Despre simboluri, fără nostalgie

Nu am să uit niciodată seara aceea . O  seară întunecoasă de iarnă. Eram elev in clasa a șasea . Cursurile le aveam   după amiaza .  În miercurea  aceea  ultima oră  era lecția de limba rusă.   Lecția stătea să se încheie , sunase de pauză ,  iar eu  sunt elev de serviciu pe clasă .  Printre atribuțiunile elevului de serviciu era și aceea de a șterge tabla  .  Alerg să ud buretele însă femeia de serviciu închisese deja toaleta . Voi șterge tabla iute cu buretele uscat  .Firicele albicioase de foste litere chirilice  , mi se preling pe haine . Chiar și în nări  simt miros de cretă.  Sunt pe la jumătate . Deodată  aud in spatele meu   – Tonul la cântec .  Sunt un pic derutat  , nu știu ce să fac ,  dar apoi mă gândesc că  Republica Socialistă  va ieși mai câștigată  dacă îi voi șterge tabla  pe primele versuri   și  o voi slăvi  în restul strofelor  . Un fel de diviziune  a muncii , cam naivă e adevărat  , dar ce poți să aștepți de la un copil de 12 ani  cu vocea în schimbare care are și un troleibuz de prins . Mai am un  Ia liubliu ucitelnik  în colțul  de jos a tablei și am terminat  . Am cam transpirat. Deja simt acreala cretei în gură . Îmi reiau locul în bancă chiar când intrăm in strofa a treia . Dar simt cum privirea tovarășei  e fixată pe mine . Nu prevestește nimic bun .

 

Gata. Terminăm de cântat . Unii deja se îndreaptă spre ușă . Nimeni nu pleacă  din clasă- anunță solemn tovarășa Brejnev   . Și acum elevul Schimmerling care ne-a sfidat, va cânta imnul   . Singur. Nu  am înțeles  pedeapsa . Cântatul imnului trebuia să fie un privilegiu , nu o osândă  .  Gura mi-a secat. Nu iese din ea nici un sunet .   Haide băiete – că ne apucă noaptea . Iar din starea aia de preplâns care mă cuprinsese   imnul suna groaznic de fals , mai fals chiar decât patriotismul de paradă al doamnei profesoare .

În acea seară am pierdut firobuzul . Si pe următoarele. Dar nu ăsta a fost cel mai dureros  lucru , ci  remarca  profesoarei că vocea mea  pițigăiată  profanase  un simbol național.

Țin minte pefect ziua aceea pentru că nu pot uita umilința .Era cu atât mai dureroasă cu cât  venea din partea cuiva care ar fi trebuit să înțeleagă că atunci când calci cu bocancii peste sufletul unui copil asta lasă urme.

Probabil că din acea zi   am detestat   cabotinismul  pe drept. Și limba rusă pe nedrept.

Scriu asta acum căci în urmă cu câteva zile  , in a doua mea patrie , la o demonstrație  contra guvernului   ,  o fată , studentă la asistență socială , protestând contra condițiilor de muncă ale asistenților sociali, s-a cățărat pe   candelabrul  cu șapte brațe din fața clădirii Parlamentului și  și-a scos sutienul .  Și iarăși au fost voci care au spus că ăsta e un afront , o terfelire a unui simbol ,  care dovedește că cei care demonstrează contra Raisului , nu sunt niște protestatari autentici ci  niște anarhiști stângiști .  De parcă problema principală a țării ar fi devenit, nu nepăsarea unui guvern opac  de 36 de miniștri  ci sânul dezgolit al unei fete .

Ba chiar unul dintre vârcolacii de serviciu, din partidul keisarului a spus  că fata ar trebui băgată la pușcărie  pentru  profanarea unui simbol național.

menora

Iar eu am simțit doar   un   gust uscat , acrișor   de cretă.

Și a fost anul pandemiei

Conform tradiției iudaice , anul evreiesc se încheie mâine. Exact la ora 18:41 când pe cer va apărea prima stea , vom păși in 5781 . Odata cu intrarea in shabat .

Alăturarea e simbolică și totodată îmi dă de gândit . Îmi amintesc că există în calendarul ebraic odata la 7 ani, un an special .Se numește an sabatic. În care pământul e lăsat să respire , în care se ia o pauză de la cunoscut în favoarea explorării necunoscutului , in care capitalismul e abolit și se trăiește din agoniseala anilor precedenți . În multe privințe anul ce tocmai a trecut a fost anul sabatic al pandemiei.

Dar a fost un an sabatic inversat. În care omenirea a descoperit o nouă formă de organizare socială , capsula . În care a fii negativ e un fapt pozitiv iar a fii pozitiv e un lucru foarte negativ. An în care majoritatea locurilor de muncă si-au redus efectivele si mulți au ajuns sa trăiască din rezerve . Dar nu pentru a călători , ci pentru a supraviețui . Valizele au devenit un obiect aproape inutil . Pe undeva mă simt ca în anii 80 căci singurele țări în care am mai avea voie să călătorim din țara roșie în care locuim sunt Bulgaria și parțial Iugoslavia. Doar că spre deosebire de excursiile de atunci cu BTT-ul , acum avem nevoie de mult mai multe adeverințe .


Scriitorul Etgar Keret are o povestire despre un peștișor de aur care poate îndeplini un singur gen de dorințe . Poate da timpul înapoi . Dacă l-aș întâlni pe domnul peștișor , i-aș cere să întoarcă calendarul la 16 decembrie 2019 , fix la ora 7 :45 cu câteva minute înainte să se deschidă piața din Wuhan și chinezul să înghită liliacul . Atunci când eram fericiți și nu știam -cum spune prietena mea Cristina Liberis. Când eram verzi și nu știam – completează amicul Sorin Leibovici , locuitor al cartierului roșu din orașul roșu din țara roșie .


Dacă s-ar livra undeva peștișori de aur ar trebui să aștept la rând. Căci mulți ar vrea să dea timpul îndărăt . Între ei multe figuri cunoscute , absolvenți ai școlii de politicieni , secția dictatură. Din Rusia Albă ar fi realesul Alexander Lukașenko care i-ar cere peștișorului să dea timpul înapoi până la secolul 16 , atunci când un alt Alexander , valah , le-a spus supușilor săi memorabila frază Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu – după care i-a incuiat într-o odăiță și i-a mazilit până la ultimul . Așa ceva ar vrea să facă și bielorusul , deși în cazul lui e ceva mai complicat căci opozanții săi manifestează în piețe și nu vor nicicum să intre în odăiță . Și sunt deja mulți și deloc proști căci în fruntea lor sunt femei, iar femeile au un instinct al dreptății mult mai dezvoltat decât al bărbatului .

Vecinul lui din est ,țarul Vladimir , ar dori și el un peștișor de aur .căruia I-ar cere să intoarcă timpul la 1916-atunci când primul KGB-ist din istorie, pe numele său Felix Yusupov l-a otrăvit pe adversarul său politic , Grigori Rasputin. Lui Vladimir din Rusia i-a alunecat peștele printre degete căci Rasputinul lui a scăpat cu viață în ultimul moment si acum e la o clinică de recuperare în Germania. Dar Vladimir e un băiat perseverent, nu se lasă el așa ușor , sigur va mai încerca . Tot un băiat perseverent e și temutul Regep , de pe malurile Bosforului, care chiar a prins peștișorul și i-a cerut reintoarcerea la anul 1923 , înainte de reformele lui Ataturk. Nu se știe cu exactitate dacă peștișorul a rămas în viață sau e in musaka . Presa liberă din Turcia nu ne poate relata căci ea nu mai există.

.

A fost un an în care au abundat populismul pe de o parte și corectitudinea politică pe de alta . Tot așa cum populismul este motorul dreptei , corectitudinea politică exagerată este apanajul stângii . Ca și in vremurile ceaușiste din urmă cu 30 de ani, nu ai voie să pronunți anumite cuvinte . Uneori mi se pare de-a dreptul ridicol să crezi că toate problemele lumii se rezolvă cu un CtrlF +CtrlH . Îmi aduc aminte că eu în timpul orelor de sport îmi doream să fiu negru iar la orele de muzică , țigan .Căci nimic nu-mi suna mai frumos atunci- și nici acum – decât Mica Țiganiadă a lui Phoenix . Mă întreb cum ar suna balada, dacă în spiritul corectitudinii politice de acum i s-ar spune Mica Rromiadă ? .


Anul ăsta, au fost unii care au cam luat-o razna și au ajuns să distrugă statuile lui George Washington și să-i ridice în schimb statui lui Ilici Lenin. Poate că socialismul nu va fi groparul capitalismului- cum credea tovarășul întru ideologie al lui Lenin – dar în ritmul ăsta ,capitalismul clasic liberal ăla după care tânjeam noi în anii negri ai prezentului roșu va sucomba singur iar pe certificatul lui de deces va scrie intoxicație cu supradoza de prostie.

Ce ne va aduce 5781? Greu de spus. Peștișorul lui Keret nu e dotat cu harul prezicerii. 5781 începe tot ca un an sabatic al pandemiei. Este un război de uzură care după toate probabilitățile nu se va încheia prea curând. Tot ce pot să sper e ca la capătul lui omenirea să-și regăsească busola. Și aș mai vrea să trag nădejde că în 5781 se va descoperi vaccinul ca să putem să-l începem pe 5782 cu vorbele lui Churchill –Niciodată atât de mulți nu au datorat atât de mult celor puțini. Și nu ,de data asta nu mă voi referi la aviatori.

Jurnal de emigrant(6). Cântecul mierlei

Când ne-au repartizat pe unități am fost nevoit să mă despart de Jean-Michel și de Anthoy, Ei vor conduce tancul în zona de centru, Piotr și cu mine vom merge la o unitate aparținând de comandamentul de sud , la o bază militară din deșertul Negev .


Imediat după ce ne-am prezentat la noua locație am înțeles că tagma șoferilor de tanc nu era chiar ceea ce ne imaginaserăm . Majoritatea erau băieți simpli , cu puțină carte, educați mai mult la școala vieții . Faptul că noi eram diferiți de ei, ne-am dat imediat seama, nu ne va ajuta să ne integrăm prea ușor.


Școala vieții te învață in schimb multe. Printre altele să simți omul , să-l distingi pe sincer de cel fățarnic . Ei știau care din comandanți sunt de treabă si ii adjudecaseră . Piotr si cu mine nu aveam încă stăpân așa că ne-am așezat pe paturile de campanie , cu urechile ciulite, ca doi hipopotami care încearcă să deslușească regulile grădinii zoologice unde-si vor petrece următoarele săptămâni. La un moment dat se apropie de noi un tip scund și bondoc care întreabă care din noi e Piotr . Primul lucru pe care l-am observat la bondoc era absența totală a gâtului. Capul îi era înșurubat direct pe trunchi de parcă Dumnezeu făcuse economie de material când îl proiectase. Tu o să fii șoferul meu – ii spune el răstit lui Piotr . Piotr își ia echipamentul și il urmează . Eu rămân să aștept să-mi vină și mie fișa de adopțiune. Căldura mă doboară și adorm în cort .

Mă trezesc niște strigăte ascuțite din care disting cu claritate doar suavul cuvânt rusesc Bleat .Piotr revenise în cort, roșu de supărare și spunea că fie ce-o fi dar el nu vrea să lucreze cu bondocul . Marocanul ăsta pizdeț nu știe cum se vorbește cu un inginer din Kaliningrad .

În armata israeliana de multe ori cel ce țipă mai tare are și dreptate , iar eu cu politețea mea bănățenească eram rămas în urmă la acest capitol. Îmi era teamă că mă vor trimite pe mine în locul lui Piotr. Si după cum spune o vorbă veche din popor- valabilă peste tot – de ce ți-e frică nu scapi.

Foarte curând mi-am dat seama că nu doar cu un inginer din Kaliningrad nu știa marocanul să vorbească . Era într-o agitație continuă , pufăia ca un motor de Trabant și vorbea doar pe cale zbierală .Probabil că din cauza defectului lui de fabricație, nervii îi traversau mai repede corpul, nu aveau timp să se răcească în gât și i se suiau fierbinți la cap . Din fericire in echipajul lui mai erau doi pușcași si un transmisionist, care păreau a fi băieți de treabă .

