Comunismul cu față pisicească

De la un timp ne-am hotărât să începem să mâncăm sănătos . Deci să ne descotorosim de toate grăsimile din frigider. Așa a apărut în viața noastră Maiakovski -un motan negricios cu guler alb -care s-a oferit să ne ajute în volatilizarea surplusului . Dar fiindcă se zice că o mâță neagră aduce ghinion a apărut și Bulgakov tot negru în speranța că poate norocul funcționează după aceleași principii ca înmulțirea din cartea de algebră .

Pe urmă au venit și alte pisici din zonă . Stăteau toată ziua  cu burta la soare așteptând să pice plusvaloarea.  Deja pisicile din cartier erau convinse că viitorul de aur al pisicimii se află în curtea noastră. Casa mea devenise varianta modernă a Falansterului de la Scăieni . De la fiecare după posibilități , fiecăruia după nevoi, scria pe poarta de la intrare – cu toate că am impresia că pisicile înțelegeau doar partea a doua a frazei. Nici nu se repezeau direct la mâncare ci mai întîi făceau niște tumbe   în jurul ei cu o aroganță felină care spunea – vrem să mai întîi să analizăm oferta ta că ,să știi , noi mai avem și alte propuneri .

Doar că după un timp s-a terminat plusvaloarea. Odată cu ea s-a terminat și armonia pisicească . Mai pică câteodată un os de ros, sau vreun colț de brânză iar în weekend chiar șuncă de Praga dar în marea lor parte beneficiile sociale s-au isprăvit. Falansterul de la Scăieni s-a transformat într-o cenușie Venezuelă . Unele pisici au rămas mai departe să se ciondănească pe la cozi, dar majoritatea au emigrat .

Pe undeva îmi pare rău că Marx și Engels nu au fost deținători de pisici. Căci dacă ar fi fost, înainte de a aplica comunismul pe oameni, l-ar fi probat pe pisici. Și ar fi înțeles că e o utopie care nu are nici un sens. Toată lumea ar fi ieșit mai câștigată . Inclusiv lumea pisicească.

Ghici cine vine la cină

De la un timp i se părea că viața ei e o înșiruire de clișee scrise de un scenarist prost.

Le auzise deja pe toate .

Fii tare. ..Dumnezeu să îl ierte … Odihnească-se în pace Viața merge înainte…. .

Cînd oamenii nu știu prea bine ce să spună , apelează la formule bătătorite. Există un limbaj de lemn al durerii.

„Dacă o mai aud  si pe aia cu îngerii, înebunesc.”

Dar n-a înebunit nici cînd, la priveghi , cineva pe care nu-l cunoștea dar s-a prezentat ca fiind un prieten de-al lui Florin  i-a strîns mîna si i-a șoptit ușor la ureche-    „A plecat să le spună bancuri îngerilor.”

Din dimineața aia plumbuită , Claudia nu-și mai aducea aminte mare lucru. Doar că Florin avea fața mai pămîntiie ca de obicei, când s-a întors din schimbul de noapte  . Și-a pus pe YouTube melodia favorită , una cu un cal și a plecat să se odihnească .La un moment dat a simțit ea că ceva nu e în regulă .A auzit un sunet slab ca un fâlfâit de vrăbiuță ori poate un balon din care iese brusc aerul și asta a fost tot .  A vrut să-l trezească dar nu mai avea pe cine .

La înmormîntare l-a îmbrăcat în costumul cel negru, de cașmir pe care îl mai purtase viu doar o singură dată . S-a abținut tare de tot să nu plîngă . Măcar la alte morți mai ai timp să te pregătești . Genul ăsta de moarte -stopul cardiac – te ia  complet pe nepregătite.

Pe la sfărșitul perioadei de doliu o  abordase pe Mihaela confidenta  și totodată psihoterapeuta ei. Mihaela era singura care nu vorbea în clișee . Asta și pentru că citea   foarte mult   . Zicea că  ordinea lucrurilor trebuie respectată  .Întîi  moartea apoi  doliul și apoi uitarea. Fără puterea asta de a uita , viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă . Mihaela știa despre ce vorbește. Ea îl pierduse pe Șerban   acum câțva ani într-un accident de mașină. Sunt mai multe modalități de a uita- îi spuse Mihaela. Una din ele e să te reîntorci la serviciu.

A ascultat-o pe Mihaela. Colegele au primit-o frumos . Erau toate mai tinere decît ea. Șeful , domnul Radu , a mutat-o temporar de la serviciul de  relații cu publicul la investiții . Nu dă bine ca clienții băncii să vadă în fața lor doi ochi triști . Mai ales atunci când vin să semneze pentru  creditul ipotecar .


