Poziția bunicului

Dintre toate opțiunile pe care viața ni le oferă de la o anumită vârstă , opțiunea de bunic nu mi s-a părut una prea atrăgătoare. Scotocind un pic prin cotloanele memoriei am găsit cauza . Cam ca toate , ea e ancorată undeva în copilărie . Bunicii din bibliografia  școlară obligatorie erau oameni eminamente cumsecade dar cam cenușii și terni ,iar bunicia un alter-ego al bătrîneții.

Începând chiar cu prima carte . Abecedarul din clasa întâi .

Abecedarul se deschidea cu litera a urmată imediat de litera m. Cu ajutorul lor alcătuiam primul nostru cuvânt pe care îl  rosteam  cu o sfială amestecată cu pioșenie  . Ma-ma . Peste cîteva luni si încă cîteva pagini aveam să formăm si prima noastră propoziție . Generații întregi de copii din anii 70 /80 au aflat  că Ana are mere . Mai tîrziu din spuma abecedarului s-a ridicat și chipul viguros al tatei și odată cu el   și prima noastră poezie .

Tata ară pe ogor

Mama cozonaci ne face

Iar noi învățăm cu spor

Când e pace

Bunicii in schimb au apărut discreți și difuzi doar către sfărșitul abecedarului. Bunica blândă și retractilă iar bunicul purtând o mustață stufoasă și moțăind într-un fotoliu.

Nici ulterior situația bunicilor nu s-a îmbunătățit prea mult . Când apăreau erau fie un moș si o babă , mama mare si tata mare, ăl bătrân și a bătrână , niciodată de sine stătători, niciodată în prim plan,  trăitori obosiți ai timpurilor trecute , ale căror existență și scop în viață erau mereu subordonate nepoților.

Soarta bunicii s-a schimbat ușor la nenea Iancu, care a creat-o pe mam-mare care îl ducea pe domnul Goe cel alintat la București. Sigur că bunica lui Caragiale era atipică , un pic grotescă dar tocmai felul ăsta al ei de a fi îi dădea culoare . Bunicul în schimb rămăsese staționar și casnic, ” stătea pe prispă si număra florile în adiere „- ca bunicul lui Delavrancea.

Chiar și bunicul David al lui Creangă era „așezat la mintea lui , își căuta de treabă si o lăsa pe bunica într-ale sale ca un cap de femeie ce se găsea „.

Casa bunicilor era paradisul regăsit al copilăriei în care lucrurile” rămâneau înțepenite cu anii,”  bunica era „bună și miloasă din cale afară ” dar  în toate astea bunicul părea să nu  încapă.

Astăzi  tata nu mai ară ogorul  ci e plecat în Spania la căpșuni, ,  mama cultivă sparanghel in tara lui Goethe , iar bunica cultivă nepotii in tara Micului Prinț  .Doar bunicul a ramas neschimbat –  blazat , blând si nemișcat  –  exact unde  il lasasem in abecedarul din clasa intai .

Acum , odată ajuns în anticamera buniciei, îmi dau seama că bunicul român trebuie neapărat reabilitat. Ori măcar actualizat.  Aparținem unei generații care nu e pregătită să-și petreacă bunicia moțăind intr-un fotoliu iar mustața stufoasă nu mai e demult la modă

 

Poziția  bunicului  nu o fi ea chiar  ideală însă  are  avantajele ei.   .Am văzut mulți bunici , dezangajați de obligațiile și stresul de la servici, alergând voiniceste  pe terenul de tenis ori pedalând  in sala de fitness. Nedreptatea îmbătrâbirii e o sentință ce nu poate fi anulată în instanță dar cu un avocat bun si un dram de noroc se mai pot câștiga niște ani. Așa că, scriitori ai secolului 21 , dacă  vreodată veți  scrie   o carte   despre un comando de bunici  care evadează din azil și  pleacă să-și petreacă restul zilelor într-o călătorie în jurul lumii   unde regăsesc elixirul tinereții pe o plajă din Caraibe alături de o frumoasă extraterestră din Slatina  , vă rog mult sa ma anunțați . Vreau neapărat să le-o citesc  nepoților .

 

Youth
Secventa din filmul Youth- Michael Caine, Harvey Keitel, Mădălina Ghenea

O viagră pentru suflet

A fost la început doar o idee mai năstrușnică .Unii chiar au strâmbat din nas. Căci cum poți înlocui o întâlnire reală de absolvire cu una virtuală pe zoom, in care ciorba de potroace de la dineul festiv o servește fiecare acasă, paharul de vin îl închină fiecare separat, sala de clasă e butonul de gallery view ,iar DJ-ul e placa de sunet a calculatorului

Insa ideile cele mai reușite au tocmai particularitatea de a fi un pic trăznite .

Spre surprinderea generală de pe ecranele monitoarelor s-a degajat atâta energie incât a fost suficientă să-i catapulteze pe oamenii aceia , din fotoliul comod al unei maturități cumsecade, direct în tunelul timpului .Iar la celălalt capăt al tunelului îi așteptau băiatul acela slăbănog , ori fetița cu cordeluță , ce își luau zborul în viață din curtea liceului , încărcați de ambiții și idealuri .

O întâlnire virtuală dar emoțiile au fost cât se poate de reale. Cum ar fi momentul de reculegere în memoria colegilor și a multor profesori care nu mai sunt, citirea poeziei dedicată generației noastre de eminentul diriginte, profesorul de franceză , liantul care ne va racorda până la sfârșitul vieților noastre sau cel puțin până ce Alzheimerul ne va despărți.

Și au fost câteva povești de viață care nu au nevoie de nici un sculptor căci ele se pot ciopli singure, fiindcă de multe ori viața bate până și cea mai prolifică imaginație .

Ca de pildă colegul acela care la un anumit punct al vieții a făcut o alegere și care a mărturisit că in urma ei evită să călătorească dincolo de o anumită longitudine  pentru că din păcate la lecția despre toleranță Europa de Est mai are multe de învățat . Ori acel prieten , care ne-a povestit emoționat despre fericirea lucrurilor mici în aparență dar imense , cum ar fi bucuria regenerării părului si sprancenelor după ședințele de chimoterapie și mai ales senzația de a se fi eliberat de crunta boală . Și a fost colegul acela expansiv cu minte brici dar care încă oftează la auzirea numelui unei anumite fete , colege de clasă , pentru că școala te învață multe, te învață rigoarea matematică ,principiile termodinamicii , te învață chiar suficientă geografie încât să poți distinge dintr-o privire Munții Apuseni de Munții Retezat dar nu te învață când și in ce fel să spui unei fete Te iubesc. Și orice microbist începător știe că un Te iubesc ratat în minutul 17 al vieții se poate răzbuna mai târziu . Si a fost colega aceea retrasă care a zis simplu și firesc doar atât -” Nu am nimic deosebit să vă spun, sunt doar foarte fericită să fiu aici cu voi.” Si au fost atâția colegi și colege care nu au fost deloc prieteni, ba poate că nu au schimbat nici o vorbă în liceu dar acum s-au simțit aproape . Pentru că nu despre prietenie e vorba aici , ci despre camaraderie. Prietenia are termen de expirare. Camaraderia e despre apartenență . Iar într-o lume destul de îmbârligată ,apartenența la ceva care te mărește a devenit un lucru foarte important.

Pentru majoritatea celor 49 de cubulețe care au alcătuit puzzleul asamblat de colegul Rocas  , a fost o viagră a sufletului. De fapt pentru mine au fost două viagre căci a fost si intălnirea cu colegii de facultate acum o lună . Judecând , acum la aproape o săptămână , după numărul de mesaje din grupul whatsapp, număr care depășește cu mult mesajele dintr-un grup eșantion de fetițe de 16 ani, se pare că viagra sufletească , spre deosebire de cea trupească , ar avea și un efect cu mult mai îndelungat .