Înainte de a pleca în misiune , așa cerea regulamentul, trebuia să facem niște antrenamente . Trebuia să conduc până la o râpă si acolo să simulăm un exercițiu de rasturnare a tancului. Am calculat repede sinusul râpei si mi-a reieșit că nu sunt chiar sigur că ăsta va fi doar un exercițiu . Manevra era complicată , ebraica mea nu era prea bună și nu înțelegeam tot ce striga el în aparatul de emisie. Uneori răcnea în microfon Hai mai repede , trag în noi – ceea ce în lexiconul militar e doar o formulare metaforică menită a te zori , insa eu , care nu cunoșteam subtilitățile limbii ebraice, credeam că se trage pe bune ceea ce mă stresa înzecit .


La un moment dat am oprit să ne tragem sufletul. Marocanul s-a uitat la mine și mi-a aruncat în scârbă , în timp ce cobora din tanc

Ce naiba reacționezi așa încet . Ești autist ?

Din liniștea senină a zorilor m-a năpădit o imensă tristețe . O lacrimă mi se prelinse pe obraz. Nu așa se vorbește cu un om.

Simt o foșneală lângă mine . Fără să-l simt, transmisionistul se strecurase în cabină și mă bate pe umăr

Nu pune la suflet. Și cu noi vorbește la fel. E tare al dracului Frampolski ăsta .


Frampolski ? Atunci m-am prins. „Marocanul” era de fapt polonez. Căzusem în aceeași greșeală ca Piotr . Avem tendința de a asocia nesuferitul cu celălalt , cel diferit , aparținător al unui alt trib, pe când în realitate, cei care ne rănesc cel mai tare sunt tocmai cei cu ADN-ul apropiat de al nostru .


În schimb la următoarea concentrare știam ce am de făcut. Frampolski nu mai era acolo ,nici Piotr , iar pe mine m-au trimis sa-i fiu vizitiu unui ofițer mai în vârstă , purtător de kippa . Trebuia să mă eliberez de meseria de șofer de tanc. Pentru asta trebuia să demonstrez ca e mai bine pentru el ca eu să fiu cât mai departe de manivela de conducere .


I-am zis comandantului religios că eu nu sunt prea sigur pe abilitățile mele de șoferit . Examenul l-am luat cu pile și nici cu vederea nu stau prea bine . Din cauza asta aș putea produce o nenorocire . El, nu trebuie să-și facă probleme căci poate apela oricând la Cel De Sus, însă pentru ceilalți membri ai echipajului , nu garantez.


Religiosul m-a privit la început cu suspiciune apoi cu teamă . Mi-a spus să aștept în cort până ce mă va chema . Nu m-a mai chemat niciodată, fapt din care deduc că din acest moment chiar și în încrederea lui în Cel de Sus se formase o mică breșă .


Așa am ajuns să fiu coborât la rangul de simplu soldat însărcinat în special cu misiuni de pază . In armata din România cei mai buni soldați erau puși să păzească poarta unitătii pentru a putea raporta iute dacă se ivesc suspectele mașini cu număr de 12B. Aici, in armata israeliană, lucrurile stăteau puțin altfel.


Unitatea a cărei poartă trebuia să o păzesc se afla aproape de Ierusalim. Descalecat din tanc îmi făcea chiar plăcere să trăiesc viața simplă de soldat . Era o delectare , aproape, să petrec nopțile când temperatura cobora la limite suportabile față de zapușeala din timpul zilei , singur în post , doar cu mine însumi . Mai ales în acele nopți liniștite când puteam asculta păsările cântătoare . Mi se părea că nici o pasăre nu cântă mai frumos ca mierla. Asta până spre 5 dimineața când sunetul mierlei era acoperit de cântecul muezinului și apoi de forfota de la punctul de control . Unitatea noastra era pe lângă dealurile către Betlehem , pe linia de separație dintre Israel și nou creata Autoritate Palestiniană. Lucrătorii palestinieni care aveau permise de a lucra în Israel erau verificați , unul câte unul . De cealaltă parte a baricadei așteptau antrepenorii israelieni cu camionetele de tip Peugeot 404. După ce treceau filtrul ,lucrătorii arabi se scurgeau către dubele Peugeot, pentru inca o zi de lucru care începea la 5 dimineața și se încheia târziu in noapte. Eu priveam toată această scena de la poarta unității , spectator pasiv în spectacolul unor vieți cu care nu aveam nici o tangență .


Până ce mi l-au adus pe palestinianul acela.


Majoritatea israelienilor, nu văzuserăm în viața noastră un palestinian. Și atunci, dacă nu-l cunoaștem în realitate , ni-l construim în imaginație . Palestinianul din imaginația mea era identic cu cel din imaginația multor israelieni .Tânăr , bătăios , cu o barbă mare neagră de jihadist iar în ochii mici negri, avea o privire încărcată de ură. Palestinianul acela, pe care mi l-au adus la poartă în acea dimineață , nu se potrivea deloc cu palestinianul din imaginație . Era scund , tinerețea îi trecuse de mult , nu poseda barbă , iar mustața a la Chaplin era mai curând comică. Privirea nu i-am văzut-o căci ochii îi fuseseră acoperiți de un bandaj din flanelită . Mâinile îi erau prinse în niște cătușe de plastic.


O să-l păzești tu un pic până ce îl verificăm – îmi spune comandantul de pluton


Eram destul de dezamăgit . În loc să petrec restul timpului doar cu mine va trebui să-l petrec cu acel palestinian legat la ochi cu care nici măcar nu voi avea voie să schimb vreo vorbă , pentru că așa erau regulile .
Am păstrat o distanță respectabilă față de el . Străngeam în brațe mai tare M16-ul din dotare , desi în mod logic știam că nu are cum să atenteze la el cu mâinile încătușate, însă logica nu prea funcționează pe dealurile Betlehemului. El era obligat să stea chircit , cam cum stăteam noi la orele de sport când mărsăluiam în pasul piticului.Îi era greu, picioarele îi tremurau. L-am poftit să se așeze mai comod pe o piatră. În fond, chiar dacă era palestinian, se bucura de prezumpția de nevinovăție . Din când în când prin stația de emisie mă interpelau de la comandament – Chibrit, e totul în regulă ? Sintagma de chibrit nu se referea la aspectul meu fizic , era numele de cod prin care erau definiți soldații . Pozitiv -răspundeam eu. Murdarul e liniștit ? Murdarul era tot un cuvânt de cod care se referea la falahul arab , chiar dacă după aproape opt ore în post eu eram mai murdar ca el . Limbajul de lemn soldățesc nu înceta să mă surprindă .


După vreo jumătate de oră au venit doi băieți si o fată de la poliția de frontieră să-l ia la anchetă . L-au întrebat mai întâi cum îl cheamă . Abu ȘiCeva . I-au scos flanelita de pe ochi și atunci pentru prima oară i-am văzut privirea. O fi fost și ură dar eu am citit în ea un butoi de spaimă. Am avut un deja-vu . Am simțit că viața merge înapoi. Sunt iarăși elev la gimnaziu si tot așa îl privesc pe Ștefanache, golanul clasei, cel care mă agresa în pauze . Atunci am știut două lucruri despre mine . Unul e că îmi place mult mai mult să aud clopoțelul sunând de intrare , decât de ieșire . Al doilea era mai mult o dorință .Dacă vreodată mă voi afla în fața cuiva mai neputincios decât mine, în nici un context nu vreau să fiu un Ștefanache.


L-au luat la anchetă într-o cămăruță de lângă punctul de control . Ancheta nu a durat prea mult . Încă nu mi se terminase schimbul când l-au adus înapoi . Părea cu mult mai relaxat . Mi-au dat voie să-i scot cătușele .Mi-a cerut permisiunea să își mănance sandwichul . În timp ce mânca am încercat să intru in vorbă cu el. L-am întrebat de unde este și dacă are copii . Da- are . Câți ? Îmi arată cu degetele . Un deget ridicat . Unul singur . Wahad . Uite că noi vorbim despre războiul demografic și am în fața mea un palestinian cu un copil, doar unul , atăt cât aveam și eu. Dă din cap a negație . La . La- wahad . Unul e ce rămânea după ce i se terminaseră toate celelalte degete.


Peste puțin timp l-au eliberat . Fusese o confuzie de nume . Ei îl căutau pe Abu Altul . Sincer ,m-am bucurat . Am alergat după el când l-au scos pe poarta unității . Am dus mâna la buzunar. Nu la buzunarul în care țineam încărcătorul de M16 , ci la celălalt. Am scos din portmoneu niște mărunțiș și i l-am întins . Pentru ziua de lucru pierdută-i-am spus. M-a privit într-un fel ciudat . Poate că și imaginea soldatului israelian din mintea lui suferea în acel moment o transformare .Mi-a mulțumit din gura-i știrbă . Dar de fapt cel care ar fi trebuit să-i mulțumească eram eu. Căci prin el mă vindecasem de trecut .Mă aflasem în fața cuiva mai neputincios decât mine și nu simțisem nici un imbold să-l umilesc . Ștefanache rămânea undeva în urmă . Clopoțelul poate suna de acum și de ieșire . Abu ȘiNumaiștiucum nu fusese singurul care se eliberase în acea zi.


Mă reîntorc la dormitor. Trebuia să prind câteva ore de somn. Peste cateva ceasuri voi intra iarăși în post . Cu puțin noroc , voi avea parte de o noapte liniștită . Voi da stația de emisie-recepție mai încet ca să putem fi doar noi doi. Eu și cu mine. Și mierla până la ora 5. După care cântecul ei va fi acoperit de vânzoleala zilnică a unui conflict , pe care puțini îl înțeleg dar căruia mulți îi plătesc prețul . Cum ar fi acei 16 băieți și fete din autobuzul 405 către Ierusalim, ale căror nume sunt astăzi încrustate in marmură pe monumentul ridicat deasupra prăpastiei din care nu s-au mai întors . Sau cum ar fi acel palestinian cu 11 copii căruia nu-i voi ști niciodată numele .

Geneza sau cum am pierdut războiul de șase zile

Ziua Întâia 

Ti-l prezintă . Tată, faceți cunoștință , prietenul meu . El se așează lângă tine pe canapea. Esti un pic derutat. Asemenea unui jucător de șah îți calculezi mutarea  de deschidere . Pe de o parte ai vrea să incepi cu piesele grele , să-i arăți că ești un tip de gașcă , ai haz  dar încă nu știi cum va fi percepută hâtrăiala ta șoadă , te gîndești că e o țâră prea devreme să-o arunci în luptă  , așa că te limitezi doar la o tatonare ușoară  . Vă adulmecați pe canapea ca doi diplomați înainte de negocierile pentru dezarmarea nucleară  .

Ziua A Doua

Ai pierdut canapeaua. Șede  acolo cu fata ta, privesc la televizor , un serial de pe netflix .  Îți explică că e un serial foarte tare , Prison Breaks îi zice , despre un băiat aflat în pușcărie arestat pentru crimă , te invită  politicos să li te alături  însă tu preferi filmele europene cu actrițe blonde și fără caziere penale . Te retragi la bucătărie.

Ziua A Treia

Ai pierdut si bucătăria. Gătește mai bine decât tine- bine asta nu e mare scofală . Face o lasagna care ar trebui să recunoști, e demențială . Ar trebui să recunoști, dar n-o faci. În ochii lor pari  scorțos. Poate chiar și esti un pic . Acum îți pare rău că nu ai folosit armele grele în prima zi. Ai fi putut sa-i arăți că ai și o parte cool . Îți amintesti un cântec invățat în studenție- Petre, Petre ce ti-am spus eu ție , Că nu-i bună viața la socrie . Atunci doar îl cântai candid , acum îl și trăiești  pe pielea ta  , de pe partea cealaltă a socriei . Singura consolare e că nu te cheamă Petre . Te retragi la baie. Acolo e încă terenul tău  exclusiv  ,unde   ai liniște, poate poți scrie  un text pe blog pe chestia asta .

Ziua A Patra

Ai pierdut și baia . Și-a înfipt acolo drapelul  biruitor. Periuța de dinți. De acum încolo textele tale de pe blog vor fi mult mai scurte . Vrei să poți spune ca Churchill – This is not the end. This is not even the beginning of the end. Perhaps it is only the end of the beginning – dar simți că tu, spre deosebire de Churchill , ai pierdut deja Blitzkriegul . Te retragi în dormitor .