Cel mai greu îi era luni dimineața  .Fetele  se retrăgeau una după alta   în capătul scărilor  , la o cafea aburindă și  își povesteau aventurile  din weekend . „M-a dus Dragoș la spa la unguri , draguțu de el”  -se destăinui una. „Măi , da fleață mai esti ” -o apostrofă alta . „De ce să mergi la unguri când Veneția e la o oră cu avionul. Am fost cu iuby   de Dragobete . Ziua ne-o puneam în cameră , noaptea ne dădeam în bărci pe Canal Grande. N-aveți idee ce romantic e  Canal Grande noaptea . După ce iuby termină divorțul, mergem acolo să ne logodim . Sau la Paris.”  Atunci cineva își aducea aminte că nu erau singure și le făcea semn să vorbească mai încet  ca   să nu o stânjenească  pe văduvă .

Văduvă ! Ce ciudat îi suna acest cuvânt . Îi era greu să se asocieze cu el ,  nu i se potrivea, nu încă.  Ar fi preferat orice alt status – divorțată, iubită, amantă , celibatară  dar nu văduvă. Parcă o scotea automat din circuit .Ca pe o piersică  căzută , lăsată să putrezească în iarbă .

Seara, după lucru. avea nevoie să-și  umple cu ceva vidul .De gătit nu mai avea chef. Când ai fost mereu obișnuită să faci mîncare pentru doi nu te poți obișnui dintr-odată să gătești pentru unul singur. Așa că mergea direct în salon unde se așeza la calculator și se conecta la Candy Crush . O prinse jocul ăsta căci  simula destul de mult viața . Ideea era să potrivești formele alea care arată ca niște fructe , pe perechi  .Era la nivelul de începători așa că fructele o ajutau, veneau grupate .  Doar  fructul ăla rozaliu care  semăna cu o guiavă  venea mereu singur . Pendula din perete bătea de zece , de unsprezece , dar pentru ea timpul nu se mai măsura în bătăi de pendul . Se gândi la  Liviuța , colega ei de facultate . Nu fuseseră niciodată prietene cu adevărat dar acum soarta le aruncase pe amîndouă pe aceeași insulă pustie . La întîlnirea de 25 de ani fiecare își povestise realizările, doar Liviuța frumoasa, delicata,  nu spusese nimic. De fapt spusese doar o singură frază  Doresc să le mulțumesc tuturor acelora care au fost alături de mine. Mulți nu au înțeles atunci. Nici ea . Acum ar fi vrut să o sune ca să-i spună Acum înțeleg și încă foarte bine înțeleg.

Sâmbătă seara  ieșea în oraș cu Mihaela. Era ca la Candy Crush, văduvă cu văduvă sunt compatibile . Se așezau mereu la aceeași masă din restaurantul italienesc, în colțul pentru fumători . Stăteau față în față, ochi în ochi și-și vorbeau. De fapt vorbea mai mult Claudia . Mărturisea că în lanțul acela dostoievskian moarte-> doliu-> uitare se poticnise la ultima verigă. Mihaela o privea cu reproș . Trebuie să uiți  , Clau , trebuie. Altfel vei îmbătrâni printre amintiri.

După un timp Mihaela încetase să mai vină . La început invoca tot felul de pretexte . Poate mîine, poate săptămîna viitoare . Claudia se gândea să renunțe și ea. Dar îi răsunau în urechi cuvintele Mihaelei- Trebuie să uiți Clau, trebuie.

Se așeza la aceeași masă de lângă perete  .  Chelnerița  o întreba din politețe dacă mai așteaptă pe cineva . În ultimul timp încetase să o mai întrebe. Doar trăgea discret celălalt scaun ca să n-o stingherească. Comanda pizza cu anșoa, preferata lor de pe vremea când ieșeau împreună toți patru . Stătea cu ochii ațintiți în ecranul telefonului ca  să evite  privirile dojenitoare ale femeilor . Căci așa erau regulile în orașul patriarhal . Văduvă cu văduvă mai merge dar văduvă singură în nici un caz  .Avem toată înțelegerea pentru durerea ei dar Claudia este încă frumoasă iar bărbații noștri încă vii .

O văduvă frumoasă e ca o bombă nedezamorsată – îi aruncase cineva în treacăt .

Odată – nu chiar cu mult timp în urmă – fusese într-adevăr frumoasă . Pretendenții roiau în jurul ei. O  ceruseră mulți. Dar dintre toți Florin fusese singurul care o ceruse îmbrăcat în costum bleu-ciel cu dungă impecabilă și mirosind a parfum bun . Din asta a dedus că el deține trei însușiri care îi plac  – costum italienesc, parfum franțuzesc  și fier de călcat  . Dar de luat nu-l luase nici pentru costum, nici pentru parfum   și nici pentru fierul ăla de călcat. Îl luase căci intuise în el o altă calitate pe care puțini o aveau  .Florin avea potențial .

Îi oferise o iubire adevărată , egală, întinsă pe 26 de ani  . Nu o iubire măreață plimbată pe Canal Grande ori Tour Eiffel  , o iubire mai măruntă, petrecută pe la Scorillo ori prin sate de pescari de pe Dunăre, dar care pe ea o săturase. Că sufletul e ca stomacul .Unii au o foame mare  .Alții se satură numai din aperitiv .


Cumva potențialul  nu reușise să și-l valorifice . Era vremea descurcăreților. Florin era harnic .Descurcăreț nu prea era.


Era și tare greu să reușești în orașul ăla de provincie. Ar fi fost mai ușor în orașul mare aflat la numai 100 de kilometri depărtare dar el nu voia să se mute de acolo, din cunoscutul lui . Acolo îi era casa, o casă mare din cărămidă care fusese a părinților lui care între timp se mutaseră la cimitirul de dincolo de calea ferată . Îi extinsese bucătăria  căci- glumea Florin – pe măsură ce înaintăm în vârstă, interesul  ni se mută  dinspre dormitor către bucătărie . Avea și un mic teren pe lângă casă pe care plantase  tuia ,  chiparos și  răsaduri de roșii .

Și ce e mai important , era  mereu acolo când avea nevoie de el.

Acum Claudia ar fi avut nevoie de el mai mult ca oricând. Era o noapte întunecată , fără lună , o noapte înfricoșătoare  deși conștientiza că  lucrurile cu adevărat înfricoșătoare se petrec mai mult în casele oamenilor pe lumină decît nopțile pe străzi întunecate . Vrusese să-și aprindă o țigară dar bricheta nu-i mai funcționa . Își aminti că el ținea mereu o brichetă de rezervă în dulapul cu haine  . După mult timp își făcu curaj și deschise dulapul lui. Înlemni. Costumul elegant, de cașmir , ăla cu care crezuse că-l înmormîntase era tot acolo. Pentru prima oară izbucni în plâns, nu un plâns de eliberare ci un plâns adevărat, cu sughițuri . „Iartă-mă Rinule că la repezeală te-am trimis spre viața veșnică într-un  costum  vechi.”  Plânse toată noaptea cu costumul de cașmir în poală. Spre dimineață o sună pe Mihaela . Mihaela veni imediat . Îi spuse că e normal, în astfel de împrejurări ca omul să se mai încurce . Și că nu are rost să se gândească prea mult la asta. Și i-a zis că viața merge înainte – da, uneori e necesar să vorbim în clișee . Mai există o metodă de a uita , aplicabilă doar în cazuri extreme, însă cazul ei era fără doar și poate un caz extrem. Ar trebui să cunoască pe cineva . Căci fiorul ăla de-l cântă poeții nu apare doar  la 18 ani. Poate apărea și la 50 si la 72. Fiorul nu ține cont de vârstă . Îl simți în corp cum te fulgeră  dar nu te curentează, te încălzește . Iar dac-o să ai norocul să simți fiorul ăla pentru cineva , nu sta pe gânduri , invită-l la tine la cină. Fă-i niște midii în sos de vin cu șofran ! „. ” Tu Mihaela, acu zici din cărți ori din experiență ? „. Mihaela zâmbi cu subînțeles dar n-a zis nimic .

Mai mult din complezanță acceptase blind-dateul cu @Mihai66, șef de departament la o multinațională , cel puțin așa se prezentase pe siteul de socializare . Mihai era un tip practic , pentru el lucrurile care contează sunt cele pe care le poți pipăi.   Era îndrăgostit de Fetița , bicicleta lui cu amortizor, de spiță nobilă . O pomenea atît de des că la un moment dat Claudia nu mai știa dacă se află la o ezoterică întîlnire introductivă ori la un interviu de angajare pentrul postul de roată de rezervă . În final Mihai i-a sugerat să continue cu o cină romantică  , acasă la el   . „Am trecut interviul” -s-a entuziasmat Claudia însă i-a propus mai întîi un prânz neromantic la restaurantul din centru . Precum în moarte , există și în dragoste o ordine care trebuie respectată . Întîi fiorul , doar apoi așternutul.

Și mai era Puiu, admiratorul ei din liceu. Pentru el viața încă nu începuse. Ori poate începuse dar el îi pierduse startul. Ca atleții ăia care la auzul pocnetului rămîn cumva pironiți în blocstart.  Era profesor de robotică la liceul din oraș . O invitase de cîteva ori să iasă împreună . Văduvă cu burlac e compatibil .”Lasă, mai bine vino tu la mine „. În după amiaza aceea el chiar venise . Era cât pe ce să rateze din nou startul căci sunase îndelung și ea nu auzise , ori poate se stricase soneria . Îi adusese gem de dude negre . Purta un pardesiu lung, cu multe buzunare . Claudia îi zâmbea . El,săracu, credea că de drag îi zîmbește dar ea se uita la pantalonii lui . Îi purta atât de sus încît o străbătea un gând ludic ” oare pe care parte își ține sula ?”. Îi puse pardesiul în cuier și îl invită să stea jos , dar te rog nu în fotoliul de lemn că ăla era locul lui . „Bine ,dar el e mo.. „-vru Puiu să reliefeze evidența dar se opri la timp și se așeză cuminte pe scaunul din sufragerie . Există oameni care pot vorbi despre orice. Dar nu Puiu. El era un taciturn. Și taciturnii ăștia sunt de două feluri. Există taciturni care în spatele tăcerii lor , ascund un vulcan. Și sunt taciturni care în spatele tăcerii lor ascund o altă tăcere mai adâncă . Puiu era din a doua categorie .Tăcuse lângă ea cam două ore și ar fi vrut să rămînă să tacă și la cină .”Am ceva treabă seara „, spuse Claudia și se mira de dezinvoltura cu care mințise . „Atunci poate altadata ” . ” Poate .”

Nu după mult timp a auzit din nou bătăi în poartă . Iarăși Puiu- se gândi ea, vrea să mă verifice. Dar nu era Puiu . Vecina de peste gard o invita la o cafea. „Nu acum ,nu pot” . Mințea fiindcă se sălbăticise .Vecina ezită puțin dar îndrăzni. „Ne cunoaștem de atâta timp că pot să-ți spun. De fapt n-am venit pentru cafea. Am venit să te invit la noi la cină în duminica de după Postul Mare . Vine la noi în vizită verișorul meu de care ți-am mai vorbit . Are casă la țară și e divorțat . Ar fi bine să-l cunoști . Te-ar mai scoate din amorțeala asta a ta . Că nu faci bine că stai toată noaptea pe calculator . Ești neodihnită , se vede pe ochii tăi . Și iartă-mă că-ți spun dar tu ai nevoie de mână de bărbat. Și tu și chiparosul ăsta mare de lângă gard , pe care de când s-a prăpădit Florin, nu l-a mai curățat nimeni „

A rămas mult timp în spatele porții închise. Poate că în cele din urmă vecina are dreptate , viața asta nu-i Candy Crush și ea nu trebuie să rămână o guiavă singuratică . Dar murise și ea puțin împreună cu Florin și continua să moară în fiecare zi . Se va duce la cina aceea chiar dacă nu-și punea mari speranțe .
Poate că fiorul ăla care-ți umblă prin stomac e același la 50 ca la 18 dar oferta e fără îndoială cu mult mai redusă.

Ciocănitul acela puternic în gard care a urmat nu a surprins-o deloc. Nici măcar câinele care tresărea la orice mișcare de om străin nu scoase vreun zgomot . Își luă lanterna căci era iarăși o noapte întunecată ca în poveștile copilăriei și descuie poarta de fier . Dar nu era nimeni. Ocoli casa până la poarta din spate, dinspre magazie . Era deschisă . Un singur om știa de existența ei. Când se întoarse în salon îl văzu clar în lumina spălăcită .Stătea adîncit în fotoliul cel înalt .Era îmbrăcat cu același costum ponosit, din poliester, cu care plecase. Câinele îi era culcat la picioare ,mirat și el că după atâta timp i se întorsese stăpânul .

Nu, nu putea lăsa minunea asta neîmpărtășită .

– „Mihaela ? Ai să crezi c-am înebunit dar.. S-a întors !!

– „Știam Claudia . De fapt am știut tot timpul . „.

– ” Da ?!. Atunci înseamnă că și Șerban ?!”

– „Da, și Șerban . Morții au o calitate pe care nu o au cei vii . Ei vin întotdeauna când ai nevoie de ei „.

-” Dar nu spuneai tu , că trebuie să uităm, că altfel viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă? „.

– „Am zis Claudia, am zis, dar parcă pot ? Și în plus Șerban are mâini bune , mi-a mai construit niște rafturi. ”

A rămas acolo mult timp în tocul ușii privindu-l . Nu fusese perfect, dar una din beneficiile morții este că accentuează calități și estompează defecte . Și el o privea îndărăt fără să scoată o vorbă . Avea aceleași trăsături frumoase, care se mai ascuțiseră puțin însă ea vedea de-acum dincolo de chipuri .Poate că Dumnezeu se pripise când i-l luase prea devreme , și acum îi oferea o viață suplimentară , nu pe de-a întregul, ci rânduită economicos ,doar în nopțile cu lună nouă . Dacă ai mai avea încă cinsprezece minute cu el ce i-ai spune ? -o întrebase Mihaela odată la ședința de psihoterapie. Uite că acum avea cinsprezece minute si nu știa ce să-i spună. Dar îi era dragă intimitatea aia a lor fără cuvinte , pe care și-o recăpătaseră. Ar fi vrut poate să-i povestească ceva despre cei rămași în urmă dar simțea că bârfele îl obosesc. I se stinsese curiozitatea pentru viețile altora . Doar se balansa în fotoliul înalt cu mânere de lemn și fuma din pachetul ăla pe care scria cu litere mari, negre Fumatul Ucide. Claudia zâmbea placid și se gândea – Bine că ucide doar o singură dată.

Vecina fusese prima care observă schimbarea .”Mai întîi chiparosul. Apoi soneria. Și tu arăți altfel . Ce bine că mi-ai ascultat povața . Să mi-l prezinți și mie. Cum e? Tot văduv ? Sau divorțat ? Poate burlac ? „…. „E însurat” – răspunse și zâmbi ștrengărește , așa cum nu mai zâmbise de foarte multă vreme.

Puiu a căutat-o și el peste câteva zile . Parcă nu mai era așa de tăcut sau poate că ea se obișnuise cu tăcerea. Îi spuse că avusese un vis ciudat, atât de ciudat că îi e și rușine să-l povestească . La început nu a dat importanță, un vis și el acolo, dar visul ăsta s-a repetat de câteva ori , câteva nopți la rând .În visul ăsta Florin se reîntorcea uneori la cină. Claudia i-a răspuns că nu toți morții sunt la fel de morți . Unii mai rămân printre cei vii. Și că poate pare absurd dar există oameni care sunt înzestrați cu harul de a-i putea vedea . Puiu nu înțelese dar privi în direcția fotoliului care lui îi era interzis și observă că avea o adîncitură cât un șezut de om. Își făcu cruce , luă repede pardesiul cel lung din cuier și o zbughi afară . O fi fost el profesor de robotică dar îi era teamă de strigoi.

************************************************************************

Se privi din nou în oglindă. Simțea o bucurie aproape copilărească să facă iarăși lucruri care îi făcuseră plăcere odată, nu chiar așa de mult .Era mulțumită de felul cum arăta.Pungile de sub ochi dispăruseră complet. Pretendenții pot suna iarăși goarna de adunare . Căci până și o guiavă singuratică are dreptul la fericire. Dar să vină de mâine . Seara de astăzi e numai a lor . O seară întunecată de început de aprilie , fără lună dar care n-are  în ea nimic sumbru ori înfricoșător. Seara de Florii.

Deschise calculatorul dar de data asta nu pe Candy Crush ci pe YouTube . Își făcuse deja playlistul. La început melodia aceea cu calul pe care moartea o întrerupsese. Și pe urmă Leonard Cohen , discul ăla de vinil pe care Florin i-l procurase din piața de discuri în urmă cu treizeci de ani. Și pe care dansau până se termina dragostea- cum cănta dumnezeiește Lennie. Ori până se va toci discul- cum obișnuia să-l corecteze Florin . Din cuptor scoase midiile în sos de vin . Trebuia să se grăbească. Dinspre calea ferată se auzea deja un freamăt de pași.

Dacă ai avea încă cinsprezece minute ce i-ai spune? Acum știa răspunsul. Lucrurile cu adevărat importante nu trebuiesc spuse. Trebuiesc trăite. Deschise sertarul unde ținea fața de masă cea pentru ocazii speciale iar din sertarul de jos scoase farfuriile. Există și aici o ordine care trebuie respectată. Apoi vinul Savignon Blanc. Și paharele cu picior înalt. Și la urmă va deschide trusa de argint, zestrea lor de nuntă . Va pune două tacămuri ca de obicei.

 

 

Despre dreptul de a sta la coadă

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.

Lumini și umbre

Pe drumul pietruit din fața școlii așteaptă  cîteva birje cu caii înhămați   . Vizitii  se mai încălzesc   cu un tutun și o poșircă  pân ce-or să iasă domnii de dinăuntru   . Sunt și cîteva mașini. Statistica anului 1938 arată că în România sunt înmatriculate 25530 de automobile iar  cîteva din ele aparțin unor  onorabili cetățeni ai orașului,  ale căror odrasle învață  la Colegiul  Național Bănățean Constantin Diaconovici Loga   .

Neremarcată  se apropie de poarta liceului o femeie.

Este o femeie simplă, pășește cu teamă . Sunt mama elevului Schimmerling- spune pe ungurește . Știe că nu ar fi trebuit să folosească limba maghiară dar altă limbă nu cunoaște.

Spre surprinderea ei i se răspunde tot pe ungurește. Poftiți în cancelarie.

Domnul din fața ei e directorul liceului, profesorul Silviu Bejan. Auzise despre domnul director  că e  un úriember, un mentsch , nu știa cum se zice la asta  pe romănește ,  dar de văzut îl vedea  pentru prima oară acum  la întîlnirea cu părinții . Și nu își închipuise  că domnul director-profesor   de limba romănâ  –  vorbește  atît de bine și limba maghiară. Domnul director ia din rastel  catalogul clasei și  îi explică femeii în rochia înflorată  despre performanțele școlare ale fiului său, elevul Schimmerling  din clasa a patra cursul inferior .

Nu are note prea bune , dar se străduiește. Sârguința e mai presus de toate- spune domnul director .

Știe domnul director că elevului Schimmerling -ca multora din elevii   evrei – îi este greu,  mai ales la materiile umaniste deoarece limba lor maternă nu e limba română ,  dar cu vrere și paciență   , vor izbuti  .

În tinerețea sa,  Domnul  Silviu Bejan participase la Adunarea de la Alba Iulia unde  alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiș , Ioan C Brătianu  și alții proclamase voința ardelenilor  de a se uni cu țara. Între timp unirea se înfăptuise , liceul Loga devenise liceu cu predare în limba română și el îi devenise primul director. Dar  știa că omului din fața ta trebuie să-i vorbești pe limba lui ca să i te apropii de suflet .Nu îi e greu să facă asta , cunoaște mai multe limbi străine, maghiara e doar una din ele.  E mulțumit cînd un elev  de orice nație vine să cerceteze acea școală  înoită care i-a fost încredințată întru înălțare și spune că e menirea școlii să îl formeze pe Domnul Elev , indiferent dacă purcede la școală  în  trăsură ori  în ițari .

Bunica a ajuns  acasă atît de fascinată de personalitatea lui igazgató úr încît a omis  să își  mai și certe băiatul  pentru notele cam slăbuțe .

E și fericită că își dăduse băiatul la liceul romănesc în loc de școala israelită cum poate ar fi fost mai firesc.

Dar foarte curînd , vînturi reci   au început  să bată si la liceul Loga din Timișoara .

Ghenadie Ilie e și el profesor la acea școală . Fusese nou numit după ce își luase licența în drept și filozofie la Universitatea din București .

Reperele  lui nu sunt nici Iuliu Maniu si nici  Ioan Brătianu ,burghezi decadenți, trădători de țară . El vrea o Românie nouă ca soarele sfânt de pe cer. La cursuri  vine în cămașa verde. Nu e singurul  dar e cel mai virulent.

Copiilor le e frică de el. Exaltarea   provoacă teama. Azi la lecție sunt scoți doi elevi din spatele catalogului Schimmerling și Tănăsescu. Lecția e despre istoria patriei.

Ambii se cam bîlbîie , nu prea știu materia. Memoria le cam joacă feste . Domnul profesor e furios. Două loaze . La sfîrșit le cere livretul de elev ca să le pună nota. Schimmerling primește 5, Tănăsescu primește 3.

E nedumerit Tănăsescu. Poate e o greșeală , poate s-a încurcat domnul profesor.

Îndrăznește o interpelare – Domnule profesor de ce el a luat 5 și eu 3 că doar am răspuns la fel.

Profesorul dă să iasă din clasă dar se întoarce ca lovit . O palmă zgomotoasă aterizează pe obrazul lui Tănăsescu.

  • Băi nemernicule, dacă Schimmerling care-i jidan a știut cît a știut despre țara Ta , tu ca român ar fi trebuit să știi cu mult mai mult.

Are un fel aparte de a rosti cuvîntul jidan. Din vîrful buzelor , rece , disprețuitor   . Aparte rostește și cuvîntul țară  . Acolo vocea-i prinde patos . Era un mare patriot Ghenadie. Elevii de atunci nu cunoșteau încă  semnificația cuvîntului naționalist.

Însă locuțiunea  profesorului avea să fie premonitorie pentru vremurile care aveau să vină  căci școala  va tinde să devină   tot mai mult școala    lui Ghenadie și tot mai puțin cea pe care o închipuise Silviu Bejan .

Bineînțeles că nu va mai fi nici  a lui Schimmerling și a celorlalți colegi evrei care la sfârșitul anului vor fi  excluși ,   în virtutea noilor legi rasiale.

Ilie Ghenadie a devenit ulterior pentru scurt timp prefectul județului.  Silviu Bejan,  un umanist adevărat se stinge brusc în anul 1940 .

Iar băiatul elevului  Schimmerling dintr-a patra , a  înțeles că în fața vicisitudii vremurilor e alegerea fiecăruia de a apuca calea  lui  Bejan ori a lui  Ghenadie. Uneori,  pe la răspîntii cînd istoria o ia de-a curmezișul  ,  între ele sunt doar cîțva pași  . Însă doar una  din ele te poate urca . Aceea care nu e clădită pe suferințele celorlalți.

Despre fericire, fără instrucțiuni de folosire

Unii zic că a fost noroc . Alții că a fost Dumnezeu. Eu aș vrea să cred că a fost cîte mult din fiecare. Plus personalul medical . Mai ales personalul medical. Factorul uman,  cum zice prietenul Mumu.

Acum după ce Simona s-a întors  acasă refăcută pot să mă așez la masa de scris și să încerc să-mi contabilizez gândurile  . Căci orice am spune ,un AVC chiar de nu e al tău îți dă un brînci și te aruncă într-o mare de gânduri  .

Cum ar fi:

– un gând mărunțel   despre cum  oare se folosesc  mașinăriile alea ciudate cu care  conviețuiam dar cu care avusesem pînă atunci doar o  relație platonică. De exemplu robotul de bucătărie. Sau  mașina de spălat rufe. Noroc că am copii suficient de tehnologizați ca să le găsească  destul de repede filmulețele cu modul  de funcționare pe YouTube .

 

-două  gânduri  mari despre prietenie. Și un gând special minunaților oameni dintr-un  grup care se numește Israel Ajută Colectiv care au demonstrat din nou efectul fluturelui. O scânteie aprinsă în 2015 la un club din București va aduna  iarăși  niște oameni într-un scop comun  în 2018 .

-un gând  mijlociu că poate ar trebui să schimb macazul și să devin vegan. Gând de care m-am lecuit  atunci cînd am încercat să gust o  pastramă vegană. Cu toate astea ori poate tocmai de aceea am rămas cu o admirație sinceră pentru cei care pot mănca așa ceva .

-trei gânduri despre impactul hazardului asupra existenței noastre

-patru gănduri despre impactul iubirii (a scris Gigi Ghinea o carte mișto pe subiectul ăsta)

-cîteva  gânduri  prozaice despre viață

– cîteva gânduri existențiale despre opusul ei

– nenumărate  gânduri despre fericire. Nu a mea , a noastră . Mi-am dat seama că nu prea  știu cum funcționează  . E   cu mult mai complicată decît mașina de spălat rufe ori mixerul de bucătărie .Și nici nu are filmuleț instructiv  pe YouTube. Atunci ne oprim din drum  și încercăm să pornim mașinăria din nou  ca atunci odată  demult înaintea   grijilor , a bolilor  și a  tehnologiei  .

 

Apoi am tras linie și mi-am adunat gândurile  .Le-am scăzut pe alea de se bat cap în cap . Le-am ignorat pe alea răzlețe Le-am rotunjit pe alea negândite pînă la capăt . Le-am  adunat cum adunam odinioară vectorii în liceu. Și mi-a rezultat un gând tâmpit .Atît de tâmpit încît nu mă pot abține să nu-l  scriu  Oricât ar părea de ciudat dar uneori are și AVC-ul ăsta avantajele lui.

 

Lungul drum al nopții către ziuă

Pe data de 16 septembrie mărfarul vieții noastre a deraiat de pe șine . Așa fără aproape nici un semn prevestitor , complet în afara statisticii,   Simona a suferit un accident vascular cerebral . Am înțeles gravitatea situației  după ce , coborîți din ambulanță ,doi medici m-au luat deoparte și mi-au spus – Trebuie sa intervenim repede căci a început să apună – Acesta este termenul ebraic pentru autohtonul- o pierdem . Mi-au explicat succint, cu calm cam ce vor face . Vor încerca să  introducă un stent în arteră .Nu erau siguri că vor reuși . Eu eram deja pe altă lume .

Din fericire pentru noi au reușit.

Chiar din acea seară am pornit pe un drum lung  .  Pe parcursul căruia Simona va reînvăța  să pășească , să surîdă  și uneori chiar  să și  zîmbească  . Și   că durerea e cîteodată mai bună decît absența ei căci durerea înseamnă simțire.  Iar eu am înțeles  că  viața are uneori fragilitatea unei vene .

Din toată această perioadă tensionată  rămîn momentele și oamenii  pe care i-am întîlnit și îi vom purta cu noi pentru tot restul vieții.

Este  Smadar ,terapeuta ocupațională ,   cu ale ei  teste de aritmetică  . Cu accent pe scăderea cu 7 dovada ultimativă a vindecării cerebelului  . În paranteză fie spus  cunosc destule  persoane   fără accident vascular, cu cerebel defectuos , după acest criteriu .

Sau   Esther  fetița etiopiancă , colega de cameră a Simonei  de la spitalul de recuperare , cu privirea tristă a unei leoaice rănite , maturizată înainte de vreme de  misterioasa boală de oase care o lovise chiar la majorat cînd viața ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă  , dar  care va trebui să se facă bine că dacă nu ea atunci cine .

Ori  Bakr , inimosul asistent de la  neurologie care ne-a spus la plecarea din secție  -Ați învins – iar eu deși știam că din punct de vedere medical are dreptate am văzut în cuvîntul ăsta un fel de sfidare a destinului și i-am răspuns- Nu, doar poate cel mult am egalat .

Si  Josh americanul acela de la kinoterapie  care studiase oleacă de Kabbalah și care spunea că un trup șubrezit e mai bun decît unul mulțumit căci el are un gol, iar golul acela poate fi umplut cu infinitul.

Și  salvatorul nostru, doctorul Abargil de la spitalul Rambam , căruia nici măcar n-am apucat să-i mulțumesc.

Și atîția oameni buni, cunoscuți de o viață sau de o clipă care erau acolo cînd a fost nevoie.

Și peste toți și toate Simona, eroina mea din ultimii 25 de ani și sper că și din următorii 25 .

Nu am scris aceste rînduri doar ca să mă spovedesc. Ci poate pentru că mai există unii care nu știu  că colesterolul e la fel ca omul -bun sau rău ,  că  durduliul  din poza  cu   sticla de  Cola  într-o mînă și halca de hamburger în cealaltă  nu este unul care simte  gustul vieții/taste of life  cum zice reclama   cabotină   ci  un viitor client al spitalului de cardiologie iar Ronald , crețul cel  roșcat care zîmbește îmbietor la intrarea din fața rețelei de fast food  este de fapt cel mai simpatic asasin în serie. În ceea ce ne privește și apropo de o postare anterioară  ,noi vom consuma pe mai departe literatură bună dar ne vom abține de la  brânza de burduf.

Băiatului meu i-am explicat că a fost o luptă între bine și rău. Că Satana a blocat traseul  . Iar Dumnezeu ne-a ajutat șă ajungem la timp la spitalul care trebuia și la medicul care trebuia. Băiatul meu mi-a spus că am început să vorbesc aproape ca un  religios. Nu știu dacă am devenit religios dar știu că succesul indiscutabil al religiei provine și din faptul că  modelează destul de bine lumea asta în care trăim.

Spitalul Rambam din Haifa  se află chiar pe malul mării. Dacă te duci pînă la gard îi  poți simți briza.

În dimineața aceea de început de toamnă,     ne-am dus să vedem marea . După atîtea zile înghesuite simțeam  nevoia de spațiu. Pentru un moment am avut senzația că ne-am suit în mașina timpului a lui H.G.Wells și am coborît   la stația terminus -Capătul lumii după Apocalipsă . În față era marea, în spate spitalul, între ele eram noi doi în scaunul cu rotile. Știam că lungul drum al nopții către ziuă încă nu se încheiase dar parcă se vedeau deja mijind zorile.  Pe toată întinderea aia fără de sfârșit eram doar noi  și un paznic morocănos .Dintr-un difuzor hodorogit se auzeau vag rămășițele unui cîntec oriental.  Bătea un pic vîntul și gardul de fier scîrțîia îngrozitor  .

Însă  niciodată răsăritul nu mi s-a părut mai frumos .

sunrise_2.jpg

 

 

Om bogat , om sărac

În urmă cu ceva timp mi-am verificat contul din banca , o verificare de rutină si am constatat cu plăcută surprindere că aveam cu mult mai mulți bani decît mă așteptam. M-am uitat pe coloana de intrari ca să constat   cum cu o zi inainte un necunoscut îmi  virase  în cont suma de 120000 de shekeli .Pentru cine nu e familiarizat cu moneda israeliană ,asta înseamnă peste 30000 de dolari .Dacă aș fi fost mistic, i-aș fi mulțumit imediat Celui de Sus  pentru acest cadou neașteptat–dar cum sunt un om rațional -am asteptat toata ziua telefonul de la bancă  ca să mă anunțe că a fost o greșeală. Dar telefonul nu a sunat . A  doua zi am răsfoit rubrica mortuară a ziarului dar nu am găsit nici aici vreun  indiciu în legătură cu proveniența banilor . A treia zi am apelat la autosugestie. Dacă s-au văzut atîtea cazuri de om păcălit de bancă de ce nu s-ar vedea  odată si un caz de bancă păcălită de om. Autosugestia a funcționat. Am încetat să mai fiu rațional, i-am mulțumit Celui de Sus   și am început să-mi  planific o vacanță de vis în insulele Maldive.

În a patra  zi  , la coborîrea din tren  în drum spre servici , în aglomerația din gara centrală am dat iarăși peste figura familiară a bătrînului cerșetor ,  pe care pînă atunci îl ignorasem. Cred că mă etichetase deja de mult drept un zgârcit incurabil. Dar atunci, pentru prima oară, m-am oprit în dreptul lui  și i-am intins o bancnotă de 50 de shekeli. S-a uitat la mine extrem de surprins . Chiar și un zgîrcit incurabil devine generos cînd îi pică din cer  30 de mii de dolari.

poor_man
Foto :  Kevin Keeno

Bineinteles ca nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. În cazul meu a durat aproape patru.Telefonul de la bancă m-a surprins chiar in mijlocul zilei de lucru . Funcționara s-a scuzat si mi-a spus că banii trebuiau sa intre la altcineva cu un număr de cont asemănător cu al meu . O eroare de tastare .I-am răspuns că errare humanum est iar  o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată ,cît despre   jumătatea cealalaltă ne putem tocmi  căci  greșelile se mai și plătesc .Nu i-am convins nici cu latina, nici cu ebraica  . Banca are cam întotdeauna  dreptate, cu siguranță atunci cînd  clientul e cam subțirel . Insulele Maldive  pot să mă mai aștepte.

Seara , obosit și un pic debusolat mă duc spre trenul care mă va duce acasa. Bătrînul cerșetor e tot acolo. Mă recunoaște de departe și îmi zimbeste larg cu gura-i știrbă.Îi zimbesc și eu. Măcar  unul dintre noi  doi avusese   azi o zi bună.