Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Dacă viața mea ar fi fost un film , prima ei parte s-ar fi încheiat pe data de 15 decembrie 1988. Între sfărșitul primei părți și începutul celei de-a doua , a fost o pauză de  3 ore și jumătate. Atât a durat zborul pe ruta București- Tel Aviv . Pe data de 16 decembrie , puțin după miezul nopții începeam Secondo Tempo al vieții mele ca cetățean israelian    Aveam 26 de ani și plecasem singur . 

    De cum am aterizat am avut   impresia că am ajuns pe un pământ pe măsura sufletului meu – cum ar fi spus Camus . Era decembrie și era cald.  Ofițerul de la serviciul de imigrare ne-a îndrumat spre o sală mare unde va trebui să completăm niște formulare. Ne aștepta o noapte lungă și albă pînă vom fi distribuiți spre centrele de absorbție. În spatele sălii  erau niște măsuțe cu prăjiturele , sticle de suc și celebrele portocale Jaffa . La început m-am ținut departe de îmbietoarele fursecuri capitaliste , poate e o capcană- mi-am zis- poate vor să afle cine a introdus valută . De abia după ce au dispărut în stomacele hămesite ale celorlalți emigranți, am înțeles că fuseseră  gratis .

Primul șoc din acea lungă noapte fierbinte l-am avut când la câteva ore după aterizare , mi-a trebuit la budă . În zadar am căutat clopotnița de la care se trage apa .Și atunci deodată,   m-a apucat teama . Cum voi putea să mă adaptez într-o țară căreia nu-i cunosc nu doar limba ori mentalitățile , însă nu-i cunosc nici măcar weceurile  . Doar  în timp ce urmăream ca un pervers  voyeur, pe un polițist de la serviciul de frontieră care  se ușura lîngă mine , am înțeles că în Israel se folosea un cu totul alt sistem de tras apa decît eram eu obișnuit din România   .  În schimb în ceea ce privește celelalte aspecte întortocheate ale vieții, voi mai avea încă multe de învățat .

 

  După vreo 10 ore de la aterizare  , spre dimineață sala cea mare începe să se golească  . Ceilalți imigranți, familiști , primesc buletinul albastru de nou venit, își iau valizele   și se strecoară spre noua viață . Rămân printre ultimii . Funcționarul de la serviciul de absorbție mă intreabă  unde aș dori să locuiesc . Iar eu entuziasmat că în sfârșit mă bagă cineva în seamă , îi povestesc cât sunt de fascinat  de Israelul puținelor vederi care ajunseseră până la mine în care apăreau grupuri de băieți si fete bronzați , înotând în apa mării    . Functionarul ,obosit a dat din cap si mi-a dat un bilețel pe care scria Ierusalim. Pe urmă am înțeles că în Israel nu ți se dă de la început  ceea ce ceri , căci toate se negociază . 

   Partea bună în Ierusalim e că e doar la 70 de kilometri de Tel Aviv . Partea proastă e că e un oraș măcinat de conflicte în care era să-mi pierd viața de vreo două ori.  

  Ca să nu vorbesc cu păcat , Ierusalimul e un oraș superb de vizitat ca turist. Iar eu eram tot un fel de turist , pe timp de 5 luni cît dura ulpanul de învățare a limbii ebraice. 

  Ulpanul  era situat într-un cartier vechi al Ierusalimului, Baka, cu case mici din piatră care devenise cartierul preferat al clasei de mijloc ierusalimitene . Străzile aveau numele triburilor lui Israel ,ulpanul meu Ulpan Etzion, era pe strada Gad . Era de fapt o școală cu tradiție , cea mai veche școală de învățare a limbii ebraice din Israel .

  Regimul  era cu pensiune completă,patru mese pe zi   , dimineața erau cursurile , după amiaza erau studii iar seara program de voie .

 Primul lucru pe care  l-am învățat la ulpan a fost  care e cel mai important cuvânt din limba ebraică . Nu e Shalom  , cuvăntul pe care îl auzeam la fiecare colț de stradă .Cel mai  important cuvânt din limba ebraică este sa-vla-nut , ceea ce înseamnă  răbdare . Ni s-a spus că vom avea nevoie de multă . Cu răbdarea treci marea – ori, în cazul nostru – Muntele Măslinilor . 

Clasa mea era   la nivelul de începători plus. Adică nu chiar incepători bocnă care erau un pic sub noi , nici medii ori avansați care erau mult deasupra noastră . Profesoara  foarte simpatică pe nume Rahel- gesticula foarte mult. De fapt cu toții gesticulam ca să suplinim astfel lipsa cuvintelor . În prima lecție de clasă ne-am prezentat , mai mult prin semne  . Așa am avut ocazia să-mi cunosc noii colegi de clasă. 

Erau acolo Muriel și Miriam, franțuzoaicele , asta bineînțeles dacă acceptam ipoteza că Franța se întinde până in Tunisia. Erau și câțva argentieni gălăgioși și niște argentinience focoase . Era și o englezoaică  acră .Era și Juan, un călugăr tăcut, venit să-L întâlnească pe Dumnezeu . Era și Jack, un peruan enigmatic . Și era Bianca , olandeza,.Nu aveai cum să nu o remarci . Avea un năsuc obraznic cu care te transforma în orice voia ea, niște buze care la un zâmbet i se arcuiau  într-o ecuație de gradul doi și mai ales avea un corp cu care ar fi putut plăti toate păcatele olandezilor față de evrei din Al Doilea Razboi Mondial. De fapt de asta și venise ea în Israel. Nu ca să plătească păcatele ci pentru ca să cunoască un israelian. 

  Savlanut – i-am spus și în momentul acela  m-am simțit foarte israelian . 

    Apoi în una din pauze mi-a povestit  mai multe . Olandezii ei de acasă o dezamăgiseră. Destul de puternici pentru spart lemne și destul de înalți pentru ca să repare acoperișurile  . Dar altfel cam urâței și prostuți . Israelienii în schimb i se par curajoși și inteligenți . Smart and brave -așa spunea cu superbul ei accent flamand   , în timp ce îmi zâmbea din buzele ei parabolice .În mintea mea eu deja știam . Brave nu prea eram, în schimb aveam ocazia să-i demonstrez că sunt smart . Și pentru  asta trebuia să-i arăt că mă pot confrunta cu ceva greu . Foarte greu . Iar cel mai dificil lucru din jurul nostru era limba ebraică . 

   M-am pus cu burta pe carte  . Cu fiecare cuvânt pe care-l învățasem spărgeam încă un zid către inima Biancăi. Dar de băgat în seamă tot nu mă prea băga . Atunci am înțeles că am de-a face cu o redută care se  cucerește greu . Din fericire pe acolo prin ulpan se perindau tot felul de doamne , consiliere pe diverse teme . Una din ele, o doamnă mai plinuță pe nume Anat era consilieră pe probleme romantice .

