Despre simboluri, fără nostalgie

Nu am să uit niciodată seara aceea . O  seară întunecoasă de iarnă. Eram elev in clasa a șasea . Cursurile le aveam   după amiaza .  În miercurea  aceea  ultima oră  era lecția de limba rusă.   Lecția stătea să se încheie , sunase de pauză ,  iar eu  sunt elev de serviciu pe clasă .  Printre atribuțiunile elevului de serviciu era și aceea de a șterge tabla  .  Alerg să ud buretele însă femeia de serviciu închisese deja toaleta . Voi șterge tabla iute cu buretele uscat  .Firicele albicioase de foste litere chirilice  , mi se preling pe haine . Chiar și în nări  simt miros de cretă.  Sunt pe la jumătate . Deodată  aud in spatele meu   – Tonul la cântec .  Sunt un pic derutat  , nu știu ce să fac ,  dar apoi mă gândesc că  Republica Socialistă  va ieși mai câștigată  dacă îi voi șterge tabla  pe primele versuri   și  o voi slăvi  în restul strofelor  . Un fel de diviziune  a muncii , cam naivă e adevărat  , dar ce poți să aștepți de la un copil de 12 ani  cu vocea în schimbare care are și un troleibuz de prins . Mai am un  Ia liubliu ucitelnik  în colțul  de jos a tablei și am terminat  . Am cam transpirat. Deja simt acreala cretei în gură . Îmi reiau locul în bancă chiar când intrăm in strofa a treia . Dar simt cum privirea tovarășei  e fixată pe mine . Nu prevestește nimic bun .

 

Gata. Terminăm de cântat . Unii deja se îndreaptă spre ușă . Nimeni nu pleacă  din clasă- anunță solemn tovarășa Brejnev   . Și acum elevul Schimmerling care ne-a sfidat, va cânta imnul   . Singur. Nu  am înțeles  pedeapsa . Cântatul imnului trebuia să fie un privilegiu , nu o osândă  .  Gura mi-a secat. Nu iese din ea nici un sunet .   Haide băiete – că ne apucă noaptea . Iar din starea aia de preplâns care mă cuprinsese   imnul suna groaznic de fals , mai fals chiar decât patriotismul de paradă al doamnei profesoare .

În acea seară am pierdut firobuzul . Si pe următoarele. Dar nu ăsta a fost cel mai dureros  lucru , ci  remarca  profesoarei că vocea mea  pițigăiată  profanase  un simbol național.

Țin minte pefect ziua aceea pentru că nu pot uita umilința .Era cu atât mai dureroasă cu cât  venea din partea cuiva care ar fi trebuit să înțeleagă că atunci când calci cu bocancii peste sufletul unui copil asta lasă urme.

Probabil că din acea zi   am detestat   cabotinismul  pe drept. Și limba rusă pe nedrept.

Scriu asta acum căci în urmă cu câteva zile  , in a doua mea patrie , la o demonstrație  contra guvernului   ,  o fată , studentă la asistență socială , protestând contra condițiilor de muncă ale asistenților sociali, s-a cățărat pe   candelabrul  cu șapte brațe din fața clădirii Parlamentului și  și-a scos sutienul .  Și iarăși au fost voci care au spus că ăsta e un afront , o terfelire a unui simbol ,  care dovedește că cei care demonstrează contra Raisului , nu sunt niște protestatari autentici ci  niște anarhiști stângiști .  De parcă problema principală a țării ar fi devenit, nu nepăsarea unui guvern opac  de 36 de miniștri  ci sânul dezgolit al unei fete .

Ba chiar unul dintre vârcolacii de serviciu, din partidul keisarului a spus  că fata ar trebui băgată la pușcărie  pentru  profanarea unui simbol național.

menora

Iar eu am simțit doar   un   gust uscat , acrișor   de cretă.

Când Bobby l-a întalnit pe Boris

Ciudat este că intr-un secol 20 atât de bogat în evenimente, au existat cu totul doar două meciuri ale secolului. Unul in șah și altul în box.

Despre meciul secolului la box știu doar că s-a disputat într-o junglă din Africa între doi oameni aspri  și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din duri  il chema Muhammad Ali iar pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman in a opta rundă . Nu ținusem cu nici unul  dar am citit apoi  cum  înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital să viziteze un copil bolnav de leucemie  căruia i-a promis   că va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, il va snopi în bătaie pe Foreman . La care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul dar măcar îl va întâlni pe Dumnezeu căruia îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun, că a fost prima oară , când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Iar unii dintre ei, zic chiar că  l-au văzut plângând.

In schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare . Se disputa, in 1972 ,  intre un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu .  Pe rusul cel cumpătat  îl chema Boris . Pe americanul cel excentric îl chema Bobby  . Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile  în alb și negru . Iar in scenariul pe care eu mi-l imaginasem, in plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie  albul și cine negrul , chiar dacă in presa oficială lucrurile stăteau exact invers . La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele  . La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După doua meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric,  mai era și genial.  Și atunci , la sfârșitul celei de-a șasea partide s-a produs ceva ce avea să-mi răstoarne harta de culori .  Pricepând că se află in fața unui geniu  , sovieticul Boris a făcut ceea ce nici un sportiv sovietic nu mai făcuse până atunci și din câte știu nici de atunci încolo. S-a ridicat în picioare și l-a aplaudat pe american  . Ulterior avea să fie sancționat cu vot de blam pentru asta . Dar pentru mine acel moment a fost o revelație. Înainte de a fi slujbașul Imperiului, Boris era om .

Meciul de 21 de runde avea să fie  câștigat de Bobby  , care l-a spulberat pe Boris , devenind atunci la 29 de ani, al doilea cel mai tânăr campion mondial din istoria șahului   . Însă  Boris, sovieticul, cel care câștigase atâtea meciuri in viața lui, a rămas in istoria sportului tocmai prin reacția la acea înfrângere . A dovedit că înțelepciunea e mai presus de orgoliu . Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Mai târziu cei doi, Boris Spassky și Bobby Fischer au devenit chiar prieteni. S-au reîntâlnit in 1992 când au rejucat meciul secolului din 72  , chiar în Iugoslavia cea aflată in prag de destrămare .

De aici însă destinele celor doi nonconformiști au apucat direcții diferite  . Între geniu și nebunie e un singur pas- a spus odată un om înțelept. Pas pe care Fischer l-a și făcut , nu o singură dată .  De la acel meci din 1992, a circulat  mai mult în diagonală. Anarhist, comunist , antisemit, antiamerican, adept al teoriei conspirațiilor, avea să se prăbușească in ridicol încet dar tot mai sigur . În mod ironic tocmai cel ce reprezentase in ochii multora spiritul liber al Americii avea să moară închistat în propriile sale dogme.  Când pe  numele său a fost emis un mandat de arestare , Boris- prietenul lui din 1972 , i-a scris președintelui SUA, cerând să fie arestat și el, închiși amândoi în aceeași celulă , care să fie dotată doar cu o tablă de șah .

Mai târziu Spassky, cel  ce s-a autoexilat în Franța scârbit de regimul sovietic , s-a reîntors în Rusia. Astăzi la 85 de ani este cel mai vârstnic campion mondial in viață . Se declară credincios ,  monarhist și naționalist,  dar nu putinist.  Își trăiește bătrânețile izolat, așa cum a fost și in anii de după acel meci din Reykjavik 1972, când regimul sovietic nu i-a putut ierta umilința . A trecut deja peste două accidente vasculare și sunt șanse bune ca într-o bună zi să-l reîntâlnească pe Bobby Fischer . Căci , povestește Spassky, șahul e un păcat destul de mare ca din pricina lui să ți se închidă Porțile Raiului . Si atunci , in contabilitatea Vieții de Apoi, rămâne doar opțiunea Iadului.  „Exista  două feluri de iad „-povestește Spassky, citând o glumă ,  „Iadul cel capitalist și iadul  socialist. Dacă , atunci când voi muri, Sfântul Petru mă va întreba in care din ele voi prefera să ard  , îi voi răspunde fără ezitare- in  cel socialist. Dacă va avea curiozitatea să vrea să afle și de ce am să-i răspund – Cunosc bine socialismul. Știu că in iadul socialist va exista o lipsă  acută de cazane. „

Excursii frizeristice

Tot așa cum cel ce analizează speciile de păsări se numește ornitolog iar cel ce studiază speciile de animale se cheamă zoolog, eu m-am făcut turistolog.  Adica analizez speciile de turiști , mai ales acele specii care ajung in România .

Am identificat mai multe categorii ce  se diferențează intre ele mai ales prin  locurile  in care habitează  . Astfel am descoperit   liliacul de cazino. Este o subspecie care  trăiește în peșterile din Calea Victoriei și e activă mai ales noaptea când  se hrănește cu jetoane . Ii recunoști ușor pe liliecii de cazino pe drumul de costișe ce duce către aeroport   la intoarcere când se jură   că niciodată  n-o să le mai fâlfâie  aripile prin  vreun cazinou . Asta până la următoarea leafă căci liliacul  de cazinou e un mamifer cu  brațe lungi și memorie scurtă , spre marea bucurie a dealerilor  .

Există apoi iepurele  de lupanare. In ultima vreme Bucureștiul a devenit  un fel de Paris minus  romantica sau un fel de Amsterdam minus  felinarele . Dar fetițele dulci (si nu prea scumpe ) din București constituie o  atracție pentru rozătoarele ierbivore  participante la petrecerile  de absolvire a burlăciei care pot astfel gusta din plăcerile unei ultime împerecheri cu o frumoasă iepuroaică de Dâmbovița  .

O altă categorie, destul de răspândită sunt  ogarii de mall. Aceștia sunt  niște animale de companie  de mult domesticite   ,   care își însoțesc  femelele la cumpărături    și  le păzesc   in timp ce ele adulmecă următoarea pradă   . Crocodilii de Terme, sunt niște reptile  complet  inofensive  care viețuiesc in păduri tropicale,  și  se mișcă în jurul unui șezlong pe care se rostogolesc leneș de pe burtă pe spate .