Jurnal de emigrant(5). Trei intr-un tanc , (fara a socoti și șoferul )

Episodul precedent   Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Spre norocul meu , nu eram singurul care mă luptam din greu cu rigorile vieții militare . Nici colegii mei de cort , Anthony, Piotr si Jean-Michel nu lingeau miere în lupta cu țintele de carton .
************************************************************************

Atunci a venit vinerea aceea care avea să toarne ciment peste prietenia noastră .

Era ziua pe care o așteptam cel mai mult . Vinerea avea mirosul libertății . Deșteptarea era ceva mai târziu. Și sergentul părea mult mai relaxat , nu mai umbla șleampăt ca în restul săptămânii. Își punea haine călcate , ochelari de soare și ne spunea să ne scoatem de la fundul rucsacului hainele de oraș . Pe platoul din fața cantinei ne-am adunat în forma literei ebraice het. Fiecare din cele patru plutoane ocupau câte o latura a dreptunghiului. În spatele platoului așteptau deja autobuzele care ne vor duce acasă pentru permisia de shabbat. Atunci am înțeles care era rostul carnețelului. Cei ale căror nume apărea în el făcuseră vreo năzbitie și erau consemnați să rămână în unitate . Din fericire numele meu nu figura în carnețel . În schimb al lui Jean-Michel da. Fusese acuzat că în urmă cu două zile, refuzase să care mitraliera  de 12 kile  spre câmpul de instrucție . Se arătase sociopat, iar în armată sociopatismul se pedepsește drastic. Cu un shabat . Degeaba încerca el să explice , aproape plângând, că în ziua aceea îl duruse spatele, mai spunea ceva si de o fată , Carole Luzon care trebuie să vină să îl viziteze , dar ebraica lui nu era prea bună iar bâlbâiala care i se accentuase nu juca în folosul lui .

Un pic abătuți de necazul lui Jean-Michel dar fericiți că noi am scăpat ,ne pregătim șă ne dispersăm către autobuze când aud de lângă mine o voce cu un puternic accent scoțian

-Rămân eu !

La început am crezut că nu am auzit prea bine dar Anthony a repetat

-Rămân eu în locul lui !!! . Dacă Jesus s-a putut sacrifica pentru noi, pot sacrifica un shabbat pentru Jean-Michel . El are nevoie de shabbatul ăsta mai mult decât mine.

Jean-Michel care era deja în drum spre cortul suspinelor ,s-a întors către Anthony și l-a îmbrățișat. Era un moment înduioșător să-l vezi pe uriașul Jean-Michel aproape sufocându-l pe micuțul Anthony. Atât nemloșii spetsnazi ruși cât și durii marines americani, aproape că au vărsat o lacrimă . Până și Jeff s-a emoționat pentru o clipă. Anthony ne dăduse o lecție despre iubirea aproapelui.

Din păcate partea asta a Bibliei nu se aplica în baza militară Zikim, comandamentul de sud . În Tzahal păcatele nu erau transmisibile.

Însă atunci când la începutul săptămânii următoare ne-au zis că e nevoie de patru soldați care să facă cursul de șoferi de transportoare blindate(NAGMASH) era deja clar care vor fi cei patru.

Va fi un curs de 10 zile după care urmează un examen foarte greu , așa ni s-a spus. M-am bucurat . Când eram mic visul meu era să mă fac șofer de autobuz . Îmi părea cea mai grozavă meserie . Îi priveam , in drum spre școală , pe oamenii aceia liberi, idolii copilăriei mele,  cum mânuiau cu dexteritate mastodontul acela din volan . Puteam în sfârșit să-mi îndeplinesc visul copilăriei și primeam și bonus căci un tanc era chiar mai grozav decât un autobuz . Doar că nu prea înțelegeam cum poți învăța o meserie atât de complicată în doar două săptămâni când chiar și un curs de dresaj de câini dura mai mult . Oricum era un win-win situation pentru noi. Ne scutea de două săptămâni de antrenamente istovitoare și la urmă dacă o fi să picăm examenul, nimeni nu ne va acuza pentru asta .

Cursul l-am făcut la o bază specială de pregătire pentru tanchiști care ținea de comandamentul de centru.

**********************************************************************************

Pentru prima oară de când începusem armata nu mai măsuram timpul în secunde .

Nu mai aveam acea angoasă permanentă , specifică recruților care erau obișnuiți să li se vorbească doar în construcții  plebeiene gen – Misca-ți fundul ori Astupă-ți gura . Și nu mai tresăream la vederea oricărui  copac.

Prima săptămână a cursului era destinată pregătirii teoretice. Însă de cum ajungeam în umbroasa sală de clasă , ațipeam aproape instantaneu . Mă trezea doar sforăitul ascuțit al lui Piotr , care în somn se transforma dintr-un rus blajin într-un ghepard feroce.

Serile, eliberați de istovitoarele corvoade zilnice ,  ne-am mai deschis și noi un pic.

Nu mai rețin exact care dintre noi a spus că fiecare ar trebui să ne spunem două dorințe. Una personală și una profesională . Asta pentru cazul că unul dintre noi va cădea în timpul serviciului militar , iar reporterii de la jurnalul de știri , vor vrea să afle câte ceva despre el . Să nu fie banalități care să plictisească telespectatorii. Măcar să  lăsăm un semn in urma noastră .

Jean Michel a spus că își dorește să fie paharnic. Am crezut că e vreo glumă franțuzească stranie, dar nu era . Paharnici li se spune la el în Franța cultivatorilor de vin. Auzise de potențialul strugurilor de pe Podișul Golan . Va merge acolo și va începe o nouă viață impreuna cu Carole Luzon, prietena lui  , care va veni și ea în Israel după ce termină cursul de coafeză la Lyon  . Piotr , cu vocea-i domoală în care răzbătea toată tristețea unei puste siberiene , a zis că s-a săturat să tot facă munci ocazionale . Vrea să lucreze în meseria lui de inginer constructor .Apoi să aibă destui bani ca să-și clădească o casă pe malul mării , undeva în Ashdod ori in Ashkelon , o casă destul de mare pentru el și familia pe care și-o va întemeia . Anthony a zis că vrea să învețe limba rusă dar cel mai tare și-ar mai dori ca cei din jur să-l accepte așa cum e . A venit rândul meu . Am ezitat un pic . Dorințele lui Piotr mi se puteau aplica și mie dar n-am vrut să pară că îl copiez . Atunci am mers pe ceva mai minimalist. Am spus că imi doresc să cumpăr o mașină . Ca a doua dorință am zis că-mi doresc să scriu texte comice care sa se joace la unul din cluburile de standup din Tel Aviv .

În a doua săptămână după ce dormisem bine pe partea teoretică , ne-a luat în primire un ofițer pentru partea practică . Cred că era primul ofițer adevărat cu care aveam de-a face de când începusem armata. Ne-a fascinat imediat nu pentru că era înalt și bine făcut ci pentru că purta bocanci roșii . În Israel bocanci roșii poartă doar parașutiștii și cei de la misiuni speciale. Dar nu doar prin asta ne-a impresionat ofițerul cu bocanci roșii. Ci mai ales prin faptul că ne vorbea calm,respectuos, ceea ce nouă obișnuiți să primim comenzi polifonice în crescendo ni se părea de-a dreptul straniu. .

Ofițerul cu bocanci roșii a fost primul care ne-a introdus în tanchetă . Ne catapultam in celula șoferului, aproape ca într-o capsulă spațială .Ne suiam pe carcasa tancului și apoi alunecam ușor în jos , pe scaunul șoferului . Cel mai greu era pentru Jean Michel , care la cei 1.90 ai lui stătea în cabină , chircit ca un fachir . Mai târziu cînd am zburat pe companii de low-cost am avut cam aceeasi senzatie.

Aici in cabină , la pupitrul de comandă , a început să-mi placă armata. Pentru 20 de minute. Atunci ofițerul cu bocanci roșii mi-a zis să dau drumul la motor . Pe lângă el, sforăitul lui Piotr suna ca Somnoroase Pasarele. Ca să nu mai vorbesc de mirosul de motorină . Am pornit pe un drum cu hurducături. Aveam senzația că ne vom răsturna în orice moment. Doar bocanci roșii stătea calm pe scaunul comandantului. iar prin emițatorul de transmisie recepție îmi indica în ce direcție trebuie să o iau . Vorbea rar și vorbea puțin . La obiect , fără înflorituri , tahles cum se spunea aici , un cuvânt care sintetiza specificul israelian .

La una din opriri când mi se părea că e foarte cald în cabină l-am întrebat dacă nu putem ridica capacul și în timpul mersului ?

– Niciodată nu vei putea cânta la pian cu capacul pianului ridicat .

Răspunsul lui m-a surprins. Bocanci roșii era si student la conservator. Așa era Israelul acelor ani și tot așa e și Israelul de acum. Un amalgam în care trăiesc laolaltă primitivi și oameni de o finețe remarcabilă.

Au urmat nocturnele lui Chopin . Pentru șofatul de noapte s-a atașat vizorului un aparat cu raze infraroșii prin care vedeam în culoarea verde. Nu era o delectare să stai tot timpul cu ochii lipiți în ecran însă era ceva mai plăcut de condus noaptea decât în arșița zilei.

Examenul a semănat cu o fugă de Bach . Piotr , care era mai pesimist din fire , spunea că o să picăm sigur căci dormisem sala, poligonul il făcusem superficial si nici parcările nu le învățasem. Examenul a durat în total vreo trei sferturi de oră din care fiecare a condus 10 minute . După examen, bocanci roșii ne-a chemat în biroul lui . Ne-a strâns mâna . A luat apoi de pe masă patru carnete de șoferi in care erau trecute numele noastre .”Felicitări băieți . Armata de Apărare a Israelului s-a îmbogățit astăzi cu încă patru soferi de tanc merituoși . Mazal Tov. Și acum mergeți să curățați tancul.”

Mi-am amintit vorba lui Groucho Marx – Nu aș vrea să fiu membru intr-un club care e dispus să mă accepte atât de ușor.

În schimb Piotr , Jean Michel și Anthony erau în al nouălea cer .

Jean Michel a spus că evenimentul trebuie sărbătorit cu ceva tărie . Dar în zona aceea în plină intifadă singura tărie pe care am fi găsit-o  ar fi fost un cocktail Molotov  .Cum nu voiam să sfârșim în acordurile   Recviemului  lui Mozart ,  am amînat sărbătoritul pentru mai târziu . Am adormit cu carnetele de șofer sub pernă.

Israeli reserve soldiers during training in Noerthern Israel

A doua zi ne-am reîntors la baza de instrucție . Am fost primiți ca niște eroi . Femeia barbat a venit prima spre noi, ne-a felicitat și ne-a spus că de acum nu cumva să-i mai spunem comandanta că ne belește . La sfârșitul perioadei de instrucție distanțele fuseseră sparte . Suntem egali și avem voie să-i spunem pe nume . Nurit. Si spunând asta mi-a dat amical un bobârnac de era să mă prăvălesc vreo trei metri pe spate .

Sergentul ne-a adunat pe toți în careu. Ne-a zis că e tare mândru de noi patru că am reușit în ciuda tuturor previziunilor . De-acum nu care cumva să-i mai spunem sergentul . Îl cheamă Yoash. Cand am vazut bobărnacul cel amical venind spre mine m-am ferit abil.

Ne-am dus sa ne udăm carnetele de șoferi de tanc la automatul de coca-cola din fața cantinei  . Ne-am așezat la o masă toți patru. Jean Michel francezul, Piotr rusul, Anthony scoțianul si George românul. Soldați în armata israeliană. Eram atât de diferiți dar în aceste săptămâni de instrucție ne legase ceva. Nici nu știam exact ce.

Instrucția de bază se terminase. De acum ne vom dispersa pe la unități . Dar noi vom fi in legătură. Acolo, pe masa de lemn, am schimbat între noi adrese și numere de telefon. Pe verso fiecare și-a scris cele două dorințe pe care ni le exprimasem in seara aia călduroasă de august la cursul de instrucție.

****************************************************************************

Din fericire , nici unul dintre noi nu a căzut în timpul serviciului militar. Printr-o stranie potrivire literară , fiecare dintre noi își va îndeplini exact una din cele două dorințe pe care le scrisesem pe bilețelul acela .

Jean Michel a reușit să-și ducă mai departe pasiunea pentru vinuri , dar nu impreună cu Carole Luzon. Ea și si-a deschis un salon de coafură in Tel Aviv , dar el nu a rezistat stresului din Israel prea mulți ani și s-a întors în Franța . La început imi mai expedia în Israel câte o sticlă de vin producție proprie . Apoi când a înțeles că nu are rost să strice orzul pe gâște îmi trimite poze. În fiecare an fix pe 15 noiembrie primesc o poza cu noua lui recoltă de beaujolais. Acum câțva ani a primit atestatul de paharnic , o recunoaștere a valorii vinurilor sale . Mulți fac vinuri bune în Burgundia însă vinul lui are ceva special. E singurul soi care merge cu hummus care nu trebuie să lipsească de la nici o masă copioasă , precum a învățat el în armata israeliană .

Piotr a devenit un inginer constructor apreciat în Israel. Are doi copii și o pisică. Neveste a avut mai multe. După fiecare divorț își reseta viața în cutii de carton. Tot mai puține cutii , căci nevestele lui aveau intotdeauna avocați mai buni. Pisica însă rămânea întotdeauna la el. Până la ultima mutare, când ea s-a ascuns în spatele dulapului de bucătărie de parcă ar fi spus- Vorbeai ceva de prins rădăcini într-un loc. N-a mai fost chip să o scoată de acolo.

Anthony a fost cel mai curajos dintre noi. Nu a învățat limba rusă in schimb a purtat mesajul evanghelic care-i schimbase viața odată , în locuri unde alții nu-si închipuiau că se poate ajunge . A ajuns in Siria si in Liban. A murit in Nordul Irakului , lovit de o mașină condusă de un fundamentalist , chiar în ziua în care i se năștea primul nepot. Dar a doua parte-cea mai importantă- a dorinței lui i s-a împlinit . A murit înțeles . Și mai ales a murit evreu. Ca și Jesus.

Iar eu.. Nu la mult timp după ce ne-am eliberat mi-am cumpărat prima mașină. Un Austin Metro 1100 , la mâna a șaptea. Se oprea des, tușea la pornire , dar era a mea.

Nu am devenit standupist . Am constatat că nu rezist în fața mulțimilor .

În schimb mi-am descoperit pasiunea scrisului . Am început să cioplesc în cuvinte . Si chiar dacă din dalta mea nu va ieși niciodată o pasăre măiastră , continui să scriu .

Spre deosebire de standupist, scriitorul nu are nevoie de o mulțime . Scrie ca și cum ai avea un singur cititor – spune Eric Emanuel Schmitt, unul din prozatorii mei preferați. Ba nu-il corectează profesorul meu de la cursul de literatură creativă din Ierusalim -scrie pentru trei. Un singur cititor e doar un punct. Doi cititori formează deja o linie . Iar trei cititori , ai învățat asta la geometrie euclidiană , alcătuiesc un plan. Și în planul ăsta pot intra dragostea si ura, iubirea și trădarea, viața sau moartea,camaraderia sau fățărnicia , trăsături universale pe care le percepe orice  cititor ,   fie că locuiește în Padova în Paris ori în Piatra Neamț.

Iar dacă vei scrie destul de bine- ba nu, destul de adevărat, dacă îți vei pune sufletul pe hârtie atunci acești trei cititori și alții care se vor regăsi în scrierea ta  și  te vor urma în cea mai frumoasă aventură a vieții  . Îi vei conduce prin hârtoapele imaginației și vei simți că ți-ai îndeplinit visul copilăriei. Acela de a conduce un autobuz. Ori un tanc.

De acuma știu că scrisul e o călătorie . Genul de călătorii în care drumul e mai important decât  destinația . Uneori se întîmplă să merg pe contrasens. Pentru că în literatură ori într-o  pandemie, viața frînează brusc   sau uneori , chiar merge  înapoi  . Nu primesc amendă pentru că mersul pe contrasens e regulamentar în literatură . În privința pandemiei am totuși dubiile mele.
Uneori văd figuri cunoscute  .  Încetinesc , le fac semn ,dar ei refuză să mă însoțească    . S-au desprietenit de ei înșiși  . S-au lepădat de  trecut și de idealuri .   Nu-i judec . Caut să-i înțeleg .

Mi se mai întâmplă să văd umbre. Ale unor oameni care au trăit , au iubit,  la un moment dat și -au intersectat viețile cu a mea .  Prin parbrizul prăfuit de  colbul  amintirilor    încerc să-i repovestesc . Si scriind despre ei, parca am impresia că îi și nemuresc puțin.

lucian_1
Foto: Lucian Ionică
                                   În amintirea lui Anthony Simon( 1964-2017)
tony_1

Oameni și coșuri

Nu știu cum e la alții, dar la noi astăzi ai voie să ieși din autoizolare doar în două scopuri. Să-ți plimbi cîinele ori să-ți faci cumpărăturile. Cum din păcate eu dețin doar o pisică ce nu acceptă in nici un chip să fie plimbată , mi-a rămas doar varianta supermarketului. În vremuri normale nu sunt un pasionat al cumpărăturilor dar astea nu sunt vremuri normale . Îți poți da seama de asta încă de la ușa de intrare . ..Stai pe loc !  – auzi o voce aspră .  Așa cum  în vremea împăratului   Napoleon Întâiul fiecare soldat purta în raniță bastonul de mareșal , acum în vremea  lui Covid Al 19-lea fiecare paznic de supermarket poartă în borsetă  termometrul de infirmier.

 

 -35 cu 5 decretează  el,   după ce te măsoară      . … O fi provenind și termometrul tot din China ? .

 

Virusul e în toate și-n cele ce sunt dar mai ales în cele ce nu sunt. Apuci cu  mare grijă bara căruciorului căci ai auzit că acolo îi place pungașului  să se ascundă . Există ceva foarte neliniștitor în lupta asta cu un inamic nevăzut.

Masca de pe față îți  schimbă nu doar înfățișarea ci și caracterul. În viața de zi cu zi poate că ești un mascul alfa  care face ravagii în ședințe , însă aici la super  -în vremea pandemiei- ai revenit la stadiul de culegător pe care strămoșii tăi l-au exersat timp de mii de ani în peșteră. Ca un miriapod apuci de pe raft tot ce crezi că s-ar asocia cumva listei tale de cumpărături .  Paste, conserve de pește ,ceva legume , niște fructe , brânzeturi , ceva dulce și niște murături ca să-ți revii la realitate . Și ceva iaurturi . Si la final cireașa de pe tort, hârtia igienică.

Coșul e de acum  destul de plin si trebuie doar să fii atent cum îl mânuiești printre rafturi ca să eviți o nedorită coliziune frontală cu vreun cărucior infectat condus de vreun alt om de grotă pe a cărui   jumătate de chip neacoperit de mască se citește un gen de teamă  asemănătoare cu a ta     .

Ești   aproape de linia de sosire. Punctul terminus al aventurii zilnice . Nu a durat mult . Stăm la casă , alineați  , pe două rânduri , oameni și coșuri ca într-o nuvelă de Steinbeck .

Și tocmai atunci așa cum de obicei se întâmplă în filmele de groază își bagă coada  neprevăzutul. Îmi aduc aminte că am uitat ceva . Uitasem azima  . Se apropie  Pesahul  și indiferent câte conserve am luat , dacă vin acasă fără azimă sunt la mare ananghie.

Nu am încotro așa că ies din rînd si mă îndrept iute spre fundul magazinului unde se află fostul raion de franzeluri, reprofilat acum în perioada de Pesah în raion de pască  . Iau un pachet . Dar cînd să-l așez în cărucior   observ  că există deja în coș un pachet de azimă. Sunt un pic descumpănit . Ar fi  numai două posibilități – analizez repede situația   . Ori  așa începe Alzheimerul ori la repezeală am luat coșul altcuiva  . Dezleg  misterul destul de iute  căci observ pe fundul coșului  , o pungă mare de brocolli iar mie nu-mi plac deloc brocolli. Acum e  clar. Va trebui neapărat să-i explic proprietarului coșului că a fost doar o eroare . Îmi caut din priviri căruciorul dar nu-l mai găsesc .  S-ar putea , ca un alt culegător să-l fi luat din greșeală pe al meu tot așa cum eu îl luasem pe al lui .

 Înlocuiesc  pachetul de brocolli cu un pachet de spanac . Restul cumpărăturii lui îmi convenea de minune .

În timp ce conduc spre casă , eliberat de măști și de temeri mă lovesc gândurile științifico- filozofice .

Dacă vreodată emisarii  unei civilizații superioare vor ateriza pe Pâmânt și vor dori să studieze acel mamifer placentar care se credea odată stăpânul Universului , nu vor avea nevoie pentru asta de laboratoare sofisticate. E destul să-l urmărească intr-un supermarket . Preferabil în vremea unei pandemii. Vor putea observa toată evoluția dar și toată decăderea umană .  Vor vedea că nu contează de unde vine și unde se duce, nu contează cărui arhetip aparține și nici cărei rase, indiferent dacă e carnivor, ierbivor sau rumegătoare ființa umană în orice colț de lume se comportă exact la fel . Poartă exact aceleași măști în spatele cărora ascunde exact aceleași angoase .  Și chiar dacă în vremuri obișnuite e ocupat  să își procure  tot felul de nimicuri costisitoare doar ca să pară ceea ce  nu este   , în vremuri critice  când viața se reduce la esență  , toți  neandertalii   au aceleași griji ,  își doresc aceleași lucruri și chiar cumpără  exact aceleași bucate    . …Mă rog , poate doar în afară de brocolli….

corona_matzes_2

Cum mi-am petrecut corona (II)

Magazine închise.. Șosele triste.. Patrule pe străzi.. Un polițist mă legitimează .. Prezentați vă rog buletinul .. Unde mergeți la ora asta ?… Am un deja-vu care mă aruncă înapoi în vremurile din urmă cu peste 30 de ani .

 Doar că de data asta dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura unui virus .

 

Polițistul îmi studiază legitimația și documentul de liberă trecere . Deodată îmi ațintește un revolver spre tâmplă . A, nu e revolver, e doar un termometru…. Sunteți în regulă . Dar va sfătuiesc să vă grăbiți. E spre binele dumneavoastră. Mai un pic și intră în vigoare legile carantinei.

Îmi amintesc de un banc vechi. Moscova. Anii 50. Interdicție de ieșire între 9 seara și 6 dimineața. Doi milițieni văd pe unul care se furișa Unul scoate mitraliera și îl împușcă. Celălalt e puțin nedumerit. – Volodea de ce l-ai împușcat, e numai 9 fără un sfert. – Îl cunosc, stă departe, nu mai ajungea.

Bancul e vechi dar tot mă mai amuză . Acum de când cu dictatura virusului simt că îmi revine brusc simțul umorului , mai ales a celui negru  , chiar dacă vremurile nu au în ele nimic comic.

Spre deosebire de dictatura proletariatului, dictatura virusului e globală. Nu ai unde să fugi . Nu poți trece fraudulos granița ca să dai de libertate . O plimbare în Milano a devenit astăzi la fel de riscantă ca o plimbare în Kabul.

La mine pe stradă , în cartier, în oraș , oamenii s-au izolat. Singurele perechi pe care le mai văd sunt alcătuite dintr-un om și un câine. Numai că de data asta cel ce poartă botniță e omul   . Nu este singura deosebire. Ceva pare că s-a schimbat și în relația dintre ei   . Căci în vreme ce câinele are o atitudine ușor plictisită de genul ce-o mai vrea ăsta de la mine, omul scos în sfârșit la aer pare să adulmece iarba, florile, primăvara de ai zice că nu omul își plimbă câinele ci câinele își plimbă omul.

Astea sunt zile când rentează mai mult să fii meduză decât om – zice  scriitorul Cătălin Mihuleac .

Dictatura virusului ne-a dat serioase motive să ne îndoim de superioritatea speciei umane față de cea a meduzelor .

În Timișoara, un fost bun profesor de electronică , dar care conform  principiului lui Peter s-a tot cocoțat până și-a atins  nivelul  de incompetență în funcția de primar , a propus  ștampilarea pe antebraț a tuturor suspecților de corona, pentru a fi mai ușor identificați . Ar lipsi doar propunerea de a purta steaua galbenă pentru a confirma vorbele unui filozof german pe nume Karl Marx -care în afară de prostia de a fi inventat marxismul , a spus totuși câteva lucruri valabile- cum că istoria se repetă – prima oară ca tragedie,  a doua oară ca farsă. În alte părți ale lumii , câțva politruci de crâșmă râd mânzește la ideea că Uniunea Europeană- spre care priveam cu speranță odată- s-ar putea dezintegra în vreme ce tot ei îl aplaudă pe președintele Chinei pentru modul cum a gestionat criza , uitând voit că acel președinte a ascuns lumii adevărul și chiar i-a pedepsit pe aceia care au avut curajul să o facă .   În bastionul păcii sau ce a mai rămas din el –  tot în spatele rapoartelor false , Vladimir Putin va fi ales luna viitoare președinte pe viață , în aplauzele mulțimii, căci așa am fost noi construiți de la Farfuridi încoace să urăm dictatura dar să-l iubim pe dictator.    Iar în țara unde trăiesc. în Israel,tot la  umbra coronei,  politicianul cel abil l-a înghițit ca într-un joc de Pacman pe politicianul cel naiv , care acum va putea doar să spună- într-o tristă răstălmăcire a celebrei vorbe a lui Francisc intiul în bătălia de la Pavia- Totul e pierdut și în primul rând onoarea.

Însă dictatura virusului ne-a dat și motive să credem mai departe în om .

În Italia un padre de 72 de ani și-a cedat aparatul salvator unui pacient mai tânăr sacrificându-se pe el dar salvându-și semenul . Tot în Italia o signora de 101 ani  , a biruit corona la apusul vieții după ce la răsăritul ei biruise gripa spaniolă – devenind singurul om din lume care a supraviețuit la două conflagrații mondiale și două mari pandemii . În Israel un paramedic evreu și un șofer arab se roagă , într-o imagine care va face înconjurul lumii – unul către Ierusalim celălalt către Mecca – înainte de a pleca împreună în misiunea universală de a salva vieți . Nu spunea bine cineva că negocierile de pace ar trebui ținute nu în resorturi luxoase la Camp David ori Davos ci undeva într-un spital de campanie, acolo unde viața e evaluată la adevăratul ei preț .

 

Dictatura virusului va fi  destul de lungă – ne spun specialiștii la televizor. Va dura câteva săptămâni, poate chiar  luni. Și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Până atunci vom fi nevoiți să respectăm niște reguli foarte stricte .

Dar s-ar putea la fel de bine să și greșim. Aceasta să nu fie de fapt o dictatură .  Ci mai curând  o resetare . Pentru care va fi nevoie să învâțăm ceva mai mult, decât cum să ne spălăm corect pe mâini . Ca orice resetare va dura vreme îndelungată  . Atunci când simplitatea va lua locul sofisticării , liniștea va înlocui hărmălaia , când valoarea unui om va fi dată de anii de învățătură nu de capacitatea de a se descurca ,când un medic bun va fi apreciat mai mult decât un fotbalist mediocru iar un cercetător mai mult decât fetele care își etalează ligheanul de sâni la televizor , atunci, doar atunci vom putea spune că ne-am vindecat  .

paris_2

Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Un moment important în viața oricărui israelian e acela când este chemat la oaste .
Pentru șovăielnici , există câteva argumente săpate in stâncă, care ar trebui să- i convingă .

Mai întâi ți se spune că în Israel toți fac armata. Pe urmă descoperi că acest cuprinzător toți nu-i include pe arabi, pe haredimi, pe pacifiști, pe extremiștii de dreapta , pe extremiștii de stânga, pe hoți , pe violatori , pe femeile insărcinate, pe femeile măritate si nici pe iranianul din capitolul precedent.

Al doilea argument este și mai pueril. În armată devii bărbat . Dar aproape jumătate din cei ce termină armata israeliană , devin femei . Pe mine m-a convins totuși al treilea argument. Dacă nu-ți aranjezi situația militară o să ai greutăți la ieșirea din țară .

Armata începe întotdeauna cu un plic gri . În care esti informat că trebuie să te prezinți la o anumită dată într-un anumit loc pentru stabilirea profilului . Pentru orice nelămurire , ți se spune în scrisorica atașată , poți suna la un oarecare număr de telefon. La numărul acela de telefon nu a raspuns nimeni, niciodată.

Testul de stabilire a profilului seamănă un pic cu testul de chelneri de la hotel. Adică are două părți .În prima parte se verifică cum te-a înzestrat natura pe dinafară . În a doua parte se verifică cum te-a înzestrat ea pe dinăuntru .

La început , un medic te examinează din creștet până in tălpi iar o soldată care stă la un birou,păstrând o distanță regulamentară față de părțile tale intime , notează datele într-un computer .

A doua parte este testul psihotehnic. Ți se dau niște figuri geometrice , apoi niște numere iar tu trebuie să indici ce urmează .Când am descoperit ascunsă printre cifre o serie Fibonaci -fătuța care m-a examinat – aproape că a căzut de pe scaun .

-Ești deștept – mi-a zis ducând un deget la tâmplă si doar mai târziu am înțeles că în armată , ăsta nu e intotdeauna un avantaj .

A urmat apoi un fel de interviu cu un ofițer mai în vârstă care m-a întrebat cam ce aș vrea să fac eu în armată . I-am răspuns , fără ezitare că eu sunt o fire mai pașnică de felul meu ,că aș vrea să merg undeva să pot ajuta oamenii . M-a privit cu oarece îngăduință, a zâmbit și m-a repartizat la unitatea de tancuri.
*
Ordinul de încorporare vine ceva mai tărziu într-un plic verde . În partea de sus sunt două căsuțe, una cu data încorporării si dedesubtul ei, data liberării .Primul lucru care-l faci este să calculezi diferența . Așa am dedus că mă așteptau patru luni de armată prescurtată , de-i zice în ebraică shlav bet , destinată noilor imigranți ori israelienilor care au amânat-o . Primele șase săptămâni vor fi pregătirea militară de bază- tironut , la capătul cărora voi primi o meserie . În Israel, meseria militară e aproape la fel de importantă ca meseria civilă căci o practici cam o lună pe an ca rezervist .Doar că spre deosebire de meseria civilă pe care o mai poți schimba , cu meseria militară rămâi înțepenit până pe la 45 de ani , vârsta expirării soldățești .
Așa se face că într-o dimineață de iunie , când nici cocoșii nu începuseră încă să cânte , m-am suit într-un autobuz verde care m-a dus direct la centrul de recrutare .
*
Majoritatea recurților eram noi imigranți așa că centrul de recrutare devenise un adevărat turn Babel .În seria mea eram șase români . Ne-am găsit ușor. Partea bună in armată este că nimeni nu te cunoaște din viața anterioară , așa că te poți reinventa .Îl auzeam, nu fără invidie, pe unul din români , povestind cum șeful lui de la fabrica de ambalaje îl plânge mai rău decît muma lui Ștefan cel Mare , pe altul care era magazioner la o fabrică de fosfați , povestind cum bal ha bait, adică proprietarul i-a mărturisit că poate să inchidă fabrica fără el . Al treilea, un ardelean cu barbă care lucra la un concern primise de la patron o mașină japoneză .Al patrulea , un dorohoian , avea deja un salariu de cinci cifre .Al cincilea fusese deja cooptat în conducerea firmei . Eu aveam o timiditate înăscută pe care succesele profesionale ale băieților ăștia doar mi-o amplifica. Stăteam în mijlocul lor, măcinat de angoase și nu spuneam nimic.
Pe urmă ne-au împărțit pe plutoane. Erau patru plutoane ca în armata din România . Dar aici se termina cam toată asemănarea cu armata din țara natală .

Am nimerit în plutonul trei . Compania era de blindate dar plutonul meu era un pluton special de infanterie mecanizată .Sarcina noastră va fi sa săltăm din burta tancului și să ne infiltrăm în teritoriile inamice , cam ca aheii din războiul troian. Noi vom fi unitatea de commando care va curma intifada palestiniană. Primul meu gând a fost că Dumnezeu are un simț ciudat al umorului dacă m-a trimis tocmai acolo . Eram un fel de soldat Svejk rătăcit într-un batalion de Rambo.

Din păcate nici unul din românii cei merituoși nu s-a nimerit cu mine în pluton. Erau în schimb câțva ruși cu ceafa groasa care luptaseră în Afganistan . Erau și câțva foști marines americani  . În timp ce George Bush și Mihail Gorbaciov încă nu începuseră oficial politica de dezgheț John și Ivan se vor antrena laolaltă în plutonul trei, compania de tancuri , baza militară Zikim, în apropiere de fâșia Gaza .

Apoi a venit către noi un sergent cam șleampăt care ne-a spus pe un ton autoritar

 – Vă așteaptă o perioadă de instrucție de bază în care veți învăța să deveniți luptători. Luptători adevărați. În această perioadă eu vă voi fi și mama și tată . Probabil că ăsta era discursul standard pe care îl folosea cu noii recruți dar pe mine m-a amuzat un pic ideea că voi avea un tată de 21 de ani în timp ce eu trecusem binișor de 28 . Lângă el, cu mâna in șold , stătea un fel de amestec ciudat barbat-femeie , cu o privire de buldog care nu spunea nimic .
*

După aceea ne-a dus încolonați la blocul alimentar pentru primul prânz in armată . Mi-am luat tava cu tradiționalul șnițel ,cartofi pai și salată de legume și am căutat să mă alipesc la una dintre mese. Însă nu mai era loc nici la  mesele rușilor și nici ale americanilor .  Când am văzut că nu-s primit nici în NATO și nici în Tratatul de la Varșovia, am încercat să mă aliez cu cineva ,cu oricine, însă peste tot am întâlnit doar priviri ostile . Și cum rătăceam eu așa nehotărât printre mese , un tip slăbănog cu barbă îmi face semn că pot să vin la masa lui . Exact ca în filmul Forest Gump . Doar că spre deosebire de tipul din Forest Gump ,el nu era negru. Era scoțian .

Așa l-am cunoscut pe Anthony. Mi-a povestit cât de încântat e să facă armata in țara Sfăntă , pe pământul  strămoșilor  și a lui Jesus .
Mi-a spus că fiecare din noi avem o misiune în viață și un mesaj la purtător . Încă nu știam exact care e misiunea lui și nu descifrasem mesajul , dar știam că mi-am făcut un prieten .

La depozit  ni s-a împărțit armamentul . Am primit fiecare cîte o carabină M16 cu țeavă lungă și 6 încărcătoare pe care va trebui să le umplem cu cartușele dintr-o cutie verde metalică . Atât rușii cât și americanii au avut un orgasm când au atins pușca . Rușii pentru că în sfârșit aveau ocazia să foloseasca muniție americană , dupa ce Kalachnikovul ii cam dezamagise în peșterile afgane iar americanii pentru că le puteau demonstra sovieticilor superioritatea armamentului lor , chiar dacă nici M16 nu făcuse prea mare brănză in pădurile vietnameze . Anthony și cu mine am încercat să ne alipim uneia din tabere dar și unii și ceilalți ne priveau cu dușmănie, mai ales pe Anthony . În special Jeff, un american bondoc cu kippa , care era evident că nu-l placea chiar deloc .

După ce ne-am alineat frumos în formație pe trei rânduri  , sergentul a întrebat care din noi vrea să fie șef de pluton. Nimeni nu a ridicat mâna . În cele din urmă a ales un texan blond , tuns periuță , pe nume Kaplan. Chestia asta m-a amuzat căci în Romănia avusesem un comandant de pluton , un german blond pe nume Kandler. Între Kandler și Kaplan era o mare asemănare și nu doar de nume , așa cum voi constata ulterior . O altă asemănare era că eu eram iarăși în armată chiar dacă de la cea din România trecuseră 10 ani.

Mai târziu  am primit și restul echipamentului. Masca de gaze, casca de protecție , o raniță în care nu am găsit nicidecum bastonul de mareșal și două ciubere mari care se atașau la cingătoare. După care ne-a luat în primire femeia bărbat .

– Plutonul trei ascultă comanda la mine . Eu sunt locțiitoarea comandantului dar voi o să-mi spuneți comandanta . S-a înțeles.???
– Da ! .
– Da , ce ???
– Da , comandanta !!!– am racnit noi după cum ne dresase
– Tu, ăla din răndul doi găsești că e ceva de răs ?! -l-a întrebat pe un gruzin care nu știa boabă de ebraică . Și fără să aștepte vreun răspuns a răcnit cu vocea-i pițigăiată .
– Plutonul trei, ascultă comanda la mine . Vedeți copacul ăla ?Fugiți până la el , Îl ocoliți și vă întoarceți alineați în aceeași formație . Aveți 30 de secunde !

A scos un fluierat scurt iar noi ne-am îmbulzit haotic spre copac . Bineînțeles că ne-am ciocnit unii de alții ca mașinuțele alea pe sârmă de la luna park , am schimbat de căteva ori traseul și ne-am regrupat gâfâind. .

-Plutonul trei , ce-a fost asta ? . Foarte slab. V-a luat 44 de secunde . Așa nu veți reuși niciodată . Sunteți un pluton de soldați , nu o adunătură de iepe . Chiparosul ăla din zare, îl vedeți . 45 de secunde !! .

Au urmat două săptămâni pe care le-am făcut mai mult în pas alergător. Aveam o tresărire de câte ori vedeam un copac . Ciuleam urechile și așteptam fluieratul. Dacă lui Pavlov i s-ar fi terminat câinii pentru experimentele lui despre reflexe condiționate , ar fi putut folosi în locul lor soldatii de infanterie din plutonul trei, baza militară Zikim, comandamentul de sud.

Uneori sergentul se mai oprea, scotea din buzunarul de la piept un carnețel si-și nota câte ceva . Instinctul de conservare îmi spunea că nu era deloc bine să-ți afli numele în acel carnețel.
*
Seara la 21: 30 fix era stingerea. Atunci puteam în sfîrșit să ne scoteam picioarele bășicoase din bocancii înmiresmați . Nimeni nu se ostenea să-i mai și curețe . În armata din România erai socotit un soldat bun dacă aveai bocancii cei mai curați . Aici în schimb , erai cu atât mai cotat cu cât aveai bocancii mai plini de noroi. Mă rog, noroi nu prea era în iunie , însă praf era din belșug.
Corturile erau de căte 8 persoane , împărțite în două unități . Pe lângă Anthony ni s-au alăturat în cort Piotr , un rus blajin cu figură de baci care făcea notă discordantă cu ceilalți ruși mustăcioși și iuți la mânie si Jean Michel un francez ușor bălbăit .
De vorbit , în primele zile aproape că nu vorbeam între noi , voiam să ne aruncăm cât mai repede în brațele acelui zeu din mitologia greacă , ocrotitorul somnului tuturor soldaților și mai ales a pifanilor infanteriști .
Dar  într-una din seri , plonjarea ne-a fost întreruptă brusc de amicul Anthony care a năvălit în cort, roșu de supărare zbierănd doar un singur nume .
-Yeshua – Înălțată să-i fie memoria !!
-Yeshu !! a răspuns bondocul Jeff, venind după el . Blestemat să-i fie numele !!
-Yeshua !! A fost evreu
– Yeshu !! . Un evreu dezertor !!!
Poate că această aprinsă dispută teologică ar mai fi continuat mult timp dacă blândul Piotr nu ar fi întrerupt-o cu o coadă de mătură pe care nu știu unde o găsise dar pe care o îndreptase direct și foarte amenințător către Jeff.
-Terminați odată în p..a mea cu prostiile astea , că vreau să dorm !!

Așa a ajuns Anthony să ne spună povestea vieții lui . Când a terminat liceul , la 18 ani, părinții lui l-au trimis într-un kibutz ca să se conecteze la rădăcinile sale iudaice . Tocmai acolo în inima păcatului, l-a întâlnit pe Jesus, prin mijlocirea unui coleg de cameră , evanghelist . S-a reintors după un an în Scoția ca un born again Jew. Și-a dat seama că nu doar el se schimbase în acel an ci și părinții lui care divorțaseră între timp, iar tatăl său se mutase în Anglia . Însă domnul Simon Senior nu a suportat solitudinea englezească prea mult timp. A dat un anunț în ziarul de limbă rusă din Londra , dar fiind un scoțian econom a pus doar două cuvinte -Caut nevastă. Spre surprinderea domnului Simon la anunț au răspuns zeci de doamne și domnițe , dintre care a ales una originară din Rusia Albă , careia Anthony va învăța de acum să-i spună mamă . A scos din portofel o poză si l-am văzut pe tatăl lui alături de o roșcată voluptoasă, fardată strident .I-am zis că taică său are gusturi bune dar el mi-a zis ușor jenat că asta la care mă uit e mama soacră , nevasta lui taică-său e fata blondă din dreapta imaginii.
După toată această tărășenie Anthony s-a cam îndepărtat de părinți și a început să se apropie tot mai mult de Jesus.
Noi eram mai agnostici de felul nostru, nu aveam o părere prea bună despre Jesus, il consideram un pic cam populist, un vânător de likeuri dar am fi dispuși să ne reconsiderăm poziția dacă ne va scoate din acest univers cu care ne simțeam perfect perpendiculari.
Până la urmă salvarea a venit nu de la Jesus ci tot de la sergent, care ne-a a anunțat într-o dimineață , că se caută voluntari pentru blocul alimentar. Deși nu aveam deloc vână de voluntar, am ridicat imediat mâna. În România făceam tot ce puteam ca să mă sustrag de la cules de castane  , însă aici orice mi se părea mai atrăgător decăt ocolitul copacilor în pas alergător .
La cantină , spre surpriza mea ne-am regăsit cinci din cei șase români .Acolo printre saci de cartofi și lăzi de ceapă i-a lovit brusc microbul sincerității și au recunoscut că au cam exagerat la încorporare. Ăla cu salariul de cinci cifre a mărturisit că adăogase si zecimalele. Cel cu mașina japoneză a admis și el că era vorba de un Subaru Justy , primit nu de la patron ci cumpărat în rate din stipendia lui de nou imigrant.
Singurul dintre romăni care nu plusase era al șaselea, un băiat pe nume Eric Kish. El era singurul care nu venea la blocul alimentar căci fusese numit comandant la plutonului patru . Peste ani aveam să-i regăsesc numele ca locțiitor al lui Dinu Patriciu la RomPetrom iar astăzi ține conferințe în Statele Unite.
Dar noi ceilalți cinci nu aveam aspirații așa de mari. Totul era să ne țină Yefet, bucătarul cât mai mult timp acolo. Yefet era convins că românii au o relație specială cu mâncarea căci nu știu cum se făcea dar în toate seriile de recruți , românii erau mereu voluntari la cantină . Tot el ne-a  învățat și cîteva din secretele bucătăriei orientale. Că cea mai bună salată e cea tăiată mărunt la mână . Și că humusul nu trebuia sa lipsească de la nici o masă. Noi îi povesteam despre fetițele dulci din București . I-am zis că sigur la cum arată fetele alea or să dea năvală peste el . Mințeam, bineînțeles, dar ce nu face omul ca să nu mai fugă după copaci.
Din păcate metoda asta a dat doar rezultate parțiale pentru că după doar câteva zile , sergentul m-a chemat înapoi la antrenamente . De data asta nu mai ocoleam copaci. Antrenamentul se sofisticase. Ne mânjeam cu cremă de ghete pe față, ne acoperam ceasurile cu o învelitoare de piele , îndesam în cască câteva firicele de bambus și simulam un asalt complet către reduta inamicului . Inamicul era reprezentat de niște ținte de carton  . Niște soldați de mucava atacând un inamic din carton într-un simulacru de asalt care vrea să semene a parte dintr-un război . Armata pretinde  niște exerciții de imaginație . Asaltul se făcea în trei faze . La comanda Kadima , lehistaer -Înainte, la atac – alergam în zig-zag către locația dușmană . Când sergentul striga Nitkanu– Ambuscadă- săream pe burtă , iute ca o gimnastă , ne tîrâm pe coate până la prima dună de nisip , de unde încercam să deslușim poziția vrăjmașă . Când o reperam , deschideam focul, ca la nunțile arăbești . În armata din România trăgeam doar trei gloanțe , restul timpului eram ocupați să recuperăm tuburile .Aici nimeni nu-ți număra cartușele . Când auzeam din nou comanda Kadima, lehistaer !!  săltam în doi timpi și o mișcare și luam cu asalt reduta , ca niște vulpi ale deșertului căutând să înfigem cât mai repede steagul în dușmanul de carton .

Antrenamentul era la început individual ,fără muniție , iar când sergentul a considerat că suntem destul de pregătiți am trecut la antrenamentul colectiv , la care trebuia să folosim tot echipamentul ,asta incluzând ranița pe spate, încărcătoarele in teacă și pe coaste bidonașele pe care le vom umple pline ochi și vom presa o minge de ping-pong sub capac ca să nu facă nici cel mai mic zgomot .

*

Antrenamentul colectiv l-am făcut pe terenul de instrucție într-o dimineață de joi . Cartoanele erau departe la orizont , ascunse privirilor noastre.

Sergentul împreună cu Kaplan erau în față la deschidere , femeia bărbat în spate la acoperire , noi învățăceii eram răsfirați printre ei.

Când s-a dat comanda Înainte, la atac, am alergat când în zig , când în zag , unde mă ducea rezultanta vectorilor ce se abătuseră asupra mea . Pe vremea aceea cântăream vreo 70 de kilograme dintre care jumătate  eram eu și cealaltă jumătate  echipamentul. Norocul meu a fost că pe traiectoria asta sinusoidală se afla un  arbust prietenos. Am fost fericit când sergentul a anunțat că ne-am împotmolit .Mi-am tras răsuflarea în umbra arbustului . Am deschis focul cu grijă, să nu-mi împușc vreun camarad . Când s-a auzit iar Kadima , lehistaer parcă o mână nevăzută m-a țintuit în loc . Am simțit că există două posibilități -ori continuă echipamentul fără mine , ori continui eu fără echipament. Am optat pentru opțiunea a doua. Am împărțit apa din cele două ciubere  cu arbustul   , și am luat reduta cu asalt clipocind     . Motivația mea de războinic infanterist coborâse  și ea la nivelul apei din canistră . Am ajuns mult după ce „inamicul” fusese deja ciuruit . Sergentul m-a privit cu reproș dar spre norocul meu nu m-a notat în carnețel.

Acesta însă avea să fie sfârșitul carierei mele de luptător de gherilă .

Dar  așa cum spunea un filozof de cârciumă -Acolo unde se închide o poartă se deschide o crăpătură prin gard.

De veridicitatea acestei subtile cugetări aveam să mă conving peste doar câteva zile .

VA URMA

tzahal_1
Cu tot respectul pentru nea Gantz , antrenamentul nostru a fost mult mai greu

Capitolele precedente

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Romanță pentru domnișoara Bosch

Pe domnișoara Bosch am cunoscut-o într-un magazin cu produse electrocasnice. Sigur că aș fi putut să o cunosc si de pe internet cum se fac potrivelile  acuma dar eu sunt mai tradiționalist de felul meu. Înainte să o aduc acasă vreau mai întăi să o văd . Vânzătorul ne-a făcut lipeala . La început a vrut să ne facă un shidduch cu domnișoara Beko dar eu i- am zis clar că îmi doresc o nemțoaică . Eram incântat de nemțoaice încă de când luasem odată în leasing o  Mercedes Benz clasa C , care mi-a frânt inima cînd a trebuit să mă despart de ea  .

     Cu domnișoara Bosch a fost dragoste de la prima vedere .Era mult mai delicată decât Frau Constructa ori Madam Siemens .  Avea un motor foarte ușor si o bobină din cea mai fină . Un termostat ce m-a tentat . Și o  pulpiță  în care se amestecau  cu grație pînă la 8 kilograme de textile .Vânzătorul ne-a explicat pe îndelete cum trebuie să o abordezi . De fapt i-a explicat mai mult lui nevastă-mea. Eu mă pierdusem deja în raionul de televizoare unde începusem să flirtez cu un ecran 4K de 85 de inch . Asta a fost prima mea greșeală . Ele simt infidelitatea . Dar din păcate nici un bărbat nu poate rămâne fidel unei mașini de spălat dintr-un magazin de produse electrice  . Întodeauna se va simți atras irezistibil de un televizor cu o diagonală foarte mare  , ca o compensațe – cred psihologii-  pentru altceva care e mult prea mic.

   Peste căteva zile am adus-o acasă . De fapt nu am adus-o eu ci mi-au adus-o doi vlăjgani care mi-au și montat-o . Așa am aflat că domnișoara Bosch nu e chiar nemțoaică . E adevărat, părinții ei sunt germani, dar ea s-a născut în China. Oricum pe nevastă-mea nu părea să o deranjeze acest amănunt. Îi punea programul   iar domnișoara Bosch ciripea  fericită la final  .  Eu o vizitam destul de rar . De fapt până ieri nu am vizitat-o niciodată. Asta a fost a doua greșeală . Ele simt indiferența . Ieri însă nevastă-mea m-a lăsat singur cu ea . Mi-a zis să pun o spălătură colorată la 40 de grade . Când m-am apropiat de domnișoara Bosch am avut impresia că mă privește cu ură din roșul singurului ei ochi de cicloapă . Am pus spălătura pe programul de o oră și 7 minute. Am adăugat si detergent ca să o imbunez . Cănd m-a mârâit după două ore și 35 de minute  , am constatat cu stupoare că jeanșii cei noi ai fiicei mele  se rupseseră . Am înțeles imediat . Greșisem turația iar domnișoara Bosch m-a taxat    . Nici o razbunare nu e mai cruntă decât răzbunarea unei mașini de spălat neglijate .

 

Acum nu mai știam pe unde scot cămașa . Puteam încerca să dau vina pe domnișoara Bosch dar asta ar fi fost o cauza pierdută . Poate Google mi-ar putea veni în ajutor . Erau acolo câteva materiale despre How to get away with a murder , dar nimic despre How to get away with o pereche de jeans sfârtecați . Aș fi putut încerca să-mi ascund crima , să distrug cadavrul dar am înțeles destul de repede că asta ar fi a treia greșeală  . Nu mai aveam încotro . Voi înfrunta realitatea spășit dar bărbătește . Mă voi prezenta în fața Tribunalului Poporului cu perechea de jeanși în mână și voi spune clar și răspicat Știu că am greșit . Fraza asta m-a salvat de căteva ori . Poate am noroc și de data asta .
Când au venit acasă , le-am așteptat mai intai să se așeze . Apoi le-am spus că am o mărturisire de făcut . Când le-am arătat perechea de jeanși rupți , nevastă-mea și fiică-mea s-au uitat una la alta, apoi au izbucnit într-un râs isteric  . După ce s-au potolit  mi-au explicat că acum blugii se cumpără gata rupți de la magazin.Asa e moda.

 

   Nu știu cine  a inventat moda asta, dar pot să vă spun  că e destul de traumatizantă .
81987393_2785593741534369_3620977929577562112_o
Azi am vizitat-o din nou pe domnișoara Bosch . O spălătură de albe , 30 de grade o oră si 24 de minute. Când s-a terminat , după exact o oră si 24 de minute, am deschis ușița . Rufele au ieșit albe ca prima ninsoare de iarnă . Am privit-o atent pe domnișoara Bosch și din ochiul ei de plastic parcă am deslușit  o urmă de simpatie . Cred că acesta ar putea fi începutul unei mari prietenii .