Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

 

Dacă viața mea ar fi fost un film , prima ei parte s-ar fi încheiat pe data de 15 decembrie 1988. Între sfărșitul primei părți și începutul celei de-a doua , a fost o pauză de  3 ore și jumătate. Atât a durat zborul pe ruta București- Tel Aviv . Pe data de 16 decembrie , puțin după miezul nopții începeam Secondo Tempo al vieții mele ca cetățean israelian    Aveam 26 de ani și plecasem singur . 

    De cum am aterizat am avut   impresia că am ajuns pe un pământ pe măsura sufletului meu – cum ar fi spus Camus . Era decembrie și era cald.  Ofițerul de la serviciul de imigrare ne-a îndrumat spre o sală mare unde va trebui să completăm niște formulare. Ne aștepta o noapte lungă și albă pînă vom fi distribuiți spre centrele de absorbție. În spatele sălii  erau niște măsuțe cu prăjiturele , sticle de suc și celebrele portocale Jaffa . La început m-am ținut departe de îmbietoarele fursecuri capitaliste , poate e o capcană- mi-am zis- poate vor să afle cine a introdus valută . De abia după ce au dispărut în stomacele hămesite ale celorlalți emigranți, am înțeles că fuseseră  gratis .

Primul șoc din acea lungă noapte fierbinte l-am avut când la câteva ore după aterizare , mi-a trebuit la budă . În zadar am căutat clopotnița de la care se trage apa .Și atunci deodată,   m-a apucat teama . Cum voi putea să mă adaptez într-o țară căreia nu-i cunosc nu doar limba ori mentalitățile , însă nu-i cunosc nici măcar weceurile  . Doar  în timp ce urmăream ca un pervers  voyeur, pe un polițist de la serviciul de frontieră care  se ușura lîngă mine , am înțeles că în Israel se folosea un cu totul alt sistem de tras apa decît eram eu obișnuit din România   .  În schimb în ceea ce privește celelalte aspecte întortocheate ale vieții, voi mai avea încă multe de învățat .

 

  După vreo 10 ore de la aterizare  , spre dimineață sala cea mare începe să se golească  . Ceilalți imigranți, familiști , primesc buletinul albastru de nou venit, își iau valizele   și se strecoară spre noua viață . Rămân printre ultimii . Funcționarul de la serviciul de absorbție mă intreabă  unde aș dori să locuiesc . Iar eu entuziasmat că în sfârșit mă bagă cineva în seamă , îi povestesc cât sunt de fascinat  de Israelul puținelor vederi care ajunseseră până la mine în care apăreau grupuri de băieți si fete bronzați , înotând în apa mării    . Functionarul ,obosit a dat din cap si mi-a dat un bilețel pe care scria Ierusalim. Pe urmă am înțeles că în Israel nu ți se dă de la început  ceea ce ceri , căci toate se negociază . 

   Partea bună în Ierusalim e că e doar la 70 de kilometri de Tel Aviv . Partea proastă e că e un oraș măcinat de conflicte în care era să-mi pierd viața de vreo două ori.  

  Ca să nu vorbesc cu păcat , Ierusalimul e un oraș superb de vizitat ca turist. Iar eu eram tot un fel de turist , pe timp de 5 luni cît dura ulpanul de învățare a limbii ebraice. 

  Ulpanul  era situat într-un cartier vechi al Ierusalimului, Baka, cu case mici din piatră care devenise cartierul preferat al clasei de mijloc ierusalimitene . Străzile aveau numele triburilor lui Israel ,ulpanul meu Ulpan Etzion, era pe strada Gad . Era de fapt o școală cu tradiție , cea mai veche școală de învățare a limbii ebraice din Israel .

  Regimul  era cu pensiune completă,patru mese pe zi   , dimineața erau cursurile , după amiaza erau studii iar seara program de voie .

 Primul lucru pe care  l-am învățat la ulpan a fost  care e cel mai important cuvânt din limba ebraică . Nu e Shalom  , cuvăntul pe care îl auzeam la fiecare colț de stradă .Cel mai  important cuvânt din limba ebraică este sa-vla-nut , ceea ce înseamnă  răbdare . Ni s-a spus că vom avea nevoie de multă . Cu răbdarea treci marea – ori, în cazul nostru – Muntele Măslinilor . 

Clasa mea era   la nivelul de începători plus. Adică nu chiar incepători bocnă care erau un pic sub noi , nici medii ori avansați care erau mult deasupra noastră . Profesoara  foarte simpatică pe nume Rahel- gesticula foarte mult. De fapt cu toții gesticulam ca să suplinim astfel lipsa cuvintelor . În prima lecție de clasă ne-am prezentat , mai mult prin semne  . Așa am avut ocazia să-mi cunosc noii colegi de clasă. 

Erau acolo Muriel și Miriam, franțuzoaicele , asta bineînțeles dacă acceptam ipoteza că Franța se întinde până in Tunisia. Erau și câțva argentieni gălăgioși și niște argentinience focoase . Era și o englezoaică  acră .Era și Juan, un călugăr tăcut, venit să-L întâlnească pe Dumnezeu . Era și Jack, un peruan enigmatic . Și era Bianca , olandeza,.Nu aveai cum să nu o remarci . Avea un năsuc obraznic cu care te transforma în orice voia ea, niște buze care la un zâmbet i se arcuiau  într-o ecuație de gradul doi și mai ales avea un corp cu care ar fi putut plăti toate păcatele olandezilor față de evrei din Al Doilea Razboi Mondial. De fapt de asta și venise ea în Israel. Nu ca să plătească păcatele ci pentru ca să cunoască un israelian. 

  Savlanut – i-am spus și în momentul acela  m-am simțit foarte israelian . 

    Apoi în una din pauze mi-a povestit  mai multe . Olandezii ei de acasă o dezamăgiseră. Destul de puternici pentru spart lemne și destul de înalți pentru ca să repare acoperișurile  . Dar altfel cam urâței și prostuți . Israelienii în schimb i se par curajoși și inteligenți . Smart and brave -așa spunea cu superbul ei accent flamand   , în timp ce îmi zâmbea din buzele ei parabolice .În mintea mea eu deja știam . Brave nu prea eram, în schimb aveam ocazia să-i demonstrez că sunt smart . Și pentru  asta trebuia să-i arăt că mă pot confrunta cu ceva greu . Foarte greu . Iar cel mai dificil lucru din jurul nostru era limba ebraică . 

   M-am pus cu burta pe carte  . Cu fiecare cuvânt pe care-l învățasem spărgeam încă un zid către inima Biancăi. Dar de băgat în seamă tot nu mă prea băga . Atunci am înțeles că am de-a face cu o redută care se  cucerește greu . Din fericire pe acolo prin ulpan se perindau tot felul de doamne , consiliere pe diverse teme . Una din ele, o doamnă mai plinuță pe nume Anat era consilieră pe probleme romantice .

 Cam pe la a patra ședință   mi-a dezvăluit secretul . 

  Dacă vrei să impresionezi o fată nu-i vorbi la trecut – mi-a spus ea   . Trecutul e undeva în urmă .Ca gazele de eșapament la mașină. Nici la prezent ,  care în cazul tău nu e cine știe ce . .Ca să cucerești o fată, vorbește-i la viitor . Așa o să se convingă că ești un băiat serios . Știam de-acuma . Drumul către sufletul Biancăi trece prin  timpul viitor al limbii ebraice .  

       M-am apucat să învăț bine  verbele . Și să le conjug. Mai ales la timpul viitor      Chiar dacă viitorul nostru existențial era oarecum în ceață , viitorul gramatical începea să  mi se contureze destul de clar. De-acum vorbeam doar la viitor ca și ghicitoarele în cafea .Argentiniencele se așezau lăngă mine ca să poată copia .Muriel și Miriam, franțuzoaicele , stăteau mai în spate lângă fereastră ca să aibă în dreapta caietul meu , iar în orizont  locurile sfinte ale Ierusalimului . Iar eu mă așezam spre orizontul unui alt loc sfânt . Fundulețul Biancăi. . 

