Despre dreptul de a sta la coadă

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.

Lumini și umbre

Pe drumul pietruit din fața școlii așteaptă  cîteva birje cu caii înhămați   . Vizitii  se mai încălzesc   cu un tutun și o poșircă  pân ce-or să iasă domnii de dinăuntru   . Sunt și cîteva mașini. Statistica anului 1938 arată că în România sunt înmatriculate 25530 de automobile iar  cîteva din ele aparțin unor  onorabili cetățeni ai orașului,  ale căror odrasle învață  la Colegiul  Național Bănățean Constantin Diaconovici Loga   .

Neremarcată  se apropie de poarta liceului o femeie.

Este o femeie simplă, pășește cu teamă . Sunt mama elevului Schimmerling- spune pe ungurește . Știe că nu ar fi trebuit să folosească limba maghiară dar altă limbă nu cunoaște.

Spre surprinderea ei i se răspunde tot pe ungurește. Poftiți în cancelarie.

Domnul din fața ei e directorul liceului, profesorul Silviu Bejan. Auzise despre domnul director  că e  un úriember, un mentsch , nu știa cum se zice la asta  pe romănește ,  dar de văzut îl vedea  pentru prima oară acum  la întîlnirea cu părinții . Și nu își închipuise  că domnul director-profesor   de limba romănâ  –  vorbește  atît de bine și limba maghiară. Domnul director ia din rastel  catalogul clasei și  îi explică femeii în rochia înflorată  despre performanțele școlare ale fiului său, elevul Schimmerling  din clasa a patra cursul inferior .

Nu are note prea bune , dar se străduiește. Sârguința e mai presus de toate- spune domnul director .

Știe domnul director că elevului Schimmerling -ca multora din elevii   evrei – îi este greu,  mai ales la materiile umaniste deoarece limba lor maternă nu e limba română ,  dar cu vrere și paciență   , vor izbuti  .

În tinerețea sa,  Domnul  Silviu Bejan participase la Adunarea de la Alba Iulia unde  alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiș , Ioan C Brătianu  și alții proclamase voința ardelenilor  de a se uni cu țara. Între timp unirea se înfăptuise , liceul Loga devenise liceu cu predare în limba română și el îi devenise primul director. Dar  știa că omului din fața ta trebuie să-i vorbești pe limba lui ca să i te apropii de suflet .Nu îi e greu să facă asta , cunoaște mai multe limbi străine, maghiara e doar una din ele.  E mulțumit cînd un elev  de orice nație vine să cerceteze acea școală  înoită care i-a fost încredințată întru înălțare și spune că e menirea școlii să îl formeze pe Domnul Elev , indiferent dacă purcede la școală  în  trăsură ori  în ițari .

Bunica a ajuns  acasă atît de fascinată de personalitatea lui igazgató úr încît a omis  să își  mai și certe băiatul  pentru notele cam slăbuțe .

E și fericită că își dăduse băiatul la liceul romănesc în loc de școala israelită cum poate ar fi fost mai firesc.

Dar foarte curînd , vînturi reci   au început  să bată si la liceul Loga din Timișoara .

Ghenadie Ilie e și el profesor la acea școală . Fusese nou numit după ce își luase licența în drept și filozofie la Universitatea din București .

Reperele  lui nu sunt nici Iuliu Maniu si nici  Ioan Brătianu ,burghezi decadenți, trădători de țară . El vrea o Românie nouă ca soarele sfânt de pe cer. La cursuri  vine în cămașa verde. Nu e singurul  dar e cel mai virulent.

Copiilor le e frică de el. Exaltarea   provoacă teama. Azi la lecție sunt scoți doi elevi din spatele catalogului Schimmerling și Tănăsescu. Lecția e despre istoria patriei.

Ambii se cam bîlbîie , nu prea știu materia. Memoria le cam joacă feste . Domnul profesor e furios. Două loaze . La sfîrșit le cere livretul de elev ca să le pună nota. Schimmerling primește 5, Tănăsescu primește 3.

E nedumerit Tănăsescu. Poate e o greșeală , poate s-a încurcat domnul profesor.

Îndrăznește o interpelare – Domnule profesor de ce el a luat 5 și eu 3 că doar am răspuns la fel.

Profesorul dă să iasă din clasă dar se întoarce ca lovit . O palmă zgomotoasă aterizează pe obrazul lui Tănăsescu.

  • Băi nemernicule, dacă Schimmerling care-i jidan a știut cît a știut despre țara Ta , tu ca român ar fi trebuit să știi cu mult mai mult.