Ziua A Cincea

Ții cu dinții de dormitor . Știi că dacă-l pierzi și pe ăsta soarta războiului e pecetluită. Auzi ușoare bătăi in ușă . Nu ai cumva să-i împrumuți un tricou de-al tău ? Alegi un tricou alb. Cel mai alb. Alb ca o năframă . Știi foarte bine ce simbolizează. Te-ai predat.

Ziua A Șasea

Și-au luat deja un câine împreună . Un câine mic dar tu știi că orice nenorocire mare începe cu o nenorocire mică . Ai presupus bine. Chiar acum te-au anunțat că au închiriat un apartament și se vor muta la începutul lunii . Casa se golește . De la densitatea HongKongului, apartamentul tău a ajuns la densitatea Norvegiei. Te apucă un soi de tristețe . Îți spui că  asta trebuie să fie  menopauza bărbaților , acel moment când incep să se simtă inutili. Atunci își iau o motocicletă ori o amantă . Sau încep să crească pisici. Deși nici astea nu prea stau pe acasă.

 

Ziua A Șaptea

Te invită să le vezi apartamentul. Îți face loc pe canapea lângă el. Te gândești ce repede se inversează rolurile . La o porție de lasagna ți-o prezintă pe noua colocatară a apartamentului. Alexa. Alexa e un robot , ori asistent personal cum îi zic ei , cumpărat de pe Amazon, care știe la comenzi vocale să deschidă ușile , să aprindă luminile și chiar să pornească calculatorul. Tocmai a  pornit calculatorul pentru că el are de făcut temele  de casă . E student la Facultatea de Calculatoare, aceeasi pe care ai absolvit-o și tu în urmă cu peste 30 de ani . Are de predat o lucrare  grea, ceva cu multe funcții și liste înlănțuite . Poate poți să arunci și tu o privire  . Nu doar arunci o privire dar îi și explici cum se face. E uimit . Poate că nu știi să faci lasagna dar știi să scrii programe cu funcții recursive ceea ce e chiar mai important . Simți cum mercurul admirației lui față de tine crește brusc. Nu-s chiar de aruncat bătrâneii ăștia nici măcar la menopauză . Stați de vorbă , ajungi să-l cunoști si ți se pare chiar simpatic.

 

Iar în timp ce te îndrepți spre casă te gândești că poate că de fapt nu ai pierdut o fată. Poate că ai câștigat un băiat .

116788336_3300703130023425_8867815518595351049_n
Love you kids

Happy Birthday Sharon. Ad 120.

 

Primii 100 de ani din viața domnului Ladislau Roth

Soarta i-a întors spatele tânărului Ladislau Roth destul de timpuriu, în august 1940 , la puțin timp după ce împlinise  20 de ani. Plecase  din Timișoara la Satu Mare   la o banală  nuntă în familie  , care însă  îi va marca restul vieții  . Căci intre timp în cancelariile oficiale se impusese Dictatul de la Viena , drumul de întoarcere le era blocat , iar familia Roth a ajuns  la Oradea, unde Ladislau va deveni Laci, supus maghiar. La început familia a crezut că războiul îi va ocoli dar apoi au inteles cât de mult se înșelaseră. Căci in martie 1944,  germanii au intrat în Ungaria. Războiul era deja pe sfârșite , dar tocmai atunci in ceasul al doisprăzecelea , când orologiul ororilor bătea ultimele ticăiri , pentru familia Roth a început calvarul.

Autoritățile maghiare din Oradea acelor zile au socotit că niciodată nu e prea târziu ca să se descotorosească de evrei.  Familia Roth au fost urcați în iunie 1944   intr-unul din ultimele trenuri care au plecat spre Auschwitz . Soarta mamei sale a fost pecetluită chiar in ziua sosirii. A luat de mână  un copil care-si pierduse părinții in acel tren al infernului , sperând că acest gest o va salva, dar germanii aveau nevoie de brațe de muncă , nu de lucrători sociali.  Laci și tatăl său au avut noroc. La selecție au fost trimiși in partea dreaptă, aceea care-ți mai acordă o șansă. Al doilea noroc a fost încă și mai mare. Căci în lagărul de la Mauthausen , unde a ajuns după Auschwitz , cineva i-a descoperit talentul muzical . A fost apoi transferat in lagărul de muncă de la Melk , unde Lagerfuhrerul , mare amator de muzică , înființase o orchestră. Laci cânta la acordeon, desi specialitatea lui era pianul.Orchestra evolua in fața ofițerilor, odată pe săptămână , duminica . În afară de asta mai existau  și concertele spontane, neplanificate . Ele se desfășurau lângă zidul din spate al lagărului, pe platou . Repertoriul acestor concerte era alcătuit  din doar două piese – un cantec din folclorul german –Alle Vogel sind wieder da-care in traducere insemna Toate păsărelele s-au intors în cuib ,urmat de un vals de Strauss . Naziștii erau oameni civilizați. Nu ucideau in mod barbar ca ucrainienii. Ucideau frumos, pe muzică clasică. Fiecare deținut care încercase sa evadeze și era prins, era executat pe ritm de vals, cu acompaniament orchestral .

Apoi in aprilie 1945 a fost eliberat de americani. S-au intors mai întăi la Budapesta acolo unde credeau că vor găsi o parte a familiei . Femeia care locuia acolo le-a spus- “Nu primesc cerșetori „. Au continuat apoi la Oradea. Din casa care fusese a lor nu au mai găsit decât pereții . Și atunci se hotărăsc , el si tatăl său, să revină in singurul loc unde le-a fost bine, inainte de acea nuntă de piatră. La Timișoara . Tânarul de 26 de ani redevine un nume după ce înainte fusese doar un număr. Aca de Barbu, directoarea Operei din Timișoara îl primește în ansamblul ei , ba chiar îl numeste prim-dirijor . Dar atunci soarta îi întoarce spatele a doua oară. Doamna Aca de Barbu, protectoarea lui, e îndepărtată din cauză de  “origine nesănătoasă” . Ladislau Roth depune actele pentru Israel și e concediat și el. În 1960 primește aprobarea . Se stabileste în Bat Yam , orașul de pe malul mării . De aici cariera lui va incepe o ascensiune fulminantă. În Israel a dirijat mai ales operă. Mozart era preferatul lui . Dar și compozitorii ruși . Odată a dirijat un tenor tânăr , mexican de origine, angajat al Operei din Israel . L-a remarcat imediat pe băiatul acela. Peste câțva ani avea sa-l remarce o lume intreagă. Tânărul se numea Placido Domingo. A dirijat-o și pe Barbara Streisand , care atunci când interpretează  Avinu Malkenu , te trec fiorii. A dirijat si Strauss incercând să uite de peretele din acel lagăr de concentrare . Apoi a plecat in Mexic pentru câțva ani, la schimb cu Placido. Și in Africa de Sud. Dar cel mai mult ii place să dirijeze acasă la Timișoara.

Ladislau Roth- Lacika- asa cum il numesc prietenii – face în aceste zile  100 de ani. Nu era programat sa-i împlineasca dar poate a primit  și acei ani care i-au fost luați  mamei sale. În pofida tuturor nenorocirilor de care a avut parte este un om optimist . Cea mai importantă victorie e că sunt încă aici. Nepotul lui , Peter Roth,i-a moștenit talentul  devenind un muzician renumit în Israel. Din păcate nu în muzică clasică, ci în rock. Astăzi un Elton John e mai popular decât un Mozart-spune tânărul de 100 de ani , și asta ar fi poate singura sa  amărăciune.

Jurnal de emigrant. Oferta domnului Fink.

Una din problemele cu care trebuia sa se confrunte un proaspăt imigrant , mai ales unul provenit  dintr-o țară comunistă  ,era dureroasa lipsă a banilor . Prețurile erau mari, stipendia mică , slujbele destinate imigranților erau foarte prost plătite iar ajutorul rudelor, oricât de generos ar fi, era totuși sporadic . Colegul meu de cameră , un american, mi-a dezvăluit că el tocmai își găsise o sursă stabilă de venit nu datorită a ceea ce facea ci datorită a  ceea ce era .

Peste căteva zile m-am prezentat și eu acolo unde m-a trimis americanul , la un birou elegant aflat la etajul cinci dintr-o clădire cu pereți de marmură .Pe firma de la intrare scria – Organizația Imigranților Anglo Saxoni. Am spus că mă cheamă George și sunt un anglo-saxon din România. Domnul Stanley s-a uitat pe niște hârtii după care m-a rugat să mai repet încă odată numele . George -am spus , ca pe regele Angliei , mirat  ca nu pricepe un lucru atat  de simplu . Nu al meu, al țării . Ro-ma-nia . Dracula , Nadia, Năstase -adaog imediat cele trei nume care le cunoaște orice anglofon   . Domnul Stanley a privit lista încă odată , a întors-o pe cealaltă parte și mi-a spus că îi pare rău dar România nu figurează. Am rugat să se mai uite încă odată sperând într-o minune ori macar într-o eroare de tipar . Mi-a zis cu un accent ciudat despre care am aflat ulterior că e accent sud-african că nu sunt eligibil pentru ajutor material , în schimb dacă nu voi avea unde petrece sărbătorile de primăvară , îmi poate găsi oricând o familie dispusă să mă adopte pentru câteva zile . La plecare mi-a oferit niște broșuri informative despre organizația lui , in ale cărei binefaceri din păcate , eu George of Romania , nu eram inclus .

Am înțeles atunci că nu are rost să caut sprijin pe meleaguri străine. La o adică tot la ai tăi trebuie să apelezi. Așa că am sunat la HOR – Asociația Imigranților din România . O doamnă cu un puternic accent moldovenesc , care pe atunci mi se părea mai straniu decât cel sud-african, dar  care spre deosebire de accentul burilor mi-a devenit familiar ulterior , mi-a spus ușor plictisită că peste câteva zile se va organiza un seminar pentru imigranții din România . Va participa și un domn suspus de la Sohnut/ Ministerul de Absorbție care vorbește și românește . Uite-tot la ai tăi  e salvarea – mi-am zis mulțumit. Am schimbat pe loc blugii de George cu ițarii de Gheorghe și am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de opinci .

Intrunirea avea loc intr-o pivniță întunecoasă din sudul Tel Avivului. Erau prezenți mulți imigranți români , unii familiști, alții holtei . Domnul Zeev , funcționarul superior de la Ministerul Absorbției și membru în partidul politic aflat la putere era imbrăcat la costum, ceea ce sincer m-a surprins , căci până atunci crezusem că in Israel, costume poartă doar chelnerii.
A început prin a ne informa ce bine făcusem că am venit în Israel, pământul   laptelui și al mierii, cum spunea un cântec cunoscut . Sigur- a spus el ca să ne mai tempereze entuziasmul – că viața în Israel nu e ușoară, nu umblă câinii cu covrigi in coadă , dar că fiecare se poate descurca dacă are puțin noroc ori măcar o rudă la Compania de Electricitate. După vreo oră și ceva când am apucat deja să nădușim căci se făcuse foarte cald , a venit și partea cu întrebările . Am ridicat mâna . Mă numesc Gheorghe și as vrea să știu ce se întâmplă cu ajutoarele financiare pentru noii imigranți . Americanii primesc, francezii primesc , chiar și sud africanii cei rasiști primesc. Noi de ce să nu primim ? . Domnul Zeev a ridicat din umeri și mi-a spus că organizația e săracă, bani nu poate să ne dea , dar în schimb la ieșire ne așteaptă niște broșuri informative frumos colorate care ne vor fi de mare folos în viitor .

Și tocmai când crezusem că epuizasem toate posibilitățile și singurii bani pe care-i voi vedea vor proveni din generozitatea celor care-mi vor lăsa un bacșiș in munca mea de chelner , consiliera de la ulpan m-a întrebat de unde sunt

– Timișoara – am răspuns eu moale , convins fiind că nu a auzit în viața ei de orașul ăsta
Temesvar !! – zice ea cu acel accent pe care îl mai auzisem doar în copilărie . Trebuie neapărat să mergi la domnul Fink .