Uneori in pauze mi se mai confesa  . Tocmai cunoscuse un băiat , ofițer în armată . Smart and brave . Și din părinți români . îi vorbește la viitor și o sărută la prezent . Fusese cu el în weekend la Tel Aviv și se bronzase frumos  .M-a întrebat dacă vreau să-mi arate. Fără să aștepte răspunsul și-a coborât un pic fustița ca să-i văd coapsele catifelate . În Olanda cea liberală e un lucru normal să le arăți bikineii colegilor de clasă  .Eu mă topisem ca un cașcaval Ementhal.  

 În studiul limbii ebraice făceam progrese frumoase . Profesoara a vrut să mă mute într-o  clasă mai avansată . Dar eu îmi așteptam momentul . Doar nu am învățat atât degeaba . La momentul potrivit voi scoate din geamantanul meu câteva verbe pe care le voi declina  la viitor, și toți vor fi impresionați. Și în special Bianca. . 

      Puțin înainte de pauză profesoara a pus o întrebare. Care ar fi rosturile femeii într-o familie ? O întrebare aparent simplă dar  era exact întrebarea de care aveam nevoie .Ăsta era momentul meu. Îi voi surprinde pe toți cu verbele mele. Am fost singurul care a ridicat mână. Sigur că știu care sunt  atribuțiile femeii. Femeia va face curat, va călca, va găti, va spăla rufe. Pentru că nu eram sigur că toți înțeleg am exemplificat prin gesturi. 

  De cum am terminat de vorbit mi-am dat seama că spusesem o prostie . Rahel, profesoara cea dinamică, rămăsese mută ca un Sfinx. Din spate Muriel îi șușotea lui Miriam ceva despre – le mentalitee roumaine . Argentineanca cea focoasă si-a tras iute scaunul de lângă mine ca de lângă un ciumat   .Englezoaica cea acră zicea că știuse întotdeauna că sub masca aia de băiat simpatic se ascunde un misogin . Singura care m-a privit cu o oarecare simpatie a fost Minou, o tânără si creolă imigrantă originară din Republica Islamică Iran. Ea și cu Jack, enigmaticul, care mi-a mărturisit după aceea că nici el nu suportă femeile  . 

Dar cea mai dezamăgită a fost Bianca . A strîmbat din năsucul ăla  de Samanthă dar nu ca să mă preschimbe în vreun prinț , ci mai curînd într-o broscuță . Iar buzele alea frumoase s-au arcuit într-un rictus  asimptotic căruia dacă i-aș fi calculat ecuația mi-ar fi ieșit cu minus . Între mine și ea se surpase dintr-odată o prăpastie cam ca între  Amsterdam și Anatevka, târgușorul din cărțile lui Shalom Alehem . Din ziua aceea am stiut că n-o să-mi mai arate niciodată chiloțeii.

  Peste mulți ani , am citit un sondaj care spunea că 75% din români cred că rostul  femeii e la cratiță . Poate că nici nu am spus chiar așa o prostie .Poate că doar mi-am devansat vremurile  Și observ că le mentalitee roumaine a rămas aceeași . 

Despre Bianca, am aflat ulterior că s-a cuplat cu un om de afaceri . Care era așa cum îi plăcea ei – Smart and brave . And rich, care e o calitate deloc de neglijat   Destul de rich cât să-i cumpere un Peugeot 205 roșu. Și să-i angajeze o menajeră , care va călca, va găti , va spăla rufe .

După un timp a plecat în America , unde i-am pierdut urma. Așa că nu pot decât să-mi imaginez cum în saloanele caselor de modă din New York ori Los Angeles se perinda o grațioasă olandeză care vorbea și un pic de ebraică.

  Iar ceva îmi spune că destinul ei ar fi fost identic   chiar dacă la acea întrebare crucială aș fi folosit alte verbe  . 

     Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

 

5 gânduri despre „Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s