Are un fel aparte de a rosti cuvîntul jidan. Din vîrful buzelor , rece , disprețuitor   . Aparte rostește și cuvîntul țară  . Acolo vocea-i prinde patos . Era un mare patriot Ghenadie. Elevii de atunci nu cunoșteau încă  semnificația cuvîntului naționalist.

Însă locuțiunea  profesorului avea să fie premonitorie pentru vremurile care aveau să vină  căci școala  va tinde să devină   tot mai mult școala    lui Ghenadie și tot mai puțin cea pe care o închipuise Silviu Bejan .

Bineînțeles că nu va mai fi nici  a lui Schimmerling și a celorlalți colegi evrei care la sfârșitul anului vor fi  excluși ,   în virtutea noilor legi rasiale.

Ilie Ghenadie a devenit ulterior pentru scurt timp prefectul județului.  Silviu Bejan,  un umanist adevărat se stinge brusc în anul 1940 .

Iar băiatul elevului  Schimmerling dintr-a patra , a  înțeles că în fața vicisitudii vremurilor e alegerea fiecăruia de a apuca calea  lui  Bejan ori a lui  Ghenadie. Uneori,  pe la răspîntii cînd istoria o ia de-a curmezișul  ,  între ele sunt doar cîțva pași  . Însă doar una  din ele te poate urca . Aceea care nu e clădită pe suferințele celorlalți.

Despre fericire, fără instrucțiuni de folosire

Unii zic că a fost noroc . Alții că a fost Dumnezeu. Eu aș vrea să cred că a fost cîte mult din fiecare. Plus personalul medical . Mai ales personalul medical. Factorul uman,  cum zice prietenul Mumu.

Acum după ce Simona s-a întors  acasă refăcută pot să mă așez la masa de scris și să încerc să-mi contabilizez gândurile  . Căci orice am spune ,un AVC chiar de nu e al tău îți dă un brînci și te aruncă într-o mare de gânduri  .

Cum ar fi:

– un gând mărunțel   despre cum  oare se folosesc  mașinăriile alea ciudate cu care  conviețuiam dar cu care avusesem pînă atunci doar o  relație platonică. De exemplu robotul de bucătărie. Sau  mașina de spălat rufe. Noroc că am copii suficient de tehnologizați ca să le găsească  destul de repede filmulețele cu modul  de funcționare pe YouTube .

 

-două  gânduri  mari despre prietenie. Și un gând special minunaților oameni dintr-un  grup care se numește Israel Ajută Colectiv care au demonstrat din nou efectul fluturelui. O scânteie aprinsă în 2015 la un club din București va aduna  iarăși  niște oameni într-un scop comun  în 2018 .

-un gând  mijlociu că poate ar trebui să schimb macazul și să devin vegan. Gând de care m-am lecuit  atunci cînd am încercat să gust o  pastramă vegană. Cu toate astea ori poate tocmai de aceea am rămas cu o admirație sinceră pentru cei care pot mănca așa ceva .

-trei gânduri despre impactul hazardului asupra existenței noastre

-patru gănduri despre impactul iubirii (a scris Gigi Ghinea o carte mișto pe subiectul ăsta)

-cîteva  gânduri  prozaice despre viață

– cîteva gânduri existențiale despre opusul ei

– nenumărate  gânduri despre fericire. Nu a mea , a noastră . Mi-am dat seama că nu prea  știu cum funcționează  . E   cu mult mai complicată decît mașina de spălat rufe ori mixerul de bucătărie .Și nici nu are filmuleț instructiv  pe YouTube. Atunci ne oprim din drum  și încercăm să pornim mașinăria din nou  ca atunci odată  demult înaintea   grijilor , a bolilor  și a  tehnologiei  .

 

Apoi am tras linie și mi-am adunat gândurile  .Le-am scăzut pe alea de se bat cap în cap . Le-am ignorat pe alea răzlețe Le-am rotunjit pe alea negândite pînă la capăt . Le-am  adunat cum adunam odinioară vectorii în liceu. Și mi-a rezultat un gând tâmpit .Atît de tâmpit încît nu mă pot abține să nu-l  scriu  Oricât ar părea de ciudat dar uneori are și AVC-ul ăsta avantajele lui.