  O altă specie interesantă este   cocostârcul de munte. Trăiesc izolați dar uneori se adună și in turme pe două sau patru  roți  . Sunt frecvenți mai ales in zonele șoselelor alpine – Transalpina sau  Transfăgărășanul   .  Tot din categoria carnivorelor face parte și  mistrețul  de restaurant   . Mistrețul de restaurant  este o categorie aparte de turist care are un intestin subțire suficient de gros ca să incapă in el   o duzină de sarmale  și  o cantitate nelimitată de mititei   .  

În afară de turismul de faună , mai  există și turismul  dendrologic  alcătuit din acei arbori de mult  dislocați  care vin să iși cunoască rădăcinile  .  În ultimul timp a luat avânt un nou gen de turism care face ravagii  printre turiste – turismul coafezic  .  Saloanele de infrumusețare sunt pline și  toată lumea e mulțumita mai ales doamnele care vin   Angela Merkel și pleacă    Ariana Grande.

 Eu am extins acest concept și la bărbați . Așa a apărut turismul frizeristic . E o specie nouă de turist pe cale de apariție . Conceptul e simplu. Plătești o excursie și primești o tunsoare bonus . E și rentabil . Prețul unui tuns in vest poate ajunge până la 25 de euro . Nici un cap nu valorează  atat . Pentru ca să-ți poată lua atâția bani pe un tuns frizerii din Vest  s-au șmecherit. Își spun acum hair-designer și  nu te mai primesc fără programare.   Bătrânul meu frizer din Timișoara nu cunoaște șmecheriile astea și mă tunde  cu 20 de lei , ca pe vremuri .  

  Doar că de data asta de cum am intrat în frizeria din colț  mi-am dat seama că am dat de bucluc  . Bătrânul meu frizer nu mai era. Pusese briciul in cui în vremea pandemiei. Ii luase locul unul tânăr , plin de tatuaje și cu un barbișon de țap care nu prevestea nimic bun   . Din difuzor se auzea un fel de tehno amestecat cu rap .

-Ia spuneți . Cum vă tund ?

–  Cum vreți dumneavoastră – incerc eu mutarea de deschidere , dar el mă privește complet nemulțumit de raspuns  .

-Dumneavoastră sunteți clientul .

Are dreptate. Nu pot arăta atâta indiferență față de podoaba mea capilară .  

-După ultima modă . Cum l-ați tunde  pe Brad Pitt .

Băiatul nu are timp de glume. Unde  sunt eu și unde e Brad .  

-Doi centimetri ! – zice el hotărât. Vă tund la doi centimetri .

De data asta e rândul meu să fiu in dubii . Ce inseamnă doi centimetri ? Cat e asta ? De unde pâna unde  se măsoară  ? Imi ia sau   imi  lasă? Am nevoie de precizări .

-Doi centimetri  ? – repet intrebarea

Omul crede ca nu prea cunosc unitățile de măsură așa că imi arată două degete împreunate.

-Cum vine asta  pe cap ??  ! – intreb cam buimăcit

Dar omul s-a cam edificat  . Sunt un caz pierdut pentru stilistica frizeristică  .

-De unde sunteți , că nu prea știți românește ? – intreabă dar și concluzionează in același timp și se pune minuțios pe treabă . Muzica techno-rap care duduie  din difuzoare intră armonios in  capul meu care începe să semene tot mai mult cu  capul unei  alpace  .

Până la urmă m-a tuns tot cum a vrut el. N-a ieșit Brad Pitt dar a ieșit oleacă de  Rod Stewart.  

Data viitoare mă duc tot la el . Dar de data asta am să vin cu lecția învățată  . Trebuie  să-i demonstrez că nu am uitat românește dar mai ales că știu toate stilurile de tuns la ultima modă   . Si dacă o să vrea am să i le și cânt . !

Alpacă de pămătuf – specie nouă pe cale de apariție

Despre dârzenie

Dacă există vreun domeniu in care m-am perfecționat în ultima săptămână el este geografia. În special geografia emisferei estice . De unde până acum nu știam unde este Harkovul iar Donețk era pentru mine doar numele unei echipe de fotbal , am ajuns acum să mă scol in fiecare dimineață cu ochii pe telefon ca să văd dacă Ucraina mai trăiește ori a sucombat în timpul nopții.

 Caut o explicație pentru cele ce se întâmplă și pentru că nu sunt în stare sa o găsesc singur îmi întreb colegii de serviciu mai tineri, originari din spațiul ex-sovietic. Unii gângăvesc ceva dar cei mai mulți ridică din umeri. Îmi dau seama că e nedrept aproape indecent să am pretenția ca acești softiști fragezi să-mi poată explica comportamentul șarpelui cărămiziu. Generația Z nu are cum să înțeleagă fundamentul gândirii unui fost ofițer KGB , ancorat inca puternic in mentalitatea Războiului Rece . Și atunci încerc să-mi explic singur prin perspectiva amintirilor din copilărie când golanul clasei ne fura mâncarea din geantă și când era întrebat  de ce o face el răspundea – Pentru că pot.

 Această agresiune nu s-a născut ieri, nici in urmă cu o săptămâna , deși ea ne-a surprins pe toți. Ea s-a născut încă din 2014 atunci când țarul  a ocupat Crimeea și nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de o peninsulă fără mare importanță strategică , in 2016  când a bombardat orașe din Siria și iarăși nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de niște sirieni amărâți . Apoi , cum pofta vine mâncând,  și-a mai asasinat ori întemnițat niște opozanți  si iarăși a văzut că nimeni nu protestează pentru că gazul natural e scump . Și așa cum zice vorba din bătrâni  dacă ii dai nas lui Ivan el se suie pe divan, chiar dacă divanul e de acum toată casa iar pe Ivan îl cheamă  Vladimir.

Dar acest conflict a scos la lumină un cuvânt prăfuit din podul Dicționarului Explicativ al limbii române. Cuvântul este Dârzenie, sora mai mare a curajului . Dârzenia nu ține de cantitatea de mușchi pe care o ai , nu se învață din manuale  și se află exact acolo  unde te aștepți mai puțin. Am găsit-o  pe fața presedintelui ucrainean care , atunci când i s-a propus să părăsească Kievul a spus memorabila frază- Eu am nevoie de muniție, nu de taxi . Sincer , am serioase dubii că el chiar știe să mânuiască un aruncător de grenade dar acela a fost momentul care l-a transformat pe Zelenski omul in Zelenski simbolul. Din acest simbol își trage azi seva un întreg popor . Și nici o armată din lume nu are șanse de reușită in fața unui simbol care vine din inimă , nici măcar Armata Roșie cu a sa divizie de tancuri.

  Dar am întâlnit dârzenia  nu doar în Ucraina. Am întâlnit-o și in Rusia. La acea bătrânică de 86 de ani- trăitoare deja sub trei dictaturi –  ieșită să demonstreze împotriva tiraniei și a morții fără sens. Bătrânica aceea- supraviețuitoare a asaltului Leningradului- știe mai bine ca oricine ce înseamnă suferința . Dârzenia am intâlnit-o și pe fața acelei femei aprige și tăcute  din metroul din Moscova,  îmbrăcata în culorile naționale ale Ucrainei . Dârzenia am găsit-o și in vorbele marilor scriitori umaniști ruși- Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihael Șișkin. Și nu am întâlnit-o din păcate la nici unul din aghiotanții lui Putin , cu kilograme de decorații pe piept dar cu coaie de mărimea unei mărgele, care atunci când vor fi puși să dea socoteală  la tribunalul din Haga sau din alt oraș vor spune că ei doar au executat niște ordine.

Acest război- ne învață Yuval Harari – va induce și o schimbare a percepțiilor noastre politice împărțite in mod tradițional intre conservatori și progresiști, intre patrioți și liberali . Acest conflict  demonstrează că poți fi deopotrivă si liberal și patriot, așa cum ne-o arată  azi marea majoritate a ucrainienilor . Poate că aceasta ne va influența preferințele electorale viitoare  si vom ști să deosebim intre  patriotism și  populism pe de o parte , intre  liberalism și  chinuitoarea  corectitudine politică de cealaltă .

Și in ultimul rând , pe mine m-a mai învățat încă un lucru. Că nu e o idee atât de rea reintroducerea serviciului militar obligatoriu in Europa. Atâta timp cât cei care o vor gospodări știu că oamenii sunt diferiți iar armata nu înseamnă doar bătălia cu pușca la ochi și baioneta intre dinți. O armată modernă nu este compusă doar din luptători stil Rambo . Ea are nevoie si de medici, de sanitari, de specialiști IT , de tehnicieni, de logiști. Armata este opusul societății individualiste care am devenit , căci ea te învață că depinzi și de alții . Armata este despre camaraderie. Despre curaj si despre patriotism. Cel real, nu cel pe care îl inventează politicienii. Și , scuzați cuvântul care părea desuet până mai ieri – este și  despre dârzenie.

Viața din sticlă

Nu fuseseră doar colegi, fuseseră chiar prieteni, ceea ce însemna o treaptă superioară a colegialității, studenți  in secția   aceea cu nume englezesc  de pe  vremea când IT-ul era doar in scutece  și scopul absolvenților  nu era un salariu de cinci cifre la  absolvire ci doar o  slujbă într-un oraș pe unde trece trenul . Erau și o grupă sudată, bine zincată termic cu amintiri rezistente care nu rugineau , nu aveau cum să ruginească   căci ele se născuseră  in timpuri aspre , in armată  , se maturizasera  în sălile de clasă   și își trăiseră momentele de glorie  la chefuri  in cămin ori  pe câmpul de luptă de la berăria de lângă facultate după vreun examen  . Si chiar și atunci când motivele  începuseră incet-incet sa se diminueze , când gongul final al tinereții lor se pregătea să sune , ei tot mai  căutau   motive care să-i aducă laolaltă   . Își știau bine zilele de naștere , nu aveau nevoie de facebook  ca să le amintească  , existau chefurile unde întotdeauna se  cânta  Cine-i născut in ianuarie – și se ridicau fiecare pe rând  până la Cine-i născut la 7 luni când se ridicau toți  iar   la Cine ar mai vrea să se nască nici nu mai trebuiau să se ridice, erau deja in picioare, unii se cam clătinau deja de  la  pălinca aia ardelenească tare care-i ardea la stomac .

