Portugalia, cea dincolo de toate

Aproape de terminarea liceului am făcut un rămășag cu un amic, coleg de clasă , că cel care va ajunge primul să viziteze Portugalia îi va trimite o vedere celuilalt. În epoca de dinaintea whatsappului și a instagramului vederile erau unica modalitate de a-ți marca teritoriul . Am ales ca țintă tocmai Portugalia căci ne venise un profesor nou de tehnologie ,fost lup de mare -care, atunci cînd se plictisea să ne vorbească de concasoarele cu fălci , ne împărtășea din aventurile lui maritime. Nu voi ști niciodată cât era adevăr și cât ficțiune în poveștile sale dar de atunci am prins drag de țările cu ieșire la mare, mai ales mările din cealaltă Europă, cea interzisă . Marea era unificatoare, pe mare granițele se estompau . În plus Portugalia era dincolo de toate, la capătul de vest al hărții ,acolo unde se termina geografia și începeau legendele . Departele ne fascina. Ne iubeam aproapele dar parcă și mai tare ne iubeam departele.

Am ajuns în Portugalia la mai bine de 35 de ani după acest legământ. Vederea nu am mai trimis-o , căci- din păcate- prietenul meu nu a mai avut răbdare să mai aștepte. S-a prăpădit acum cîțva ani. Excursia am făcut-o un pic și pentru el.

Portugalia mi s-a părut mult mai aproape -cel puțin sufletește -decît crezusem,atunci . O țară care pare să trăiască în armonie cu trecutul ei , de altfel nu are prea multe pete negre în istorie – nu a trecut prin comunism , nazism, rasism și alte isme – poate oleacă de dictatură dar și aia ceva mai blîndă – terminată brusc în 1974 printr-o revoluție mică , ultracentrală cînd o grupă de militari au hotărît că le ajunge .Am văzut multe senhoras purtînd garoafe roșii , pe 25 aprilie.La început am crezut că e o aniversare de terminare a liceului dar parcă tot orașul terminsase același liceu în același an .Mai tîrziu am aflat că era aniversarea revoluției care a pus capăt sistemului colonial, iar garoafa e simbolul ei . Atunci, pe 25 Aprilie 1974 portughezii și-au luat țara înapoi .Cu garoafe. Revoluția Garoafelor a schimbat Portugalia din temelii și a introdus-o practic în Europa. Democratizarea reală a luat un pic mai mult căci o parte din revoluționari -constituiți în Junta Salvării Naționale au smucit prea puternic volanul spre stînga .Sună cunoscut de undeva. Interesant e că cu cîțva ani înaintea revoluției dictatorul Salazar- care a condus țara timp de aproape 40 de ani- a suferit o hemoragie cerebrală căreia se credea că nu-i va supraviețui. Portughezii au numit un alt prim-ministru în locul lui. Cînd și-a revenit ,nimeni nu a îndrăznit să-i spună că a fost înlocuit și a mai trăit aproape doi ani ca prim-ministru paralel într-un stat paralel .Un fel de La revedere Lenin -în variantă portugheză.

Portugalia e o țară de poeți și navigatori . În cea mai faimoasă biserică a lor ,St Jeronimo din cartierul Belem, ridicată în cinstea campaniilor din Orient și descoperirea Indiei , se află la intrare, pe partea dreaptă cripta celui mai faimos poet portughez Camoes iar pe partea stîngă a celui mai faimos navigator Vasco da Gama.

Una din atracțiile Lisabonei este tramvaiul 28 , numărul liniei coincide cu anul inaugurării- 1928 cînd primele tramvaie au fost aduse din San Francisco. Pentru un timișorean ,absolvent al infamelor tramvaie 1 negru, 1 roșu si 1 galben în care călătoreai ca niște sardele portugheze, poate că nu e chiar așa o mare atracție dar din păcate majoritatea vizitatorilor Lisabonei nu sunt timișoreni așa că am fost nevoiți să așteptăm peste o oră la o coadă imensă în pestrița piață Martim Montiz ca să ne urcăm .

Frumusețea tramvaiului constă în păstrarea tradiției. Vagonul arată la fel și circulă exact pe același traseu ca acum 90 de ani , pe străzile înclinate din frumoasele cartiere Graca,Largo das Portas, Chiado,Estrella .La coborîri te poartă săltăreț ca Ronaldo ,la urcări merge opintit ca ultimul fado înainte de ora închiderii. Ai mereu senzația că îl vor lăsa frînele și se va prăvăli la vale. Interesant și ca în acest tramvai ești mereu avertizat să te ferești de hoții de buzunare ceea ce a contribuit la atmosfera familiară.