În invălmășeala istoriei, Timișoara orașul meu natal , se numise odată Temesvar și aparținuse Regatului Ungariei, Iar domnul Fink era preșrdintele organizației de întrajutorare a evreilor unguri. Această organizație -aveam să aflu ulterior -era compusă doar din domnul Fink și soția sa.
În prima joi a lunii , fix la ora patru după amiaza m-am prezentat la biroul domnului Fink . Era un om evlavios, cam pe la 60 de ani , îmbrăcat la costum din două piese și fiindcă era puțin miop , purta niște ochelari groși din ramă de baga.

Domnul Fink mi-a fost simpatic încă de la început pentru că nu mi-a oferit nici o broșură .Ca și domnul Zeev  mi-a spus că am procedat foarte bine că am emigrat în țara promisă de Dumnezeu poporului evreu , dar spre deosebire de domnul Zeev la urmă a deschis sertarul de jos al biroului  din lemn de mahon , a scos de acolo un carnet de cecuri și mi-a întins  un cec in valoare de 150 de shekeli.  Uite ce noroc a dat peste mine- mi-am zis in timp ce îndesam cecul în buzunar  . Sunt ungur doar de câteva minute și deja nivelul de trai mi s-a îmbunătățit simțitor. Gyuri îl invinsese pe George și il biruise și pe Gheorghe. .De atunci in fiecare prima zi de joi a lunii la ora 4 fix, cu exactitate de ceasornic îmi puneam klopul de Gyuri și băteam la ușa biroului domnului Fink de pe bulevardul Agripas . Cu un ritual domol , domnul Fink deschidea sertarul din partea dreapta de jos și scotea de acolo cecul , pe care mi-l întindea zâmbind . Eu ii spuneam Koszonom și mă gândeam că sunt cel mai bine plătit  emigrant din ulpan , poate chiar că din tot Israelul. 150 de shekeli pe un  cuvânt , probabil mai bine  chiar decât un avocat  .

Uneori domnul Fink se mai interesa de viața mea personală , dacă am vreo prietenă , ce planuri de  de viitor am . Dar nimic nu avea să mă pregătească pentru întrebarea aceea  pe care mi-a pus-o intr-o    primăvăratecă  zi  de joi dintr-un început de mai.

– Dumneata ești circumcis ?

Întrebarea a căzut ca o bombă. Eram obișnuit ca în Israel lumea este mai directă , îți intră în viață cu plugul, dar nu mă așteptasem la asta de la domnul Fink care mi se păruse mai mult ungur decât israelian  . Am simțit pe loc că puțina  maghiara pe care o știam se scurge din mine picătură cu picătură .

Nem ertem.  Nu înțeleg -am bâlbâit.

 

-Adică  ți-au făcut Brit la tine acolo  la tine la Temesvar ?  Dacă nu, să știi că putem aranja  ceva

 

I-am răspuns că din câte știu treaba asta se face la 8 zile iar eu intărziasem trenul . Dar domnul Fink avea deja răspunsul pregătit. Niciodata nu-i prea tarziu  . Patriarhul Abraham s-a circumcis la 99 de ani. Ai citit Cartea Genezei ?
Cu toată stima pentru patriarhul Abraham și pentru gestul lui , eu nu aveam deloc de gând să intru în Biblie și nici să mă apuc de ștrengării  la 99 de ani . Cu toate astea i-am cerut un răgaz de gândire .
În prima joi din luna următoare înainte de a urca in birou , am făcut câteva ture în jurul clădirii să văd dacă nu se ascunde vreun mohel după colț . A fost prima și singura oară de când mă aflam în Ierusalim când cuțitul unui evreu m-a speriat mai tare decât cuțitul unui arab.

Domnul Fink mă aștepta jovial. Urma să plece în concediu deci îmi va da dinainte stipendia pe două luni. . Am vorbit un pic despre situația politică din Ungaria , unde începuse să se simtă  un aer proaspăt de libertate . Comunismul va cădea până la sfârșitul anului ăsta, 1989 – pronostica domnul Fink . Ne-am strâns măinile , i-am urat Boldog szabadsag– Concediu plăcut și dau să plec. Dar domnul Fink mai are ceva să-mi spună.

– Te-ai mai gândit la propunerea mea. ? Tocmai avem acuma o grupă de foști baptiști din Arad de lângă Temesvar și niște băieți  etiopeni din tribul Falashmura care au decis și ei să facă acest pas  . Îți pot oferi un pachet de circumcizie foarte avantajos . Curat și elegant la spitalul Hadasah din Ierusalim. Cu anestezie locală . Nici nu o să simți. Pe urmă te trimitem la recuperare  o săptămână într-un hotel de 5 stele la Eilat , all inclusive, trei mese pe zi . Ce zici ?
Nem tudom -i-am răspuns eu un pic nervos . Deja simțeam că incet-incet începusem să redevin Gheorghe. Ungurii ăștia vor să ne ia nu numai  Ardealul, dar uite că acuma  vor să ne ia și prepuțurile .

Domnul Fink se apropie ușor de mine și își scoate ochelarii

– Să știi Gyuri că in Israel toți sunt așa . Și in plus-imi spune  aproape în șoaptă argumentul suprem – ajută și la virilitate.

Ăsta, da, era un argument demn de luat în seamă . Știa bine domnul Fink. Pe un bărbat dacă nu-l prinzi cu argumente religioase, vorbește-i despre virilitate și e al tău  .

Am răspuns că totuși aș mai vrea să mă mai gândesc. Stiți înainte de-a fi ungur mi-s bănățean. Iar bănățenii se hotăresc mai greu .

M-am oprit la cofetăria Kapulski din colț . Sigur că era importantă ideea apartenenței la un popor. Era esențială și legătura cu Dumnezeu, care nu știu pe ce considerente , ne vrea tăiați împrejur . Nici treaba cu virilitatea nu era chiar de neglijat. Pe de o parte așa stăteau lucrurile . Însă iudaismul meu- iudaismul de Timișoara – avusese intotdeauna  mai mult decât  o singură parte.

M-am reintors în biroul domnului Fink. Cu un gest iute i-am înapoiat cecul pe care tocmai îl primisem în urmă cu câteva minute .

– Domnule Fink să știți că la mine iudaismul   provine din cap, nu din puță . M-am răsucit pe călcâie și am închis ușa capitonată în urma mea . Nu aveam să îl mai revăd de atunci…

Poziția bunicului

Dintre toate opțiunile pe care viața ni le oferă de la o anumită vârstă , opțiunea de bunic nu mi s-a părut una prea atrăgătoare. Scotocind un pic prin cotloanele memoriei am găsit cauza . Cam ca toate , ea e ancorată undeva în copilărie . Bunicii din bibliografia  școlară obligatorie erau oameni eminamente cumsecade dar cam cenușii și terni ,iar bunicia un alter-ego al bătrîneții.

Începând chiar cu prima carte . Abecedarul din clasa întâi .

Abecedarul se deschidea cu litera a urmată imediat de litera m. Cu ajutorul lor alcătuiam primul nostru cuvânt pe care îl  rosteam  cu o sfială amestecată cu pioșenie  . Ma-ma . Peste cîteva luni si încă cîteva pagini aveam să formăm si prima noastră propoziție . Generații întregi de copii din anii 70 /80 au aflat  că Ana are mere . Mai tîrziu din spuma abecedarului s-a ridicat și chipul viguros al tatei și odată cu el   și prima noastră poezie .

Tata ară pe ogor

Mama cozonaci ne face

Iar noi învățăm cu spor

Când e pace

Bunicii in schimb au apărut discreți și difuzi doar către sfărșitul abecedarului. Bunica blândă și retractilă iar bunicul purtând o mustață stufoasă și moțăind într-un fotoliu.

Nici ulterior situația bunicilor nu s-a îmbunătățit prea mult . Când apăreau erau fie un moș si o babă , mama mare si tata mare, ăl bătrân și a bătrână , niciodată de sine stătători, niciodată în prim plan,  trăitori obosiți ai timpurilor trecute , ale căror existență și scop în viață erau mereu subordonate nepoților.

Soarta bunicii s-a schimbat ușor la nenea Iancu, care a creat-o pe mam-mare care îl ducea pe domnul Goe cel alintat la București. Sigur că bunica lui Caragiale era atipică , un pic grotescă dar tocmai felul ăsta al ei de a fi îi dădea culoare . Bunicul în schimb rămăsese staționar și casnic, ” stătea pe prispă si număra florile în adiere „- ca bunicul lui Delavrancea.

Chiar și bunicul David al lui Creangă era „așezat la mintea lui , își căuta de treabă si o lăsa pe bunica într-ale sale ca un cap de femeie ce se găsea „.

Casa bunicilor era paradisul regăsit al copilăriei în care lucrurile” rămâneau înțepenite cu anii,”  bunica era „bună și miloasă din cale afară ” dar  în toate astea bunicul părea să nu  încapă.

Astăzi  tata nu mai ară ogorul  ci e plecat în Spania la căpșuni, ,  mama cultivă sparanghel in tara lui Goethe , iar bunica cultivă nepotii in tara Micului Prinț  .Doar bunicul a ramas neschimbat –  blazat , blând si nemișcat  –  exact unde  il lasasem in abecedarul din clasa intai .

Acum , odată ajuns în anticamera buniciei, îmi dau seama că bunicul român trebuie neapărat reabilitat. Ori măcar actualizat.  Aparținem unei generații care nu e pregătită să-și petreacă bunicia moțăind intr-un fotoliu iar mustața stufoasă nu mai e demult la modă

 

Poziția  bunicului  nu o fi ea chiar  ideală însă  are  avantajele ei.   .Am văzut mulți bunici , dezangajați de obligațiile și stresul de la servici, alergând voiniceste  pe terenul de tenis ori pedalând  in sala de fitness. Nedreptatea îmbătrâbirii e o sentință ce nu poate fi anulată în instanță dar cu un avocat bun si un dram de noroc se mai pot câștiga niște ani. Așa că, scriitori ai secolului 21 , dacă  vreodată veți  scrie   o carte   despre un comando de bunici  care evadează din azil și  pleacă să-și petreacă restul zilelor într-o călătorie în jurul lumii   unde regăsesc elixirul tinereții pe o plajă din Caraibe alături de o frumoasă extraterestră din Slatina  , vă rog mult sa ma anunțați . Vreau neapărat să le-o citesc  nepoților .

 

Youth
Secventa din filmul Youth- Michael Caine, Harvey Keitel, Mădălina Ghenea

O viagră pentru suflet

A fost la început doar o idee mai năstrușnică .Unii chiar au strâmbat din nas. Căci cum poți înlocui o întâlnire reală de absolvire cu una virtuală pe zoom, in care ciorba de potroace de la dineul festiv o servește fiecare acasă, paharul de vin îl închină fiecare separat, sala de clasă e butonul de gallery view ,iar DJ-ul e placa de sunet a calculatorului

Insa ideile cele mai reușite au tocmai particularitatea de a fi un pic trăznite .

Spre surprinderea generală de pe ecranele monitoarelor s-a degajat atâta energie incât a fost suficientă să-i catapulteze pe oamenii aceia , din fotoliul comod al unei maturități cumsecade, direct în tunelul timpului .Iar la celălalt capăt al tunelului îi așteptau băiatul acela slăbănog , ori fetița cu cordeluță , ce își luau zborul în viață din curtea liceului , încărcați de ambiții și idealuri .

O întâlnire virtuală dar emoțiile au fost cât se poate de reale. Cum ar fi momentul de reculegere în memoria colegilor și a multor profesori care nu mai sunt, citirea poeziei dedicată generației noastre de eminentul diriginte, profesorul de franceză , liantul care ne va racorda până la sfârșitul vieților noastre sau cel puțin până ce Alzheimerul ne va despărți.

Și au fost câteva povești de viață care nu au nevoie de nici un sculptor căci ele se pot ciopli singure, fiindcă de multe ori viața bate până și cea mai prolifică imaginație .