 

Lungul drum al nopții către ziuă

Pe data de 16 septembrie mărfarul vieții noastre a deraiat de pe șine . Așa fără aproape nici un semn prevestitor , complet în afara statisticii,   Simona a suferit un accident vascular cerebral . Am înțeles gravitatea situației  după ce , coborîți din ambulanță ,doi medici m-au luat deoparte și mi-au spus – Trebuie sa intervenim repede căci a început să apună – Acesta este termenul ebraic pentru autohtonul- o pierdem . Mi-au explicat succint, cu calm cam ce vor face . Vor încerca să  introducă un stent în arteră .Nu erau siguri că vor reuși . Eu eram deja pe altă lume .

Din fericire pentru noi au reușit.

Chiar din acea seară am pornit pe un drum lung  .  Pe parcursul căruia Simona va reînvăța  să pășească , să surîdă  și uneori chiar  să și  zîmbească  . Și   că durerea e cîteodată mai bună decît absența ei căci durerea înseamnă simțire.  Iar eu am înțeles  că  viața are uneori fragilitatea unei vene .

Din toată această perioadă tensionată  rămîn momentele și oamenii  pe care i-am întîlnit și îi vom purta cu noi pentru tot restul vieții.

Este  Smadar ,terapeuta ocupațională ,   cu ale ei  teste de aritmetică  . Cu accent pe scăderea cu 7 dovada ultimativă a vindecării cerebelului  . În paranteză fie spus  cunosc destule  persoane   fără accident vascular, cu cerebel defectuos , după acest criteriu .

Sau   Esther  fetița etiopiancă , colega de cameră a Simonei  de la spitalul de recuperare , cu privirea tristă a unei leoaice rănite , maturizată înainte de vreme de  misterioasa boală de oase care o lovise chiar la majorat cînd viața ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă  , dar  care va trebui să se facă bine că dacă nu ea atunci cine .

Ori  Bakr , inimosul asistent de la  neurologie care ne-a spus la plecarea din secție  -Ați învins – iar eu deși știam că din punct de vedere medical are dreptate am văzut în cuvîntul ăsta un fel de sfidare a destinului și i-am răspuns- Nu, doar poate cel mult am egalat .

Si  Josh americanul acela de la kinoterapie  care studiase oleacă de Kabbalah și care spunea că un trup șubrezit e mai bun decît unul mulțumit căci el are un gol, iar golul acela poate fi umplut cu infinitul.

Și  salvatorul nostru, doctorul Abargil de la spitalul Rambam , căruia nici măcar n-am apucat să-i mulțumesc.

Și atîția oameni buni, cunoscuți de o viață sau de o clipă care erau acolo cînd a fost nevoie.

Și peste toți și toate Simona, eroina mea din ultimii 25 de ani și sper că și din următorii 25 .

Nu am scris aceste rînduri doar ca să mă spovedesc. Ci poate pentru că mai există unii care nu știu  că colesterolul e la fel ca omul -bun sau rău ,  că  durduliul  din poza  cu   sticla de  Cola  într-o mînă și halca de hamburger în cealaltă  nu este unul care simte  gustul vieții/taste of life  cum zice reclama   cabotină   ci  un viitor client al spitalului de cardiologie iar Ronald , crețul cel  roșcat care zîmbește îmbietor la intrarea din fața rețelei de fast food  este de fapt cel mai simpatic asasin în serie. În ceea ce ne privește și apropo de o postare anterioară  ,noi vom consuma pe mai departe literatură bună dar ne vom abține de la  brânza de burduf.

Băiatului meu i-am explicat că a fost o luptă între bine și rău. Că Satana a blocat traseul  . Iar Dumnezeu ne-a ajutat șă ajungem la timp la spitalul care trebuia și la medicul care trebuia. Băiatul meu mi-a spus că am început să vorbesc aproape ca un  religios. Nu știu dacă am devenit religios dar știu că succesul indiscutabil al religiei provine și din faptul că  modelează destul de bine lumea asta în care trăim.

Spitalul Rambam din Haifa  se află chiar pe malul mării. Dacă te duci pînă la gard îi  poți simți briza.

În dimineața aceea de început de toamnă,     ne-am dus să vedem marea . După atîtea zile înghesuite simțeam  nevoia de spațiu. Pentru un moment am avut senzația că ne-am suit în mașina timpului a lui H.G.Wells și am coborît   la stația terminus -Capătul lumii după Apocalipsă . În față era marea, în spate spitalul, între ele eram noi doi în scaunul cu rotile. Știam că lungul drum al nopții către ziuă încă nu se încheiase dar parcă se vedeau deja mijind zorile.  Pe toată întinderea aia fără de sfârșit eram doar noi  și un paznic morocănos .Dintr-un difuzor hodorogit se auzeau vag rămășițele unui cîntec oriental.  Bătea un pic vîntul și gardul de fier scîrțîia îngrozitor  .

