Ghici cine vine la cină

De la un timp i se părea că viața ei e o înșiruire de clișee scrise de un scenarist prost.

Le auzise deja pe toate .

Fii tare. ..Dumnezeu să îl ierte … Odihnească-se în pace …Viața merge înainte…. .

Cînd oamenii nu știu prea bine ce să spună , apelează la formule bătătorite. Există un limbaj de lemn al durerii.

„Dacă o mai aud  si pe aia cu îngerii, înebunesc.”

Dar n-a înebunit nici cînd, la priveghi , cineva pe care nu-l cunoștea dar s-a prezentat ca fiind un prieten de-al lui Florin  i-a strîns mîna si i-a șoptit ușor la ureche-    „A plecat să le spună bancuri îngerilor.”

Din dimineața aia plumbuită , Claudia nu-și mai aducea aminte mare lucru. Doar că Florin avea fața mai pămîntiie ca de obicei, când s-a întors din schimbul de noapte  . Și-a pus pe YouTube melodia favorită , una cu un cal și a plecat să se odihnească .La un moment dat a simțit ea că ceva nu e în regulă .A auzit un sunet slab ca un fâlfâit de vrăbiuță ori poate un balon din care iese brusc aerul și asta a fost tot .  A vrut să-l trezească dar nu mai avea pe cine .

La înmormîntare l-a îmbrăcat în costumul cel negru, de cașmir pe care îl mai purtase viu doar o singură dată . S-a abținut tare de tot să nu plîngă . Măcar la alte morți mai ai timp să te pregătești . Genul ăsta de moarte -stopul cardiac – te ia  complet pe nepregătite.

Pe la sfărșitul perioadei de doliu o  abordase pe Mihaela confidenta  și totodată psihoterapeuta ei. Mihaela era singura care nu vorbea în clișee . Asta și pentru că citea   foarte mult   . Zicea că  ordinea lucrurilor trebuie respectată  .Întîi  moartea apoi  doliul și apoi uitarea. Fără puterea asta de a uita , viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă . Mihaela știa despre ce vorbește. Ea îl pierduse pe Șerban   acum câțva ani într-un accident de mașină. Sunt mai multe modalități de a uita- îi spuse Mihaela. Una din ele e să te reîntorci la serviciu.

A ascultat-o pe Mihaela. Colegele au primit-o frumos . Erau toate mai tinere decît ea. Șeful , domnul Radu , a mutat-o temporar de la serviciul de  relații cu publicul la investiții . Nu dă bine ca clienții băncii să vadă în fața lor doi ochi triști . Mai ales atunci când vin să semneze pentru  creditul ipotecar .

Cel mai greu îi era luni dimineața  .Fetele  se retrăgeau una după alta   în capătul scărilor  , la o cafea aburindă și  își povesteau aventurile  din weekend . „M-a dus Dragoș la spa la unguri , draguțu de el”  -se destăinui una. „Măi , da fleață mai esti ” -o apostrofă alta . „De ce să mergi la unguri când Veneția e la o oră cu avionul. Am fost cu iuby   de Dragobete . Ziua ne-o puneam în cameră , noaptea ne dădeam în bărci pe Canal Grande. N-aveți idee ce romantic e  Canal Grande noaptea . După ce iuby termină divorțul, mergem acolo să ne logodim . Sau la Paris.”  Atunci cineva își aducea aminte că nu erau singure și le făcea semn să vorbească mai încet  ca   să nu o stânjenească  pe văduvă .

Văduvă ! Ce ciudat îi suna acest cuvânt . Îi era greu să se asocieze cu el ,  nu i se potrivea, nu încă.  Ar fi preferat orice alt status – divorțată, iubită, amantă , celibatară  dar nu văduvă. Parcă o scotea automat din circuit .Ca pe o piersică  căzută , lăsată să putrezească în iarbă .

Seara, după lucru. avea nevoie să-și  umple cu ceva vidul .De gătit nu mai avea chef. Când ai fost mereu obișnuită să faci mîncare pentru doi nu te poți obișnui dintr-odată să gătești pentru unul singur. Așa că mergea direct în salon unde se așeza la calculator și se conecta la Candy Crush . O prinse jocul ăsta căci  simula destul de mult viața . Ideea era să potrivești formele alea care arată ca niște fructe , pe perechi  .Era la nivelul de începători așa că fructele o ajutau, veneau grupate .  Doar  fructul ăla rozaliu care  semăna cu o guiavă  venea mereu singur . Pendula din perete bătea de zece , de unsprezece , dar pentru ea timpul nu se mai măsura în bătăi de pendul . Se gândi la  Liviuța , colega ei de facultate . Nu fuseseră niciodată prietene cu adevărat dar acum soarta le aruncase pe amîndouă pe aceeași insulă pustie . La întîlnirea de 25 de ani fiecare își povestise realizările, doar Liviuța frumoasa, delicata,  nu spusese nimic. De fapt spusese doar o singură frază  Doresc să le mulțumesc tuturor acelora care au fost alături de mine. Mulți nu au înțeles atunci. Nici ea . Acum ar fi vrut să o sune ca să-i spună Acum înțeleg și încă foarte bine înțeleg.

Sâmbătă seara  ieșeau în oraș cu Mihaela. Era ca la Candy Crush, văduvă cu văduvă sunt compatibile . Se așezau mereu la aceeași masă din restaurantul italienesc, în colțul pentru fumători . Stăteau față în față, ochi în ochi și-și vorbeau. De fapt vorbea mai mult Claudia . Mărturisea că în lanțul acela dostoievskian moarte-> doliu-> uitare se poticnise la ultima verigă. Mihaela o privea cu reproș .   Trebuie să uiți  , Clau , trebuie. Altfel ai să îmbătrânești  printre amintiri.

După un timp Mihaela încetase să mai vină . La început invoca tot felul de pretexte . Poate mîine, poate săptămîna viitoare . Claudia se gândea să renunțe și ea. Dar îi răsunau în urechi cuvintele Mihaelei- Trebuie să uiți Clau, trebuie.

Se așeza la aceeași masă de lângă perete  .  Chelnerița  o întreba din politețe dacă mai așteaptă pe cineva . În ultimul timp încetase să o mai întrebe. Doar trăgea discret celălalt scaun ca să n-o stingherească. Comanda pizza cu anșoa, preferata lor de pe vremea când ieșeau împreună toți patru . Stătea cu ochii ațintiți în ecranul telefonului ca  să evite  privirile dojenitoare ale femeilor . Căci așa erau regulile în orașul patriarhal . Văduvă cu văduvă mai merge dar văduvă singură în nici un caz  .Avem toată înțelegerea pentru durerea ei dar Claudia este încă frumoasă iar bărbații noștri încă vii .

O văduvă frumoasă e ca o bombă nedezamorsată – îi aruncase cineva în treacăt .

Odată – nu chiar cu mult timp în urmă – fusese într-adevăr frumoasă . Pretendenții roiau în jurul ei. O  ceruseră mulți. Dar dintre toți Florin fusese singurul care o ceruse îmbrăcat în costum bleu-ciel cu dungă impecabilă și mirosind a parfum bun . Din asta a dedus că el deține trei însușiri care îi plac  – costum italienesc, parfum franțuzesc  și fier de călcat  . Dar de luat nu-l luase nici pentru costum, nici pentru parfum   și nici pentru fierul ăla de călcat. Îl luase căci intuise în el o altă calitate pe care puțini o aveau  .Florin avea potențial .

Îi oferise o iubire adevărată , egală, întinsă pe 26 de ani  . Nu o iubire măreață plimbată pe Canal Grande ori Tour Eiffel  , o iubire mai măruntă, petrecută pe la Scorillo ori prin sate de pescari de pe Dunăre, dar care pe ea o săturase. Că sufletul e ca stomacul .Unii au o foame mare  .Alții se satură numai din aperitiv .

Cumva potențialul  nu reușise să și-l valorifice . Era vremea descurcăreților. Florin era harnic .Descurcăreț nu prea era.

Era și tare greu să reușești în orașul ăla de provincie. Ar fi fost mai ușor în orașul mare aflat la numai 100 de kilometri depărtare dar el nu voia să se mute de acolo, din cunoscutul lui . Acolo îi era casa, o casă mare din cărămidă care fusese a părinților lui care între timp se mutaseră la cimitirul de dincolo de calea ferată . Îi extinsese bucătăria  căci- glumea Florin – pe măsură ce înaintăm în vârstă, interesul  ni se mută  dinspre dormitor către bucătărie . Avea și un mic teren pe lângă casă pe care plantase  tuia ,  chiparos și  răsaduri de roșii .

Și ce e mai important , era  mereu acolo când avea nevoie de el.

Acum Claudia ar fi avut nevoie de el mai mult ca oricând. Era o noapte întunecată , fără lună , o noapte înfricoșătoare  deși conștientiza că  lucrurile cu adevărat înfricoșătoare se petrec mai mult în casele oamenilor pe lumină decît nopțile pe străzi întunecate . Vrusese să-și aprindă o țigară dar bricheta nu-i mai funcționa . Își aminti că el ținea mereu o brichetă de rezervă în dulapul cu haine  . După mult timp își făcu curaj și deschise dulapul lui. Înlemni. Costumul elegant, de cașmir , ăla cu care crezuse că-l înmormîntase era tot acolo. Pentru prima oară izbucni în plâns, nu un plâns de eliberare ci un plâns adevărat, cu sughițuri . „Iartă-mă Rinule că la repezeală te-am trimis spre viața veșnică într-un  costum  vechi.”  Plânse toată noaptea cu costumul de cașmir în poală. Spre dimineață o sună pe Mihaela . Mihaela veni imediat . Îi spuse că e normal, în astfel de împrejurări ca omul să se mai încurce . Și că nu are rost să se gândească prea mult la asta. Și i-a zis că viața merge înainte – da, uneori e necesar să vorbim în clișee . Mai există o metodă de a uita , aplicabilă doar în cazuri extreme, însă cazul ei era fără doar și poate un caz extrem. Ar trebui să cunoască pe cineva . Căci fiorul ăla de-l cântă poeții nu apare doar  la 18 ani. Poate apărea și la 50 si la 72. Fiorul nu ține cont de vârstă . Îl simți în corp cum te fulgeră  dar nu te curentează, te încălzește . Iar dac-o să ai norocul să simți fiorul ăla pentru cineva , nu sta pe gânduri , invită-l la tine la cină. Fă-i niște midii în sos de vin cu șofran ! „. ” Tu Mihaela, acu zici din cărți ori din experiență ? „. Mihaela zâmbi cu subînțeles dar n-a zis nimic .

Mai mult din complezanță acceptase blind-dateul cu @Mihai66, șef de departament la o multinațională , cel puțin așa se prezentase pe siteul de socializare . Mihai era un tip practic , pentru el lucrurile care contează sunt cele pe care le poți pipăi.   Era îndrăgostit de bicicleta lui cu amortizor, de spiță nobilă . O pomenea atît de des că la un moment dat Claudia nu mai știa dacă se află la un blind-date  ori la un interviu de angajare pe postul de roată de rezervă . În final Mihai i-a sugerat să continue cu o cină romantică  , acasă la el   . „Am trecut interviul” -s-a entuziasmat Claudia însă i-a propus mai întîi un prânz neromantic la restaurantul din centru . Precum în moarte , există și în dragoste o ordine care trebuie respectată . Întîi fiorul , doar apoi așternutul.

Și mai era Puiu, admiratorul ei din liceu. Pentru el viața încă nu începuse. Ori poate începuse dar el îi pierduse startul. Ca atleții ăia care la auzul pocnetului rămîn cumva pironiți în blocstart.  Era profesor de robotică la liceul din oraș . O invitase de cîteva ori să iasă împreună . Văduvă cu burlac e compatibil .”Lasă, mai bine vino tu la mine „. În după amiaza aceea el chiar venise . Era cât pe ce să rateze din nou startul căci sunase îndelung și ea nu auzise , ori poate se stricase soneria . Îi adusese gem de dude negre . Purta un pardesiu lung, cu multe buzunare . Claudia îi zâmbea . El,săracu, credea că de drag îi zîmbește dar ea se uita la pantalonii lui . Îi purta atât de sus încît o străbătea un gând ludic ” oare pe care parte își ține sula ?”. Îi puse pardesiul în cuier și îl invită să stea jos , dar te rog nu în fotoliul de lemn că ăla era locul lui . „Bine ,dar el e mo.. „-vru Puiu să reliefeze evidența dar se opri la timp și se așeză cuminte pe scaunul din sufragerie . Există oameni care pot vorbi despre orice. Dar nu Puiu. El era un taciturn. Și taciturnii ăștia sunt de două feluri. Există taciturni care în spatele tăcerii lor , ascund un vulcan. Și sunt taciturni care în spatele tăcerii lor ascund o altă tăcere mai adâncă . Puiu era din a doua categorie .Tăcuse lângă ea cam două ore și ar fi vrut să rămînă să tacă și la cină .”Am ceva treabă seara „, spuse Claudia și se mira de dezinvoltura cu care mințise . „Atunci poate altadata ” . ” Poate .„

Nu după mult timp a auzit din nou bătăi în poartă . Iarăși Puiu- se gândi ea, vrea să mă verifice. Dar nu era Puiu . Vecina de peste gard o invita la o cafea. „Nu acum ,nu pot” . Mințea fiindcă se sălbăticise .Vecina ezită puțin dar îndrăzni. „Ne cunoaștem de atâta timp că pot să-ți spun. De fapt n-am venit pentru cafea. Am venit să te invit la noi la cină în duminica de după Postul Mare . Vine la noi în vizită verișorul meu de care ți-am mai vorbit . Are casă la țară și e divorțat . Ar fi bine să-l cunoști . Te-ar mai scoate din amorțeala asta a ta . Că nu faci bine că stai toată noaptea pe calculator . Ești neodihnită , se vede pe ochii tăi . Și iartă-mă că-ți spun dar tu ai nevoie de mână de bărbat. Și tu și chiparosul ăsta mare de lângă gard , pe care de când s-a prăpădit Florin, nu l-a mai curățat nimeni „

A rămas mult timp în spatele porții închise. Poate că în cele din urmă vecina are dreptate , viața asta nu-i Candy Crush și ea nu trebuie să rămână o guiavă singuratică . Dar murise și ea puțin împreună cu Florin și continua să moară în fiecare zi . Se va duce la cina aceea chiar dacă nu-și punea mari speranțe .
Poate că fiorul ăla care-ți umblă prin stomac e același la 50 ca la 18 dar oferta e fără îndoială cu mult mai redusă.

 

Ciocănitul acela puternic în gard care a urmat nu a surprins-o deloc. Nici măcar câinele care tresărea la orice mișcare de om străin nu scoase vreun zgomot . Își luă lanterna căci era iarăși o noapte întunecată ca în poveștile copilăriei și descuie poarta de fier . Dar nu era nimeni. Ocoli casa până la poarta din spate, dinspre magazie . Era deschisă . Un singur om știa de existența ei. Când se întoarse în salon îl văzu clar în lumina spălăcită .Stătea adîncit în fotoliul cel înalt .Era îmbrăcat cu același costum ponosit, din poliester, cu care plecase. Câinele îi era culcat la picioare ,mirat și el că după atâta timp i se întorsese stăpânul .

Nu, nu putea lăsa minunea asta neîmpărtășită .

– „Mihaela ? Ai să crezi c-am înebunit dar.. S-a întors !!

– „Știam Claudia . De fapt am știut tot timpul . „.

– ” Da ?!. Atunci înseamnă că și Șerban ?!”

– „Da, și Șerban . Morții au o calitate pe care nu o au cei vii . Ei vin întotdeauna când ai nevoie de ei „.

-” Dar nu spuneai tu , că trebuie să uităm, că altfel viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă? „.

– „Am zis Claudia, am zis, dar parcă pot ? Și în plus Șerban are mâini bune , mi-a mai construit niște rafturi. „

A rămas acolo mult timp în tocul ușii privindu-l . Nu fusese perfect, dar una din beneficiile morții este că accentuează calități și estompează defecte . Și el o privea îndărăt fără să scoată o vorbă . Avea aceleași trăsături frumoase, care se mai ascuțiseră puțin însă ea vedea de-acum dincolo de chipuri .Poate că Dumnezeu se pripise când i-l luase prea devreme , și acum îi oferea o viață suplimentară , nu pe de-a întregul, ci rânduită economicos ,doar în nopțile cu lună nouă . Dacă ai mai avea încă cinsprezece minute cu el ce i-ai spune ? -o întrebase Mihaela odată la ședința de psihoterapie. Uite că acum avea cinsprezece minute si nu știa ce să-i spună. Dar îi era dragă intimitatea aia a lor fără cuvinte , pe care și-o recăpătaseră. Ar fi vrut poate să-i povestească ceva despre cei rămași în urmă dar simțea că bârfele îl obosesc. I se stinsese curiozitatea pentru viețile altora . Doar se balansa în fotoliul înalt cu mânere de lemn și fuma din pachetul ăla pe care scria cu litere mari, negre Fumatul Ucide. Claudia zâmbea placid și se gândea – Bine că ucide doar o singură dată.

Vecina fusese prima care observă schimbarea .”Mai întîi chiparosul. Apoi soneria. Și tu arăți altfel . Ce bine că mi-ai ascultat povața . Să mi-l prezinți și mie. Cum e? Tot văduv ? Sau divorțat ? Poate burlac ? „…. „E însurat” – răspunse și zâmbi ștrengărește , așa cum nu mai zâmbise de foarte multă vreme.

Puiu a căutat-o și el peste câteva zile . Parcă nu mai era așa de tăcut sau poate că ea se obișnuise cu tăcerea. Îi spuse că avusese un vis ciudat, atât de ciudat că îi e și rușine să-l povestească . La început nu a dat importanță, un vis și el acolo, dar visul ăsta s-a repetat de câteva ori , câteva nopți la rând .În visul ăsta Florin se reîntorcea uneori la cină. Claudia i-a răspuns că nu toți morții sunt la fel de morți . Unii mai rămân printre cei vii. Și că poate pare absurd dar există oameni care sunt înzestrați cu harul de a-i putea vedea . Puiu nu înțelese dar privi în direcția fotoliului care lui îi era interzis și observă că avea o adîncitură cât un șezut de om. Își făcu cruce , luă repede pardesiul cel lung din cuier și o zbughi afară . O fi fost el profesor de robotică dar îi era teamă de strigoi.

************************************************************************

Se privi din nou în oglindă. Simțea o bucurie aproape copilărească să facă iarăși lucruri care îi făcuseră plăcere odată, nu chiar așa de mult .Era mulțumită de felul cum arăta.Pungile de sub ochi dispăruseră complet. Pretendenții pot suna iarăși goarna de adunare . Căci până și o guiavă singuratică are dreptul la fericire. Dar să vină de mâine . Seara de astăzi e numai a lor . O seară întunecată de început de aprilie , fără lună dar care n-are  în ea nimic sumbru ori înfricoșător.   Seara de Florii.

Deschise calculatorul dar de data asta nu pe Candy Crush ci pe YouTube . Își făcuse deja playlistul. La început melodia aceea cu calul pe care moartea o întrerupsese. Și pe urmă Leonard Cohen , discul ăla de vinil pe care Florin i-l procurase din piața de discuri în urmă cu treizeci de ani. Și pe care dansau până se termina dragostea- cum cănta dumnezeiește Lennie. Ori până se va toci discul- cum obișnuia să-l corecteze Florin . Din cuptor scoase midiile în sos de vin . Trebuia să se grăbească. Dinspre calea ferată se auzea deja un freamăt de pași.

Dacă ai avea încă cinsprezece minute ce i-ai spune? Acum știa răspunsul. Lucrurile cu adevărat importante nu trebuiesc spuse. Trebuiesc trăite. Deschise sertarul unde ținea fața de masă cea pentru ocazii speciale iar din sertarul de jos scoase farfuriile. Există și aici o ordine care trebuie respectată. Apoi vinul Savignon Blanc. Și paharele cu picior înalt. Și la urmă va deschide trusa de argint, zestrea lor de nuntă . Va pune două tacămuri ca de obicei.