Ca de pildă colegul acela care la un anumit punct al vieții a făcut o alegere și care a mărturisit că in urma ei evită să călătorească dincolo de o anumită longitudine  pentru că din păcate la lecția despre toleranță Europa de Est mai are multe de învățat . Ori acel prieten , care ne-a povestit emoționat despre fericirea lucrurilor mici în aparență dar imense , cum ar fi bucuria regenerării părului si sprancenelor după ședințele de chimoterapie și mai ales senzația de a se fi eliberat de crunta boală . Și a fost colegul acela expansiv cu minte brici dar care încă oftează la auzirea numelui unei anumite fete , colege de clasă , pentru că școala te învață multe, te învață rigoarea matematică ,principiile termodinamicii , te învață chiar suficientă geografie încât să poți distinge dintr-o privire Munții Apuseni de Munții Retezat dar nu te învață când și in ce fel să spui unei fete Te iubesc. Și orice microbist începător știe că un Te iubesc ratat în minutul 17 al vieții se poate răzbuna mai târziu . Si a fost colega aceea retrasă care a zis simplu și firesc doar atât -” Nu am nimic deosebit să vă spun, sunt doar foarte fericită să fiu aici cu voi.” Si au fost atâția colegi și colege care nu au fost deloc prieteni, ba poate că nu au schimbat nici o vorbă în liceu dar acum s-au simțit aproape . Pentru că nu despre prietenie e vorba aici , ci despre camaraderie. Prietenia are termen de expirare. Camaraderia e despre apartenență . Iar într-o lume destul de îmbârligată ,apartenența la ceva care te mărește a devenit un lucru foarte important.

Pentru majoritatea celor 49 de cubulețe care au alcătuit puzzleul asamblat de colegul Rocas  , a fost o viagră a sufletului. De fapt pentru mine au fost două viagre căci a fost si intălnirea cu colegii de facultate acum o lună . Judecând , acum la aproape o săptămână , după numărul de mesaje din grupul whatsapp, număr care depășește cu mult mesajele dintr-un grup eșantion de fetițe de 16 ani, se pare că viagra sufletească , spre deosebire de cea trupească , ar avea și un efect cu mult mai îndelungat .

Jurnal de emigrant(5). Trei intr-un tanc , (fara a socoti și șoferul )

Episodul precedent   Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Spre norocul meu , nu eram singurul care mă luptam din greu cu rigorile vieții militare . Nici colegii mei de cort , Anthony, Piotr si Jean-Michel nu lingeau miere în lupta cu țintele de carton .
************************************************************************

Atunci a venit vinerea aceea care avea să toarne ciment peste prietenia noastră .

Era ziua pe care o așteptam cel mai mult . Vinerea avea mirosul libertății . Deșteptarea era ceva mai târziu. Și sergentul părea mult mai relaxat , nu mai umbla șleampăt ca în restul săptămânii. Își punea haine călcate , ochelari de soare și ne spunea să ne scoatem de la fundul rucsacului hainele de oraș . Pe platoul din fața cantinei ne-am adunat în forma literei ebraice het. Fiecare din cele patru plutoane ocupau câte o latura a dreptunghiului. În spatele platoului așteptau deja autobuzele care ne vor duce acasă pentru permisia de shabbat. Atunci am înțeles care era rostul carnețelului. Cei ale căror nume apărea în el făcuseră vreo năzbitie și erau consemnați să rămână în unitate . Din fericire numele meu nu figura în carnețel . În schimb al lui Jean-Michel da. Fusese acuzat că în urmă cu două zile, refuzase să care mitraliera  de 12 kile  spre câmpul de instrucție . Se arătase sociopat, iar în armată sociopatismul se pedepsește drastic. Cu un shabat . Degeaba încerca el să explice , aproape plângând, că în ziua aceea îl duruse spatele, mai spunea ceva si de o fată , Carole Luzon care trebuie să vină să îl viziteze , dar ebraica lui nu era prea bună iar bâlbâiala care i se accentuase nu juca în folosul lui .

Un pic abătuți de necazul lui Jean-Michel dar fericiți că noi am scăpat ,ne pregătim șă ne dispersăm către autobuze când aud de lângă mine o voce cu un puternic accent scoțian

-Rămân eu !

La început am crezut că nu am auzit prea bine dar Anthony a repetat

-Rămân eu în locul lui !!! . Dacă Jesus s-a putut sacrifica pentru noi, pot sacrifica un shabbat pentru Jean-Michel . El are nevoie de shabbatul ăsta mai mult decât mine.

Jean-Michel care era deja în drum spre cortul suspinelor ,s-a întors către Anthony și l-a îmbrățișat. Era un moment înduioșător să-l vezi pe uriașul Jean-Michel aproape sufocându-l pe micuțul Anthony. Atât nemloșii spetsnazi ruși cât și durii marines americani, aproape că au vărsat o lacrimă . Până și Jeff s-a emoționat pentru o clipă. Anthony ne dăduse o lecție despre iubirea aproapelui.

Din păcate partea asta a Bibliei nu se aplica în baza militară Zikim, comandamentul de sud . În Tzahal păcatele nu erau transmisibile.

Însă atunci când la începutul săptămânii următoare ne-au zis că e nevoie de patru soldați care să facă cursul de șoferi de transportoare blindate(NAGMASH) era deja clar care vor fi cei patru.

Va fi un curs de 10 zile după care urmează un examen foarte greu , așa ni s-a spus. M-am bucurat . Când eram mic visul meu era să mă fac șofer de autobuz . Îmi părea cea mai grozavă meserie . Îi priveam , in drum spre școală , pe oamenii aceia liberi, idolii copilăriei mele,  cum mânuiau cu dexteritate mastodontul acela din volan . Puteam în sfârșit să-mi îndeplinesc visul copilăriei și primeam și bonus căci un tanc era chiar mai grozav decât un autobuz . Doar că nu prea înțelegeam cum poți învăța o meserie atât de complicată în doar două săptămâni când chiar și un curs de dresaj de câini dura mai mult . Oricum era un win-win situation pentru noi. Ne scutea de două săptămâni de antrenamente istovitoare și la urmă dacă o fi să picăm examenul, nimeni nu ne va acuza pentru asta .

Cursul l-am făcut la o bază specială de pregătire pentru tanchiști care ținea de comandamentul de centru.

**********************************************************************************

Pentru prima oară de când începusem armata nu mai măsuram timpul în secunde .

Nu mai aveam acea angoasă permanentă , specifică recruților care erau obișnuiți să li se vorbească doar în construcții  plebeiene gen – Misca-ți fundul ori Astupă-ți gura . Și nu mai tresăream la vederea oricărui  copac.

Prima săptămână a cursului era destinată pregătirii teoretice. Însă de cum ajungeam în umbroasa sală de clasă , ațipeam aproape instantaneu . Mă trezea doar sforăitul ascuțit al lui Piotr , care în somn se transforma dintr-un rus blajin într-un ghepard feroce.

Serile, eliberați de istovitoarele corvoade zilnice ,  ne-am mai deschis și noi un pic.

Nu mai rețin exact care dintre noi a spus că fiecare ar trebui să ne spunem două dorințe. Una personală și una profesională . Asta pentru cazul că unul dintre noi va cădea în timpul serviciului militar , iar reporterii de la jurnalul de știri , vor vrea să afle câte ceva despre el . Să nu fie banalități care să plictisească telespectatorii. Măcar să  lăsăm un semn in urma noastră .

Jean Michel a spus că își dorește să fie paharnic. Am crezut că e vreo glumă franțuzească stranie, dar nu era . Paharnici li se spune la el în Franța cultivatorilor de vin. Auzise de potențialul strugurilor de pe Podișul Golan . Va merge acolo și va începe o nouă viață impreuna cu Carole Luzon, prietena lui  , care va veni și ea în Israel după ce termină cursul de coafeză la Lyon  . Piotr , cu vocea-i domoală în care răzbătea toată tristețea unei puste siberiene , a zis că s-a săturat să tot facă munci ocazionale . Vrea să lucreze în meseria lui de inginer constructor .Apoi să aibă destui bani ca să-și clădească o casă pe malul mării , undeva în Ashdod ori in Ashkelon , o casă destul de mare pentru el și familia pe care și-o va întemeia . Anthony a zis că vrea să învețe limba rusă dar cel mai tare și-ar mai dori ca cei din jur să-l accepte așa cum e . A venit rândul meu . Am ezitat un pic . Dorințele lui Piotr mi se puteau aplica și mie dar n-am vrut să pară că îl copiez . Atunci am mers pe ceva mai minimalist. Am spus că imi doresc să cumpăr o mașină . Ca a doua dorință am zis că-mi doresc să scriu texte comice care sa se joace la unul din cluburile de standup din Tel Aviv .

În a doua săptămână după ce dormisem bine pe partea teoretică , ne-a luat în primire un ofițer pentru partea practică . Cred că era primul ofițer adevărat cu care aveam de-a face de când începusem armata. Ne-a fascinat imediat nu pentru că era înalt și bine făcut ci pentru că purta bocanci roșii . În Israel bocanci roșii poartă doar parașutiștii și cei de la misiuni speciale. Dar nu doar prin asta ne-a impresionat ofițerul cu bocanci roșii. Ci mai ales prin faptul că ne vorbea calm,respectuos, ceea ce nouă obișnuiți să primim comenzi polifonice în crescendo ni se părea de-a dreptul straniu. .

Ofițerul cu bocanci roșii a fost primul care ne-a introdus în tanchetă . Ne catapultam in celula șoferului, aproape ca într-o capsulă spațială .Ne suiam pe carcasa tancului și apoi alunecam ușor în jos , pe scaunul șoferului . Cel mai greu era pentru Jean Michel , care la cei 1.90 ai lui stătea în cabină , chircit ca un fachir . Mai târziu cînd am zburat pe companii de low-cost am avut cam aceeasi senzatie.

Aici in cabină , la pupitrul de comandă , a început să-mi placă armata. Pentru 20 de minute. Atunci ofițerul cu bocanci roșii mi-a zis să dau drumul la motor . Pe lângă el, sforăitul lui Piotr suna ca Somnoroase Pasarele. Ca să nu mai vorbesc de mirosul de motorină . Am pornit pe un drum cu hurducături. Aveam senzația că ne vom răsturna în orice moment. Doar bocanci roșii stătea calm pe scaunul comandantului. iar prin emițatorul de transmisie recepție îmi indica în ce direcție trebuie să o iau . Vorbea rar și vorbea puțin . La obiect , fără înflorituri , tahles cum se spunea aici , un cuvânt care sintetiza specificul israelian .

La una din opriri când mi se părea că e foarte cald în cabină l-am întrebat dacă nu putem ridica capacul și în timpul mersului ?

– Niciodată nu vei putea cânta la pian cu capacul pianului ridicat .

Răspunsul lui m-a surprins. Bocanci roșii era si student la conservator. Așa era Israelul acelor ani și tot așa e și Israelul de acum. Un amalgam în care trăiesc laolaltă primitivi și oameni de o finețe remarcabilă.

Au urmat nocturnele lui Chopin . Pentru șofatul de noapte s-a atașat vizorului un aparat cu raze infraroșii prin care vedeam în culoarea verde. Nu era o delectare să stai tot timpul cu ochii lipiți în ecran însă era ceva mai plăcut de condus noaptea decât în arșița zilei.

Examenul a semănat cu o fugă de Bach . Piotr , care era mai pesimist din fire , spunea că o să picăm sigur căci dormisem sala, poligonul il făcusem superficial si nici parcările nu le învățasem. Examenul a durat în total vreo trei sferturi de oră din care fiecare a condus 10 minute . După examen, bocanci roșii ne-a chemat în biroul lui . Ne-a strâns mâna . A luat apoi de pe masă patru carnete de șoferi in care erau trecute numele noastre .”Felicitări băieți . Armata de Apărare a Israelului s-a îmbogățit astăzi cu încă patru soferi de tanc merituoși . Mazal Tov. Și acum mergeți să curățați tancul.”

Mi-am amintit vorba lui Groucho Marx – Nu aș vrea să fiu membru intr-un club care e dispus să mă accepte atât de ușor.

În schimb Piotr , Jean Michel și Anthony erau în al nouălea cer .

Jean Michel a spus că evenimentul trebuie sărbătorit cu ceva tărie . Dar în zona aceea în plină intifadă singura tărie pe care am fi găsit-o  ar fi fost un cocktail Molotov  .Cum nu voiam să sfârșim în acordurile   Recviemului  lui Mozart ,  am amînat sărbătoritul pentru mai târziu . Am adormit cu carnetele de șofer sub pernă.

Israeli reserve soldiers during training in Noerthern Israel

A doua zi ne-am reîntors la baza de instrucție . Am fost primiți ca niște eroi . Femeia barbat a venit prima spre noi, ne-a felicitat și ne-a spus că de acum nu cumva să-i mai spunem comandanta că ne belește . La sfârșitul perioadei de instrucție distanțele fuseseră sparte . Suntem egali și avem voie să-i spunem pe nume . Nurit. Si spunând asta mi-a dat amical un bobârnac de era să mă prăvălesc vreo trei metri pe spate .

Sergentul ne-a adunat pe toți în careu. Ne-a zis că e tare mândru de noi patru că am reușit în ciuda tuturor previziunilor . De-acum nu care cumva să-i mai spunem sergentul . Îl cheamă Yoash. Cand am vazut bobărnacul cel amical venind spre mine m-am ferit abil.

Ne-am dus sa ne udăm carnetele de șoferi de tanc la automatul de coca-cola din fața cantinei  . Ne-am așezat la o masă toți patru. Jean Michel francezul, Piotr rusul, Anthony scoțianul si George românul. Soldați în armata israeliană. Eram atât de diferiți dar în aceste săptămâni de instrucție ne legase ceva. Nici nu știam exact ce.

Instrucția de bază se terminase. De acum ne vom dispersa pe la unități . Dar noi vom fi in legătură. Acolo, pe masa de lemn, am schimbat între noi adrese și numere de telefon. Pe verso fiecare și-a scris cele două dorințe pe care ni le exprimasem in seara aia călduroasă de august la cursul de instrucție.

****************************************************************************

Din fericire , nici unul dintre noi nu a căzut în timpul serviciului militar. Printr-o stranie potrivire literară , fiecare dintre noi își va îndeplini exact una din cele două dorințe pe care le scrisesem pe bilețelul acela .

Jean Michel a reușit să-și ducă mai departe pasiunea pentru vinuri , dar nu impreună cu Carole Luzon. Ea și si-a deschis un salon de coafură in Tel Aviv , dar el nu a rezistat stresului din Israel prea mulți ani și s-a întors în Franța . La început imi mai expedia în Israel câte o sticlă de vin producție proprie . Apoi când a înțeles că nu are rost să strice orzul pe gâște îmi trimite poze. În fiecare an fix pe 15 noiembrie primesc o poza cu noua lui recoltă de beaujolais. Acum câțva ani a primit atestatul de paharnic , o recunoaștere a valorii vinurilor sale . Mulți fac vinuri bune în Burgundia însă vinul lui are ceva special. E singurul soi care merge cu hummus care nu trebuie să lipsească de la nici o masă copioasă , precum a învățat el în armata israeliană .

Piotr a devenit un inginer constructor apreciat în Israel. Are doi copii și o pisică. Neveste a avut mai multe. După fiecare divorț își reseta viața în cutii de carton. Tot mai puține cutii , căci nevestele lui aveau intotdeauna avocați mai buni. Pisica însă rămânea întotdeauna la el. Până la ultima mutare, când ea s-a ascuns în spatele dulapului de bucătărie de parcă ar fi spus- Vorbeai ceva de prins rădăcini într-un loc. N-a mai fost chip să o scoată de acolo.

Anthony a fost cel mai curajos dintre noi. Nu a învățat limba rusă in schimb a purtat mesajul evanghelic care-i schimbase viața odată , în locuri unde alții nu-si închipuiau că se poate ajunge . A ajuns in Siria si in Liban. A murit in Nordul Irakului , lovit de o mașină condusă de un fundamentalist , chiar în ziua în care i se năștea primul nepot. Dar a doua parte-cea mai importantă- a dorinței lui i s-a împlinit . A murit înțeles . Și mai ales a murit evreu. Ca și Jesus.

Iar eu.. Nu la mult timp după ce ne-am eliberat mi-am cumpărat prima mașină. Un Austin Metro 1100 , la mâna a șaptea. Se oprea des, tușea la pornire , dar era a mea.

Nu am devenit standupist . Am constatat că nu rezist în fața mulțimilor .

În schimb mi-am descoperit pasiunea scrisului . Am început să cioplesc în cuvinte . Si chiar dacă din dalta mea nu va ieși niciodată o pasăre măiastră , continui să scriu .

Spre deosebire de standupist, scriitorul nu are nevoie de o mulțime . Scrie ca și cum ai avea un singur cititor – spune Eric Emanuel Schmitt, unul din prozatorii mei preferați. Ba nu-il corectează profesorul meu de la cursul de literatură creativă din Ierusalim -scrie pentru trei. Un singur cititor e doar un punct. Doi cititori formează deja o linie . Iar trei cititori , ai învățat asta la geometrie euclidiană , alcătuiesc un plan. Și în planul ăsta pot intra dragostea si ura, iubirea și trădarea, viața sau moartea,camaraderia sau fățărnicia , trăsături universale pe care le percepe orice  cititor ,   fie că locuiește în Padova în Paris ori în Piatra Neamț.

Iar dacă vei scrie destul de bine- ba nu, destul de adevărat, dacă îți vei pune sufletul pe hârtie atunci acești trei cititori și alții care se vor regăsi în scrierea ta  și  te vor urma în cea mai frumoasă aventură a vieții  . Îi vei conduce prin hârtoapele imaginației și vei simți că ți-ai îndeplinit visul copilăriei. Acela de a conduce un autobuz. Ori un tanc.

De acuma știu că scrisul e o călătorie . Genul de călătorii în care drumul e mai important decât  destinația . Uneori se întîmplă să merg pe contrasens. Pentru că în literatură ori într-o  pandemie, viața frînează brusc   sau uneori , chiar merge  înapoi  . Nu primesc amendă pentru că mersul pe contrasens e regulamentar în literatură . În privința pandemiei am totuși dubiile mele.
Uneori văd figuri cunoscute  .  Încetinesc , le fac semn ,dar ei refuză să mă însoțească    . S-au desprietenit de ei înșiși  . S-au lepădat de  trecut și de idealuri .   Nu-i judec . Caut să-i înțeleg .

Mi se mai întâmplă să văd umbre. Ale unor oameni care au trăit , au iubit,  la un moment dat și -au intersectat viețile cu a mea .  Prin parbrizul prăfuit de  colbul  amintirilor    încerc să-i repovestesc . Si scriind despre ei, parca am impresia că îi și nemuresc puțin.

lucian_1
Foto: Lucian Ionică

                                   În amintirea lui Anthony Simon( 1964-2017)
tony_1

Oameni și coșuri

Nu știu cum e la alții, dar la noi astăzi ai voie să ieși din autoizolare doar în două scopuri. Să-ți plimbi cîinele ori să-ți faci cumpărăturile. Cum din păcate eu dețin doar o pisică ce nu acceptă in nici un chip să fie plimbată , mi-a rămas doar varianta supermarketului. În vremuri normale nu sunt un pasionat al cumpărăturilor dar astea nu sunt vremuri normale . Îți poți da seama de asta încă de la ușa de intrare . ..Stai pe loc !  – auzi o voce aspră .  Așa cum  în vremea împăratului   Napoleon Întâiul fiecare soldat purta în raniță bastonul de mareșal , acum în vremea  lui Covid Al 19-lea fiecare paznic de supermarket poartă în borsetă  termometrul de infirmier.

 

 -35 cu 5 decretează  el,   după ce te măsoară      . … O fi provenind și termometrul tot din China ? .

 

Virusul e în toate și-n cele ce sunt dar mai ales în cele ce nu sunt. Apuci cu  mare grijă bara căruciorului căci ai auzit că acolo îi place pungașului  să se ascundă . Există ceva foarte neliniștitor în lupta asta cu un inamic nevăzut.

Masca de pe față îți  schimbă nu doar înfățișarea ci și caracterul. În viața de zi cu zi poate că ești un mascul alfa  care face ravagii în ședințe , însă aici la super  -în vremea pandemiei- ai revenit la stadiul de culegător pe care strămoșii tăi l-au exersat timp de mii de ani în peșteră. Ca un miriapod apuci de pe raft tot ce crezi că s-ar asocia cumva listei tale de cumpărături .  Paste, conserve de pește ,ceva legume , niște fructe , brânzeturi , ceva dulce și niște murături ca să-ți revii la realitate . Și ceva iaurturi . Si la final cireașa de pe tort, hârtia igienică.

Coșul e de acum  destul de plin si trebuie doar să fii atent cum îl mânuiești printre rafturi ca să eviți o nedorită coliziune frontală cu vreun cărucior infectat condus de vreun alt om de grotă pe a cărui   jumătate de chip neacoperit de mască se citește un gen de teamă  asemănătoare cu a ta     .

Ești   aproape de linia de sosire. Punctul terminus al aventurii zilnice . Nu a durat mult . Stăm la casă , alineați  , pe două rânduri , oameni și coșuri ca într-o nuvelă de Steinbeck .

Și tocmai atunci așa cum de obicei se întâmplă în filmele de groază își bagă coada  neprevăzutul. Îmi aduc aminte că am uitat ceva . Uitasem azima  . Se apropie  Pesahul  și indiferent câte conserve am luat , dacă vin acasă fără azimă sunt la mare ananghie.

Nu am încotro așa că ies din rînd si mă îndrept iute spre fundul magazinului unde se află fostul raion de franzeluri, reprofilat acum în perioada de Pesah în raion de pască  . Iau un pachet . Dar cînd să-l așez în cărucior   observ  că există deja în coș un pachet de azimă. Sunt un pic descumpănit . Ar fi  numai două posibilități – analizez repede situația   . Ori  așa începe Alzheimerul ori la repezeală am luat coșul altcuiva  . Dezleg  misterul destul de iute  căci observ pe fundul coșului  , o pungă mare de brocolli iar mie nu-mi plac deloc brocolli. Acum e  clar. Va trebui neapărat să-i explic proprietarului coșului că a fost doar o eroare . Îmi caut din priviri căruciorul dar nu-l mai găsesc .  S-ar putea , ca un alt culegător să-l fi luat din greșeală pe al meu tot așa cum eu îl luasem pe al lui .

 Înlocuiesc  pachetul de brocolli cu un pachet de spanac . Restul cumpărăturii lui îmi convenea de minune .

În timp ce conduc spre casă , eliberat de măști și de temeri mă lovesc gândurile științifico- filozofice .

Dacă vreodată emisarii  unei civilizații superioare vor ateriza pe Pâmânt și vor dori să studieze acel mamifer placentar care se credea odată stăpânul Universului , nu vor avea nevoie pentru asta de laboratoare sofisticate. E destul să-l urmărească intr-un supermarket . Preferabil în vremea unei pandemii. Vor putea observa toată evoluția dar și toată decăderea umană .  Vor vedea că nu contează de unde vine și unde se duce, nu contează cărui arhetip aparține și nici cărei rase, indiferent dacă e carnivor, ierbivor sau rumegătoare ființa umană în orice colț de lume se comportă exact la fel . Poartă exact aceleași măști în spatele cărora ascunde exact aceleași angoase .  Și chiar dacă în vremuri obișnuite e ocupat  să își procure  tot felul de nimicuri costisitoare doar ca să pară ceea ce  nu este   , în vremuri critice  când viața se reduce la esență  , toți  neandertalii   au aceleași griji ,  își doresc aceleași lucruri și chiar cumpără  exact aceleași bucate    . …Mă rog , poate doar în afară de brocolli….

corona_matzes_2

Cum mi-am petrecut corona (II)

Magazine închise.. Șosele triste.. Patrule pe străzi.. Un polițist mă legitimează .. Prezentați vă rog buletinul .. Unde mergeți la ora asta ?… Am un deja-vu care mă aruncă înapoi în vremurile din urmă cu peste 30 de ani .

 Doar că de data asta dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura unui virus .

 

Polițistul îmi studiază legitimația și documentul de liberă trecere . Deodată îmi ațintește un revolver spre tâmplă . A, nu e revolver, e doar un termometru…. Sunteți în regulă . Dar va sfătuiesc să vă grăbiți. E spre binele dumneavoastră. Mai un pic și intră în vigoare legile carantinei.

Îmi amintesc de un banc vechi. Moscova. Anii 50. Interdicție de ieșire între 9 seara și 6 dimineața. Doi milițieni văd pe unul care se furișa Unul scoate mitraliera și îl împușcă. Celălalt e puțin nedumerit. – Volodea de ce l-ai împușcat, e numai 9 fără un sfert. – Îl cunosc, stă departe, nu mai ajungea.