Însă  niciodată răsăritul nu mi s-a părut mai frumos .

sunrise_2.jpg

 

 

Om bogat , om sărac

În urmă cu ceva timp mi-am verificat contul din banca , o verificare de rutină si am constatat cu plăcută surprindere că aveam cu mult mai mulți bani decît mă așteptam. M-am uitat pe coloana de intrari ca să constat   cum cu o zi inainte un necunoscut îmi  virase  în cont suma de 120000 de shekeli .Pentru cine nu e familiarizat cu moneda israeliană ,asta înseamnă peste 30000 de dolari .Dacă aș fi fost mistic, i-aș fi mulțumit imediat Celui de Sus  pentru acest cadou neașteptat–dar cum sunt un om rațional -am asteptat toata ziua telefonul de la bancă  ca să mă anunțe că a fost o greșeală. Dar telefonul nu a sunat . A  doua zi am răsfoit rubrica mortuară a ziarului dar nu am găsit nici aici vreun  indiciu în legătură cu proveniența banilor . A treia zi am apelat la autosugestie. Dacă s-au văzut atîtea cazuri de om păcălit de bancă de ce nu s-ar vedea  odată si un caz de bancă păcălită de om. Autosugestia a funcționat. Am încetat să mai fiu rațional, i-am mulțumit Celui de Sus   și am început să-mi  planific o vacanță de vis în insulele Maldive.

În a patra  zi  , la coborîrea din tren  în drum spre servici , în aglomerația din gara centrală am dat iarăși peste figura familiară a bătrînului cerșetor ,  pe care pînă atunci îl ignorasem. Cred că mă etichetase deja de mult drept un zgârcit incurabil. Dar atunci, pentru prima oară, m-am oprit în dreptul lui  și i-am intins o bancnotă de 50 de shekeli. S-a uitat la mine extrem de surprins . Chiar și un zgîrcit incurabil devine generos cînd îi pică din cer  30 de mii de dolari.

poor_man
Foto :  Kevin Keeno

Bineinteles ca nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. În cazul meu a durat aproape patru.Telefonul de la bancă m-a surprins chiar in mijlocul zilei de lucru . Funcționara s-a scuzat si mi-a spus că banii trebuiau sa intre la altcineva cu un număr de cont asemănător cu al meu . O eroare de tastare .I-am răspuns că errare humanum est iar  o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată ,cît despre   jumătatea cealalaltă ne putem tocmi  căci  greșelile se mai și plătesc .Nu i-am convins nici cu latina, nici cu ebraica  . Banca are cam întotdeauna  dreptate, cu siguranță atunci cînd  clientul e cam subțirel . Insulele Maldive  pot să mă mai aștepte.

Seara , obosit și un pic debusolat mă duc spre trenul care mă va duce acasa. Bătrînul cerșetor e tot acolo. Mă recunoaște de departe și îmi zimbeste larg cu gura-i știrbă.Îi zimbesc și eu. Măcar  unul dintre noi  doi avusese   azi o zi bună.

 

 

Pasagerul de pe rândul 13

Acum un an Wizz Air a introdus o linie directă TelAviv- Timișoara, trei zboruri pe săptămînă . Probabil că în afară de mine, de Octavia , de Daniela .și de încă vreo doi trei israelieni cu adînci rădăcini timișorene , nu cred că vestea asta a mai entuziasmat pe cineva . Cu toate astea cursele sunt întotdeauna aproape pline .Căci israelienii au aflat destul de repede că există undeva în Europa de Est ,parcă în România,  un oraș care începe cu T de unde se poate lua apoi un connection ieftin spre Londra sau Bruxelles în orice caz orașe mai atrăgătoare decît Timisura sau cum i-o fi zicînd orașului ăla . Ce se poate face trei ore în Timisura ?– mă mai întreabă unii.