Si în perioadele când nu erau  zile de naștere existau  întotdeauna pe  stand-by zilele de nume. Fiecare  aparținea unui sfânt care il veghea și in onoarea căruia se cuvenea să bea o dușcă   . Si atunci când sfinții cei mari s-au sfârșit i-au luat ei la rând pe sfinții cei mici.  Si când s-au sfârșit si ei , atunci au inventat  tot felul de sfinți ori de sfinte . Calendarul ortodox  era maleabil , putea primi orice , chiar și  niște sfinte  ezoterice ca  Sfânta Felicia sau  Sfânta Celesta , un bun  prilej  de a mai  închina un pahar în cinstea frumoaselor și neprihănitelor lor  colege . Iar  pe la capătul calendarului  era sau poate inventaseră ei o sfântă care purta numele șefei lor de grupă , cea mai sfântă dintre toate . Pentru ea au închinat chiar o sticlă întreagă de vin albanez ,  după care l-au trimis pe el să-i ducă sticla aceea de vin , suprema ofrandă a admirației lor pentru ea.

El s-a achitat bucuros de datorie, era un ultim prilej sa-și mai viziteze o dată șefa de grupă in perioada când cursurile se terminaseră, toți erau ocupați cu susținerea proiectelor de diplomă .  Nu-i putea duce sticla goală așa că a adăugat la ea o scrisorică  din mapa lui de scrisori Doina in care le-a prevăzut viețile . Ea i-a pregătit o cafea turcească la ibric ,  nici nu l-a mai întrebat cât zahăr dorește , știa deja , in anii ăștia se crease intre ei o intimitate greu de povestit și la fel de greu de explicat. Si la final  voise sa-i ghicească in zațul de cafea, așa cum făcea ea de obicei, dar el ii spusese, nu , am ghicit eu mai înainte si scoase din buzunar foaia de hârtie galbenă cu scrisul lui dezlânat și o îndesă in sticla cu gât lung și subțire , uite asta e o profeție  nu pe o luna, nici pe două ,  ci pe 35 de ani si nu doar despre tine ci despre noi toți . A îndemnat-o ca atunci când va merge la mare  in primul ei concediu de ingineră să arunce sticla in valuri , poate  peste ani o va găsi vreun pescar turc sau un copil român și va afla cum trăiseră  ei  în urmă cu mult timp .

Apoi a trecut peste ei viața , ea si-a uitat promisiunea si nici  nu a mai ajuns la mare așa că sticla aceea cu gât lung s-a transformat  într-o capsulă a timpului ținută in debara  și pe care o ștergea de praf doar atunci  când era nevoită să-și împacheteze viața in cutii de carton și să se mute  .

 Și apoi  peste vreo  35 de ani i-a chemat Gicu,  să meargă pe Clisura Dunării intr-o excursie spontană   .La început a ezitat , n-a prea vrut să se ducă, nici nu prea știa despre ce vor vorbi, nici starea ei de spirit nu era prea grozavă , viața o izbise de ziduri, pe unele le trecuse in altele se sfărâmase. S-a dus totuși mai mult din curiozitate , a luat cu ea și sticla , avea să fie puntea care le va lega viețile de atunci cu cele de acum .  S-au revăzut , s-au  îmbrățișat îndelung , apoi s-au așezat  la masa aceea lungă de lemn cu un pahar de mojitos în față . Gicu le preparase o saramură demențială iar ea  își privea prietenii un pic încărunțiți , ii privea și zâmbea. Viața fiecăruia era mai buna decât viața din sticlă , prietenul acela greșise previziunile ,  in sticlă era încă comunism , ei  erau planificați să stea  la bloc , mici inginerași in fabrici de provincie, dar aici in afara bulei ei își trăiau viețile chiar și așa imperfecte in relativă libertate și   cultivau răsaduri de roșii în casele de la țară    . Colegul ăla care le scrisese  viețile  făcuse o eroare de calcul, așa cum se mai întâmpla uneori  la lucrările de laborator  când ignori    un parametru și-ți ies rezultatele aiurea. De fapt el   nesocotise chiar doi parametri, , nu prevăzuse revoluția  care începuse chiar din orașul lor vis-a-vis de casa Feliciei si nici  nu prevăzuse  revoluția digitală care făcuse ca  mesajele să nu mai fie depozitate în sticle ci pe servere în cloudul băieților de la Twitter .

Chiar și viața ei o greșise  , o măritase cu un secretar de partid care o adora și o ducea in fiecare an două săptămâni la mare la Neptun , pe când in realitate viața ei amoroasă era pe butuci. Dar acuma știa deja că viața amoroasă nu este chiar viața însăși ci doar o anexă a ei așa ca un buzunar secundar la un costum, in care croiala e prietenia.  Si cum stătea ea așa la masă cu prietenii ei , deși acum nu sărbătoreau nici o sfântă , nu mai aveau nevoie de sfinți ca să fie împreună pentru că terminaseră cu păcatele , se simțea iarăși tânără , se simțea iarăși frumoasă, se simțea printre ai ei. Cu o mișcare ușoară , abandonă  sticla din mână  ii dădu drumul in Dunăre,  poate  peste ani o va găsi vreun contrabandist de țigări sârb sau mai bine un copil din Orșova și va afla cum își imaginaseră ei viețile odată . Ea putea în sfârșit să se elibereze de trecut .  De- acum simțea că trăiește cu adevărat.

Bar Mitzvah cu Tanti Rașela

Am 13 ani și îmi verific în fiecare zi cutia poștală. Aștept o scrisoare foarte importantă . De la o doamnă din America pe nume Rașela Welch.  Am  invitat-o să participe   la Bar Mitzvah mea .  Poate că nu știți ce e aceea o Bar Mitzvah ? Nici eu nu am știut până ce  mi-a explicat nenea Herbert   . Nenea Herbert e tutorele pe care părinții mei l-au rugat ca să mă pregătească in vederea ceremoniei . Mi-a zis că e un fel de examen de maturitate . ” Vei urca la amvon în sinagogă și vei citi un pasaj din Tora. Apoi il vei interpreta. La sfârșit, înainte de cadouri , o să primești cele șapte binecuvântări . Prima binecuvântare e întotdeauna de la părinți. Apoi de la rudele mai apropiate ori mai îndepărtate și de la învățații obștii . Ultima binecuvântare , a șaptea, e de la o persoană pe care o vei alege tu. Căci asta înseamnă de fapt maturitatea . Libertatea de a face alegeri. „Si spunând asta mi-a întins o carte învăluită in coperți de piele si mi-a explicat că acela e  Vechiul Testament , cea mai citită carte a lumii .

 Erau zile de relativă destindere in urbea noastră   , la Capitol rula filmul Cei trei mușchetari cu Oliver Reed și diavolița aceea cu buze senzuale și decolteu generos de care eram indrăgostiți toți băieții din clasă, din școală poate din tot cartierul – Rachel Welch  , iar eu stăteam in casă și studiam Biblia  . Nu era genul de literatură care să mă atragă . Avraham, Yitzhak si Yaakov nu semănau cu  Athos, Porthos si Aramis   și nici Moise nu era Captain Nemo .  Mai erau și personajele feminine. Miriam cea complicată, Lea, cu vederea subțire  și sora ei , cu un nume duios și cunoscut -si nenea Herbert zâmbește șăgalnic . Rachel . „Ca Rachel Welch ??!!” – zic, trezit dintr-o lungă hibernare . „Exact . Ca Rașela Welch .  Si să știi că și ea e , da și ea e … înțelegi tu

 Amărăciunea prelungitelor zile de studiu mi s-a transformat pe loc  in bucuria de a afla că m-am născut intr-o religie atît de minunată căreia ii aparținea și Doamna Rașela Welch . I-am scris imediat . Peste câteva zile voi intra in fascinanta lume a adulților prin pericopa care poartă numele tău. Mi-aș dori să-mi fii alături la cea de-a șaptea binecuvântare .

********************************************************

Am 14 ani. După tradiția iudaică sunt deja adult și mă pot confrunta cu crudul adevăr  pe care l-am aflat intâmplător din revista Cinema . Rașela Welch nu e…  . După buletin o cheamă Raquel Tejada si e de-a lor. Dintr-o familie de focoși mexicani . Poate că de aceea nici nu mi-a răspuns la scrisoare . Poate că de aceea nu mi-a trimis binecuvântarea . Iar cât despre Bar Mitzvah   ? Nu  s-a mai ținut. Probabil ai mei au ajuns la concluzia că nu dă bine să fii văzut ieșind dintr-o sinagogă in acei ani .  Sincer , nu mi-a părut rău . Fără Rașela Welch toată tărășenia nu mai avea nici un farmec .

 

Scrisoare pentru domnul andrei crăciun

Domnule Andrei Crăciun intr-una din ședințele cursului dumneavoastră , m-ați întrebat de ce scriu . Această întrebare, recunosc, mi-a dat prilejul unei destul de temerare introspecții.

Aș putea spune că scriu pentru că încerc sa fac lumea mai bună dar asta ar fi o copilărie. Nici un scriitor de fapt nu a schimbat lumea, iar acei puțini care au încercat , intrând in politică, au eșuat lamentabil.

Aș putea să vă spun că scriu  pentru ca să-mi decantez obsesiile . Dar ăsta s-ar putea face și la un psiholog . Si in fond nu s-a demonstrat nicăieri că terapia prin scris ar fi mai eficientă decât divanul psihoterapeutului .

Aș putea să vă spun că scriu dintr-o iluzie. Iluzia că aș putea răsturna legile fizicii ca să-l bat pe umăr pe șugubățul de Einstein si să-i spun   că  timpul nu e doar relativ ci și reversibil. Iar în reversibilitatea timpului viața poate curge  înapoi  și iubita  din liceu ori din facultate nu mai este acea  strălucitoare  ruină de la ultima  întâlnire ,  ci redevine frumusețea  blondă cu ochii mari și picioare zvelte de care ne-am îndrăgostit odată . Iar undeva  spre capătul  rolei ,in acest amețitor playback  literar   poate că pe la pagina 270  am putea face în așa fel ca ea să se  îndrăgostească   îndărăt , dar atunci ar ieși doar o carte proastă . Căci marile iubiri trebuie sa rămână  neîmplinite . Ce s-ar fi ales de dramaturgia universala dacă Romeo și Julieta in loc să ia cupa de otravă ar fi luat drumul către Sfatul Popular din Verona ? Sau cum ar fi evoluat literatura română dacă Eminescu ar fi devenit  un familist convins care și-ar fi trăit îndestularea unei bătrâneți liniștite la țară, alături de doamna Veronica Micle și  in loc de  Scrisoarea a treia ar fi scris doar declarații la fisc ori la ANAF.