 Cam pe la a patra ședință   mi-a dezvăluit secretul . 

  Dacă vrei să impresionezi o fată nu-i vorbi la trecut – mi-a spus ea   . Trecutul e undeva în urmă .Ca gazele de eșapament la mașină. Nici la prezent ,  care în cazul tău nu e cine știe ce . .Ca să cucerești o fată, vorbește-i la viitor . Așa o să se convingă că ești un băiat serios . Știam de-acuma . Drumul către sufletul Biancăi trece prin  timpul viitor al limbii ebraice .  

       M-am apucat să învăț bine  verbele . Și să le conjug. Mai ales la timpul viitor      Chiar dacă viitorul nostru existențial era oarecum în ceață , viitorul gramatical începea să  mi se contureze destul de clar. De-acum vorbeam doar la viitor ca și ghicitoarele în cafea .Argentiniencele se așezau lăngă mine ca să poată copia .Muriel și Miriam, franțuzoaicele , stăteau mai în spate lângă fereastră ca să aibă în dreapta caietul meu , iar în orizont  locurile sfinte ale Ierusalimului . Iar eu mă așezam spre orizontul unui alt loc sfânt . Fundulețul Biancăi. . 

Uneori in pauze mi se mai confesa  . Tocmai cunoscuse un băiat , ofițer în armată . Smart and brave . Și din părinți români . îi vorbește la viitor și o sărută la prezent . Fusese cu el în weekend la Tel Aviv și se bronzase frumos  .M-a întrebat dacă vreau să-mi arate. Fără să aștepte răspunsul și-a coborât un pic fustița ca să-i văd coapsele catifelate . În Olanda cea liberală e un lucru normal să le arăți bikineii colegilor de clasă  .Eu mă topisem ca un cașcaval Ementhal.  

 În studiul limbii ebraice făceam progrese frumoase . Profesoara a vrut să mă mute într-o  clasă mai avansată . Dar eu îmi așteptam momentul . Doar nu am învățat atât degeaba . La momentul potrivit voi scoate din geamantanul meu câteva verbe pe care le voi declina  la viitor, și toți vor fi impresionați. Și în special Bianca. . 

      Puțin înainte de pauză profesoara a pus o întrebare. Care ar fi rosturile femeii într-o familie ? O întrebare aparent simplă dar  era exact întrebarea de care aveam nevoie .Ăsta era momentul meu. Îi voi surprinde pe toți cu verbele mele. Am fost singurul care a ridicat mână. Sigur că știu care sunt  atribuțiile femeii. Femeia va face curat, va călca, va găti, va spăla rufe. Pentru că nu eram sigur că toți înțeleg am exemplificat prin gesturi. 

  De cum am terminat de vorbit mi-am dat seama că spusesem o prostie . Rahel, profesoara cea dinamică, rămăsese mută ca un Sfinx. Din spate Muriel îi șușotea lui Miriam ceva despre – le mentalitee roumaine . Argentineanca cea focoasă si-a tras iute scaunul de lângă mine ca de lângă un ciumat   .Englezoaica cea acră zicea că știuse întotdeauna că sub masca aia de băiat simpatic se ascunde un misogin . Singura care m-a privit cu o oarecare simpatie a fost Minou, o tânără si creolă imigrantă originară din Republica Islamică Iran. Ea și cu Jack, enigmaticul, care mi-a mărturisit după aceea că nici el nu suportă femeile  . 

Dar cea mai dezamăgită a fost Bianca . A strîmbat din năsucul ăla  de Samanthă dar nu ca să mă preschimbe în vreun prinț , ci mai curînd într-o broscuță . Iar buzele alea frumoase s-au arcuit într-un rictus  asimptotic căruia dacă i-aș fi calculat ecuația mi-ar fi ieșit cu minus . Între mine și ea se surpase dintr-odată o prăpastie cam ca între  Amsterdam și Anatevka, târgușorul din cărțile lui Shalom Alehem . Din ziua aceea am stiut că n-o să-mi mai arate niciodată chiloțeii.

  Peste mulți ani , am citit un sondaj care spunea că 75% din români cred că rostul  femeii e la cratiță . Poate că nici nu am spus chiar așa o prostie .Poate că doar mi-am devansat vremurile  Și observ că le mentalitee roumaine a rămas aceeași . 

Despre Bianca, am aflat ulterior că s-a cuplat cu un om de afaceri . Care era așa cum îi plăcea ei – Smart and brave . And rich, care e o calitate deloc de neglijat   Destul de rich cât să-i cumpere un Peugeot 205 roșu. Și să-i angajeze o menajeră , care va călca, va găti , va spăla rufe .

După un timp a plecat în America , unde i-am pierdut urma. Așa că nu pot decât să-mi imaginez cum în saloanele caselor de modă din New York ori Los Angeles se perinda o grațioasă olandeză care vorbea și un pic de ebraică.

  Iar ceva îmi spune că destinul ei ar fi fost identic   chiar dacă la acea întrebare crucială aș fi folosit alte verbe  . 

VA URMA

pe urmele Timișoarei evreiești

Acu de când Timișoara a ajuns pe harta WizzAir-ului ,ca vechi timișorean ce mă aflu , sunt deseori întrebat – Ce se poate face (3 zile/4 zile ) în Timișoara ?. Spre rușinea mea , nu aveam un răspuns ferm.  Acuma știu . Mergeți în Piața Unirii -zic . E acolo o librărie- Două bufnițe -se cheamă . O s-o găsiți ușor căci arată fix cum trebuie să arate o librărie . Întrebați de o carte – Timișoara evreiască . Dacă aveți noroc și nu s-a epuizat veți găsi acolo material nu doar pentru 3 zile în Timișoara ci chiar pentru 30 .   Da, păcat că nu conține și o versiune în engleză . Dar editarea excelentă a Editurii Brumar suplinește parțial acest neajuns .

   Am trecut prin diferite faze în relația mea cu Timișoara. Copil fiind, îi cercetam parcurile . Parcul Central, Parcul Rozelor ,Parcul Pionierilor era traseul pe care îl străbăteam împreună  cu bătrânul meu câine Hector, mai târziu îi cercetam cofetăriile -un suc și un Doboș la de-acum defunctele Violeta în centru , ori la Macul Roșu pe colt lângă librăria Moravetz , în adolescență îi cercetam fetele- aici cred că e mai bine să nu dau nume – acum la maturitate am început să-i cercetez clădirile . Cercetatul clădirilor îmi oferă o perspectivă istorică pe care nu mi-o dădeau nici parcurile, nici cofetăriile și nici fătuțele. Clădirile au această caracteristică de a își păstra maiestuozitatea chiar și atunci când perioada lor de glorie a apus demult  iar unele dintre ele chiar au nevoie urgent de o operație estetică. Însă fiecare din clădirile emblematice ale Timișoarei evreiesti are o poveste care merită spusă. 