 

Cînd urc în avion sunt atît de mîndru că eu chiar știu să pronunț corect numele destinației   că aproape strig către stewardesă –Mergem la Timișoara ! .    Aaa ! – îmi răspunde ea admirativ de parcă ar fi avut in fața ei un profesor de fonetică .Iar aaa-ul vine însoțit de un zîmbet . Dar nu e un zîmbet superficial de low-cost numai din buze , adresat îndeobște pasagerilor sâcâitori , ci e un zîmbet  de business class din buze dar mai ales din ochi .Călătoriți singur ?-mă întreabă ea .  Da -îi raspund imediat și prin cap îmi trec tot felul de gânduri, unele  tare jucăușe . Vreți să ne ajutați ? . De data asta ezit un pic, nu știu despre ce ajutor o fi vorba . Zic da, dar numai cu jumate de gură ca să-mi pot retrage da-ul în caz că ajutorul ar consta în  descărcatul bagajelor la sol sau vreo muncă de genul ăsta .  Amalia!!- zice ea către o altă stewardesă aflată mai încolo în burta avionului, vezi că îți trimit un domn . Amalia mă preia tot cu un zîmbet all-inclusive  și mă conduce direct spre rândul 13, rândul cîștigător, complet liber , rândul cu spațiu XXL pentru picioare . În caz de prăbușire a avionului dumneavoastră ne veți ajuta să deschidem ieșirea de urgență. -îmi spune Amalia.

 

De atunci la fiecare zbor, cînd urc în avion zîmbesc către stewardesă și îi zic numele de cod –Timișoara. Și atunci ochișorii îmi răspund cu același zîmbet  de business class. Apoi întreb ochișorii dacă nu au nevoie de un voluntar pentru rândul 13 .

 

Acum ar trebui să mă autodemasc . Stau comod  pe rândul 13 însă habar nu am cum se deschide hubloul ăla de urgență .Și totuși nu am mustrări de conștiință . Din două motive. Primul e că pe lîngă alți incompetenți ,unii cocoțați chiar pe înalte fotolii ministeriale  mult mai confortabile și mai permanente decît fotoliul ăsta vremelnic pe care îl ocup    timp de două ore și cincizeci de minute ,nici nu sunt cel mai grav caz   . Al doilea motiv și mai practic e că în cazul că avem ghinionul ca avionul  chiar să se prăbușească, nu au decît să mă caute pe fundul oceanului.

Literatură și brânză de burduf

Nu știu cum e pe la alții  , dar eu  cînd plec în vizită pe meleagurile natale primesc tot felul de comisioane. Soacră-mea vrea neapărat să-i aduc  leuștean ori cimbru , nevastă-mea nu mă primește înapoi fără brânză de burduf    ,un văr îmi cere țuică de prune ,altul vrea salam de Sibiu . Gusturile tinereții. Dar de la o vreme preferințele s-au schimbat . E drept că nevastă-mea vrea mai departe brânză de burduf  dar în general  toți îmi cer să le aduc cărți.  Literatura română de azi e bună ca raiul -zice Ana Barton – și tare multă dreptate are .  Am o valiză mică , atît cît îmi permite wizzul pe care o umplu cu ficțiune.Și completez cu oleacă  de brânză de burduf că nu se cade să-i spui nu nevestii . La întoarcere pe avion, din  poziția yoghinului chircit în spațiul strămt   de low-cost ,  am deodată chef de o carte bună  . Dau să  cobor valiza din compartimentul de  deasupra dar intervine inamicul meu numărul unu în astfel de situații. Accelerația gravitațională. Care mi-o smulge din mînă și mi-o trîntește drept în ceafa unui pasager spătos și pe jumătate adormit de pe scaunul din față.  .Băi,  dar ce ai acolo așa de greu ?- mă întreabă el cam șucărit .

Acum , la mai bine de o lună și ceva de la întîmplarea asta zic că omul avea dreptate. Sunt tare grele cărțile astea  . Unele dor de-a binelea  . Codul lui Zoran , ultima carte a Corinei Ozon  -e o carte care doare.

Barbu, personajul principal  ,este la bază  inginer electronist.Dar în timp ce proiecta circuite integrate viața i se dezintegra încetul cu încetul. Încearcă  să satisfacă pretențiile materiale tot mai mari ale Corneliei ,soția sa, un fel de Vidră de tranziție  .Pentru asta face datorii pe care nu le va putea returna. De aici urmează  fuga   . Orașul casă îi devine oraș stradă și apoi oraș junglă . Căderea bruscă și abruptă îl aruncă  în părțile întunecoase ale urbei care aproape că-l înghite în pîntecele ei , pînă ce reușește să se agațe de o crenguță    pe care i-o întind niște necunoscuți și viața i se stabilizează cît de cît ,  la nivelul inferior al ei .

La un moment dat primește un costum al unui fost locatar din cartier, decedat . Poate că haina nu face pe om, dar ea îl modelează. Căci purtîndu-i costumul, ajunge să-i poarte  și destinul.