Realitatea este că scriu   pentru că ați avut amabilitatea de a mă invăța că  in ranița unui diletant in ale scrisului nu trebuie să stea  neapărat pana lui Victor Hugo . Nici un  scriitor începător nu  va deveni un Cehov  sau  un Balzac. Nu  are cum ,  căci aceștia sunt unici. Dar este perfect in regulă să sa fii și un scriitor mediocru atâta timp cât ești sincer cu tine însuți. Si atâta timp cât vei respecta principiul fundamental al literaturii -enunțat de un băiat american pe nume Kurt Vonnegut- Scrie în așa fel încât cititorul să nu simtă că și-a pierdut vremea citindu-te .

Dar  chiar și un scriitor mediocru trebuie să fie mai  întâi de toate  un bun cititor . Unul  care a străbătut in prealabil Tunelul lui Ernesto Sabato , ori a călătorit intr-un vagon aglomerat  de la Moscova la Petușki   . Călătorie la capătul căreia nu se află nimic in afara câtorva sticle de votcă goale . Însă   nimeni nu  va descrie niciodată   călătoriile   cu trenul mai bine decât  o fac  scriitorii ruși .

Si in fine scriu  pentru că am învățat că literatura nu se scrie nici cu inima, nici cu sufletul ci mai ales cu  simțurile . Acel simț al candorii care l-a făcut pe Mihail Sebastian să se indrăgostească iremediabil și definitiv de jucăușa , frivola, Leny Caller si sa scrie pentru ea Jocul de-a vacanța și poate că i-ar mai fi scris și altele dacă nu ar fi sfârșit absurd și inutil sub roțile unui  camion condus de un șofer rus beat . Vorba unui prieten- „Pot să-i iert pe ruși că ne-au adus comunismul dar nu pot să-i iert că ni l-au luat pe Sebastian” .Sau acel simț al observației care îl făcea pe  Amos Oz  sa-și folosească timpul petrecut in săli de așteptare   , privind oamenii din jur , mai ales pe cei invizibili cum era acel  bătrân  inginer  sovietic care deretica mesele in Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv .   Iar  când era întrebat  dacă nu își regretă emigrarea , acel fost inginer  , Igor sau Boris sau Efim răspundea invariabil – Nu – căci aici sunt acasă , iar marele Amos Oz simțea acea ușurătate a  ființei a lui Kundera , pentru că spiritele mari se întâlnesc , asa cum si eu ,domnule Crăciun am fost atins de povestea unui prieten de-al dumneavoastră , care scria despre o mare dragoste nu pentru o fată, nici pentru o idee ci pentru o banală sticlă de Pepsi, dragoste pe care am priceput-o imediat , căci pentru noi,  generația de dinainte de 89 ,  fericirea  avea imaginea unei perechi de blugi și gustul unei sticle  de Pepsi .

Pentru acestea si incă pentru altele, m-am hotărât să scriu.

În speranța că voi putea într-o zi deveni un scriitor mediocru.

Cu stimă

Romeo și Julieta- versiunea modernă

Toți cei din jur  știau că sunt făcuți să fie împreună . Că împărtășesc același destin . Se cunoscuseră demult , intr-o vară , în urma cu 21 de ani. El avea doar 13 ani pe atunci, ea avea ceva mai mult. Inițiativa a avut-o ea . Îi plăcea felul lui de a fi, o atrăgeau slalomurile lui, o cucereau fentele cu care-și culca adversarii la pământ . L-a invitat să vină să o vadă doar așa pentru o zi , la un pahar de ciocolată caldă . El a venit și  a rămas . De atunci când pronunțai numele lui , pronunțai automat și numele ei. Și invers. Au ajuns împreună pe culmile gloriei. Copiii și maturi din toată lumea purtau veșmintele ei cu numele lui pe tricou . Alcătuiau o pereche mai romantică decât Felix si Otilia, mai faimoasă decât Antoniu și Cleopatra, mai celebră decât David și Victoria Beckam . …Si tocmai atunci s-a produs ruptura . Motivul adevărat  era atât de complicat încât nu l-a înțeles intru totul  nici spectatorii și nici chiar dramaturgul . În tot cazul ea l-a anunțat că il iubește în continuare dar nu mai pot fi împreună căci tatăl ei se împotrivește , iar el a ieșit pe balcon unde a întrunit o conferință de presă  .  Corul cântă versuri triste , el izbucnește în plâns , după care mai privește încă odată, ultima dată la portretul ei și declară ferm că deși  Capuleții  nu-l mai vor , el pe ea o va iubi până la moarte  . Aplauze furtunoase. Cortina . Fine del primo tempo .  

 

Povestea s-ar fi terminat aici dacă nu ar fi intervenit contele de Paris  . Contele cel bogat il curtase mai de demult, dar fusese respins de fiecare dată . Simțea că acum e momentul să-și incerce din nou șansa  . L-a invitat  la vila fastuoasă a protectorului sau, emirul din Qatar. Acolo l-a servit cu bunătăți  si l-a  ademenit cu vorbe meșteșugite. I-a spus că îl dorește fierbinte . A încercat   să-l și sărute . El are remușcări. Dacă nu voi putea fi cu Julieta Barcelona, nu voi fi cu nimeni altcineva. Din buzunarul de la veston scoate un pumnal. Drama atinge  apogeul. O doamnă din stal scoate un țipăt. O altă doamnă din loja principală leșină.  Lama pumnalului strălucește in lumina oarbă a scenei. Peste câteva secunde , el Romeo si-l  va implânta până la plăsele, supremul sacrificiu . Vai nu, strigă corul . O , VINO ,NOAPTE BUNĂ FERMECATĂ / DĂ-MI PE ROMEO AL MEU ȘI CÂND EL VA MURI TU SĂ FACI MII DE STELE/ DIN TRUPUL LUI  . Dar ce văd eu acolo ?  Nu  e un pumnal lama aceea . E penița unui stilou Montblanc cu care pedant Romeo semneaza contractul de sute de milioane de euro . Contele Paris scoate fiola care spre deosebire de Shakespeare nu  conține nici ea otravă ci un vin de Xeres cu care ciocnesc adălmașul . Contractul a fost parafat  . Iar apoi  Romeo Messi  și contele de  Paris pleacă braț la braț către balul organizat în cinstea lor pe arena prinților in timp ce mașiniștii și lucrătorii de scenă trag cortina. Aplauze moderate !

 Iar în timp ce ne indreptăm spre ieșire un domn exprimă cu voce tare ceea ce simțim toți

 Nici tragediile nu mai sunt ce au fost !

Poveste de vară

Un francez gentilom  ,pe nume Paul Valery  spunea odată că realitatea e doar un caz particular al ficțiunii.

In clasa lor   de-a  doispea erau 36 de elevi , intre care se nimeriseră să fie  18 băieți si 18 fete.  În liceul acela de mate-fizică unde totul era ordonat  asta nici măcar nu constituia o știre .Și chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt dacă  imediat după examenul de bacalaureat  nu s-ar fi  organizat  banchetul  de absolvire . La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci    . Încă nu se inventaseră rânduielile  astea noi că se potrivește   și  băiat cu băiat ori fată cu  fată.  Si atunci  în pragul banchetului chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică  și au inceput să-și privească colegele cu oarece interes . Stiau ei că fetele bune se dau repede. Si cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau . Căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța  în  manuale  . 

 Iustin  pusese ochii pe Iulia. Erau si apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește . Un fel de zodiac   pe litere . Iulia avea de toate. Era și  frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea  îndepărta băieții însă nu in cazul Iuliei căci ea avea  o inteligență calmă și  neamenințătoare  . Chiar și profa  de chimie care  mereu îi bășcălea pe  toți  și  nu-i mai scotea din 2 sau 3 de-i punea la corigență să-i doteze laboratorul , se purta deosebit  cu Iulia . Era cea mai bună la  chimie  din clasă , poate chiar din toată școala .  Nu era de mirare căci se pregătea de Medicină .  Iustin își făcuse un plan . O să o invite la cofetăria aceea cu nume de floare din orașul lor și acolo intre o lămâiță și un doboș îi va pune intrebarea capitală – Vrei să fii perechea mea la banchet ? Dacă il va refuza va rămâne cu gustul acru de lămâiță. Dar dacă va accepta va simți la plecare gustul dulce al glazurii de la Doboș . 

   Amânase invitația până spre sfârșitul zilei căci incă  se lupta încă cu sine însuși  . Iar  din toate  luptele pe care e nevoit să le poarte omul  , lupta cu sinele e cea mai grea .  Doar că atunci în ultima pauză, dinainte de ora de tehnologie, când tocmai crezuse că se biruise  ,    il auzi pe Narcis – craiul clasei-  lăudându-se  că a invitat-o la banchet  pe Iulia  și ea acceptase  . Însă banchetul va fi doar preludiul – zise Narcis șmecherește . Și spunând asta, scoase din buzunarul de la uniformă niște chestii din alea împachetate în celofan și pe care le vindeau sârbii în piață doar atunci când erau siguri că nu-i nici un milițian prin preajmă   .    Iustin nu știa exact ce sunt chestiile alea rotunde dar simți cum   i se urcă sângele la creier  . Dacă nu ar fi fost oameni în jur l-ar fi luat pe Narcis ăsta și l-ar fi izbit  cu capul de  zid .

Iustin s-a dus singur la banchet . Din cauza lui de partea cealaltă , o fată a trebuit să meargă și ea singură dar Iustin nu se mai simțea răspunzător pentru  simetria școlii  . Era de-acum absolvent  ,  cu bacul luat , putea să  se elibereze de reguli . De cum a ajuns la petrecere   s-a așezat pe un scaun cât mai aproape de perete, asta îi dădea siguranță . Lângă el nu s-a mai așezat nimeni.  Câțva  se bâțâiau haotic  pe  ringul de dans   , alții  explorau sticlele de tărie la bufet  iar pe aleea întunecoasă din spatele clubului  pachete de hormoni ținute în frâu  de prea multă vreme , dădeau în clocot .  Tibi Drăgan – băiatul cu stația și cu geamantane pline  de muzică   , avea experiență . Când vedea că se cam golește  ringul ,  punea un Boney M săltăreț , ceva cu – Hurrah, Hurrah- It’s a holliday     . Când vedea că s-a făcut  prea plin  și stă să se reverse băga un  Ti Amo languros , numai bun pentru pipăială  și atunci ăștia singuratici se retrăgeau cuminți  in ungherele lor   . 

Iustin nu participa la tot acest flux și reflux . În lumea lui interioară el nici nu era acolo . Se  vedea  undeva la mare într-un sat de pescari scriind poezii pe care i le dedica  Iuliei  . Era tare frumoasă Iulia în iulie. Ea era frumoasă și in august ori in ianuarie dar cea mai frumoasă era  in iulie probabil că de aia i-au și pus părinții numele ăsta . Iustin avea pasiunea  poeziei , publicase deja la un cenaclu . Dar în sinea lui el știa că e doar un poet mediocru. Poeții buni sunt duri. Bacovia a fost un dur , Baudelaire a fost un dur , Eminescu a fost  nemuritor și rece. Iar el era blând , iar un blând nu va deveni niciodată un mare poet . Maximum va deveni un poet  nefericit, din aceia de care e plină lumea  .  Iar  ele, fetele dintr-a 12-a nu aveau loc pentru nefericire. Acum dansau  în draci cu toți fericiții clasei . Iustin știa că altă ocazie de a mai fi impreună cu Iulia nu va mai avea căci  ea va fi de acum prinsă în caznele admiterii . Pe atunci se intra greu la orice facultate dar la Medicină se intra cel mai greu. Norma de petreceri a Iuliei  era foarte limitată . De fapt era banchetul și atât  . Voia deja să se dea bătut și să meargă acasă .

Spre dimineață îl văzu însă pe Narcis,  prăbușit  peste o sticlă de rom cubanez, pe trei sferturi goală. Atunci a înțeles Iustin că misiunea lui încă nu se încheiase.  

I s-a părut cumva firesc  să-i  propună Iuliei să o conducă  până acasă. Au ieșit împreună fără să-și mai ia rămas bun de la ceilalți  . Iustin mergea la câțva pași in urma Iuliei și ii privea taiorul roșu, elegant, comandă specială de la Casa De Mode.  Pe drum ar fi vrut să-i spună că dacă nu i-ar fi fost teamă de gustul  de lămâiță , poate ar fi mers împreună  la banchet. Dar în loc de asta a intrebat-o ce regretă cel mai mult din toți anii ăștia de liceu. Și ea  i-a spus că ea din tot liceul ăsta cel mai mult regretă două lucruri . Că n-a învățat să patineze și că nu cunoscuse iubire de băiat   . Iustin i-a răspuns  că nici el nu știe să patineze dar că ar plimba-o bucuros cu sania odată . Iulia l-a privit intrucatva  mirată . Ce-i veni acum , sanie în plină vară dar Iustin poetul  ar fi vrut sa-i spună cu asta că el spera  ca prietenia lor să țină măcar  până la iarnă  . Au ajuns acasă  . Iulia l-a invitat sa intre în casă . Domnul profesor i-a întins mâma ca unui om mare și i-a mulțumit că a protejat-o . Nici nu i-a întrebat nimic despre Narcis .

Apoi peste ei doi a trecut viața  .Uneori cu evantaiul, alteori cu buldozerul  . Iustin a plecat din țară și s-a stabilit tocmai la Paris.  Destinul sălăsluiește doar în marile orașe – credea  el. Cu diploma lui de economist a  devenit consultant în sistemul bancar . O slujbă bine plătită. A schimbat poezia literelor cu proza cifrelor, spre bucuria familiei. Iulia a rămas mai departe în țară să ingrijească de domnul profesor și de zecile  de pacienți  care-i frecventau cabinetul pe care îl deschisese după absolvire .  Ambii au cunoscut iubirea . Ambii au cunoscut despărțirea . Amândoi au pierdut pe cineva drag , aproape în același timp. La întâlnirile de absolvire nu a mai venit niciunul .  Iustin s-a refugiat în fotbal , căci locuia  aproape de stadionul lui Paris Saint Germain care avea să-i devină marea  iubire.  Iulia s-a refugiat în muncă .

Și a venit anul pandemiei. Intâlnirea aniversară din acel an s-a organizat pe zoom. Statul prea îndelungat în casă l-a făcut pe Iustin să vrea sa-și reintâlnească colegii. Printre cubulețe a căutat-o pe Iulia  .  Nu era . După intâlnire a sunat-o pe Dana, fosta ei colegă de bancă din liceu , care  i-a spus că Iulia nu are încredere în tehnologia asta de la distanță. Pe om trebuie să-l vezi la față , să-i asculți  inima, să-i citești sufletul , așa e în meserie și așa trebuie să fie și in viață. Atunci Iustin a decis că trebuie neapărat să o vadă.

Și-au dat întâlnire la o cofetărie din oraș . Cofetăria nu mai avea nume de floare și de fapt nici nu era era chiar cofetărie ci o cafenea cu nume italienesc .   Nu au mai comandat Doboș că erau amândoi la dietă  iar in loc de lămâiță au luat  un capucino latte și un nectar de piersici. S-au așezat  la o masă mai la stradă   si au inceput să  alunece în trecut  .Și cum se adânceau mai mult in vorbe simțeau  că anii ăștia mulți care trecuseră intre ei nu-i depărtaseră ci dimpotrivă. Amândoi lăsaseră  în urmă niște ani netrăiți,  in care se chinuiseră cu părinții bolnavi, ani in care-și făcuseră datoria de copii dar acum după ce părinții le plecaseră într-o lume mai bună venise și timpul lor. Iar când Iulia l-a întrebat ce regretă cel mai mult din anii ăștia care au trecut , Iustin i-a răspuns   că regretă două lucruri. Că nu a învățat să patineze și că nu a îmbrățisat niciodată o doctoriță. Iulia i-a spus că nu-l poate ajuta cu patinajul dar i-a spus asta într-un anume fel așa ca  el să înțeleagă nespusul . Și el a înțeles. Când   s-au dezbrățișat ,  Iustin și-a amintit că fusese poet odată si i-a recitat o poezie pe care o scrisese special pentru ea  despre timpul care ne-a mai rămas  . Iulia a oftat  . De atunci s-au așezat   la  mese  mai retrase  ca să vorbească în liniște și despre viitor  .   La una din intâlniri ,chelnerul  le-a recomandat să se mute  mai aproape de televizor că tocmai   joacă  Paris Saint Germain în finala Cupei  , dar Iustin a zis că Paris Saint Germain  nu-l mai interesează . Căci in ochii adânci și negri ai Iuliei se oglindesc atât Mbappe cât și Neymar. Iar Iulia-desi nu știa cine sunt ăștia – a înțeles pe loc că așa arată  dragostea adevărată.  

Așa se face că în serile călduroase de iulie  , in orașul   unde  s-a mutat destinul, o pereche trecută binișor  de prima tinerețe si poate chiar si de a doua , două insule izolate devenite arhipelag ,  își trăiesc prezentul . Iar în vremuri de weekend pleacă să colinde  țara în lat si lung  ca doi tinerei . Lista o face ea, bagajul îl face el.  . Pantofi de mers  , bețe de cățărat , pelerine de ploaie , lanterne , o haină mai groasă ,multe   tricouri subțiri de bumbac  că e cald la sfârșit de  iulie  .Niște perechi de șlapi și costumele de baie .    Iar vecinii  care l-au urmărit în timp ce ducea toate astea la mașină  pot să jure că văzuseră  acolo in  portbagaj  și o sanie

.

Cum n-am devenit ziarist

Pe data de 9 ianuarie 1989   nu am devenit ziarist. Veți spune că e  destul de ciudat să-ți amintești cu atâta precizie data unui eveniment care nu s-a întâmplat dar uite că se poate si asta uneori  .  

Pentru cine a trăit ultimii ani ai regimului ceaușist știe că eram consumatorii fără prihană și fără discernământ al oricărui lucru care provenea din Vest. Chiar și dacă vestul ăsta era  in Est . Mai precis în Orientul Apropiat. Odată imi căzuse în mână o revistă cu coperte  lucioase tipărită în Israel  ,  Revista Mea,  îi zicea și am simțit imediat cum mă identific în totalitate cu numele revistei . Ca să nu mai vorbesc de conținut .  Avea  niște   poze   cu  staruri   de cinema în ipostaze  care nu puteau lăsa indiferent  nici un puber  în prag de trezire  sexuală  .  Acolo voiam să-mi văd   eu semnătura intre   sânii  Sofiei Loren si pulpele  fierbinți ale lui Brigitte Bardot   . Eram dispus să-mi văd articolul  chiar și  intre picioarele care nu se mai terminau  ale lui Brooke Shields.  Ce plăcere va avea cititorul -chiar dacă era cititoare- după ce-și va clăti  ochii cu aceste frumuseți ale naturii ,   să se delecteze si cu  materialul meu umoristic   . Pe desfășurător  zicea că revista era  editată de  trustul de presă Orizonturi,  condus de un  domn cu un nume pompos  de avocat   , Himmelfarb cu doi de m  , iar redactor șef  era alt   domn cu nume mai puțin pompos ,  Iosif Petran.  În imaginație  îl și vedeam   pe domnul Himmelfarb  cu doi de m urmărind din biroul său capitonat cum    Petran scoate încă o ediție așteptată cu nerăbdare de locuitorii Tel-Avivului care era pe atunci un Botoșani ceva mai mare  .  

Deci,  pe 9 ianuarie 1989, înarmat cu o hartă a orașului Tel Aviv și cu multe aspirații ,  făceam primul pas spre consacrare. Dezamăgirea a început de cum am coborât din autobuz   . Nu mi se părea că acela ar fi locul cel mai potrivit pentru  un trust de presă. Clădiri dărăpănate din cartierul de sud al orașului , maghernițe frecventate mai ales de  traficanți de droguri și prostituate . Nimeni nu a știut să-mi indice adresa exactă a trustului. Nici traficanții de droguri, nici prostituatele nu citeau românește . M-am învărtit eu vreo oră căutând adresa  dar tot degeaba. Până la urmă am avut noroc cu un bătrân din Piatra Neamț care ținea  in zonă un mic magazin de produse electrice  și care a știut să-mi indice locul  . Redacția revistei era undeva la primul etaj intr-o clădire care  aducea mai degrabă a peisaj  dintr-o carte de  Charles   Dickens  . Tot acolo era  si sediul  ziarului Uj Kelet ,  de  limba maghiară. Nu-i nimic- mi-am spus – dacă locul ăsta  e destul de bun pentru Ephraim Kishon – atunci e bun și pentru mine  . Bat la ușă dar nu aud nici un răspuns. O deschid  și mă dau inapoi speriat  . În fața mea nu văd decât o perdea groasă de fum  .  Un amestec de nicotină și gudron care pornea  din podea și se ridica  până în tavan .  Atmosfera de Dickens era completă   . Înaintez bâjbâind  prin acea pâclă  groasă  ca în    poezia lui Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei  ,    și ajung în sfârșit  la sursa fumului. Un tip uscățiv, cu ochelari scria  la o masă în timp ce  pufăia  concomitent din  trei țigări , una prin gură,  una prin  nas si una printr- o  ureche   . Individul  pare stupefiat când mă vede  , parcă zărește  pentru prima dată ieșind din ceața aceea un om viu . Cînd i-am spus că am sosit in urmă cu o săptămână  din România  ,  a intrat sub masă. Părea extrem de  speriat. Când am deschis mapa ca să-i prezint articolul , a inceput să horcăie de credeam că-și dă duhul acolo de sub masă. Ulterior am înțeles de ce. Omul scrisese cu puțin timp in urmă un articol critic la adresa regimului de la București și credea că Securitatea era pe urmele lui. Din fericire pentru el, România anului 1989 nu era Bielorusia anului 2021  așa că  atunci când a  văzut că de acolo din mapă nu scot revolverul ci doar o biată foaie de hârtie parcă   și-a mai venit un pic în fire  . Când s-a ridicat de sub masă  i-am văzut degetele îngălbenite . Nu corespundea  de loc  felului in care-mi imaginasem eu un ziarist . Mi-a spus sa las manuscrisul pe masă și să revin  peste trei  zile. Eu încă nu știam dar în jargonul ziariștilor  ăsta era echivalentul clasicului principiu hollywoodian- Don’t call us, we ll call you ori varianta  autohtonă – Vă mai sunăm noi domnișoară .  A  ținut totuși să-mi spună că redacția nu are fonduri și prin urmare nu va putea să mă plătească. Când i-am răspuns  că nu-i nimic, eu nu-s aici pentru bani ,  s-a băgat  iar sub masă.  Precis sunt  de la Securitate ! . Cine mai lucrează in Israel pe gratis ? . Am coborât în stradă  . Față de atmosfera din acel birou , aerul de afară mi se părea o imensă bulă de oxigen  . Nici   compania drogaților și a prostituatelor  nu mă mai deranja  .

 Visul meu primise o lovitură serioasă dar nu se năruise. În fond nu e așa de important de unde iese revista. Sânii Sofiei Loren , pulpele lui Bardot   si picioarele lui Brooke Shields erau la fel de frumoase   chiar și  dacă proveneau din  acea magherniță  dărăpănată cu pereții coșcoviți de pe  strada Salame din cartierul Hatikva   .

Peste exact trei zile m-am prezentat din nou la el. Părea mirat că revenisem. Era  tot înconjurat de fum dar parcă mai degajat. Probabil se interesase  și aflase că Securitatea nu trimisese nici un ucigaș cu simbrie pe urmele lui. Sau poate pentru că de data asta nu mai era singur. Lângă el era un tip cu figură de cioclu așezat asupra unei foi de ziar care mormăia ceva indefinit  . Mi-a zis  că asta este  S , umoristul revistei . Știam eu din auzite că umoriștii sunt în realitate niște mizantropi  , dar ăsta parcă le intrecea pe toate  . Nu mi se părea defel colegul cu care să ieși la un falafel .

Ii aduc aminte pentru ce am venit  . Caută printre hărtiile lui vraiște de pe birou dar nu  îmi  găsește textul  . Din fericire mai păstrasem la mine o copie .I-o întind și începe să citească mai mult în silă  .  Dar acum parcă văd pe fața lui o grimasă pe care o interpretez  a bucățică de zâmbet . Se pare că soarta cioclului e pecetluită. De mâine se va prezenta  la oficiul Brațelor de Muncă.  Noul Kishon de România tocmai a aterizat   pe cerul cenușiu al  presei de limbă română din Israel.

Uscățivul se oprește din citit. Privește la foaie, privește la mine. Își scoate ochelarii. Și atunci îmi adresează cea mai nemiloasă întrebare    care i  se poate pune  unui tânăr aspirant la gloria publicistică .

– Dumneata , ai vreo meserie ?

Pe moment am simțit  un burghiu in inimă . Nu eram obișnuit cu stilul acela de abordare foarte direct , fără menajamente . Astăzi însă când am cunoștință despre  prăpastia dintre imaginea romantică a ziaristului și viața lui de zi cu zi in care uneori  nu e plătit cu lunile de patroni care sunt convinși ca jurnalismul nu e o meserie  ,   știu că atunci , uscățivul   mi-a făcut un mare bine .

Nenea Victor și Masa de Seder

În neamul nostru gefilte fish, nenea Victor era săculețul cu praz. Nu știu cum se rătăcise el, oltean de lângă Filiași în familia noastră evreiască. El nu vedea asta nicidecum că pe o rătăcire ci ca pe o regăsire. Codrul e frate cu românul și olteanul cu evreul – obișnuia să spună. Avea și o teorie, doar a lui, pe care se străduia să o orneze cu argumente pseudo-istorice cum că legiunile române în drum spre Iudeea trecuseră și pe la oltencele de la nord de Dunăre. Poate de aceea agerimea minții, dorința de afirmare, ambiția de a fi primii, spiritul comercial erau comune ambelor seminții. Faptul că nepotul lui nu era chiar așa nu-i zdruncina câtuși de fel teoria. Mai existau și erori de fabricație.

Nenea Victor știa totodată că în ciuda acestor calități, ori poate tocmai din pricina lor oltenii nu erau prea agreați în Banat. Așa că treptat-treptat se adaptase locului. Înlocuise perfectul simplu cu cel compus, vorba iute cu cea molcomă, zaibărul cu sauvignonul, chimirul cu bretelele, cămașa de in cu costumul două piese, dar în adâncul ființei sale rămase același băiat simplu de la țară care fusese învățat că drumul cel mai scurt dintre două puncte e drumul drept.

Nu aflasem prea multe despre trecutul lui nenea Victor. Un singur lucru știam cu certitudine. În tinerețe fusese ofițer în armata română. Nu știam motivul exact pentru care cariera militară îi fusese curmată atât de brusc. Unii ziceau că nu se întristase îndeajuns atunci când aflase despre moartea tovarășului Stalin. Alții spuneau că în sectorul de care răspundea ca tânăr locotenent, se electrocutase un general. Din perioada militară mai păstrase în debara un costum cu epoleți pe care îl privea ca pe o icoană dar nu-l îmbrăca niciodată. Poate o să-i vină vremea într-o zi – îi spunea el mătușii dar parcă nici unul din ei nu credea. La vârsta de 30 de ani, după ce porțile cazărmii se închiseseră definitiv în fața lui, luase viața de la capăt. A dat examen de admitere la Politehnică. Era învățat cu greul și cu începuturile. În scurt timp avea să devină unul din cei mai buni studenți ai promoției lui. Chiar în timpul facultății fusese cooptat într-un colectiv care proiecta primul computer din Banat. Mecipt îi zicea. Era o coșmelie imensă la care munceau în slip ca la saună, căci se încălzeau direct de la tuburi. Cu toate astea, nenea Victor socotea perioada aceea ca cea mai frumoasă din viața lui. Șefi de proiect erau doi informaticieni evrei, Kaufmann și Löwenfeld, iar printre studenții care participau la proiectare erau foarte mulți care proveneau ca și el din câmpiile Olteniei. Un alt colectiv, condus de un reputat profesor, lucra în paralel la un model de calculator pe tranzistori, dar echipa în care era nenea Victor îi devansase și mașina lor de calcul fusese funcțională cu ceva timp înaintea celorlalți. Poate pentru că în echipa concurentă lucrau mai puțini olteni și evrei – glumea pe jumătate nenea Victor. În lipsa unui copil natural, Meciptul era copilul lui de suflet. De atunci ori de câte ori se isca vreo dispută despre întâietatea primului calculator al Banatului, nenea Victor închidea ochii și cu o exaltare aproape mistică spunea: La început a fost Meciptul.

Apoi a terminat facultatea. Pata de la dosar i se închisese și odată cu ea și rana din suflet. Fiindcă terminase șef de promoție a fost reținut ca asistent. Munca la catedră îl mulțumea și aproape că îl făcea să-și uite visul de a îmbrăca din nou haina militară. Se înțelegea bine cu toți studenții dar avea o slăbiciune pentru cei care proveneau din Oltenia. Poate pentru că în fiecare din ei se revedea pe sine, băiatul sfrijit, care sosise singur, cu o valiză de lemn în marele oraș.

Exista un oltean, unul singur, pe care nenea Victor îl detesta. De cum îl vedea, zilnic la televizor, nenea Victor suduia sănătos, oltenește, şi spunea: Ce n-aș da să trăiesc măcar o zi, o singură zi fără el. Atunci aș ști că mor fericit. Ținea în bufetul de lângă șifonier o sticlă de șampanie, pe care o va deschide doar în acea zi specială. Dar și el și mătușa știau că acea zi nu va veni probabil niciodată.

Acea perfectă armonie olteneasco-evreiască ce exista în mintea lui nenea Victor avea să se clatine sporadic doar o singură dată în primăvara anului 1983. Atunci fusese invitat la masa festivă din seara de Paști/Pesah organizată de comunitatea evreiască din oraș. Era un eveniment deosebit să primești o invitație la masa de Pesah. De fapt în 1983 era un eveniment să primești o invitație la orice masă, dar tocmai masa asta de Pesah avea în ea ceva special.

Nenea Victor s-a pregătit îndelung. A sărit peste masa de prânz, va mânca sigur bine la cină, de la evrei nu pleci niciodată flămând. Nu cunoștea foarte bine semnificația sărbătorii, auzise că ar fi vorba despre ieșirea din robia egipteană. A ajuns un pic mai devreme iar dintre toate locurile disponibile s-a așezat tocmai în locul orientat cel mai strategic, către ușița de la bucătărie. Pe masă, acoperită cu o față albă, sunt aranjate tacâmurile iar pe niște farfurioare se află o rădăcină amară, un ou tare, câteva frunze de pătrunjel şi un dram de gem de nuci. Curioasă combinație dar ăsta e probabil aperitivul, gândește nenea Victor, de aici încolo meniul se poate doar îmbunătăți. Lângă fiecare tacâm o cărticică. Între timp sala se umple, devine neîncăpătoare și nenea Victor simte iarăși acea aglomerație plăcută și caldă din perioada Meciptului. Oamenii se regăsesc, mulți nu s-au mai văzut de ceva vreme, se salută, unii se îmbrățișează. Un vecin de la masa alăturată, coleg de la Institut, îl recunoaște. Cum? Nu mi-am închipuit că și tu ești…?! Îi spune cu o discreție conspirativă. Nu, eu nu sunt, am venit pentru friptură –ar fi vrut să răspundă nenea Victor, dar în loc de asta își reluă vechea lui argumentație, bucuros că are cui împărtăși teoria sa pseudo-științifică despre legătura de nezdruncinat olteneasco-iudaică.

Se face liniște. Începe ceremonialul. Domnul Prim Rabin îl conduce. E îmbrăcat într- un veșmânt alb iar pe cap o tichie care îi dă prestanță. Vorbește cu însuflețire despre semnificația sărbătorii. Doar cine e însuflețit poate însufleți și pe alții – obişnuieşte să spună domnul Rabin. Parte din această însuflețire ajunge și la nenea Victor. Fiecare evreu trebuie să simtă că el însuși a ieșit din robia egipteană. Cuvinte frumoase, care îi pătrund pe toți. Doar ușa de la bucătărie rămâne mai departe ferecată.

Se vorbește despre cei 4 fii ai Torei. Credinciosul, ateistul, agnosticul și cel care nu știe să întrebe. Ultimul e chiar un pic sub ceilalți trei. Poți fi credincios, poți fi agnostic, poți fi chiar și ateist – e în regulă – dar cel mai important e să știi să-ți pui întrebări. Altfel riști să devii un fanatic. Îndoiala este motorul de căutare al iudaismului . Una din întrebări este Ma Nishtana? – Prin ce se deosebește această noapte de toate celelalte nopți. Că în toate celelalte nopți mâncăm conserve de pește acasă, azi vom mânca împărăteşte cu toții la cantină, a gândit nenea Victor ,dar nu acesta e răspunsul. Răspunsul îl dă un copil cu păr creț. În această noapte am început lungul nostru drum către libertate. Dar pronunțăm asta în șoaptă, căci în 1983 și libertatea are urechi.

Se toarnă un pahar de vin. Nu e renumitul vin Carmel dar e un vin destul de bun – spun cunoscătorii. Doamna Sfetca, responsabila cantinei, scoate capul pe ușă. E un semn bun. Probabil că în spatele ei așteaptă deja cohortele de bucătărese cu castroanele de mâncare. La un semn deschisă le va fi calea .Că e păcat să bei bunătate de vin pe stomacul gol.

Dinspre masa copiilor se aude un murmur. Nu din pricina vinului. Pare că ar căuta ceva. Afikomanul – ne explică vecinul. Un fel de tombolă. Cel care îl va găsi va primi o recompensă. E un ritual vechi al cărui scop este cointeresarea copiilor, să simtă că participă și ei la sărbătoare. Până la urmă cel care îl găsește e Robi, un copil mărunțel și tare simpatic.

Cu toții așteptăm să-i auzim doleanțele. Să fie pace în Israel – răspunde fără să ezite. Toată sala aplaudă. Doar nenea Victor e dezamăgit. Ăsta să fie celebrul spirit comercial evreiesc? Putea cere o bicicletă sau măcar niște pantofi Otter. Ori în cel mai rău caz ar fi putut să se tocmească. Dar pace în Israel?? De ce să ceri lucruri imposibile?

Urmează o rugăciune și apoi un cântec. Stomacul lui nenea Victor dă semne de capitulare . El are ceva din fizionomia unui țăran dintr-un tablou de Octav Băncilă , după o răscoală ratată. Cu ultimele puteri mai aruncă o privire pe invitație. Masa de Seder zice acolo negru pe alb . Care va să zică mâncare . Dar nici o mișcare dinspre ușa de la bucătărie. Și suntem doar pe la mijlocul cărțuliei.

Atunci însă Domnul Prim-Rabin cere să se facă liniște. Se ridică în picioare. Și acum masa – proclamă. Nenea Victor își recapătă brusc vitalitatea . Un zâmbet larg ca un șpagat îi înfrunzește pe față . În sfârșit, momentul culminant . Masa – repetă el , parcă fermecat dintr-odată de frumusețea cuvântului.

Şi atunci o bucățică mică de azimă zgronțuroasă poposește în mâna lui întinsă. Un firicel, acolo, parcă apărut de niciunde. Privește bucata aceea şi parcă nu-i vine a crede.

– Asta e… masa? – Întreabă el, gândind că e victima unei farse,

– Nu. Asta e mața – se întoarce către el vecinul. Așa îi zice la bucata aceea de aluat nedospit pe care strămoșii noștri au mâncat-o la ieșirea din Egipt. E și un simbol. Pâinea cea de toate zilele, pâinea dospită se umflă ca un om trufaș. Mața e exact opusul. De aia îi mai zice și pâinea săracului.

– Bine, dar toți oamenii aceștia, toată sala asta plină…?

Vecinul nu-i răspunde. Dar nici nu mai era nevoie. Nenea Victor are acea privire ca și cum ar fi găsit soluția unei probleme tehnice foarte complicate. Se întoarce către mine.

Măi, băiete, să știi că acum am înțeles. La masa de Seder nu vii ca să mănânci. Vii ca să aparții.

Și din acel moment nu l-au mai tulburat nici foamea , nici înghesuiala . Căci pricepuse atunci un lucru fundamental. Și luminat de acest gând avea să se îndrepte spre ieșire, două ore mai târziu, potolit de găluștele cu mața .

În cele din urmă, nenea Victor avea să-și primească și mult dorita recompensă. Ziua aceea pe care o așteptase atât de mult a sosit într-o iarnă, peste câțiva ani. Avea să-i supraviețuiască tiranului de la televizor, nu doar o singură zi, ci chiar trei săptămâni încheiate.

La capătul lor a fost invitat să țină o prelegere despre armată română în fața tinerilor ofițeri de la Cercul Militar din oraș. Pentru prima oară după aproape 40 de ani și-a scos costumul din șifonier. L-a șters un pic de praf și l-a îmbrăcat. Îi venea perfect.

Emoția însă l-a doborât. Inima lui mare, oltenească a cedat chiar în mijlocul expunerii. A murit în sala de conferințe, îmbrăcat în costumul care îi fusese atât de drag. Mătușa spune că a murit fericit.

În memoria celui care a fost col dr ing Victor Balosin, nenea Victor pentru mine

Poveste din cartierul de sud

În cartier  lucrurile își aveau rânduiala lor . La fel și oamenii  ,  încă de cum veneau pe lume  . Cu cât așteptau  mai multe trăsuri  in fața bisericii, la botez ,  cu atât se știa că pruncul aparține unei familii  de viță nobilă  ,  iar calea în viață îi va fi ușoară căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte    . La fel stăteau lucrurile și  la căsătorie . La fel și la înmormântare.

In seara aceea murise domnul Petofi, angrosist și comerciant , una din personalitățile orașului   . Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă așa că domnul Petofi fusese toată viața holtei și  liber  ca pasărea cerului. Și nici prea cheltuitor nu fusese  iar acum lăsa  toată averea-i frumușică  prin testament  în custodia    Bisericii  locale . Domnului Petofi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trasura cu doi cai ca muritorilor de rând  .  Nici dricul cu patru  ca în cazul funcționarilor de stat  . Domnului Petofi i se cuvenea o inmormântare clasa întâi .

 Un dric tras de opt cai il va duce pe ultimul drum . Nu orice fel de cai . Lipițani, de rasă din grajdurile grofului ,  înveșmântați în  mantale de catifea albastră cu măști în jurul ochilor  . Și cu un  pompon   mare, negru, deasupra capului, așa cum se obișnuia doar  la funerarii de capete încoronate   . Cortegiul va fi însoțit  de episcop în trăsură si de o fanfară în spatele dricului . Iar în primul rând , in  spatele fanfarei copiii. Îmbrăcați in veșminte albe , simbol al purității  . Copiii sunt luați de pe stradă , de la joacă  și  convinși cu  o pungă de bomboane . Copii nevoiași,  nu au nevoie de mai mult. Unul din ei va trebui să ducă crucea .

Reprezentantul parohiei e nehotărât . Nu poate să  dea crucea acea mare din lemn pe mâinile acelor copii firavi . Domnul diacon a ochit un lungan, care stă pe margine, cam slab, ce-i drept dar pare că se poate măsura cu măgăoaia  de lemn. Vorbești ungurește ? -intreabă diaconul .Persze ,  Sigur-răspunse lunganul. Foarte bine, gândește diaconul, inseamnă că e catolic de-al nostru . Avusese o oarece teamă să nu fie olah1 ortodox , ei aveau alte obiceiuri . Îi promite   un cremeș de la cofetăria Arendt, cea mai bună din oraș, răsplată pentru efortul depus  .Lunganul ar vrea să spună ceva, parcă are o taină,   dar tentația cremeșului e mai mare  . Părinții sunt săraci , e și perioada de criză  , va fi prima prăjitură din viața lui. Parcă simte deja în gură gustul aluatului.

Cortegiul funerar se pornește la drum. Străzile cartierului  sunt golite. Nimic altceva nu mișcă.  E aproape de ora  prânzului și tot ce se aude in acea zi însorită de mai a anului  1937 este  fanfara  ,  intreruptă din când în când  de rugăciunile preotului în drum spre cimitir .

Rejin tanti priveste si ea din spatele draperiei de mătase  . Domnul Petofi nu trăise degeaba. Asta se vedea cel mai bine acum după ce murise. Vede dricul lăcuit ,  o impresionează caii.  Și fanfara care tocmai  intonează un recviem . Deodată împietrește. Jezus Maria – si-ar face cruce însă religia nu-i permite . Își vede nepotul acolo in mijloc.  La   aproape două milenii distanță   un evreu duce din nou  o cruce .De data aceasta nu pe  dealurile șerpuite ale Golgotei ci pe lângă linia de tramvai din cartierul   Elisabetinului . Istoria se repetă- spunea cineva. Prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă- spunea tot el dar   Rejin tanti nu o vede astfel .   E îngrozită nu atât de gestul băiatului ci de ce vor spune vecinii  . Precis toți văzuseră ceea ce văzuse și ea. Din toți copiii cartierului tocmai el, evreul, purta în brațe simbolul creștinismului .  Nu se putea trece la ordinea zilei, trebuie făcut ceva . Mâine zi le vor ieși vorbe că cresc o Iudă.  E  întrunit iute  consiliul de familie.  Pilatus din Pont absenteaza dar in rest toți sunt prezenți. Dezbaterea e furtunoasă. Linia Hillel , linia paternă a familiei ar opta pentru achitare  . Băiatul  nu avea de unde să știe iar Dumnezeu e unul pentru toți . Și dacă stai să gândești mai bine , Isus a fost tot de-al nostru   .Linia Shammai e însă  mult mai dură . Cere  un nyakleves2  ca învățătură de minte pentru cel ce s-a vândut pe un cremeș  . Nu am reușit să aflu care din cele două opinii a avut câștig de cauză , chiar dacă am o oarece bănuială   . Cert este doar că băiatul nu a mai ajuns la  cofetăria Arendt pentru a-și primi răsplata .    Dar nici cruci nu avea să mai ducă de atunci   căci au urmat alegerile din 20  decembrie  1937   iar spiritul acela sănătos , multietnic  avea să dispară o vreme și din cartierul de sud  .   Cofetăria Arendt , cea cu tacâmuri de argint,  nu a supraviețuit  nici ea și a fost desființată imediat după război   .  Poate pentru ca să-și ia revanșa pentru făgăduiala îndoită   dar și pentru a le procura altor copii acea dulce bucurie de care el a fost lipsit , lunganul acela , va intra câțva ani mai târziu,  ucenic într- o fabrică de ciocolată.    

1- olah= valah(maghiară)

2- nyakleves= palmă strașnică (maghiară)

Let My Bibi Go !

  • Pentru că este deja de 15 ani la putere  iar longevitatea în posturi din astea nu este  niciodată un semn bun. Odată cu retragerea lui Merkel, el   a avansat la  locul 28  pe lista  celor mai longevivi conducători  .Privesc lista  si văd in fața lui cârmaci din vechi democrații populare  ca – Guineea Ecuatorială ,Camerun, Uganda, Ciad , Bielorusia, Turcia, Rusia, Iran  sau  Siria . Ați vrea să locuiți în vreuna din  aceste țări ? Nici eu .

  • Pentru că atunci când citeam fabule in copilărie si ajungeam la Corbul și Vulpea al lui La Fontaine nu țineam niciodată cu vulpea. Chiar dacă de data asta   și  corbul a avut  partea lui de vină.

  •   Pentru că în alegerile trecute măcar putea spune că face parte din liga lui Trump  . Dar  atunci când ai  retrogradat din liga lui Trump în aceeași  ligă  cu  Avântul  „Kahana” Hebron și  depinzi de o extremă dreaptă  pe nume Itamar Ben Gvir , înseamnă  că ai o problemă .

  •  Pentru că deși este un as al vorbelor meșteșugite  încă nu știe să folosească corect pronumele personal. Un conducător, un leader ar trebui să știe că pronumele personal     Eu–   nu se folosește doar pentru succese   și nici pronumele personal Ei doar în caz de  eșecuri.

  •  Pentru că i-a îndepărtat pe rând pe acei oameni valoroși dar care nu satisfăceau orgoliile nevăstuicii     , inlocuindu-i cu  nulități galactice  . Sigur ca nu a fost primul , in istorie au mai fost cazuri  ,    dar parcă față de țoapa de Miri Regev – până și calul lui Caligula pare  un domn.

  • Pentru că spune jumătăți de adevăruri iar în cazuri din astea  o jumătate de adevăr este mai rea decât minciuna. Printre altele că am fi prima țară care va ieși din pandemie. Sigur Israelul este prima țară dacă facem abstracție de Noua Zeelandă, Australia, Islanda,Taiwan, Cipru ,Correa de Sud, Hong Kong, Finlanda , Japonia, Vietnam, Danemarca , Uruguay    și incă o duzină care fac treaba asta   fără  trompete    .Chiar dacă gestionarea vaccinarilor a fost un succes (eu) , restul aspectelor legate de virus au fost eșecuri  (ei) . Să nu uităm că Israelul a avut printre cele mai multe zile de lockdown din toată lumea  .  Dar bineînțeles  toate ar trebui să ii fie  iertate  acum, odată cu ieșirea din carantină. Ceea ce îmi amintește de o glumă veche -Un om nevoiaș se duce la rabin și ii spune- „Mi-e greu Rabi. Eu si nevasta si cei 5 copii intr-o singură odaie. Spune-mi ce să fac.” La care rabinul ii raspunde- „Bagă tu   și capra în casă si vino peste o săptămână și spune-mi dacă situația ta s-a îmbunătățit”. Vine omul peste o săptămână și spune-„Rabi, nu mi-e mai bine. ” Rabinul se gândește un pic si-i spune- „Știi ce, bagă și vaca .” Peste o săptămână revine omul și spune –” Tot nu mi-e mai bine, Rabi.” Se gândește rabinul iarăși un pic și-i spune. „Știi ce- Scoate capra.” Revine omul bucuros și-i spune lui Rabi- „Acum mi-e un pic mai bine.” „Păi atunci scoate și vaca.” Scoate omul și vaca și vede ca ii e mult mai bine . Și atunci se gândește omul nostru – „Măi,  mare priceput Rabi ăsta. ” . Sigur, așa spun mulți azi și in privința lui Bibi. Ceilalți sunt – vorba lui – niște acrituri .

  • Pentru că toate realizările țării (start-up nation, medicină , tehnologie )  se datorează unor domenii în care votanții lui nu prea se regăsesc. Dimpotrivă majoritatea  votanților  lui se află mai ales printre oamenii  sărmani  din  sectoarele paupere ,unde Israelul are cea mai mare rată a inechității sociale din țările OECD,   căci  acoliții lui  mai ales cei din partidele religioase  ,  preferă să le   mai împartă  câte un gefilte fish din când în când     în loc să-i învețe cum să pescuiască.

  • Pentru că  Golda Meir avea celebra bucătărie a lui Golda , in care-și aduna consilierii în momente de criză   , Ariel Sharon avea echipa de sfătuitori  de la ferma lui din Negev. În cazul lui Bibi,  cei ce-i șoptesc la ureche sunt doar gingașu-i fecior și mai ales echilibrata-i soție Sara încât uneori nici nu știi daca Primul Ministru alternativ nu se numește cumva Sara Netanyahu .

  • Pentru că există doar trei țări pe lume în care religia și statul sunt inseparabile – Arabia Saudită, Israelul și Iranul. Iar scopul careului de popi din jurul lui e să se asigure  ca vom rămâne în acest club select și în continuare .

  • Pentru că luptă din greu ca să ne convingă că e de neînlocuit . Destul de mulți chiar îl și cred. Eu , in schimb, zic că asta este în primul rând un afront adus unui popor care a dat lumii atâția oameni de valoare, fizicieni, artiști, muzicieni dar a eșuat lamentabil la capitolul conducători încât crede că nu mai există altcineva care să-l conducă in afara unui demagog a cărui principala calitate e viclenia . Care astazi , când are nevoie de voturi din comunitățile arăbești se autoporeclește Abu Yair- după ce cu câțva ani in urmă striga Gewalt !! Arabii se năpustesc spre secțiile de votare ! – Puterea corupe iar puterea absolută corupe la modul absolut . De aceea susțin limitarea funcției la două cadenții. Ceea ce n-ai realizat în prima cadenție, poți maximum incerca in a doua. Ce n-ai făcut atunci nu vei mai face nicicând – Nu am spus eu asta. A spus-o odată în 1996 un politician tânăr , pe nume Binyamin Netanyahu.

  • Pentru că alegerile astea ca și cele trecute sau cele viitoare sunt de fapt un referendum dacă El e mai presus de lege. Căci e foarte clar că din momentul în care-și va asigura majoritatea , va anula procesele în care e acuzat . Nu in mod direct bineînțeles , dar există destui sateliți care vor face asta pentru a-l satisface .

  • Pentru că până nu demult , îmi exprimam opiniile nu doar aici pe teren propriu ci mai ales acolo în deplasare  printre simpatizanții lui   . Primeam câteva aplauze dar primeam mai ales  înjurături care variau între    acritură , castravete murat, trădător de țară  și până la acea ocară ultimativă de la care nu mai există cale de întoarcere – Stângist . Nu m-am mirat . La ultima postare , acum vreo lună ,  am primit ceva înjurături dar , spre surprinderea mea am început să primesc și likeuri. Tot mai multe likeuri. Atunci am început intrucâtva să mă mir . Când deja am depășit pragul admisibil , Bibi (ori studentul care-i administrează pagina ) m-a blocat definitiv .

Și atunci m-am gândit că daca acest supertanker al politicii a trebuit să-i bage pumnul în gură lui Schimmerling Gheorghe , boxer de categorie muscă , treaba nu mai miroase a democrație . Nu mai miroase nicicum. Noroc ca mi-am adus aminte că un om mult mai deștept decât mine și mult mai echilibrat decât Netanyahu , pe numele său Mahatma Gandi, a spus odată -Continuă să spui ceea ce crezi. La început te vor ignora. Apoi te vor batjocori. Pe urmă te vor înfrunta. Și atunci vei învinge .