Bancul e vechi dar tot mă mai amuză . Acum de când cu dictatura virusului simt că îmi revine brusc simțul umorului , mai ales a celui negru  , chiar dacă vremurile nu au în ele nimic comic.

Spre deosebire de dictatura proletariatului, dictatura virusului e globală. Nu ai unde să fugi . Nu poți trece fraudulos granița ca să dai de libertate . O plimbare în Milano a devenit astăzi la fel de riscantă ca o plimbare în Kabul.

La mine pe stradă , în cartier, în oraș , oamenii s-au izolat. Singurele perechi pe care le mai văd sunt alcătuite dintr-un om și un câine. Numai că de data asta cel ce poartă botniță e omul   . Nu este singura deosebire. Ceva pare că s-a schimbat și în relația dintre ei   . Căci în vreme ce câinele are o atitudine ușor plictisită de genul ce-o mai vrea ăsta de la mine, omul scos în sfârșit la aer pare să adulmece iarba, florile, primăvara de ai zice că nu omul își plimbă câinele ci câinele își plimbă omul.

Astea sunt zile când rentează mai mult să fii meduză decât om – zice  scriitorul Cătălin Mihuleac .

Dictatura virusului ne-a dat serioase motive să ne îndoim de superioritatea speciei umane față de cea a meduzelor .

În Timișoara, un fost bun profesor de electronică , dar care conform  principiului lui Peter s-a tot cocoțat până și-a atins  nivelul  de incompetență în funcția de primar , a propus  ștampilarea pe antebraț a tuturor suspecților de corona, pentru a fi mai ușor identificați . Ar lipsi doar propunerea de a purta steaua galbenă pentru a confirma vorbele unui filozof german pe nume Karl Marx -care în afară de prostia de a fi inventat marxismul , a spus totuși câteva lucruri valabile- cum că istoria se repetă – prima oară ca tragedie,  a doua oară ca farsă. În alte părți ale lumii , câțva politruci de crâșmă râd mânzește la ideea că Uniunea Europeană- spre care priveam cu speranță odată- s-ar putea dezintegra în vreme ce tot ei îl aplaudă pe președintele Chinei pentru modul cum a gestionat criza , uitând voit că acel președinte a ascuns lumii adevărul și chiar i-a pedepsit pe aceia care au avut curajul să o facă .   În bastionul păcii sau ce a mai rămas din el –  tot în spatele rapoartelor false , Vladimir Putin va fi ales luna viitoare președinte pe viață , în aplauzele mulțimii, căci așa am fost noi construiți de la Farfuridi încoace să urăm dictatura dar să-l iubim pe dictator.    Iar în țara unde trăiesc. în Israel,tot la  umbra coronei,  politicianul cel abil l-a înghițit ca într-un joc de Pacman pe politicianul cel naiv , care acum va putea doar să spună- într-o tristă răstălmăcire a celebrei vorbe a lui Francisc intiul în bătălia de la Pavia- Totul e pierdut și în primul rând onoarea.

Însă dictatura virusului ne-a dat și motive să credem mai departe în om .

În Italia un padre de 72 de ani și-a cedat aparatul salvator unui pacient mai tânăr sacrificându-se pe el dar salvându-și semenul . Tot în Italia o signora de 101 ani  , a biruit corona la apusul vieții după ce la răsăritul ei biruise gripa spaniolă – devenind singurul om din lume care a supraviețuit la două conflagrații mondiale și două mari pandemii . În Israel un paramedic evreu și un șofer arab se roagă , într-o imagine care va face înconjurul lumii – unul către Ierusalim celălalt către Mecca – înainte de a pleca împreună în misiunea universală de a salva vieți . Nu spunea bine cineva că negocierile de pace ar trebui ținute nu în resorturi luxoase la Camp David ori Davos ci undeva într-un spital de campanie, acolo unde viața e evaluată la adevăratul ei preț .

 

Dictatura virusului va fi  destul de lungă – ne spun specialiștii la televizor. Va dura câteva săptămâni, poate chiar  luni. Și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Până atunci vom fi nevoiți să respectăm niște reguli foarte stricte .

Dar s-ar putea la fel de bine să și greșim. Aceasta să nu fie de fapt o dictatură .  Ci mai curând  o resetare . Pentru care va fi nevoie să învâțăm ceva mai mult, decât cum să ne spălăm corect pe mâini . Ca orice resetare va dura vreme îndelungată  . Atunci când simplitatea va lua locul sofisticării , liniștea va înlocui hărmălaia , când valoarea unui om va fi dată de anii de învățătură nu de capacitatea de a se descurca ,când un medic bun va fi apreciat mai mult decât un fotbalist mediocru iar un cercetător mai mult decât fetele care își etalează ligheanul de sâni la televizor , atunci, doar atunci vom putea spune că ne-am vindecat  .

paris_2

Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Un moment important în viața oricărui israelian e acela când este chemat la oaste .
Pentru șovăielnici , există câteva argumente săpate in stâncă, care ar trebui să- i convingă .

Mai întâi ți se spune că în Israel toți fac armata. Pe urmă descoperi că acest cuprinzător toți nu-i include pe arabi, pe haredimi, pe pacifiști, pe extremiștii de dreapta , pe extremiștii de stânga, pe hoți , pe violatori , pe femeile insărcinate, pe femeile măritate si nici pe iranianul din capitolul precedent.

Al doilea argument este și mai pueril. În armată devii bărbat . Dar aproape jumătate din cei ce termină armata israeliană , devin femei . Pe mine m-a convins totuși al treilea argument. Dacă nu-ți aranjezi situația militară o să ai greutăți la ieșirea din țară .

Armata începe întotdeauna cu un plic gri . În care esti informat că trebuie să te prezinți la o anumită dată într-un anumit loc pentru stabilirea profilului . Pentru orice nelămurire , ți se spune în scrisorica atașată , poți suna la un oarecare număr de telefon. La numărul acela de telefon nu a raspuns nimeni, niciodată.

Testul de stabilire a profilului seamănă un pic cu testul de chelneri de la hotel. Adică are două părți .În prima parte se verifică cum te-a înzestrat natura pe dinafară . În a doua parte se verifică cum te-a înzestrat ea pe dinăuntru .

La început , un medic te examinează din creștet până in tălpi iar o soldată care stă la un birou,păstrând o distanță regulamentară față de părțile tale intime , notează datele într-un computer .

A doua parte este testul psihotehnic. Ți se dau niște figuri geometrice , apoi niște numere iar tu trebuie să indici ce urmează .Când am descoperit ascunsă printre cifre o serie Fibonaci -fătuța care m-a examinat – aproape că a căzut de pe scaun .

-Ești deștept – mi-a zis ducând un deget la tâmplă si doar mai târziu am înțeles că în armată , ăsta nu e intotdeauna un avantaj .

A urmat apoi un fel de interviu cu un ofițer mai în vârstă care m-a întrebat cam ce aș vrea să fac eu în armată . I-am răspuns , fără ezitare că eu sunt o fire mai pașnică de felul meu ,că aș vrea să merg undeva să pot ajuta oamenii . M-a privit cu oarece îngăduință, a zâmbit și m-a repartizat la unitatea de tancuri.
*
Ordinul de încorporare vine ceva mai tărziu într-un plic verde . În partea de sus sunt două căsuțe, una cu data încorporării si dedesubtul ei, data liberării .Primul lucru care-l faci este să calculezi diferența . Așa am dedus că mă așteptau patru luni de armată prescurtată , de-i zice în ebraică shlav bet , destinată noilor imigranți ori israelienilor care au amânat-o . Primele șase săptămâni vor fi pregătirea militară de bază- tironut , la capătul cărora voi primi o meserie . În Israel, meseria militară e aproape la fel de importantă ca meseria civilă căci o practici cam o lună pe an ca rezervist .Doar că spre deosebire de meseria civilă pe care o mai poți schimba , cu meseria militară rămâi înțepenit până pe la 45 de ani , vârsta expirării soldățești .
Așa se face că într-o dimineață de iunie , când nici cocoșii nu începuseră încă să cânte , m-am suit într-un autobuz verde care m-a dus direct la centrul de recrutare .
*
Majoritatea recurților eram noi imigranți așa că centrul de recrutare devenise un adevărat turn Babel .În seria mea eram șase români . Ne-am găsit ușor. Partea bună in armată este că nimeni nu te cunoaște din viața anterioară , așa că te poți reinventa .Îl auzeam, nu fără invidie, pe unul din români , povestind cum șeful lui de la fabrica de ambalaje îl plânge mai rău decît muma lui Ștefan cel Mare , pe altul care era magazioner la o fabrică de fosfați , povestind cum bal ha bait, adică proprietarul i-a mărturisit că poate să inchidă fabrica fără el . Al treilea, un ardelean cu barbă care lucra la un concern primise de la patron o mașină japoneză .Al patrulea , un dorohoian , avea deja un salariu de cinci cifre .Al cincilea fusese deja cooptat în conducerea firmei . Eu aveam o timiditate înăscută pe care succesele profesionale ale băieților ăștia doar mi-o amplifica. Stăteam în mijlocul lor, măcinat de angoase și nu spuneam nimic.
Pe urmă ne-au împărțit pe plutoane. Erau patru plutoane ca în armata din România . Dar aici se termina cam toată asemănarea cu armata din țara natală .

Am nimerit în plutonul trei . Compania era de blindate dar plutonul meu era un pluton special de infanterie mecanizată .Sarcina noastră va fi sa săltăm din burta tancului și să ne infiltrăm în teritoriile inamice , cam ca aheii din războiul troian. Noi vom fi unitatea de commando care va curma intifada palestiniană. Primul meu gând a fost că Dumnezeu are un simț ciudat al umorului dacă m-a trimis tocmai acolo . Eram un fel de soldat Svejk rătăcit într-un batalion de Rambo.

Din păcate nici unul din românii cei merituoși nu s-a nimerit cu mine în pluton. Erau în schimb câțva ruși cu ceafa groasa care luptaseră în Afganistan . Erau și câțva foști marines americani  . În timp ce George Bush și Mihail Gorbaciov încă nu începuseră oficial politica de dezgheț John și Ivan se vor antrena laolaltă în plutonul trei, compania de tancuri , baza militară Zikim, în apropiere de fâșia Gaza .

Apoi a venit către noi un sergent cam șleampăt care ne-a spus pe un ton autoritar

 – Vă așteaptă o perioadă de instrucție de bază în care veți învăța să deveniți luptători. Luptători adevărați. În această perioadă eu vă voi fi și mama și tată . Probabil că ăsta era discursul standard pe care îl folosea cu noii recruți dar pe mine m-a amuzat un pic ideea că voi avea un tată de 21 de ani în timp ce eu trecusem binișor de 28 . Lângă el, cu mâna in șold , stătea un fel de amestec ciudat barbat-femeie , cu o privire de buldog care nu spunea nimic .
*

După aceea ne-a dus încolonați la blocul alimentar pentru primul prânz in armată . Mi-am luat tava cu tradiționalul șnițel ,cartofi pai și salată de legume și am căutat să mă alipesc la una dintre mese. Însă nu mai era loc nici la  mesele rușilor și nici ale americanilor .  Când am văzut că nu-s primit nici în NATO și nici în Tratatul de la Varșovia, am încercat să mă aliez cu cineva ,cu oricine, însă peste tot am întâlnit doar priviri ostile . Și cum rătăceam eu așa nehotărât printre mese , un tip slăbănog cu barbă îmi face semn că pot să vin la masa lui . Exact ca în filmul Forest Gump . Doar că spre deosebire de tipul din Forest Gump ,el nu era negru. Era scoțian .

Așa l-am cunoscut pe Anthony. Mi-a povestit cât de încântat e să facă armata in țara Sfăntă , pe pământul  strămoșilor  și a lui Jesus .
Mi-a spus că fiecare din noi avem o misiune în viață și un mesaj la purtător . Încă nu știam exact care e misiunea lui și nu descifrasem mesajul , dar știam că mi-am făcut un prieten .