Ghidul Gettei Neumann – pe urmele timișoarei evreiești – ne propune o plimbare pe jos ori cu tramvaiul prin cartierele timișorene .Plimbarea începe din fostul patrulater evreiesc , de la Palatul Eugen-numit astfel pentru că pe una din porțile aflate acolo a intrat Eugeniu de Savoya in 1716 când a cucerit Timișoara din mâna turcilor , continuă în cartierul Cetate , apoi în Fabric , Iosefin și se încheie în cartierul Elisabetin. Repere ne sunt așa cum spuneam  clădirile , în special cele care au avut o filiație iudaică . Multe dintre ele construite în stil eclectic cu elemente Secesion, stil popular în Austro-Ungaria acelor vremuri. . Nu degeaba i se spune Timișoarei, Mica Vienă , căci arhitecții care le-au imaginat proveneau chiar de acolo. De numele lui Lipot Baumhorn se leagă unele sinagogi și clădiri emblematice ale Timișoarei. L-a urmat Laszlo Szekely , primul arhitect șef al orașului, cel căruia îi datorăm actualul aspect al Pieței Victoriei/Operei. 

    În copilărie nu știam  că mă învecinez cu atâtea palate. La colțul străzii , lăngă Operă , aveam Palatul Weisz, terminat  în 1926 , adăpostind în perioada interbelică un magazin de țesături și lucruri de mână , înlocuit astăzi de magazinul Materna . Vis-a-vis peste drum era Palatul Dornhelm/Victoria, ridicat în același an, unde era o croitorie pentru dame  cu stofă englezească . Acolo în palatul Dornhelm a copilărit Ioan Holender, cel pe care aveam să-l văd peste ani pedalând pe bicicletă în Viena spre modesta slujbă de director al Operei locale . Alipit de palatul Dornhelm e Palatul Lloyd, inaugurat în 1912 , palat gândit atunci ca un spațiu de afaceri unde  trăiesc astăzi într-o frumoasă armonie, cafeneaua și restaurantul Lloyd dar și rectoratul Politehnicii . Lăngă el este Palatul Neuhasz/Farber unde a locuit Eugen/John Farber care după ce a fost deposedat mai întîi de legionari, apoi de comuniști -a avut puterea și voința de a lua totul de la capăt în America unde a devenit proprietarul unui mare concern de lacuri și vopsele , fiind azi la 93 de ani membru în selectul Top 500 al revistei Forbes de cei mai avuți americani. 

Pe partea cealaltă de Corso în zona denumită Surogat se află Palatul Loffler , construit tot în aceeași perioadă, dat în folosință în 1913 cu spații comerciale și 46 de  apartamente .

  Despre toate aceste clădiri am aflat din  ghidul Gettei Neumann. Nu vreau să fac spoiler, mai există încă multe altele .

   Parcă printr-o ironie a sorții și pentru că istoria se repetă uneori  ,în ultimul timp în Timișoara au reapărut palatele în anumite cartiere ale orașului , dar  nu mai au bunul gust de odinioară. 

 Un alt spațiu le e dedicat în carte sinagogilor. În Timișoara cu o populație de 7170 de evrei ,la recensământul din 1930 , au existat nu mai puțin de 5 sinagogi, ceea ce aplică vechea butadă că un evreu are nevoie de cel puțin 3 sinagogi – una la care să meargă , una la care să nu meargă și una la care să nu meargă nici în ruptul capului. E doar o butadă însă eu am pățit-o,  când un unchi de-a lui Simona, om bătrân și fără copii ,ieșean de origine , m-a întrebat dacă merg la shil . Nu am înțeles prea bine la ce se referă, însă fiindcă eram nou intrat în familie și voiam să-i fac o impresie bună , i-am răspuns că eu merg la templu- căci așa numeam noi sinagoga neologă . M-a privit ca pe un demon și m-a șters imediat de la moștenire. Prețul sincerității e uneori mare .

 Cartea Gettei Neumann e și un omagiu adus personalităților evreiești ale Timișoarei , nume de referință ale orașului  , cei care au însemnat câte ceva în geografia spirituală, academică, medicală, industrială , culturală ori sportivă a Timișoarei.  Peste toate câteva nume – rabinii Miksa Drechser si Ernest Neumann, dirijorul Ladislau Roth, fizicianul Peter Freund, industriașul Sigismund Szana , arbitrul de fotbal Abraham Klein. 

  Un alt capitol  îi e dedicat fostului liceu israelit și sărbătorilor evreiești . Poate că Purimul nu e cea mai marcantă sărbătoare evreiască dar e cu siguranță cea mai fotogenică .Apoi este amintită  viața comunitară de odinioară din cele trei cartiere unde locuiau evreii . Sper că toate acestea și încă altele își vor găsi locul într-o zi într-un muzeu al iudaismului timișorean 

Îmi amintesc ce spunea cineva ,  din fericire nu din orașul nostru  . Noi ne iubim evreii mai ales atunci când sunt piese de muzeu.

Și încă ceva la încheiere . Când am aflat că Timișoara a câștigat competiția pentru Capitala Europeană 2021 aproape că am căzut de pe scaun . Că nu credeam că are vreo șansă în fața Clujului ori a Bucureștiului. Căci -ziceam eu – teiul lui Eminescu nu e în Parcul Rozelor și nici Caragiale nu e din Ronaț . Apoi însă am înțeles că valoarea culturală a unui oraș nu e dată de vărfurile sale ci de tradiția sa   . Iar Timișoara a fost dintotdeauna o insulă a toleranței . Poate nu chiar o insulă -mai curănd o peninsulă căci nici Timișoara nu a fost scutită de perioada neagră dintre 1940-1944 . Însă marea șansă a Timișoarei 2021 stă în posibilitatea de a se reconecta la trecutul ei. Iar din această perspectivă cartea pe urmele timișoarei evreiești -mai mult decât un ghid – autor Getta Neumann, grafica Sandra Segal, redactor Viorel Marineasa , editura Brumar 2019 nu este doar o carte utilă . Este necesară. 

Palatul Weiss


Palatul Lloyd – foto Iulian Maiorescu
Palatul Neuhasz

Nemuritorii de rând-o carte de fotoliu

Am citit-o  prima dată  între Valentin și Dragobete și mi s-a părut că e o carte cu și despre dragoste .Am mai citit-o a doua oară între Pesah și Paște, că zic că la prima citire poate m-a furat ambientul ,și tot despre dragoste mi s-a părut că e. O dragoste în afară de loc sau timp . O iubire nu doar între om și oamă . O iubire de ființă , de viață , de lespezi de rău . Sau așa cum o definesc Urim și Turim -cele două făpturi fără de trup care însoțesc restul personajelor pe tot parcursul cărții – Ce înseamnă dragoste ? Aburul ăla care ne ține inimile calde .

  Șapte povești, exact ca zilele facerii . Despre oameni-pereche care au ceva ce-i nemurește  . Că  și oamenii au în ei locuri în care nu pot ajunge singuri, că nu-i știu drumurile, locuri în care ajung în ei doar ceilalți oameni. Asta au înțeles că se cheamă nemurire și le e dată și oamenilor ,și iubirilor ,și îngerilor ,tuturor nemuritorilor de rănd  . Sunt perechi  care trăiesc în afara spațiului -Hans și Agnes , tată și fiică vitregă , nomazi în căruța cu coviltir spre o viață nouă în necunoscut căci de cunoscut sunt sătui   – ori în afara timpului  -ca Sofia și Hatim, mai ales singuratica Sofia care așteaptă 98 de ani până la venirea lui Hatim care o transformă din insulă în peninsulă . Și există personaje puternic ancorate  atât în timp cât și spațiu ca cei doi studenți la filologie din căminul studențesc ,  Cristina și Matei care ascund în ei o taină , pasibilă de ani grei de pușcărie în perioada comunistă  .

Dar personajul care pe mine m-a fascinat cel mai mult, ca și în Pervazul – precedenta carte a scriitoarei-   este Dumnezeu. Nu este  Dumnezeul cu majuscule al habotnicilor, nu e nici dumnezeul cu minuscule al ateiștilor, nici Dumnezeu cu semn de exclamare al religioșilor și nici Dumnezeu cu semn de întrebare al agnosticilor. Este un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră , personaj secundar în lumea pe care El însuși a creat-o , un pic neglijent, un pic contemplativ ,căruia îi place să se odihnească după masă și se gândește în mod serios că ar trebui să-și ia o lună sau mai multe de concediu și judecând după mersul istoriei se pare că chiar și-a luat .Un Dumnezeu care poate fi luat la întrebări ,stăpân al Universului dar nu mai presus de lege și din acest punct de vedere seamănă destul de mult cu cel din Vechiul Testament .  Iar izgonirea din rai nici măcar nu e o formă de pedeapsă cât o formă de comoditate căci El s-a plictisit să tot facă pe babysitterul .

 
Cartea este un seismograf  al stărilor .Mai ales-așa cum spuneam- stărilor de iubire . Iar cînd pentru unele din stări nu există vorbe în dicționar , Ana le tricotează cuvinte ca să nu rămână stările alea necuvântate . Căci limba asta de-o vorbim noi, muritorii de rând ,are pentru iubire doar cuvinte de urcuș , dar iubirea e uneori și coborâș , cuprinde în ea și dezbrățișări ori dezdrăgostiri . Ei nu au dragostea în ei tot timpul, ci sunt doar atinși de ea și la cei mai mulți, durează foarte puțin atingerea asta. Zici că doar au fost stropiți un pic și când se usucă nu-și mai aduc aminte nimic. Ba mai rău când se dezdrăgostesc sunt turbați , sunt nesuferiți și răutăcioși cu cei din jur, zici că le plouă în casă . Și tot despre dezdrăgostire care uneori e la fel de mincinoasă ca îndrăgostirea. Cred că acum nu-mi mai place acest om ,cred că sunt în partea cealaltă și știi cum e pe cei care nu ne plac îi vedem mereu strâmb pentru că nu-i vedem cu ochii. Nici când ții în brațe nu vezi bine, dar nici când ești peste trei străzi nu vezi   . Și există bineînțeles criteriul suprem de validare al iubirii adevărate Când te îndrăgostești și nu vrei să se știe ,ascunde-ți mâinile, nu ochii, cu ochii știm toți să mințim , cu mâinile nimeni .

 Un critic literar-mi se pare Dan C Mihăescu- spunea că există cărți de metrou și cărți de fotoliu . Am un respect autentic pentru cărțile de metrou, am citit chiar în ultima vreme câteva foarte bune , însă cartea Anei Barton -Nemuritorii de rănd, Editura Herg-Benet 2018 , Coperta-Sasha Segal – este fără îndoială o carte de fotoliu .

Moartea blocurilor și alte impresii timișorene

Chiar dacă unii mă suspectează de maladia specifică a celor ajunși la o anumită fază a vieții – nostalgia- declar tare și hotărît că nu sufăr de ea. Nu corespund definiției clasice a nostalgicului -aceea de a crede că înainte era mult mai bine. Dimpotrivă vizitând Timișoara acum și rememorând ce a fost , cred că înainte era mult mai rău .

Dar am remarcat  un fenomen  care m-a întristat  – moartea blocurilor de locuințe . Nu moartea lor trupească căci spre deosebire de fabrici ori hale industriale , ele stau încă în picioare ,dar li s-a uscat sufletul . Inclusiv blocului în care mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență ,  în care toți vecinii se cunoșteau între ei ,  ușile apartamentelor erau mai tot timpul deschise , unde tanti G de la șase îi ducea o supă fierbinte lui tanti  C de la 3 care nu se simțea prea bine și între timp mai schimba o vorbă cu tanti L de la cinci . Căci acolo în casa scărilor  era viața . Acum- ca să folosesc un clișeu deja destul de uzat – viața s-a mutat în altă parte. Și are alt ritm. Bătrânul nostru bloc parcă a devenit o locație de pe booking ori  airbnb.  Tineri grăbiți care mă salută dar habar n-au cine sunt și nici nu-i interesează , locatari pe 24 sau 48 ore într-un spațiu impersonal  , căruia au grijă să îi ia cheia din cutia poștală la venire și să o arunce  în aceeași cutie poștală la plecare  –  da, nu sunt un nostalgic ,  înțeleg și eu cerințele pieții dar parcă îmi lipsește zumzăiala de odinioară . Au dispărut și reperele . Înaintea GPS-urilor ,era destul să spun că locuiesc în blocul de deasupra  magazinului de mobilă   și   toți știau exact unde este , dar magazinul de mobilă nu mai există de mult , la fel nici hotelul de vis-a-vis . Toate s-au transformat în spații de închiriat căci viața s-a mutat în uriașe malluri cu spații de parcare nelimitate  -iar singurul lucru care a rămas constant în apropierea blocului meu   este sex-shopul din colț , dar parcă nu-mi vine să spun că locuiesc în blocul de lângă   sex-shop,  mi se pare   un pic jenant sau poate că am îmbătrănit și m-am molipsit  de falsă pudoare . Deși ca să fiu sincer cănd trec pe lângă vitrinele-i roșii , culoarea pasiunii ,  mă gândesc că multe din problemele existențiale ale adolescenței mi s-ar fi rezolvat dacă ar fi fost acolo  acum vreo 35 de ani. Și  în apropiere  mai este și frizeria aia veche , cândva exclusivistă unde   odinioară trebuia să-ți faci programare  cu căteva zile înainte  . Da, frizeria și atelierul de coafură e foarte frecventată și azi , cunosc două cliente foarte mulțumite de calitatea serviciului  -fetele mele- care îl viziteaza la fiecare escală în orașul meu de baștină care e de-acum și al lor   . Fata mea cea mică , care are un simț comercial care mie mi-a lipsit cu desavărșire vrea să organizeze un nou gen de excursii de grup  -excursii frizeristice – dacă există excursii de spa , culinare ,ecumenice  de ce n-ar exista si excursii frizeristice -un win-win situation  pentru domni și mai ales pentru doamne – vezi un oraș și te întorci acasă aranjată , coafată , ca scoasă din cutie  la o calitate de Vest si la un preț de Est  .

 Timișoara celor trei piețe -Victoriei, Libertății , Unirii e foarte frumoasă mai ales acum când piețele sunt pline cu flori- a fost un foarte frumos festival cromatic în oraș –  dar daca te depărtezi un pic de axa igrec și te deplasezi pe axa ics înspre Liceul Piarist , vezi că mai sunt multe de făcut.

Nu e totul perfect nici pe axa igrec, căci acelor clădiri emblematice ale Timișoarei , adevărate perle ale stilului eclectic, baroc ori neoclasic ,le lipsește o scurtă notă explicativă , altele cum ar fi sinagoga neologă din centru, lăcaș unde am învățat lecția toleranței trec printr-o nesfărșită renovare, care ar trebui să fie gata  cu 4 zile înainte ca Timișoara să devină  capitala culturală a Europei , dar prietenii mei sunt destul de sceptici .

Tot așa cum istoria mai recentă a Timișoarei zace undeva sub un strat gros de praf la etajul doi al clubului CFR. Timisoara a fost primul oraș din țară cu cineclub propriu, aici au trăit doi giganți ai peliculei de care azi poate că nu mulți își amintesc, domnii Sandu Dragoș și Iosif Costinaș , un fel de Messi și Ronaldo pe 16 mm, care au înființat fiecare un cineclub al lui dar care spre deosebire de cei mai sus mentionați au rămas în relații bune și cooperau ori de câte ori aveau ocazia. Filmele dumnealor care vorbesc despre Timișoara anilor 60 și 70 ar trebui digitalizate și repuse în circulație .

Străbătând axa igrec , la colțul dintre strazile Mărășești și Gh Lazăr dau peste un stand interesant . Fetele voluntare de la un liceu căruia din păcate nu i-am reținut numele îmi propun să cumpăr una din cărțile  împachetate intr-o foaie de  hărtie, așa cum împachetam noi odinioară manualele la școală   .Este o dublă bucurie atât pentru cititor care are ocazia unui blind-date cu o carte cât și pentru fete care trebuie să scrie o succintă caracterizare a carții care să-l atragă pe potențialul cititor . De fapt este o triplă bucurie căci încasările vor fi donate unui centru de copii speciali din oraș .

Iar în fața entuziasmului acestor fete , imbrăcate  în mov , culoarea clubului de fotbal pe care l-am iubit odată , simt o ușurătate a ființei- cum ar zice Kundera- și probabil că asta e imaginea pe care vreau să o iau cu mine din Timișoara mîinelui . Sărbători cu bine !

Comunismul cu față pisicească

De la un timp ne-am hotărât să începem să mâncăm sănătos . Deci să ne descotorosim de toate grăsimile din frigider. Așa a apărut în viața noastră Maiakovski -un motan negricios cu guler alb -care s-a oferit să ne ajute în volatilizarea surplusului . Dar fiindcă se zice că o mâță neagră aduce ghinion a apărut și Bulgakov tot negru în speranța că poate norocul funcționează după aceleași principii ca înmulțirea din cartea de algebră .

Pe urmă au venit și alte pisici din zonă . Stăteau toată ziua  cu burta la soare așteptând să pice plusvaloarea.  Deja pisicile din cartier erau convinse că viitorul de aur al pisicimii se află în curtea noastră. Casa mea devenise varianta modernă a Falansterului de la Scăieni . De la fiecare după posibilități , fiecăruia după nevoi, scria pe poarta de la intrare – cu toate că am impresia că pisicile înțelegeau doar partea a doua a frazei. Nici nu se repezeau direct la mâncare ci mai întîi făceau niște tumbe   în jurul ei cu o aroganță felină care spunea – vrem să mai întîi să analizăm oferta ta că ,să știi , noi mai avem și alte propuneri .

Doar că după un timp s-a terminat plusvaloarea. Odată cu ea s-a terminat și armonia pisicească . Mai pică câteodată un os de ros, sau vreun colț de brânză iar în weekend chiar șuncă de Praga dar în marea lor parte beneficiile sociale s-au isprăvit. Falansterul de la Scăieni s-a transformat într-o cenușie Venezuelă . Unele pisici au rămas mai departe să se ciondănească pe la cozi, dar majoritatea au emigrat .

Pe undeva îmi pare rău că Marx și Engels nu au fost deținători de pisici. Căci dacă ar fi fost, înainte de a aplica comunismul pe oameni, l-ar fi probat pe pisici. Și ar fi înțeles că e o utopie care nu are nici un sens. Toată lumea ar fi ieșit mai câștigată . Inclusiv lumea pisicească.

Ghici cine vine la cină

De la un timp i se părea că viața ei e o înșiruire de clișee scrise de un scenarist prost.

Le auzise deja pe toate .

Fii tare. ..Dumnezeu să îl ierte … Odihnească-se în pace Viața merge înainte…. .

Cînd oamenii nu știu prea bine ce să spună , apelează la formule bătătorite. Există un limbaj de lemn al durerii.

„Dacă o mai aud  si pe aia cu îngerii, înebunesc.”

Dar n-a înebunit nici cînd, la priveghi , cineva pe care nu-l cunoștea dar s-a prezentat ca fiind un prieten de-al lui Florin  i-a strîns mîna si i-a șoptit ușor la ureche-    „A plecat să le spună bancuri îngerilor.”

Din dimineața aia plumbuită , Claudia nu-și mai aducea aminte mare lucru. Doar că Florin avea fața mai pămîntiie ca de obicei, când s-a întors din schimbul de noapte  . Și-a pus pe YouTube melodia favorită , una cu un cal și a plecat să se odihnească .La un moment dat a simțit ea că ceva nu e în regulă .A auzit un sunet slab ca un fâlfâit de vrăbiuță ori poate un balon din care iese brusc aerul și asta a fost tot .  A vrut să-l trezească dar nu mai avea pe cine .

La înmormîntare l-a îmbrăcat în costumul cel negru, de cașmir pe care îl mai purtase viu doar o singură dată . S-a abținut tare de tot să nu plîngă . Măcar la alte morți mai ai timp să te pregătești . Genul ăsta de moarte -stopul cardiac – te ia  complet pe nepregătite.

Pe la sfărșitul perioadei de doliu o  abordase pe Mihaela confidenta  și totodată psihoterapeuta ei. Mihaela era singura care nu vorbea în clișee . Asta și pentru că citea   foarte mult   . Zicea că  ordinea lucrurilor trebuie respectată  .Întîi  moartea apoi  doliul și apoi uitarea. Fără puterea asta de a uita , viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă . Mihaela știa despre ce vorbește. Ea îl pierduse pe Șerban   acum câțva ani într-un accident de mașină. Sunt mai multe modalități de a uita- îi spuse Mihaela. Una din ele e să te reîntorci la serviciu.

A ascultat-o pe Mihaela. Colegele au primit-o frumos . Erau toate mai tinere decît ea. Șeful , domnul Radu , a mutat-o temporar de la serviciul de  relații cu publicul la investiții . Nu dă bine ca clienții băncii să vadă în fața lor doi ochi triști . Mai ales atunci când vin să semneze pentru  creditul ipotecar .


Cel mai greu îi era luni dimineața  .Fetele  se retrăgeau una după alta   în capătul scărilor  , la o cafea aburindă și  își povesteau aventurile  din weekend . „M-a dus Dragoș la spa la unguri , draguțu de el”  -se destăinui una. „Măi , da fleață mai esti ” -o apostrofă alta . „De ce să mergi la unguri când Veneția e la o oră cu avionul. Am fost cu iuby   de Dragobete . Ziua ne-o puneam în cameră , noaptea ne dădeam în bărci pe Canal Grande. N-aveți idee ce romantic e  Canal Grande noaptea . După ce iuby termină divorțul, mergem acolo să ne logodim . Sau la Paris.”  Atunci cineva își aducea aminte că nu erau singure și le făcea semn să vorbească mai încet  ca   să nu o stânjenească  pe văduvă .

Văduvă ! Ce ciudat îi suna acest cuvânt . Îi era greu să se asocieze cu el ,  nu i se potrivea, nu încă.  Ar fi preferat orice alt status – divorțată, iubită, amantă , celibatară  dar nu văduvă. Parcă o scotea automat din circuit .Ca pe o piersică  căzută , lăsată să putrezească în iarbă .

Seara, după lucru. avea nevoie să-și  umple cu ceva vidul .De gătit nu mai avea chef. Când ai fost mereu obișnuită să faci mîncare pentru doi nu te poți obișnui dintr-odată să gătești pentru unul singur. Așa că mergea direct în salon unde se așeza la calculator și se conecta la Candy Crush . O prinse jocul ăsta căci  simula destul de mult viața . Ideea era să potrivești formele alea care arată ca niște fructe , pe perechi  .Era la nivelul de începători așa că fructele o ajutau, veneau grupate .  Doar  fructul ăla rozaliu care  semăna cu o guiavă  venea mereu singur . Pendula din perete bătea de zece , de unsprezece , dar pentru ea timpul nu se mai măsura în bătăi de pendul . Se gândi la  Liviuța , colega ei de facultate . Nu fuseseră niciodată prietene cu adevărat dar acum soarta le aruncase pe amîndouă pe aceeași insulă pustie . La întîlnirea de 25 de ani fiecare își povestise realizările, doar Liviuța frumoasa, delicata,  nu spusese nimic. De fapt spusese doar o singură frază  Doresc să le mulțumesc tuturor acelora care au fost alături de mine. Mulți nu au înțeles atunci. Nici ea . Acum ar fi vrut să o sune ca să-i spună Acum înțeleg și încă foarte bine înțeleg.

Sâmbătă seara  ieșea în oraș cu Mihaela. Era ca la Candy Crush, văduvă cu văduvă sunt compatibile . Se așezau mereu la aceeași masă din restaurantul italienesc, în colțul pentru fumători . Stăteau față în față, ochi în ochi și-și vorbeau. De fapt vorbea mai mult Claudia . Mărturisea că în lanțul acela dostoievskian moarte-> doliu-> uitare se poticnise la ultima verigă. Mihaela o privea cu reproș . Trebuie să uiți  , Clau , trebuie. Altfel vei îmbătrâni printre amintiri.

După un timp Mihaela încetase să mai vină . La început invoca tot felul de pretexte . Poate mîine, poate săptămîna viitoare . Claudia se gândea să renunțe și ea. Dar îi răsunau în urechi cuvintele Mihaelei- Trebuie să uiți Clau, trebuie.

Se așeza la aceeași masă de lângă perete  .  Chelnerița  o întreba din politețe dacă mai așteaptă pe cineva . În ultimul timp încetase să o mai întrebe. Doar trăgea discret celălalt scaun ca să n-o stingherească. Comanda pizza cu anșoa, preferata lor de pe vremea când ieșeau împreună toți patru . Stătea cu ochii ațintiți în ecranul telefonului ca  să evite  privirile dojenitoare ale femeilor . Căci așa erau regulile în orașul patriarhal . Văduvă cu văduvă mai merge dar văduvă singură în nici un caz  .Avem toată înțelegerea pentru durerea ei dar Claudia este încă frumoasă iar bărbații noștri încă vii .

O văduvă frumoasă e ca o bombă nedezamorsată – îi aruncase cineva în treacăt .

Odată – nu chiar cu mult timp în urmă – fusese într-adevăr frumoasă . Pretendenții roiau în jurul ei. O  ceruseră mulți. Dar dintre toți Florin fusese singurul care o ceruse îmbrăcat în costum bleu-ciel cu dungă impecabilă și mirosind a parfum bun . Din asta a dedus că el deține trei însușiri care îi plac  – costum italienesc, parfum franțuzesc  și fier de călcat  . Dar de luat nu-l luase nici pentru costum, nici pentru parfum   și nici pentru fierul ăla de călcat. Îl luase căci intuise în el o altă calitate pe care puțini o aveau  .Florin avea potențial .

Îi oferise o iubire adevărată , egală, întinsă pe 26 de ani  . Nu o iubire măreață plimbată pe Canal Grande ori Tour Eiffel  , o iubire mai măruntă, petrecută pe la Scorillo ori prin sate de pescari de pe Dunăre, dar care pe ea o săturase. Că sufletul e ca stomacul .Unii au o foame mare  .Alții se satură numai din aperitiv .


Cumva potențialul  nu reușise să și-l valorifice . Era vremea descurcăreților. Florin era harnic .Descurcăreț nu prea era.


Era și tare greu să reușești în orașul ăla de provincie. Ar fi fost mai ușor în orașul mare aflat la numai 100 de kilometri depărtare dar el nu voia să se mute de acolo, din cunoscutul lui . Acolo îi era casa, o casă mare din cărămidă care fusese a părinților lui care între timp se mutaseră la cimitirul de dincolo de calea ferată . Îi extinsese bucătăria  căci- glumea Florin – pe măsură ce înaintăm în vârstă, interesul  ni se mută  dinspre dormitor către bucătărie . Avea și un mic teren pe lângă casă pe care plantase  tuia ,  chiparos și  răsaduri de roșii .

Și ce e mai important , era  mereu acolo când avea nevoie de el.

Acum Claudia ar fi avut nevoie de el mai mult ca oricând. Era o noapte întunecată , fără lună , o noapte înfricoșătoare  deși conștientiza că  lucrurile cu adevărat înfricoșătoare se petrec mai mult în casele oamenilor pe lumină decît nopțile pe străzi întunecate . Vrusese să-și aprindă o țigară dar bricheta nu-i mai funcționa . Își aminti că el ținea mereu o brichetă de rezervă în dulapul cu haine  . După mult timp își făcu curaj și deschise dulapul lui. Înlemni. Costumul elegant, de cașmir , ăla cu care crezuse că-l înmormîntase era tot acolo. Pentru prima oară izbucni în plâns, nu un plâns de eliberare ci un plâns adevărat, cu sughițuri . „Iartă-mă Rinule că la repezeală te-am trimis spre viața veșnică într-un  costum  vechi.”  Plânse toată noaptea cu costumul de cașmir în poală. Spre dimineață o sună pe Mihaela . Mihaela veni imediat . Îi spuse că e normal, în astfel de împrejurări ca omul să se mai încurce . Și că nu are rost să se gândească prea mult la asta. Și i-a zis că viața merge înainte – da, uneori e necesar să vorbim în clișee . Mai există o metodă de a uita , aplicabilă doar în cazuri extreme, însă cazul ei era fără doar și poate un caz extrem. Ar trebui să cunoască pe cineva . Căci fiorul ăla de-l cântă poeții nu apare doar  la 18 ani. Poate apărea și la 50 si la 72. Fiorul nu ține cont de vârstă . Îl simți în corp cum te fulgeră  dar nu te curentează, te încălzește . Iar dac-o să ai norocul să simți fiorul ăla pentru cineva , nu sta pe gânduri , invită-l la tine la cină. Fă-i niște midii în sos de vin cu șofran ! „. ” Tu Mihaela, acu zici din cărți ori din experiență ? „. Mihaela zâmbi cu subînțeles dar n-a zis nimic .

Mai mult din complezanță acceptase blind-dateul cu @Mihai66, șef de departament la o multinațională , cel puțin așa se prezentase pe siteul de socializare . Mihai era un tip practic , pentru el lucrurile care contează sunt cele pe care le poți pipăi.   Era îndrăgostit de Fetița , bicicleta lui cu amortizor, de spiță nobilă . O pomenea atît de des că la un moment dat Claudia nu mai știa dacă se află la o ezoterică întîlnire introductivă ori la un interviu de angajare pentrul postul de roată de rezervă . În final Mihai i-a sugerat să continue cu o cină romantică  , acasă la el   . „Am trecut interviul” -s-a entuziasmat Claudia însă i-a propus mai întîi un prânz neromantic la restaurantul din centru . Precum în moarte , există și în dragoste o ordine care trebuie respectată . Întîi fiorul , doar apoi așternutul.

Și mai era Puiu, admiratorul ei din liceu. Pentru el viața încă nu începuse. Ori poate începuse dar el îi pierduse startul. Ca atleții ăia care la auzul pocnetului rămîn cumva pironiți în blocstart.  Era profesor de robotică la liceul din oraș . O invitase de cîteva ori să iasă împreună . Văduvă cu burlac e compatibil .”Lasă, mai bine vino tu la mine „. În după amiaza aceea el chiar venise . Era cât pe ce să rateze din nou startul căci sunase îndelung și ea nu auzise , ori poate se stricase soneria . Îi adusese gem de dude negre . Purta un pardesiu lung, cu multe buzunare . Claudia îi zâmbea . El,săracu, credea că de drag îi zîmbește dar ea se uita la pantalonii lui . Îi purta atât de sus încît o străbătea un gând ludic ” oare pe care parte își ține sula ?”. Îi puse pardesiul în cuier și îl invită să stea jos , dar te rog nu în fotoliul de lemn că ăla era locul lui . „Bine ,dar el e mo.. „-vru Puiu să reliefeze evidența dar se opri la timp și se așeză cuminte pe scaunul din sufragerie . Există oameni care pot vorbi despre orice. Dar nu Puiu. El era un taciturn. Și taciturnii ăștia sunt de două feluri. Există taciturni care în spatele tăcerii lor , ascund un vulcan. Și sunt taciturni care în spatele tăcerii lor ascund o altă tăcere mai adâncă . Puiu era din a doua categorie .Tăcuse lângă ea cam două ore și ar fi vrut să rămînă să tacă și la cină .”Am ceva treabă seara „, spuse Claudia și se mira de dezinvoltura cu care mințise . „Atunci poate altadata ” . ” Poate .”

Nu după mult timp a auzit din nou bătăi în poartă . Iarăși Puiu- se gândi ea, vrea să mă verifice. Dar nu era Puiu . Vecina de peste gard o invita la o cafea. „Nu acum ,nu pot” . Mințea fiindcă se sălbăticise .Vecina ezită puțin dar îndrăzni. „Ne cunoaștem de atâta timp că pot să-ți spun. De fapt n-am venit pentru cafea. Am venit să te invit la noi la cină în duminica de după Postul Mare . Vine la noi în vizită verișorul meu de care ți-am mai vorbit . Are casă la țară și e divorțat . Ar fi bine să-l cunoști . Te-ar mai scoate din amorțeala asta a ta . Că nu faci bine că stai toată noaptea pe calculator . Ești neodihnită , se vede pe ochii tăi . Și iartă-mă că-ți spun dar tu ai nevoie de mână de bărbat. Și tu și chiparosul ăsta mare de lângă gard , pe care de când s-a prăpădit Florin, nu l-a mai curățat nimeni „

A rămas mult timp în spatele porții închise. Poate că în cele din urmă vecina are dreptate , viața asta nu-i Candy Crush și ea nu trebuie să rămână o guiavă singuratică . Dar murise și ea puțin împreună cu Florin și continua să moară în fiecare zi . Se va duce la cina aceea chiar dacă nu-și punea mari speranțe .
Poate că fiorul ăla care-ți umblă prin stomac e același la 50 ca la 18 dar oferta e fără îndoială cu mult mai redusă.

Ciocănitul acela puternic în gard care a urmat nu a surprins-o deloc. Nici măcar câinele care tresărea la orice mișcare de om străin nu scoase vreun zgomot . Își luă lanterna căci era iarăși o noapte întunecată ca în poveștile copilăriei și descuie poarta de fier . Dar nu era nimeni. Ocoli casa până la poarta din spate, dinspre magazie . Era deschisă . Un singur om știa de existența ei. Când se întoarse în salon îl văzu clar în lumina spălăcită .Stătea adîncit în fotoliul cel înalt .Era îmbrăcat cu același costum ponosit, din poliester, cu care plecase. Câinele îi era culcat la picioare ,mirat și el că după atâta timp i se întorsese stăpânul .

Nu, nu putea lăsa minunea asta neîmpărtășită .

– „Mihaela ? Ai să crezi c-am înebunit dar.. S-a întors !!

– „Știam Claudia . De fapt am știut tot timpul . „.

– ” Da ?!. Atunci înseamnă că și Șerban ?!”

– „Da, și Șerban . Morții au o calitate pe care nu o au cei vii . Ei vin întotdeauna când ai nevoie de ei „.

-” Dar nu spuneai tu , că trebuie să uităm, că altfel viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă? „.

– „Am zis Claudia, am zis, dar parcă pot ? Și în plus Șerban are mâini bune , mi-a mai construit niște rafturi. ”

A rămas acolo mult timp în tocul ușii privindu-l . Nu fusese perfect, dar una din beneficiile morții este că accentuează calități și estompează defecte . Și el o privea îndărăt fără să scoată o vorbă . Avea aceleași trăsături frumoase, care se mai ascuțiseră puțin însă ea vedea de-acum dincolo de chipuri .Poate că Dumnezeu se pripise când i-l luase prea devreme , și acum îi oferea o viață suplimentară , nu pe de-a întregul, ci rânduită economicos ,doar în nopțile cu lună nouă . Dacă ai mai avea încă cinsprezece minute cu el ce i-ai spune ? -o întrebase Mihaela odată la ședința de psihoterapie. Uite că acum avea cinsprezece minute si nu știa ce să-i spună. Dar îi era dragă intimitatea aia a lor fără cuvinte , pe care și-o recăpătaseră. Ar fi vrut poate să-i povestească ceva despre cei rămași în urmă dar simțea că bârfele îl obosesc. I se stinsese curiozitatea pentru viețile altora . Doar se balansa în fotoliul înalt cu mânere de lemn și fuma din pachetul ăla pe care scria cu litere mari, negre Fumatul Ucide. Claudia zâmbea placid și se gândea – Bine că ucide doar o singură dată.

Vecina fusese prima care observă schimbarea .”Mai întîi chiparosul. Apoi soneria. Și tu arăți altfel . Ce bine că mi-ai ascultat povața . Să mi-l prezinți și mie. Cum e? Tot văduv ? Sau divorțat ? Poate burlac ? „…. „E însurat” – răspunse și zâmbi ștrengărește , așa cum nu mai zâmbise de foarte multă vreme.

Puiu a căutat-o și el peste câteva zile . Parcă nu mai era așa de tăcut sau poate că ea se obișnuise cu tăcerea. Îi spuse că avusese un vis ciudat, atât de ciudat că îi e și rușine să-l povestească . La început nu a dat importanță, un vis și el acolo, dar visul ăsta s-a repetat de câteva ori , câteva nopți la rând .În visul ăsta Florin se reîntorcea uneori la cină. Claudia i-a răspuns că nu toți morții sunt la fel de morți . Unii mai rămân printre cei vii. Și că poate pare absurd dar există oameni care sunt înzestrați cu harul de a-i putea vedea . Puiu nu înțelese dar privi în direcția fotoliului care lui îi era interzis și observă că avea o adîncitură cât un șezut de om. Își făcu cruce , luă repede pardesiul cel lung din cuier și o zbughi afară . O fi fost el profesor de robotică dar îi era teamă de strigoi.

************************************************************************

Se privi din nou în oglindă. Simțea o bucurie aproape copilărească să facă iarăși lucruri care îi făcuseră plăcere odată, nu chiar așa de mult .Era mulțumită de felul cum arăta.Pungile de sub ochi dispăruseră complet. Pretendenții pot suna iarăși goarna de adunare . Căci până și o guiavă singuratică are dreptul la fericire. Dar să vină de mâine . Seara de astăzi e numai a lor . O seară întunecată de început de aprilie , fără lună dar care n-are  în ea nimic sumbru ori înfricoșător. Seara de Florii.

Deschise calculatorul dar de data asta nu pe Candy Crush ci pe YouTube . Își făcuse deja playlistul. La început melodia aceea cu calul pe care moartea o întrerupsese. Și pe urmă Leonard Cohen , discul ăla de vinil pe care Florin i-l procurase din piața de discuri în urmă cu treizeci de ani. Și pe care dansau până se termina dragostea- cum cănta dumnezeiește Lennie. Ori până se va toci discul- cum obișnuia să-l corecteze Florin . Din cuptor scoase midiile în sos de vin . Trebuia să se grăbească. Dinspre calea ferată se auzea deja un freamăt de pași.

Dacă ai avea încă cinsprezece minute ce i-ai spune? Acum știa răspunsul. Lucrurile cu adevărat importante nu trebuiesc spuse. Trebuiesc trăite. Deschise sertarul unde ținea fața de masă cea pentru ocazii speciale iar din sertarul de jos scoase farfuriile. Există și aici o ordine care trebuie respectată. Apoi vinul Savignon Blanc. Și paharele cu picior înalt. Și la urmă va deschide trusa de argint, zestrea lor de nuntă . Va pune două tacămuri ca de obicei.

 

 

Despre dreptul de a sta la coadă

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.