Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Unul din lucrurile bune care ți se întîmplă cînd circuli des cu trenul de navetiști e că  ajungi să cunoști foarte multă lume.Așa l-am cunoscut pe Lelcu.

 

Lelcu era un suflet de cărturar închis într-un trup de inginer. Un intelectual veritabil. Spre deosebire de mine care nu trecusem de Breban ,el citise foarte multe.Mai ales cărți de psihanaliză. Zicea că Freud explicase acum o sută de ani că în mintea omului există două cămăruțe.Una  luminată și una întunecoasă. Conștientul și subconștientul.Si că subconștientul se preumblă prin om noaptea preschimbat în vise .Iar visele sunt un fel de sublimație a unei dorinței sexuale refulate.Vorbe înalte pe care nu le prea pricepeam dar care mă fascinau .Mai ales că vedeam sublimații peste tot în jurul meu.Dacă soia era sublimația pentru salam, năutul era sublimația pentru cafea ,partidul era sublimația pentru bunăstare de ce să nu fie visele sublimația pentru sex. Iar maestrul Freud nu se oprise aici.Încropise chiar și un  dicționar de vise pentru începători ,un fel de dreaming for dummies ca să conștientizeze subconștientul .Lelcu mi-l procurase în schimbul unei sticle de vin kosher.Dar  eu visam doar  vise stufoase care nici măcar nu erau trecute în dicționar. Ajungeam tîrziu la serviciu obosit și netălmăcit.Nea Toma șeful mă vedea așa ,dar nu întreba nimic. Sunt lucruri care nu se întreabă între bărbați.Pe domnișoara Ina tot prin psihanaliză ne propuneam să o rezolvăm. „Cînd ai de-a face cu cineva care te sperie trebuie să-i găsești un defect cît de mic” -zicea Lelcu .”Și defectul ăsta  îl bagi în amplificatorul de defecte, încît pînă la urmă nu mai vezi omul,vezi numai defectul lui .Și atunci ți-e mai ușor să te confrunți cu el.În fond și pe Ahile cu toată bravura lui, istoria îl ține minte tot din cauza călcîiului.”

 

Ideea cu balul stagiarilor tot în mintea lui Lelcu s-a născut. „Trebuie să facem ceva, să lăsăm o urmă a trecerii noastre prin oraș”. Eram cam sceptic dar m-am lăsat purtat de entuziasmul lui. El era cu organizarea iar eu urma să scriu o piesă de teatru despre viața de stagiar.Ne-am dus în audiență la directorul Casei de Cultură și i-am prezentat ideea noastră . Spre surprinderea mea directorul a îmbrățișat idea cu mult entuziasm. Ba chiar ne-a spus că nici nu trebuie să citească piesa înainte, că ne acordă toată libertatea de exprimare. Ne-am uitat unul la altul încîntați. Poate că soarele nu urca pînă la Hunedoara, perestroika în schimb da.

Am stabilit și data. Să coincidă cam cu Balul Bobocilor din facultăți. În octombrie nu se putea că era un Congres al Culturii și Educației Socialiste ,pe urmă trebuiau să fie niște alegeri locale așa că am fixat peste vreo două luni ,la sfîrșitul lui noiembrie .Aveam foarte puțin timp la dispoziție și încă nici o idee pentru piesă.

Spre deosebire de Lelcu ,Pedros era un suflet de montaniard închis tot într-un  inginer .Asta era ciudățenia lui numărul unu. Vorbea cu munții. Ciudățenia lui numărul doi mi-a șoptit-o nea Pascu,șeful organizației de bază -Fiți atent domnu injiner ce vorbiți cu el că are actele băgate. De fapt nici nu trebuia să mi-o șoptească ,căci Pedros nu se jena cu asta .În piesă, lui Pedros i-am predestinat poantele cele mai spumoase. El putea să le zică căci el nu va mai deveni un om nou,avea deja actele băgate.

Spre deosebire de Lelcu sau Pedros , Zamora era un suflet de meloman tot cu diplomă de inginer.Organiza audiții muzicale de mare succes în oraș.Recent își luase și atestatul de DJ.Aducea cele mai noi piese.Ne bazam pe el pentru partea de muzică.Am încercat să i-o promovez pe Annie Lennox, dar a zis Zamora că știe el o cîntăreață tînără de a scos acu nu demult un album cu mare priză la ingineri. Like a virgin -îi zice. Mi-a arătat coperta albumului.O fată blondă cu păr bucălat și chip de înger ,poate de aia i se spunea Madonna.Zamora știa să desfacă piesele astea muzicale  în factori primi și a zis că fata asta are muzicalitate,ritm,voce  de o să fie în vogă și peste 30 de ani .Trebuia completat cu un cîntăreț român că așa erau vremurile atunci. Zamora a zis să mergem pe vocea Didei Drăgan. Eu aș fi preferat Doina Limbășanu dar a zis Zamora că peste 30 de ani…

 

Trecuse vara .Se apropia luna noiembrie și mie încă nu-mi venea nici o idee pentru piesă.Ziua eram ocupat cu lucrul iar nopțile le petreceam cu Freud iar Freud ăsta nu era Caragiale.Dar pe undeva știam că tot din subconștient îmi va veni salvarea.Într-o dimineață m-am trezit că am visat un scaun. Înainte de m-am gîndit cam ce ar spune Freud despre asta ,mi-a venit ideea. Scaunul are patru picioare.Totul va fi în jurul cifrei patru.Piesa va fi în patru acte ,cu patru personaje care stau într-un patrulater.La urmă vine patrula formată din patru oameni,fix la ora patru și îi bagă în dubă pe toți patru . E drept că poanta asta cu patrula nu era a mea-o auzisem de la un coleg de armată- dar așa era pe atunci ,poanta odată slobozită își pierdea proprietarul și devenea proprietatea întregului popor.

Unul din personaje trebuia să fie jucat de Firu,fostul meu coleg de cămin ,iar el trebuia să facă ce făcea el mai bine-să rîgîie.Arta trebuie să imite viața,așa învățasem la școală .El va rîgîi de patru ori,la sfîrșitul fiecărui act .Ca să atragi spectatorul trebuie mai întîi să-l șochezi .La prima rîgîiuală va fi oripilat, la a doua va ciuli urechile,la a treia va chicoti iar la a patra poate va izbucni în rîs.  Firu avea de spus o singură replică -Eu cînd vreau să rîgîi, rîgîi – aluzie că din toate drepturile omului ,singurul drept care încă nu se luase era dreptul la libera rîgîială.Spectatorul de atunci nu aștepta să-i dai poanta gata mestecată, îi plăcea să o roadă singur,iubea metafora, stătea cu urechile ciulite și o prindea din zbor .

La servici ,lucram acum  pe schimburi ,eram în schimbul de noapte dar era mai bine așa că puteam scrie în liniște.

Am găsit acolo în birou la nea Toma o mașină de scris care încă mai avea tuș și un indigou. Începusem să scriu cu. febrilitate  .Prima pagină am lăsat-o liberă pentru titlu.Cam într-o săptămînă piesa a fost gata.

 

Mă simțeam  ca un tată care-și strînge copilul nou-născut la piept. E drept era cam slăbuț copilul căci fusese născut prematur. Dar cu toate astea eram foarte mîndru de el.

Pe prima pagină am pus titlul.Simfonie în laminor.Deși era mai mult o cacofonie. Ca să respect formatul , simfonia va avea patru părți-andante,allegro,scherzo si ultima parte Oda Speranței.

 

Stabilisem împreună cu Lelcu că venim la director    după așa zisele alegeri să finisăm ultimele detalii.

Am ajuns acolo în anticameră plin de speranță.Nu știu de ce dar nu-l văd pe Lelcu  nicăieri. Văd în schimb că acolo în birou la director era agitație mare,erau adunați mai mulți tovarăși. După un timp , îmi fac curaj și intru.Cînd mă vede directorul are o grimasă de parcă ar fi văzut fantoma lui Freud.Mi-a zis că acuma n-are timp de mine.Să vin mîine.Sau săptămîna viitoare.

 

Dar eu înțelesem deja.Copilul nostru nu se născuse prematur. Se născuse mort.Simfonia în laminor nu se va juca niciodată.Nu e nimic mai trist pentru un autor decît să-și piardă  spectatorii.Dar am mai pierdut încă ceva  -iluzia că lucrurile se mai puteau schimba.Anul era 1987 și ultimul lucru de care avea nevoie un regim în derivă era satira.

Eram trist deși poate ar fi trebuit să-i mulțumesc directorului căci mă vindecase de naivitate.Pe calendarul din perete  era înscrisă data – 16 noiembrie 1987 .Iar din toată acea îmbulzeală de cuvinte aruncate în aer distingeam doar un singur cuvînt care  era o premoniție a ceea ce avea să urmeze – Brașov.

 

VA URMA-                              Ultima parte Oda Speranței