Rația de fericire

Nu știu dacă mulți din colegii noștri îsi mai amintesc de Filimon. A trecut prin viață ca și cum n-ar fi fost  .

A plonjat direct din orașul lui patriarhal în groapa cu lei a căminului studențesc. Nu s-a adaptat acolo. Prea erau înghesuiți  unii în viețile altora. El avea nevoie de spațiu.Era mai altfel.

M-a rugat să-l ajut să-și găsească o gazdă.Se atașase cumva de mine. Eram și colegi de grupă. Mai povesteam uneori .Despre viață și despre eternul feminin. „Uite o fată după care întorci capul”-era expresia lui. El personal, nu-l întorcea niciodată.Era prea timid.

O vreme totul a decurs normal.Apoi mi s-a plîns că începuse să simtă niște dureri ascuțite în ceafă.  . „Vezi-dacă ai început să întorci capu după fete”-i-am spus în glumă. Dar Filimon nu glumea. A început să vină mai sporadic la cursuri. Într-o zi am primit un telefon de la el .Mi-a spus că s-a internat într-un spital psihiatric.

L-am vizitat .Spitalul era uitat de timp.Pacienții de asemenea.Toată istoria lumii se strînsese în spatele pereților ălora în care ultimele rămășițe de tencuială căzusera de mult.Pe culoarul întunecos Napoleon Bonaparte purta o discuție aprinsă cu împărăteasa Elena.Amîndoi purtau un halat ponosit nespălat de luni de zile .Acel halat era singurul element care-i deosebea pe pacienți de personalul spitalului. Mantia de dilimac.Filimon mă aștepta.Mi-a povestit programul lui.Diminețile faceă ședințe de  psihoterapie.Psihologul îi cerea să deseneze diferite obiecte. Astăzi desenase copaci.Se mira psihoterapeutul de ce copacii lui au ramurile întoarse și nu fac fructe.

L-am întrebat dacă are nevoie de ceva. Da!Dacă pot să-l ajut cu viza de flotant. Voia să-si ia rația de alimente după ce va ieși de acolo . Și că da, ar mai fi ceva -.Deși nu vorbise niciodată cu ea, și-ar dori foarte mult să-l viziteze Sorana.

Ești nebun-îmi venea să-i zic.Aveam multe colege interesante. Unele erau ca un vîrf de munte-ascuțite și inaccesibile, altele erau spumoase ca un val de mare . Dar Sorana? Sorana era toate la un loc.Era și Capri și Toscana, auroră boreală și vulcan noroios. Unul din cele mai frumoase peisaje din facultate.Dar ce să caute ea la spitalul de psihiatrie?

Peste o săptămînă l-am vizitat din nou.I-am adus niște mere.I-am zis că încă nu am reușit să aranjez cu viza de flotant. Dar că jos în hol îl așteaptă Sorana. Ochii ăia stinși s-au aprins  ca atinși de o brichetă magică. La un om trist nici nu simți cînd e foarte trist. În schimb veselia e ca o ninsoare în Sahara.Mi-am îmbrăcat mantia lui ca să-l eliberez.Oricum dacă venea seara un control, conta să iasă halatele la numărătoare. L-am rugat să nu stea mult.

Știam că din punct de vedere deontologic făcusem o prostie. Poate că îl scoteam din echilibrul lui .Dar pe atunci nu gîndeam deontologic. Și acum la fel .

Mă pitisem în spatele unei ferestre să nu mă observe nici Napoleon Bonaparte și nici împărăteasa Elena. Mă tot uitam pe ceas. Trecuse deja mai bine de o oră. Începusem să mă tem că nu se mai întoarce și că mîine voi desena eu copaci în locul lui. S-a întors după aproape două ore. I-am văzut chipul .Poate nu-l putusem ajuta cu rația la zahăr,ouă,ulei dar ….ce bine că fericirea încă era la liber.

La plecare am întrebat-o pe Sorana unde au fost . „Am stat pe o bancă și am vorbit. Are în el atîta iubire nefolosită.”

Peste cîteva săptămîni Filimon s-a retras definitiv de la cursuri.  Apoi s-a întors în orașul său patriarhal. Peste cîțva ani am aflat că a murit. Copacul lui cu ramuri întoarse nu apucase să facă fructe.

Mă mai gîndesc uneori la el.Am în imagine un halat ponosit și o viață chinuită.O viață mai puțin o zi. Ziua aia frumoasă de primăvară în care și-a luat  rația de fericire.