La depozit  ni s-a împărțit armamentul . Am primit fiecare cîte o carabină M16 cu țeavă lungă și 6 încărcătoare pe care va trebui să le umplem cu cartușele dintr-o cutie verde metalică . Atât rușii cât și americanii au avut un orgasm când au atins pușca . Rușii pentru că în sfârșit aveau ocazia să foloseasca muniție americană , dupa ce Kalachnikovul ii cam dezamagise în peșterile afgane iar americanii pentru că le puteau demonstra sovieticilor superioritatea armamentului lor , chiar dacă nici M16 nu făcuse prea mare brănză in pădurile vietnameze . Anthony și cu mine am încercat să ne alipim uneia din tabere dar și unii și ceilalți ne priveau cu dușmănie, mai ales pe Anthony . În special Jeff, un american bondoc cu kippa , care era evident că nu-l placea chiar deloc .

După ce ne-am alineat frumos în formație pe trei rânduri  , sergentul a întrebat care din noi vrea să fie șef de pluton. Nimeni nu a ridicat mâna . În cele din urmă a ales un texan blond , tuns periuță , pe nume Kaplan. Chestia asta m-a amuzat căci în Romănia avusesem un comandant de pluton , un german blond pe nume Kandler. Între Kandler și Kaplan era o mare asemănare și nu doar de nume , așa cum voi constata ulterior . O altă asemănare era că eu eram iarăși în armată chiar dacă de la cea din România trecuseră 10 ani.

Mai târziu  am primit și restul echipamentului. Masca de gaze, casca de protecție , o raniță în care nu am găsit nicidecum bastonul de mareșal și două ciubere mari care se atașau la cingătoare. După care ne-a luat în primire femeia bărbat .

– Plutonul trei ascultă comanda la mine . Eu sunt locțiitoarea comandantului dar voi o să-mi spuneți comandanta . S-a înțeles.???
– Da ! .
– Da , ce ???
– Da , comandanta !!!– am racnit noi după cum ne dresase
– Tu, ăla din răndul doi găsești că e ceva de răs ?! -l-a întrebat pe un gruzin care nu știa boabă de ebraică . Și fără să aștepte vreun răspuns a răcnit cu vocea-i pițigăiată .
– Plutonul trei, ascultă comanda la mine . Vedeți copacul ăla ?Fugiți până la el , Îl ocoliți și vă întoarceți alineați în aceeași formație . Aveți 30 de secunde !

A scos un fluierat scurt iar noi ne-am îmbulzit haotic spre copac . Bineînțeles că ne-am ciocnit unii de alții ca mașinuțele alea pe sârmă de la luna park , am schimbat de căteva ori traseul și ne-am regrupat gâfâind. .

-Plutonul trei , ce-a fost asta ? . Foarte slab. V-a luat 44 de secunde . Așa nu veți reuși niciodată . Sunteți un pluton de soldați , nu o adunătură de iepe . Chiparosul ăla din zare, îl vedeți . 45 de secunde !! .

Au urmat două săptămâni pe care le-am făcut mai mult în pas alergător. Aveam o tresărire de câte ori vedeam un copac . Ciuleam urechile și așteptam fluieratul. Dacă lui Pavlov i s-ar fi terminat câinii pentru experimentele lui despre reflexe condiționate , ar fi putut folosi în locul lor soldatii de infanterie din plutonul trei, baza militară Zikim, comandamentul de sud.

Uneori sergentul se mai oprea, scotea din buzunarul de la piept un carnețel si-și nota câte ceva . Instinctul de conservare îmi spunea că nu era deloc bine să-ți afli numele în acel carnețel.
*
Seara la 21: 30 fix era stingerea. Atunci puteam în sfîrșit să ne scoteam picioarele bășicoase din bocancii înmiresmați . Nimeni nu se ostenea să-i mai și curețe . În armata din România erai socotit un soldat bun dacă aveai bocancii cei mai curați . Aici în schimb , erai cu atât mai cotat cu cât aveai bocancii mai plini de noroi. Mă rog, noroi nu prea era în iunie , însă praf era din belșug.
Corturile erau de căte 8 persoane , împărțite în două unități . Pe lângă Anthony ni s-au alăturat în cort Piotr , un rus blajin cu figură de baci care făcea notă discordantă cu ceilalți ruși mustăcioși și iuți la mânie si Jean Michel un francez ușor bălbăit .
De vorbit , în primele zile aproape că nu vorbeam între noi , voiam să ne aruncăm cât mai repede în brațele acelui zeu din mitologia greacă , ocrotitorul somnului tuturor soldaților și mai ales a pifanilor infanteriști .
Dar  într-una din seri , plonjarea ne-a fost întreruptă brusc de amicul Anthony care a năvălit în cort, roșu de supărare zbierănd doar un singur nume .
-Yeshua – Înălțată să-i fie memoria !!
-Yeshu !! a răspuns bondocul Jeff, venind după el . Blestemat să-i fie numele !!
-Yeshua !! A fost evreu
– Yeshu !! . Un evreu dezertor !!!
Poate că această aprinsă dispută teologică ar mai fi continuat mult timp dacă blândul Piotr nu ar fi întrerupt-o cu o coadă de mătură pe care nu știu unde o găsise dar pe care o îndreptase direct și foarte amenințător către Jeff.
-Terminați odată în p..a mea cu prostiile astea , că vreau să dorm !!

Așa a ajuns Anthony să ne spună povestea vieții lui . Când a terminat liceul , la 18 ani, părinții lui l-au trimis într-un kibutz ca să se conecteze la rădăcinile sale iudaice . Tocmai acolo în inima păcatului, l-a întâlnit pe Jesus, prin mijlocirea unui coleg de cameră , evanghelist . S-a reintors după un an în Scoția ca un born again Jew. Și-a dat seama că nu doar el se schimbase în acel an ci și părinții lui care divorțaseră între timp, iar tatăl său se mutase în Anglia . Însă domnul Simon Senior nu a suportat solitudinea englezească prea mult timp. A dat un anunț în ziarul de limbă rusă din Londra , dar fiind un scoțian econom a pus doar două cuvinte -Caut nevastă. Spre surprinderea domnului Simon la anunț au răspuns zeci de doamne și domnițe , dintre care a ales una originară din Rusia Albă , careia Anthony va învăța de acum să-i spună mamă . A scos din portofel o poză si l-am văzut pe tatăl lui alături de o roșcată voluptoasă, fardată strident .I-am zis că taică său are gusturi bune dar el mi-a zis ușor jenat că asta la care mă uit e mama soacră , nevasta lui taică-său e fata blondă din dreapta imaginii.
După toată această tărășenie Anthony s-a cam îndepărtat de părinți și a început să se apropie tot mai mult de Jesus.
Noi eram mai agnostici de felul nostru, nu aveam o părere prea bună despre Jesus, il consideram un pic cam populist, un vânător de likeuri dar am fi dispuși să ne reconsiderăm poziția dacă ne va scoate din acest univers cu care ne simțeam perfect perpendiculari.
Până la urmă salvarea a venit nu de la Jesus ci tot de la sergent, care ne-a a anunțat într-o dimineață , că se caută voluntari pentru blocul alimentar. Deși nu aveam deloc vână de voluntar, am ridicat imediat mâna. În România făceam tot ce puteam ca să mă sustrag de la cules de castane  , însă aici orice mi se părea mai atrăgător decăt ocolitul copacilor în pas alergător .
La cantină , spre surpriza mea ne-am regăsit cinci din cei șase români .Acolo printre saci de cartofi și lăzi de ceapă i-a lovit brusc microbul sincerității și au recunoscut că au cam exagerat la încorporare. Ăla cu salariul de cinci cifre a mărturisit că adăogase si zecimalele. Cel cu mașina japoneză a admis și el că era vorba de un Subaru Justy , primit nu de la patron ci cumpărat în rate din stipendia lui de nou imigrant.
Singurul dintre romăni care nu plusase era al șaselea, un băiat pe nume Eric Kish. El era singurul care nu venea la blocul alimentar căci fusese numit comandant la plutonului patru . Peste ani aveam să-i regăsesc numele ca locțiitor al lui Dinu Patriciu la RomPetrom iar astăzi ține conferințe în Statele Unite.
Dar noi ceilalți cinci nu aveam aspirații așa de mari. Totul era să ne țină Yefet, bucătarul cât mai mult timp acolo. Yefet era convins că românii au o relație specială cu mâncarea căci nu știu cum se făcea dar în toate seriile de recruți , românii erau mereu voluntari la cantină . Tot el ne-a  învățat și cîteva din secretele bucătăriei orientale. Că cea mai bună salată e cea tăiată mărunt la mână . Și că humusul nu trebuia sa lipsească de la nici o masă. Noi îi povesteam despre fetițele dulci din București . I-am zis că sigur la cum arată fetele alea or să dea năvală peste el . Mințeam, bineînțeles, dar ce nu face omul ca să nu mai fugă după copaci.
Din păcate metoda asta a dat doar rezultate parțiale pentru că după doar câteva zile , sergentul m-a chemat înapoi la antrenamente . De data asta nu mai ocoleam copaci. Antrenamentul se sofisticase. Ne mânjeam cu cremă de ghete pe față, ne acoperam ceasurile cu o învelitoare de piele , îndesam în cască câteva firicele de bambus și simulam un asalt complet către reduta inamicului . Inamicul era reprezentat de niște ținte de carton  . Niște soldați de mucava atacând un inamic din carton într-un simulacru de asalt care vrea să semene a parte dintr-un război . Armata pretinde  niște exerciții de imaginație . Asaltul se făcea în trei faze . La comanda Kadima , lehistaer -Înainte, la atac – alergam în zig-zag către locația dușmană . Când sergentul striga Nitkanu– Ambuscadă- săream pe burtă , iute ca o gimnastă , ne tîrâm pe coate până la prima dună de nisip , de unde încercam să deslușim poziția vrăjmașă . Când o reperam , deschideam focul, ca la nunțile arăbești . În armata din România trăgeam doar trei gloanțe , restul timpului eram ocupați să recuperăm tuburile .Aici nimeni nu-ți număra cartușele . Când auzeam din nou comanda Kadima, lehistaer !!  săltam în doi timpi și o mișcare și luam cu asalt reduta , ca niște vulpi ale deșertului căutând să înfigem cât mai repede steagul în dușmanul de carton .

Antrenamentul era la început individual ,fără muniție , iar când sergentul a considerat că suntem destul de pregătiți am trecut la antrenamentul colectiv , la care trebuia să folosim tot echipamentul ,asta incluzând ranița pe spate, încărcătoarele in teacă și pe coaste bidonașele pe care le vom umple pline ochi și vom presa o minge de ping-pong sub capac ca să nu facă nici cel mai mic zgomot .

*

Antrenamentul colectiv l-am făcut pe terenul de instrucție într-o dimineață de joi . Cartoanele erau departe la orizont , ascunse privirilor noastre.

Sergentul împreună cu Kaplan erau în față la deschidere , femeia bărbat în spate la acoperire , noi învățăceii eram răsfirați printre ei.

Când s-a dat comanda Înainte, la atac, am alergat când în zig , când în zag , unde mă ducea rezultanta vectorilor ce se abătuseră asupra mea . Pe vremea aceea cântăream vreo 70 de kilograme dintre care jumătate  eram eu și cealaltă jumătate  echipamentul. Norocul meu a fost că pe traiectoria asta sinusoidală se afla un  arbust prietenos. Am fost fericit când sergentul a anunțat că ne-am împotmolit .Mi-am tras răsuflarea în umbra arbustului . Am deschis focul cu grijă, să nu-mi împușc vreun camarad . Când s-a auzit iar Kadima , lehistaer parcă o mână nevăzută m-a țintuit în loc . Am simțit că există două posibilități -ori continuă echipamentul fără mine , ori continui eu fără echipament. Am optat pentru opțiunea a doua. Am împărțit apa din cele două ciubere  cu arbustul   , și am luat reduta cu asalt clipocind     . Motivația mea de războinic infanterist coborâse  și ea la nivelul apei din canistră . Am ajuns mult după ce „inamicul” fusese deja ciuruit . Sergentul m-a privit cu reproș dar spre norocul meu nu m-a notat în carnețel.

Acesta însă avea să fie sfârșitul carierei mele de luptător de gherilă .

Dar  așa cum spunea un filozof de cârciumă -Acolo unde se închide o poartă se deschide o crăpătură prin gard.

De veridicitatea acestei subtile cugetări aveam să mă conving peste doar câteva zile .

VA URMA

tzahal_1
Cu tot respectul pentru nea Gantz , antrenamentul nostru a fost mult mai greu

Capitolele precedente

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare