd și inutil sub roțile unui camion condus de un șofer rus beat . Vorba unui prieten- „Pot să-i iert pe ruși că ne-au adus comunismul dar nu pot să-i iert că ni l-au luat pe Sebastian” .Sau acel simț al observației care îl făcea pe Amos Oz sa-și folosească timpul petrecut in săli de așteptare , privind oamenii din jur , mai ales pe cei invizibili cum era acel bătrân inginer sovietic care deretica mesele in Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv . Iar când era întrebat dacă nu își regretă emigrarea , acel fost inginer , Igor sau Boris sau Efim răspundea invariabil – Nu – căci aici sunt acasă , iar marele Amos Oz simțea acea ușurătate a ființei a lui Kundera , pentru că spiritele mari se întâlnesc , asa cum si eu ,domnule Crăciun am fost atins de povestea unui prieten de-al dumneavoastră , care scria despre o mare dragoste nu pentru o fată, nici pentru o idee ci pentru o banală sticlă de Pepsi, dragoste pe care am priceput-o imediat , căci pentru noi, generația de dinainte de 89 , fericirea avea imaginea unei perechi de blugi și gustul unei sticle de Pepsi .
Pentru acestea si incă pentru altele, m-am hotărât să scriu.
În speranța că voi putea într-o zi deveni un scriitor mediocru.
Toți cei din jur știau că sunt făcuți să fie împreună . Că împărtășesc același destin . Se cunoscuseră demult , intr-o vară , în urma cu 21 de ani. El avea doar 13 ani pe atunci, ea avea ceva mai mult. Inițiativa a avut-o ea . Îi plăcea felul lui de a fi, o atrăgeau slalomurile lui, o cucereau fentele cu care-și culca adversarii la pământ . L-a invitat să vină să o vadă doar așa pentru o zi , la un pahar de ciocolată caldă . El a venit și a rămas . De atunci când pronunțai numele lui , pronunțai automat și numele ei. Și invers. Au ajuns împreună pe culmile gloriei. Copiii și maturi din toată lumea purtau veșmintele ei cu numele lui pe tricou . Alcătuiau o pereche mai romantică decât Felix si Otilia, mai faimoasă decât Antoniu și Cleopatra, mai celebră decât David și Victoria Beckam . …Si tocmai atunci s-a produs ruptura . Motivul adevărat era atât de complicat încât nu l-a înțeles intru totul nici spectatorii și nici chiar dramaturgul . În tot cazul ea l-a anunțat că il iubește în continuare dar nu mai pot fi împreună căci tatăl ei se împotrivește , iar el a ieșit pe balcon unde a întrunit o conferință de presă . Corul cântă versuri triste , el izbucnește în plâns , după care mai privește încă odată, ultima dată la portretul ei și declară ferm că deși Capuleții nu-l mai vor , el pe ea o va iubi până la moarte . Aplauze furtunoase. Cortina . Fine del primo tempo .
Povestea s-ar fi terminat aici dacă nu ar fi intervenit contele de Paris . Contele cel bogat il curtase mai de demult, dar fusese respins de fiecare dată . Simțea că acum e momentul să-și incerce din nou șansa . L-a invitat la vila fastuoasă a protectorului sau, emirul din Qatar. Acolo l-a servit cu bunătăți si l-a ademenit cu vorbe meșteșugite. I-a spus că îl dorește fierbinte . A încercat să-l și sărute . El are remușcări. Dacă nu voi putea fi cu Julieta Barcelona, nu voi fi cu nimeni altcineva. Din buzunarul de la veston scoate un pumnal. Drama atinge apogeul. O doamnă din stal scoate un țipăt. O altă doamnă din loja principală leșină. Lama pumnalului strălucește in lumina oarbă a scenei. Peste câteva secunde , el Romeo si-l va implânta până la plăsele, supremul sacrificiu . Vai nu, strigă corul . O , VINO ,NOAPTE BUNĂ FERMECATĂ / DĂ-MI PE ROMEO AL MEU ȘI CÂND EL VA MURI TU SĂ FACI MII DE STELE/ DIN TRUPUL LUI . Dar ce văd eu acolo ? Nu e un pumnal lama aceea . E penița unui stilou Montblanc cu care pedant Romeo semneaza contractul de sute de milioane de euro . Contele Paris scoate fiola care spre deosebire de Shakespeare nu conține nici ea otravă ci un vin de Xeres cu care ciocnesc adălmașul . Contractul a fost parafat . Iar apoi Romeo Messi și contele de Paris pleacă braț la braț către balul organizat în cinstea lor pe arena prinților in timp ce mașiniștii și lucrătorii de scenă trag cortina. Aplauze moderate !
Iar în timp ce ne indreptăm spre ieșire un domn exprimă cu voce tare ceea ce simțim toți
Un francez gentilom ,pe nume Paul Valery spunea odată că realitatea e doar un caz particular al ficțiunii.
In clasa lor de-a doispea erau 36 de elevi , intre care se nimeriseră să fie 18 băieți si 18 fete. În liceul acela de mate-fizică unde totul era ordonat asta nici măcar nu constituia o știre .Și chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt dacă imediat după examenul de bacalaureat nu s-ar fi organizat banchetul de absolvire . La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci . Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi că se potrivește și băiat cu băiat ori fată cu fată. Si atunci în pragul banchetului chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au inceput să-și privească colegele cu oarece interes . Stiau ei că fetele bune se dau repede. Si cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau . Căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale .
Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau si apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește . Un fel de zodiac pe litere . Iulia avea de toate. Era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții însă nu in cazul Iuliei căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare . Chiar și profa de chimie care mereu îi bășcălea pe toți și nu-i mai scotea din 2 sau 3 de-i punea la corigență să-i doteze laboratorul , se purta deosebit cu Iulia . Era cea mai bună la chimie din clasă , poate chiar din toată școala . Nu era de mirare căci se pregătea de Medicină . Iustin își făcuse un plan . O să o invite la cofetăria aceea cu nume de floare din orașul lor și acolo intre o lămâiță și un doboș îi va pune intrebarea capitală – Vrei să fii perechea mea la banchet ? Dacă il va refuza va rămâne cu gustul acru de lămâiță. Dar dacă va accepta va simți la plecare gustul dulce al glazurii de la Doboș .
Amânase invitația până spre sfârșitul zilei căci incă se lupta încă cu sine însuși . Iar din toate luptele pe care e nevoit să le poarte omul , lupta cu sinele e cea mai grea . Doar că atunci în ultima pauză, dinainte de ora de tehnologie, când tocmai crezuse că se biruise , il auzi pe Narcis – craiul clasei- lăudându-se că a invitat-o la banchet pe Iulia și ea acceptase . Însă banchetul va fi doar preludiul – zise Narcis șmecherește . Și spunând asta, scoase din buzunarul de la uniformă niște chestii din alea împachetate în celofan și pe care le vindeau sârbii în piață doar atunci când erau siguri că nu-i nici un milițian prin preajmă . Iustin nu știa exact ce sunt chestiile alea rotunde dar simți cum i se urcă sângele la creier . Dacă nu ar fi fost oameni în jur l-ar fi luat pe Narcis ăsta și l-ar fi izbit cu capul de zid .
Iustin s-a dus singur la banchet . Din cauza lui de partea cealaltă , o fată a trebuit să meargă și ea singură dar Iustin nu se mai simțea răspunzător pentru simetria școlii . Era de-acum absolvent , cu bacul luat , putea să se elibereze de reguli . De cum a ajuns la petrecere s-a așezat pe un scaun cât mai aproape de perete, asta îi dădea siguranță . Lângă el nu s-a mai așezat nimeni. Câțva se bâțâiau haotic pe ringul de dans , alții explorau sticlele de tărie la bufet iar pe aleea întunecoasă din spatele clubului pachete de hormoni ținute în frâu de prea multă vreme , dădeau în clocot . Tibi Drăgan – băiatul cu stația și cu geamantane pline de muzică , avea experiență . Când vedea că se cam golește ringul , punea un Boney M săltăreț , ceva cu – Hurrah, Hurrah- It’s a holliday . Când vedea că s-a făcut prea plin și stă să se reverse băga un Ti Amo languros , numai bun pentru pipăială și atunci ăștia singuratici se retrăgeau cuminți in ungherele lor .
Iustin nu participa la tot acest flux și reflux . În lumea lui interioară el nici nu era acolo . Se vedea undeva la mare într-un sat de pescari scriind poezii pe care i le dedica Iuliei . Era tare frumoasă Iulia în iulie. Ea era frumoasă și in august ori in ianuarie dar cea mai frumoasă era in iulie probabil că de aia i-au și pus părinții numele ăsta . Iustin avea pasiunea poeziei , publicase deja la un cenaclu . Dar în sinea lui el știa că e doar un poet mediocru. Poeții buni sunt duri. Bacovia a fost un dur , Baudelaire a fost un dur , Eminescu a fost nemuritor și rece. Iar el era blând , iar un blând nu va deveni niciodată un mare poet . Maximum va deveni un poet nefericit, din aceia de care e plină lumea . Iar ele, fetele dintr-a 12-a nu aveau loc pentru nefericire. Acum dansau în draci cu toți fericiții clasei . Iustin știa că altă ocazie de a mai fi impreună cu Iulia nu va mai avea căci ea va fi de acum prinsă în caznele admiterii . Pe atunci se intra greu la orice facultate dar la Medicină se intra cel mai greu. Norma de petreceri a Iuliei era foarte limitată . De fapt era banchetul și atât . Voia deja să se dea bătut și să meargă acasă .
Spre dimineață îl văzu însă pe Narcis, prăbușit peste o sticlă de rom cubanez, pe trei sferturi goală. Atunci a înțeles Iustin că misiunea lui încă nu se încheiase.
I s-a părut cumva firesc să-i propună Iuliei să o conducă până acasă. Au ieșit împreună fără să-și mai ia rămas bun de la ceilalți . Iustin mergea la câțva pași in urma Iuliei și ii privea taiorul roșu, elegant, comandă specială de la Casa De Mode. Pe drum ar fi vrut să-i spună că dacă nu i-ar fi fost teamă de gustul de lămâiță , poate ar fi mers împreună la banchet. Dar în loc de asta a intrebat-o ce regretă cel mai mult din toți anii ăștia de liceu. Și ea i-a spus că ea din tot liceul ăsta cel mai mult regretă două lucruri . Că n-a învățat să patineze și că nu cunoscuse iubire de băiat . Iustin i-a răspuns că nici el nu știe să patineze dar că ar plimba-o bucuros cu sania odată . Iulia l-a privit intrucatva mirată . Ce-i veni acum , sanie în plină vară dar Iustin poetul ar fi vrut sa-i spună cu asta că el spera ca prietenia lor să țină măcar până la iarnă . Au ajuns acasă . Iulia l-a invitat sa intre în casă . Domnul profesor i-a întins mâma ca unui om mare și i-a mulțumit că a protejat-o . Nici nu i-a întrebat nimic despre Narcis .
Apoi peste ei doi a trecut viața .Uneori cu evantaiul, alteori cu buldozerul . Iustin a plecat din țară și s-a stabilit tocmai la Paris. Destinul sălăsluiește doar în marile orașe – credea el. Cu diploma lui de economist a devenit consultant în sistemul bancar . O slujbă bine plătită. A schimbat poezia literelor cu proza cifrelor, spre bucuria familiei. Iulia a rămas mai departe în țară să ingrijească de domnul profesor și de zecile de pacienți care-i frecventau cabinetul pe care îl deschisese după absolvire . Ambii au cunoscut iubirea . Ambii au cunoscut despărțirea . Amândoi au pierdut pe cineva drag , aproape în același timp. La întâlnirile de absolvire nu a mai venit niciunul . Iustin s-a refugiat în fotbal , căci locuia aproape de stadionul lui Paris Saint Germain care avea să-i devină marea iubire. Iulia s-a refugiat în muncă .
Și a venit anul pandemiei. Intâlnirea aniversară din acel an s-a organizat pe zoom. Statul prea îndelungat în casă l-a făcut pe Iustin să vrea sa-și reintâlnească colegii. Printre cubulețe a căutat-o pe Iulia . Nu era . După intâlnire a sunat-o pe Dana, fosta ei colegă de bancă din liceu , care i-a spus că Iulia nu are încredere în tehnologia asta de la distanță. Pe om trebuie să-l vezi la față , să-i asculți inima, să-i citești sufletul , așa e în meserie și așa trebuie să fie și in viață. Atunci Iustin a decis că trebuie neapărat să o vadă.
Și-au dat întâlnire la o cofetărie din oraș . Cofetăria nu mai avea nume de floare și de fapt nici nu era era chiar cofetărie ci o cafenea cu nume italienesc . Nu au mai comandat Doboș că erau amândoi la dietă iar in loc de lămâiță au luat un capucino latte și un nectar de piersici. S-au așezat la o masă mai la stradă si au inceput să alunece în trecut .Și cum se adânceau mai mult in vorbe simțeau că anii ăștia mulți care trecuseră intre ei nu-i depărtaseră ci dimpotrivă. Amândoi lăsaseră în urmă niște ani netrăiți, in care se chinuiseră cu părinții bolnavi, ani in care-și făcuseră datoria de copii dar acum după ce părinții le plecaseră într-o lume mai bună venise și timpul lor. Iar când Iulia l-a întrebat ce regretă cel mai mult din anii ăștia care au trecut , Iustin i-a răspuns că regretă două lucruri. Că nu a învățat să patineze și că nu a îmbrățisat niciodată o doctoriță. Iulia i-a spus că nu-l poate ajuta cu patinajul dar i-a spus asta într-un anume fel așa ca el să înțeleagă nespusul . Și el a înțeles. Când s-au dezbrățișat , Iustin și-a amintit că fusese poet odată si i-a recitat o poezie pe care o scrisese special pentru ea despre timpul care ne-a mai rămas . Iulia a oftat . De atunci s-au așezat la mese mai retrase ca să vorbească în liniște și despre viitor . La una din intâlniri ,chelnerul le-a recomandat să se mute mai aproape de televizor că tocmai joacă Paris Saint Germain în finala Cupei , dar Iustin a zis că Paris Saint Germain nu-l mai interesează . Căci in ochii adânci și negri ai Iuliei se oglindesc atât Mbappe cât și Neymar. Iar Iulia-desi nu știa cine sunt ăștia – a înțeles pe loc că așa arată dragostea adevărată.
Așa se face că în serile călduroase de iulie , in orașul unde s-a mutat destinul, o pereche trecută binișor de prima tinerețe si poate chiar si de a doua , două insule izolate devenite arhipelag , își trăiesc prezentul . Iar în vremuri de weekend pleacă să colinde țara în lat si lung ca doi tinerei . Lista o face ea, bagajul îl face el. . Pantofi de mers , bețe de cățărat , pelerine de ploaie , lanterne , o haină mai groasă ,multe tricouri subțiri de bumbac că e cald la sfârșit de iulie .Niște perechi de șlapi și costumele de baie . Iar vecinii care l-au urmărit în timp ce ducea toate astea la mașină pot să jure că văzuseră acolo in portbagaj și o sanie
Pe data de 9 ianuarie 1989 nu am devenit ziarist. Veți spune că e destul de ciudat să-ți amintești cu atâta precizie data unui eveniment care nu s-a întâmplat dar uite că se poate si asta uneori .
Pentru cine a trăit ultimii ani ai regimului ceaușist știe că eram consumatorii fără prihană și fără discernământ al oricărui lucru care provenea din Vest. Chiar și dacă vestul ăsta era in Est . Mai precis în Orientul Apropiat. Odată imi căzuse în mână o revistă cu coperte lucioase tipărită în Israel , Revista Mea, îi zicea și am simțit imediat cum mă identific în totalitate cu numele revistei . Ca să nu mai vorbesc de conținut . Avea niște poze cu staruri de cinema în ipostaze care nu puteau lăsa indiferent nici un puber în prag de trezire sexuală . Acolo voiam să-mi văd eu semnătura intre sânii Sofiei Loren si pulpele fierbinți ale lui Brigitte Bardot . Eram dispus să-mi văd articolul chiar și intre picioarele care nu se mai terminau ale lui Brooke Shields. Ce plăcere va avea cititorul -chiar dacă era cititoare- după ce-și va clăti ochii cu aceste frumuseți ale naturii , să se delecteze si cu materialul meu umoristic . Pe desfășurător zicea că revista era editată de trustul de presă Orizonturi, condus de un domn cu un nume pompos de avocat , Himmelfarb cu doi de m , iar redactor șef era alt domn cu nume mai puțin pompos , Iosif Petran. În imaginație îl și vedeam pe domnul Himmelfarb cu doi de m urmărind din biroul său capitonat cum Petran scoate încă o ediție așteptată cu nerăbdare de locuitorii Tel-Avivului care era pe atunci un Botoșani ceva mai mare .
Deci, pe 9 ianuarie 1989, înarmat cu o hartă a orașului Tel Aviv și cu multe aspirații , făceam primul pas spre consacrare. Dezamăgirea a început de cum am coborât din autobuz . Nu mi se părea că acela ar fi locul cel mai potrivit pentru un trust de presă. Clădiri dărăpănate din cartierul de sud al orașului , maghernițe frecventate mai ales de traficanți de droguri și prostituate . Nimeni nu a știut să-mi indice adresa exactă a trustului. Nici traficanții de droguri, nici prostituatele nu citeau românește . M-am învărtit eu vreo oră căutând adresa dar tot degeaba. Până la urmă am avut noroc cu un bătrân din Piatra Neamț care ținea in zonă un mic magazin de produse electrice și care a știut să-mi indice locul . Redacția revistei era undeva la primul etaj intr-o clădire care aducea mai degrabă a peisaj dintr-o carte de Charles Dickens . Tot acolo era si sediul ziarului Uj Kelet , de limba maghiară. Nu-i nimic- mi-am spus – dacă locul ăsta e destul de bun pentru Ephraim Kishon – atunci e bun și pentru mine . Bat la ușă dar nu aud nici un răspuns. O deschid și mă dau inapoi speriat . În fața mea nu văd decât o perdea groasă de fum . Un amestec de nicotină și gudron care pornea din podea și se ridica până în tavan . Atmosfera de Dickens era completă . Înaintez bâjbâind prin acea pâclă groasă ca în poezia lui Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei , și ajung în sfârșit la sursa fumului. Un tip uscățiv, cu ochelari scria la o masă în timp ce pufăia concomitent din trei țigări , una prin gură, una prin nas si una printr- o ureche . Individul pare stupefiat când mă vede , parcă zărește pentru prima dată ieșind din ceața aceea un om viu . Cînd i-am spus că am sosit in urmă cu o săptămână din România , a intrat sub masă. Părea extrem de speriat. Când am deschis mapa ca să-i prezint articolul , a inceput să horcăie de credeam că-și dă duhul acolo de sub masă. Ulterior am înțeles de ce. Omul scrisese cu puțin timp in urmă un articol critic la adresa regimului de la București și credea că Securitatea era pe urmele lui. Din fericire pentru el, România anului 1989 nu era Bielorusia anului 2021 așa că atunci când a văzut că de acolo din mapă nu scot revolverul ci doar o biată foaie de hârtie parcă și-a mai venit un pic în fire . Când s-a ridicat de sub masă i-am văzut degetele îngălbenite . Nu corespundea de loc felului in care-mi imaginasem eu un ziarist . Mi-a spus sa las manuscrisul pe masă și să revin peste trei zile. Eu încă nu știam dar în jargonul ziariștilor ăsta era echivalentul clasicului principiu hollywoodian- Don’t call us, we ll call you ori varianta autohtonă – Vă mai sunăm noi domnișoară . A ținut totuși să-mi spună că redacția nu are fonduri și prin urmare nu va putea să mă plătească. Când i-am răspuns că nu-i nimic, eu nu-s aici pentru bani , s-a băgat iar sub masă. Precis sunt de la Securitate ! . Cine mai lucrează in Israel pe gratis ? . Am coborât în stradă . Față de atmosfera din acel birou , aerul de afară mi se părea o imensă bulă de oxigen . Nici compania drogaților și a prostituatelor nu mă mai deranja .
Visul meu primise o lovitură serioasă dar nu se năruise. În fond nu e așa de important de unde iese revista. Sânii Sofiei Loren , pulpele lui Bardot si picioarele lui Brooke Shields erau la fel de frumoase chiar și dacă proveneau din acea magherniță dărăpănată cu pereții coșcoviți de pe strada Salame din cartierul Hatikva .
Peste exact trei zile m-am prezentat din nou la el. Părea mirat că revenisem. Era tot înconjurat de fum dar parcă mai degajat. Probabil se interesase și aflase că Securitatea nu trimisese nici un ucigaș cu simbrie pe urmele lui. Sau poate pentru că de data asta nu mai era singur. Lângă el era un tip cu figură de cioclu așezat asupra unei foi de ziar care mormăia ceva indefinit . Mi-a zis că asta este S , umoristul revistei . Știam eu din auzite că umoriștii sunt în realitate niște mizantropi , dar ăsta parcă le intrecea pe toate . Nu mi se părea defel colegul cu care să ieși la un falafel .
Ii aduc aminte pentru ce am venit . Caută printre hărtiile lui vraiște de pe birou dar nu îmi găsește textul . Din fericire mai păstrasem la mine o copie .I-o întind și începe să citească mai mult în silă . Dar acum parcă văd pe fața lui o grimasă pe care o interpretez a bucățică de zâmbet . Se pare că soarta cioclului e pecetluită. De mâine se va prezenta la oficiul Brațelor de Muncă. Noul Kishon de România tocmai a aterizat pe cerul cenușiu al presei de limbă română din Israel.
Uscățivul se oprește din citit. Privește la foaie, privește la mine. Își scoate ochelarii. Și atunci îmi adresează cea mai nemiloasă întrebare care i se poate pune unui tânăr aspirant la gloria publicistică .
– Dumneata , ai vreo meserie ?
Pe moment am simțit un burghiu in inimă . Nu eram obișnuit cu stilul acela de abordare foarte direct , fără menajamente . Astăzi însă când am cunoștință despre prăpastia dintre imaginea romantică a ziaristului și viața lui de zi cu zi in care uneori nu e plătit cu lunile de patroni care sunt convinși ca jurnalismul nu e o meserie , știu că atunci , uscățivul mi-a făcut un mare bine .
Viața merge înapoi 