Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

    După ce am terminat  ulpanul nu prea știam încotro să o apuc . Pe de o parte aș fi vrut să rămân în Ierusalim ca si americanii  . Dar mi s-a părut că Ierusalimul e un oraș mult prea tensionat pentru un blând timișorean .Pe de altă parte aș fi vrut să merg în Netanya ca francezii . Insă  nu-mi puteam permite chiria . Până la urmă am urmat traseul sud-americanilor și am decis că voi continua cu un al doilea curs de învățare a limbii , căruia îi ziceau ulpan beth . 

  Ulpanul ăsta  beth era o clădire veche  in sudul Tel Avivului, in  Yad Eliahu , un cartier de maghernițe mici și dărăpănate din spatele  autogării centrale . 

De locuit vom locui  în orașul Herzliya Pituah   .Pentru cine nu cunoaște,   Herzliya Pituah e un fel de Beverly Hills al Israelului   . Dar pentru că nevestele de milionari  aveau nevoie de cineva să-i ajute la curățenie , au pus aici   un cămin de imigranți . E drept că față de opulența din jur  , căminul nostru făcea o puternică notă discordanta dar ce conta asta   când chiria era simbolică iar la nici o sută de metri de cămin , dacă ne îndreptam către vest ajungeam la una din cele mai frumoase  plaje ale  Mediteranei .

În afară de noi care făceam cursul de limbă ,   în cămin locuiau și mulți imigranți mai vechi ,   eșuați de câțva ani buni pe Pământul Făgăduinței .

O dată pe săptămâna , marțea,  ne vizita Hava, funcționara de la Ministerul Absorbției ca să ne întrebe de nevoi . La câteva săptămâni după sosirea în cămin, m-am prezentat la ea în audiență . 

Împreună cu mine mai aștepta  un iranian cu o față lunguiață . Îl văzusem deja de câteva  ori trăndăvind în holul căminului . De cum l-a văzut , Hava  parcă a luat foc 

   -Iarăși ai venit  ? Nu înțelegi că noi nu putem  să-ți plătim  pentru chestia  aia ? 

Din vorbă in vorbă am înțeles care era chestia aia .  Atunci când iranianul ieșea din cămin, el nu o lua nici către  est spre vilele milionarilor , nici către vest, spre țărmul Mediteranei . El o cotea  direct spre nord către plaja de la Tel Baruh.  Acolo la Tel Baruh ,în spatele dunelor, iranianul  își pierduse într-o zi virginitatea și 50 de shekeli. Problema lui era că de atunci devenise dependent . E adevărat că unele din fetițele de acolo erau demult ieșite din garanție, altele fuseseră la bază băieței  însă  el nu era foarte pretențios așa  încăt   , după rugăciunea de seară  ,  avea uneori obiceiul  să se coboare din tot înaltul  spiritualității  biblice  înspre    frivolitatea  laică a Tel Baruhului , recitând  în gând  versurile poetului .  

  Reia-mi al nemuririi nimb 

  Și focul din privire 

   Și pentru toate dă-mi în schimb

   O oră de iubire. 

Însă o oră de iubire pe plaja de la Tel Baruh avea  un preț fix , conexat la dolar și la indicele de scumpete   . Nu prea mare pentru un israelian , dar uriaș pentru iranian care  nu muncea  și nici stipendie nu mai primea . Și atunci el ceruse ca Agenția Evreiască să-i subsidieze libidoul .  Auzise că unui ungur i se aprobaseră niște sedințe de fizioterapie pentru că acuza dureri de  spate . De ce  e organul ungurului mai important decât organul lui ? Doar pentru că ungurul are pielea mai deschisă la culoare ?   Asta înseamnă discriminare !! . Da , discriminare. La alte cuvinte se mai poticnea , le bâlbâia dar cuvântul asta- discriminare – îl spunea perfect semn că îl  exersase deja foarte des . Se pare că de multe ori cu folos .

Iranianul dă să plece  dar își amintește că mai are o doleanță  . Dacă Sohnutul  nu poate  să-i subsidieze fetițele iudaice  atunci măcar  atât să facă , să-i mai dea   încă un frigider în cameră . 

E revoltător  ,   ca el , ca om religios, păstrător al sfintelor tradiții să fie nevoit să amestece  carnea și laptele în acelasi frigider . O adevărată blasfemie . Parcă nici n-ar fi aici țara evreiască  .  

 Eu venisem la Hava pentru chestiuni  mult mai prozaice. Mă hotărâsem că a venit vremea să mă las de munci ocazionale și să-mi caut de lucru ca inginer .

 Mi-a zis că primul pas este să-mi legalizez diploma . Asta se face la Ministerul Educației , la sediul central din Ierusalim.