Cu ajutorul acelui Zoran -proprietarul inițial al costumului – al lui Zaharia-prietenul său adevărat ,cum se  legau prieteniile odată și al lui Dorin, fiul regăsit , Barbu își află din nou   echilibrul  și învață să se ridice.

Dar tocmai cînd lucrurile par să se aranjeze ne amintim că  e totuși vorba de  un thriller.Care nu se încheie ca un film hollywoodian.

Sincer, mie această carte mi-a plăcut mai mult decît cele din seria Amanților, cartea prin care am cunoscut-o pe scriitoare  .Am impresia că acela a fost doar aperitivul . Această carte face deja parte din meniu  .Dulce-amară  ca si viața. Și sper că Dorin, fiul regăsit  va duce povestea mai departe , așa cum ne lasă să înțelegem autoarea în paragraful final  .

 

Tatăl lui, abia revenit în viața lui și dispărut la fel de repede, asemenea unui fulger ce luminează cerul, i-a lăsat destule povești ,iar ziaristul din el nu le va lăsa uitate.Nici ultima privire, în care a văzut galaxiile și mii de revoluții ale pămîntului, pînă să se regăsească . Nu acesta nu putea fi sfârșitul !

Tot de la haine la mîna a doua pornește și firul povestirii din cartea lui Cătălin Mihuleac –  America de peste pogrom , o altă carte   grea   .

Dar dacă în cartea Corinei e descrisă o cădere individuală în cartea lui Mihuleac este prezentată o cădere colectivă.

Romanul e construit pe două paliere despărțite între ele de un ocean si de trei sferturi de veac .Pe un palier facem cunoștință cu  familia Bernstein din America zilelor noastre, o familie de oameni de afaceri prosperi , vînzători de haine second hand care știu secretul comerțului ,anume că orice lucru se vinde atît timp cit e însoțit de un story bun .Pe celălalt plan se află  familia Oxenberg din Iașiul interbelic ,domnul Jacques medic ginecolog foarte respectat în urbe ,soția lui doamna Roza femeie cultă care intenționeaza să-l traducă pe Ion Creanga-acel Mark Twain al românilor în limba lui Goethe  ,împreună cu copiii lor Lev- băiat cu simț comercial care le vinde colegilor subiecte de compuneri , fetița Golda care visa să scrie scenarii la Hollywood dar care va scrie în final un singur scenariu, cel al vieții sale , plus bunica Elisa Șoicaț.Pe bunic nu mai apucăm să-l cunoaștem. Murise pe front pentru România în Războiul cel Mare . Era medic  . În cămăruța mică locuiește Tincuța care o ajută pe doamna în treburile casnice. Pe măsură ce povestea înaintează , doamna devine ovreica și mai apoi jidanca. Tincuța se adaptează și ea limbajului  vremii.

Este o carte care doare  mai ales în acel moment al ei cînd se leapădă de ficțiune  și devine realitate în  acea fatidică  zi  de 29 iunie 1941 care în calendarul creștin e dedicată Sfinților Petru și Pavel  ,dar  care nu a avut nimic sfânt în ea, ziua în care dumnezeu și-a pierdut văzul, auzul și majusculele. Este ziua pogromului de la Iași în care oamenii aceia sunt înghesuiți în vagoane spre nicăieri iar apoi jefuiți de haine, de demnitate și de viață.

În final totul se leagă .Înțelegem de ce familia Bernstein deschisese în Iași o filială cu haine second hand. Nu, nu pentru profit . Oricum prețurile erau simbolice  .Fusese cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră  de haine cadavrele pogromului .

Hai săturați-vă de haine purtate !Faceți tot posibilul să păreți cine nu sunteți.Dar nu plecați fără să plătiți.  În lumea asta pe gratis e doar Iisus. Și poate că nici el. Încercați să aprindeți o lumînare  în biserică fără s-o plătiți .

Nu poți lua țara pe talpa pantofului- spune rabinul cel înțelept în finalul cărții. Dar în toc se păstrează totuși ceva -completează Joe  , unul din eroii romanului . În finalul cărții aflăm ce . Este vorba despre scrisoarea care va lega destinul celor două familii, Oxenberg din Iași și Bernstein din America .  Generalizînd am putea spune că fiecare care pleacă , ia ceva în tocul pantofului. Pentru unii gustul de leuștean sau de cimbru .Pentru alții  al salamului de Sibiu ori  al brânzei de burduf . Pentru mine  raiul literaturii. Chiar și atunci cînd descrie iadul  .

Despre alte cărți care mi-au plăcut într-o postare viitoare