IMG_6039-940x1175 — Foto-Blogul lui Otrava

Un alt punct care ni s-a recomandat a fost Mercado da Ribeiro din Cais do Sodre. Un vechi hangar renovat și transformat într-un patrulater de restaurante unde șezi ca un proletar dar mănînci ca un împărat. Am intrat și eu în taverna mohorîtă ,deși ferestrele erau curate dar prima impresie a fost că aici turiștii se transformă în muncitori într-o uriașă industrie de consum . Cum prima impresie nu mi-a plăcut, am ieșit repede ca să pot să-mi fac a doua impresie . A doua impresie a fost la fel ca prima . A treia impresie nu mi-am mai făcut-o căci m-am dus în gara alăturată-Cais do Sodre- să mănînc un choriso într-un bufet proletar dar cel puțin în liniște.

Mi-au plăcut în schimb piețele. Piețele Lisabonei îți aduc aminte că Portugalia a fost cîndva un imperiu, unul din cele mai puternice din Europa.

Și dacă vrei să ieși un pic din Lisabona poți lua trenul din frumoasa piață Rossio către Sintra ,la 18 kilometri de Lisboa . Sintra este un orășel care merită vizitat, e și în patrimoniul UNESCO . Palatul Pena, așezat pe o stîncă pare decupat dintr-un film al lui Disney,nu degeaba familia regală l-a folosit ca reședință de vară . Pe dinăuntru mobilierul e mai degrabă modest, departe de opulența regilor francezi sau austrieci. În grădina palatului , cîteva turiste românce entuziasmate pozau niște flori .Una din doamne spunea că parcă seamănă cu ceva, nu știa exact cu ce,poate cu niște măciulii. Am vrut să-i sugerez că mai curînd seamănă cu florile din povestea aia ghidușă a lui Creangă – dar dintr-o anume pudoare nu mai dezvolt subiectul .

Dar cel mai tare m-au impresionat portughezii. O țară de poeți și navigatori spuneam. Un popor fără ifose , cu foarte multă imaginație dar cu o permanentă sete de căutare. Ți-e foarte greu să-l definești pe portughezul tipic pentru că el de fapt nu există. Poate fi blondul pe care l-am întîlnit la Cascais, sau mulatrul care cînta jazz în Algarve.Dar portughez în cuget și-n simțiri nu devii decît după ce ai mîncat mîncarea lor tradițională – bacalhau com natas -îi zice pe limba lor- adică pește-cod- alb cu smîntînă , în diferite garnituri toate servite într-un vas termorezistent ca să se mănînce calde. Sau renumitele prăjituri portugheze ,pasteis de nata cu gălbenuș de ouă ,un pic ciudate pentru cineva obișnuit cu patiseria austro-ungară dar delicioase.

Am întîlnit foarte mulți englezi care s-au decis să-și trăiască bătrînețile în Portugalia . E drept că ei stau pe fonduri de pensii englezești, nu pe piloane șubrezite. Trebuie să știi și unde să te naști -spun ei-, dar și unde să îmbătrînești.Am înțeles că în primii 10 ani expatriații nu plătesc taxe pe venit. Nici măcar cel mai calculat englez nu-și face planuri pe mai mult de-atît.

Eu încă nu m-am hotărît unde o să-mi petrec bătrînețile. Dar știu că după atîta iubire a aproapelui a venit timpul să iubesc un pic și departele. Mai ales că astăzi – spre deosebire de atunci în liceu-departele nu mai e doar o legendă.

Colindatul prin lume e o pasiune tîrzie. Și ca toate iubirile tîrzii, e pe viață . Sau pe ce a mai rămas din ea. O pot curma prematur doar directorul de bancă sau medicul specialist . Dacă trebuie să vă oprească cineva ,vă doresc ca acela să fie funcționarul de la bancă.

În ceea ce mă privește mă tem că o să încerce în zadar . Oricît de mult ar suna nu-i voi putea prelua apelul . Nici măcar dacă trimite SMS. Căci, în peșterile din Islanda ori în pădurile din Brazilia nu este semnal.