  M-am hotărât că mă voi duce  la Ierusalim în joia viitoare .Ca să nu pierd stipendia pe ziua respectivă , voi trece întâi pe la școală   . 

   A fost  într-o zi de joi  6 iulie . În mod neobișnuit  profesoara a uitat să facă prezența în prima oră  , cum făcea de obicei . Nici în  ora a doua . În pauza mare m-am învoit  și am pornit  spre stația centrală , aia de-i zice Tahana Merkazit. E o lume pestriță în stația centrală , o lume  cu aromă levantină unde mirosurile se intersectează iar sunetele se contopesc creând o disonanță specific orientală, cu dughene mici, înguste unde găsești de toate – de la casete cu Zohar Argov ori  Mircea Crișan, la deodorante cu miros de spirt , talismane cu simboluri vag religioase ori filme cu Bruce Lee . Însă în ziua aceea nu aveam timp de căscat gura pe la dughene . Eram deja în întârziere. Autobuzul meu spre Ierusalim, autobuzul numărul 405 era deja oprit în stație și oamenii începuseră  să se urce în el. 

  Am traversat  repede pasajul in drum către autobuz . Dar nu știu cum pe la mijloc de  drum dinspre unul din chioșcurile de pe celălalt capăt al străzii mă lovește   un puternic miros de șaoarmă  .Și aproape instantaneu, împotriva logicii , mă întorc  din drum si mă duc în direcția de unde venea mirosul . Era ceva foarte neobișnuit să-mi fie  foame la ora 11 dimineața , însă mirosul acela m-a biruit  . Autobuzul ăsta va pleca fără mine . Mă voi sui în următorul , mirosind puternic a mujdei   dar cu burta plină .

 Peste douăzeci de minute   m-am suit în următorul autobuz . Nu voi uita niciodată cursa aceea. M-am așezat pe răndul al patrulea , scaunul  de pe culoar . Lingă mine pe locul de la geam stătea o soldată . De cum a pornit motorul , fata a adormit . Eu nu aveam de gând să pierd  vremea cu somnul mai ales că aveam la mine și o carte interesantă . O Jerusalem de Larry Collins . Era genul acela de cărți care nu doar îți povestesc ci chiar te iau cu ele  

   M-am lăsat purtat de autobuz și de imaginație . Autobuzul suia dealul spre Ierusalim , pe 6 iulie 1989 . In imaginație eram deja în Ierusalimul din carte  .Anul era 1946 . 

  Îi vedeam pe Ibrahim și pe Avraham stând , împreună  la o cafea într-o cămăruță mică , aproape de poarta Mugrabi din Orașul Vechi . Ibrahim , care era proprietarul cămăruței, îl vizita  pe Avraham o dată pe lună la scadență . Abraham avea deja banii de chirie pregătiți dar în Orient timp este berechet și nimeni nu refuză o cească de cafea tare . Cafeaua arăbească e mult mai mult decât un amestec de boabe și ghimbir   . În religia islamică , care interzice alcoolul, cafeaua la ibric este liantul care-i leagă pe oameni, le dezleagă limbile si le deschide sufletele . Pe Ibrahim , măruntul comerciant arab, și pe Abraham, elevul de yeshiva, îi unea cea mai trainică dintre legăturile care pot uni doi oameni   . Sărăcia. Erau doi fii năpăstuiți ai aceluiași tată vitreg, Europa , care îl oprimase pe unul și îl colonizase pe celălalt . 

Autobuzul trecuse deja de  Neve Ilan. Încă puțin și vom intra în Ierusalim. 

 

   Am simțit  mai întâi mirosul. Greu, înecăcios. Apoi am văzut fumul cel negru care ieșea din prăpastia adâncă . Autobuzul a încetinit un pic dar nu a oprit. Pe șosea , deasupra  hăului am văzut câțva bărbați in costume negre și cămăși albe, după aspect păreau religioși .Unii priveau înlemniți spre vale , alții gesticulau disperați și strigau ceva ce  nu am înțeles . 

  Atunci, brusc , a început agitația în autobuzul nostru  . Cineva i-a cerut șoferului să dea drumul la radio. Se transmitea    o muzică apăsătoare, rău prevestitoare . Soldata de lângă mine, s-a trezit din somn, a căscat niște ochi mari , negri , a privit în direcția prăpastiei și a izbucnit în plâns  . Printre sughițuri repeta un singur cuvânt -Ima . Mama . 

   Apoi peste câteva minute muzica s-a oprit brusc si în emisie a intrat un crainic  cu o voce gravă . Din bruma mea de ebraică am înțeles doar două cuvinte – Yerushalaim și autobuz. La intrarea în Ierusalim ne-am încrucișat cu ambulanțele  . Nu una, nu două, zece , semn că se petrecuse ceva foarte, foarte serios.

 În acea zi nu am mai ajuns să-mi echivalez diploma. Am mers pe străzi ca un zombi  . Nu-mi era foarte clar ce se întâmplase . M-am dus la ulpanul unde învățasem , ulpan Etzion și acolo Tamar, administratoarea, mi-a povestit că un autobuz 405 care pornise din Tel Aviv către Ierusalim la ora 11 si 10 minute fusese  aruncat în prăpastie, probabil de un terorist . Erau multe, foarte multe victime. Eu am fost în următorul autobuz -am zis . Tamar m-a privit cu neincredere .În Israel e un fapt obișnuit să te asociezi catastrofelor . Îți dă o aură de erou . Dar eu chiar fusesem  în următorul . În ziua aceea am simțit că îmi fentasem moartea. 

  Când m-am intors în cămin, colegii m-au privit ca pe o stafie. Argentinienii m-au îmbrățisat. Și argentinienii știu să îmbrățiseze  . Braziliencele m-au sărutat. Si braziliencele stiu să sărute . Iar una din ele , care citise un pic de Kabalah mi-a zis că totul e scris de sus și e un timp pentru toate . Un timp pentru a trăi si un timp pentru a muri. Faptul că am scăpat însemna că timpul meu incă nu sosise. Că  mai am cîteva lucruri de făcut înainte de a pleca . Poate să plantez un copac și să construiesc o casă . Poate să fac si un copil, sau chiar chiar doi , exagerat trei . Si poate să trăiesc suficient de mult încât într-o zi , când mă voi elibera , să pot povesti despre toate astea  . 

Mie mi-a fost greu să primesc această explicație. Căci, ceilalți , cei care au murit în acest atentat , oare ei ce vină aveau .Aveau și ei visuri. Și  părinți care să-i plângă . Ori copii nenăscuți pe care nu-i vor legăna niciodată.

În acel atentat au murit 16 persoane, majoritatea tineri,  arși de vii în autobuzul blestemat. 27 de oameni au fost răniți mai mult sau mai puțin grav. Dar experiențele ulterioare m-au învățat că- chiar și pentru cei  scapă cu viață – această tragedie nu se va încheia niciodată .Ceva din ei a rămas pe veci in acel autobuz. 

A fost socotit primul atentat sinucigaș dintr-o serie lungă de atentate  care i-au urmat , chiar dacă teroristul care a smucit de volan prăvălind autobuzul în prăpastie  , a scăpat cu viață . 

   A  fost eliberat în anul 2011 într-un schimb de prizonieri . L-am văzut la televizor la căteva zile după eliberare. Părea să nu regrete deloc că și-a ratat moartea. În mod ironic  fusese singurul pentru care această tragedie, s-a încheiat cu happy-end. Și atunci m-am gândit că în Israel devii erou atunci cînd salvezi evrei. În Palestina ești erou când omori  evrei.

Se pare că Avraham și Ibrahim nu   vor mai bea cafeaua împreună, în viitorul apropiat  . Din păcate nici urmașii lor . 

A doua zi după atentat , m-am dus la sinagogă să spun rugăciunea de Gomel .Nu eram chiar sigur dacă Dumnezeu a avut vreun amestec în treaba asta dar e bine în cazuri din astea să fii on the safe side .A fost prima oară de când venisem  în Israel că am intrat într-o sinagogă. Era o sinagogă sefardă mică, total diferită de grandoarea clădirilor din jur .

La ieșire nu am cotit–o nici către est , spre cartierul bogătașilor si nici spre vest către Mediterana. Nu am pornit nici către nord spre plaja   iranianului  .

 Am luat-o către  sud , pe un drum neumblat de  pe lângă șoseaua principală . Și am avut timp să mă gândesc la multe .La faptul că viața asta nu e un lucru de la sine înțeles. Și  că in ciuda micilor sau marilor supărări, pe care ni le prilejuiește , ea e totuși cel mai frumos cadou care ni se oferă . 

 Acum când scriu și  retrăiesc toate astea la o distanță de aproape 30 de ani mă  gândesc că poate brazilianca avea dreptate. Fiecare din noi are un înger păzitor. Eu l-aș numi providență   . 

Uneori  ia forma  unei ambulanțe sosită la timp, alteori ia chipul   unui medic bun , ori a unui aparat într-un spital , într-un moment de cumpănă .  

  Iar uneori- să mă ierte prietenii vegani- providența are un miros puternic , îmbietor de șaoarmă .

*********************************************************************************

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni