Jurnal de emigrant(5). Trei intr-un tanc , (fara a socoti și șoferul )

Episodul precedent   Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Spre norocul meu , nu eram singurul care mă luptam din greu cu rigorile vieții militare . Nici colegii mei de cort , Anthony, Piotr si Jean-Michel nu lingeau miere în lupta cu țintele de carton .
************************************************************************

Atunci a venit vinerea aceea care avea să toarne ciment peste prietenia noastră .

Era ziua pe care o așteptam cel mai mult . Vinerea avea mirosul libertății . Deșteptarea era ceva mai târziu. Și sergentul părea mult mai relaxat , nu mai umbla șleampăt ca în restul săptămânii. Își punea haine călcate , ochelari de soare și ne spunea să ne scoatem de la fundul rucsacului hainele de oraș . Pe platoul din fața cantinei ne-am adunat în forma literei ebraice het. Fiecare din cele patru plutoane ocupau câte o latura a dreptunghiului. În spatele platoului așteptau deja autobuzele care ne vor duce acasă pentru permisia de shabbat. Atunci am înțeles care era rostul carnețelului. Cei ale căror nume apărea în el făcuseră vreo năzbitie și erau consemnați să rămână în unitate . Din fericire numele meu nu figura în carnețel . În schimb al lui Jean-Michel da. Fusese acuzat că în urmă cu două zile, refuzase să care mitraliera  de 12 kile  spre câmpul de instrucție . Se arătase sociopat, iar în armată sociopatismul se pedepsește drastic. Cu un shabat . Degeaba încerca el să explice , aproape plângând, că în ziua aceea îl duruse spatele, mai spunea ceva si de o fată , Carole Luzon care trebuie să vină să îl viziteze , dar ebraica lui nu era prea bună iar bâlbâiala care i se accentuase nu juca în folosul lui .

Un pic abătuți de necazul lui Jean-Michel dar fericiți că noi am scăpat ,ne pregătim șă ne dispersăm către autobuze când aud de lângă mine o voce cu un puternic accent scoțian

-Rămân eu !

La început am crezut că nu am auzit prea bine dar Anthony a repetat

-Rămân eu în locul lui !!! . Dacă Jesus s-a putut sacrifica pentru noi, pot sacrifica un shabbat pentru Jean-Michel . El are nevoie de shabbatul ăsta mai mult decât mine.

Jean-Michel care era deja în drum spre cortul suspinelor ,s-a întors către Anthony și l-a îmbrățișat. Era un moment înduioșător să-l vezi pe uriașul Jean-Michel aproape sufocându-l pe micuțul Anthony. Atât nemloșii spetsnazi ruși cât și durii marines americani, aproape că au vărsat o lacrimă . Până și Jeff s-a emoționat pentru o clipă. Anthony ne dăduse o lecție despre iubirea aproapelui.

Din păcate partea asta a Bibliei nu se aplica în baza militară Zikim, comandamentul de sud . În Tzahal păcatele nu erau transmisibile.

Însă atunci când la începutul săptămânii următoare ne-au zis că e nevoie de patru soldați care să facă cursul de șoferi de transportoare blindate(NAGMASH) era deja clar care vor fi cei patru.

Va fi un curs de 10 zile după care urmează un examen foarte greu , așa ni s-a spus. M-am bucurat . Când eram mic visul meu era să mă fac șofer de autobuz . Îmi părea cea mai grozavă meserie . Îi priveam , in drum spre școală , pe oamenii aceia liberi, idolii copilăriei mele,  cum mânuiau cu dexteritate mastodontul acela din volan . Puteam în sfârșit să-mi îndeplinesc visul copilăriei și primeam și bonus căci un tanc era chiar mai grozav decât un autobuz . Doar că nu prea înțelegeam cum poți învăța o meserie atât de complicată în doar două săptămâni când chiar și un curs de dresaj de câini dura mai mult . Oricum era un win-win situation pentru noi. Ne scutea de două săptămâni de antrenamente istovitoare și la urmă dacă o fi să picăm examenul, nimeni nu ne va acuza pentru asta .

Cursul l-am făcut la o bază specială de pregătire pentru tanchiști care ținea de comandamentul de centru.

**********************************************************************************

Pentru prima oară de când începusem armata nu mai măsuram timpul în secunde .

Nu mai aveam acea angoasă permanentă , specifică recruților care erau obișnuiți să li se vorbească doar în construcții  plebeiene gen – Misca-ți fundul ori Astupă-ți gura . Și nu mai tresăream la vederea oricărui  copac.

Prima săptămână a cursului era destinată pregătirii teoretice. Însă de cum ajungeam în umbroasa sală de clasă , ațipeam aproape instantaneu . Mă trezea doar sforăitul ascuțit al lui Piotr , care în somn se transforma dintr-un rus blajin într-un ghepard feroce.

Serile, eliberați de istovitoarele corvoade zilnice ,  ne-am mai deschis și noi un pic.

Nu mai rețin exact care dintre noi a spus că fiecare ar trebui să ne spunem două dorințe. Una personală și una profesională . Asta pentru cazul că unul dintre noi va cădea în timpul serviciului militar , iar reporterii de la jurnalul de știri , vor vrea să afle câte ceva despre el . Să nu fie banalități care să plictisească telespectatorii. Măcar să  lăsăm un semn in urma noastră .

Jean Michel a spus că își dorește să fie paharnic. Am crezut că e vreo glumă franțuzească stranie, dar nu era . Paharnici li se spune la el în Franța cultivatorilor de vin. Auzise de potențialul strugurilor de pe Podișul Golan . Va merge acolo și va începe o nouă viață impreuna cu Carole Luzon, prietena lui  , care va veni și ea în Israel după ce termină cursul de coafeză la Lyon  . Piotr , cu vocea-i domoală în care răzbătea toată tristețea unei puste siberiene , a zis că s-a săturat să tot facă munci ocazionale . Vrea să lucreze în meseria lui de inginer constructor .Apoi să aibă destui bani ca să-și clădească o casă pe malul mării , undeva în Ashdod ori in Ashkelon , o casă destul de mare pentru el și familia pe care și-o va întemeia . Anthony a zis că vrea să învețe limba rusă dar cel mai tare și-ar mai dori ca cei din jur să-l accepte așa cum e . A venit rândul meu . Am ezitat un pic . Dorințele lui Piotr mi se puteau aplica și mie dar n-am vrut să pară că îl copiez . Atunci am mers pe ceva mai minimalist. Am spus că imi doresc să cumpăr o mașină . Ca a doua dorință am zis că-mi doresc să scriu texte comice care sa se joace la unul din cluburile de standup din Tel Aviv .

În a doua săptămână după ce dormisem bine pe partea teoretică , ne-a luat în primire un ofițer pentru partea practică . Cred că era primul ofițer adevărat cu care aveam de-a face de când începusem armata. Ne-a fascinat imediat nu pentru că era înalt și bine făcut ci pentru că purta bocanci roșii . În Israel bocanci roșii poartă doar parașutiștii și cei de la misiuni speciale. Dar nu doar prin asta ne-a impresionat ofițerul cu bocanci roșii. Ci mai ales prin faptul că ne vorbea calm,respectuos, ceea ce nouă obișnuiți să primim comenzi polifonice în crescendo ni se părea de-a dreptul straniu. .

Ofițerul cu bocanci roșii a fost primul care ne-a introdus în tanchetă . Ne catapultam in celula șoferului, aproape ca într-o capsulă spațială .Ne suiam pe carcasa tancului și apoi alunecam ușor în jos , pe scaunul șoferului . Cel mai greu era pentru Jean Michel , care la cei 1.90 ai lui stătea în cabină , chircit ca un fachir . Mai târziu cînd am zburat pe companii de low-cost am avut cam aceeasi senzatie.

Aici in cabină , la pupitrul de comandă , a început să-mi placă armata. Pentru 20 de minute. Atunci ofițerul cu bocanci roșii mi-a zis să dau drumul la motor . Pe lângă el, sforăitul lui Piotr suna ca Somnoroase Pasarele. Ca să nu mai vorbesc de mirosul de motorină . Am pornit pe un drum cu hurducături. Aveam senzația că ne vom răsturna în orice moment. Doar bocanci roșii stătea calm pe scaunul comandantului. iar prin emițatorul de transmisie recepție îmi indica în ce direcție trebuie să o iau . Vorbea rar și vorbea puțin . La obiect , fără înflorituri , tahles cum se spunea aici , un cuvânt care sintetiza specificul israelian .

La una din opriri când mi se părea că e foarte cald în cabină l-am întrebat dacă nu putem ridica capacul și în timpul mersului ?

– Niciodată nu vei putea cânta la pian cu capacul pianului ridicat .

Răspunsul lui m-a surprins. Bocanci roșii era si student la conservator. Așa era Israelul acelor ani și tot așa e și Israelul de acum. Un amalgam în care trăiesc laolaltă primitivi și oameni de o finețe remarcabilă.

Au urmat nocturnele lui Chopin . Pentru șofatul de noapte s-a atașat vizorului un aparat cu raze infraroșii prin care vedeam în culoarea verde. Nu era o delectare să stai tot timpul cu ochii lipiți în ecran însă era ceva mai plăcut de condus noaptea decât în arșița zilei.

Examenul a semănat cu o fugă de Bach . Piotr , care era mai pesimist din fire , spunea că o să picăm sigur căci dormisem sala, poligonul il făcusem superficial si nici parcările nu le învățasem. Examenul a durat în total vreo trei sferturi de oră din care fiecare a condus 10 minute . După examen, bocanci roșii ne-a chemat în biroul lui . Ne-a strâns mâna . A luat apoi de pe masă patru carnete de șoferi in care erau trecute numele noastre .”Felicitări băieți . Armata de Apărare a Israelului s-a îmbogățit astăzi cu încă patru soferi de tanc merituoși . Mazal Tov. Și acum mergeți să curățați tancul.”

Mi-am amintit vorba lui Groucho Marx – Nu aș vrea să fiu membru intr-un club care e dispus să mă accepte atât de ușor.

În schimb Piotr , Jean Michel și Anthony erau în al nouălea cer .

Jean Michel a spus că evenimentul trebuie sărbătorit cu ceva tărie . Dar în zona aceea în plină intifadă singura tărie pe care am fi găsit-o  ar fi fost un cocktail Molotov  .Cum nu voiam să sfârșim în acordurile   Recviemului  lui Mozart ,  am amînat sărbătoritul pentru mai târziu . Am adormit cu carnetele de șofer sub pernă.

Israeli reserve soldiers during training in Noerthern Israel

A doua zi ne-am reîntors la baza de instrucție . Am fost primiți ca niște eroi . Femeia barbat a venit prima spre noi, ne-a felicitat și ne-a spus că de acum nu cumva să-i mai spunem comandanta că ne belește . La sfârșitul perioadei de instrucție distanțele fuseseră sparte . Suntem egali și avem voie să-i spunem pe nume . Nurit. Si spunând asta mi-a dat amical un bobârnac de era să mă prăvălesc vreo trei metri pe spate .

Sergentul ne-a adunat pe toți în careu. Ne-a zis că e tare mândru de noi patru că am reușit în ciuda tuturor previziunilor . De-acum nu care cumva să-i mai spunem sergentul . Îl cheamă Yoash. Cand am vazut bobărnacul cel amical venind spre mine m-am ferit abil.

Ne-am dus sa ne udăm carnetele de șoferi de tanc la automatul de coca-cola din fața cantinei  . Ne-am așezat la o masă toți patru. Jean Michel francezul, Piotr rusul, Anthony scoțianul si George românul. Soldați în armata israeliană. Eram atât de diferiți dar în aceste săptămâni de instrucție ne legase ceva. Nici nu știam exact ce.

Instrucția de bază se terminase. De acum ne vom dispersa pe la unități . Dar noi vom fi in legătură. Acolo, pe masa de lemn, am schimbat între noi adrese și numere de telefon. Pe verso fiecare și-a scris cele două dorințe pe care ni le exprimasem in seara aia călduroasă de august la cursul de instrucție.

****************************************************************************

Din fericire , nici unul dintre noi nu a căzut în timpul serviciului militar. Printr-o stranie potrivire literară , fiecare dintre noi își va îndeplini exact una din cele două dorințe pe care le scrisesem pe bilețelul acela .

Jean Michel a reușit să-și ducă mai departe pasiunea pentru vinuri , dar nu impreună cu Carole Luzon. Ea și si-a deschis un salon de coafură in Tel Aviv , dar el nu a rezistat stresului din Israel prea mulți ani și s-a întors în Franța . La început imi mai expedia în Israel câte o sticlă de vin producție proprie . Apoi când a înțeles că nu are rost să strice orzul pe gâște îmi trimite poze. În fiecare an fix pe 15 noiembrie primesc o poza cu noua lui recoltă de beaujolais. Acum câțva ani a primit atestatul de paharnic , o recunoaștere a valorii vinurilor sale . Mulți fac vinuri bune în Burgundia însă vinul lui are ceva special. E singurul soi care merge cu hummus care nu trebuie să lipsească de la nici o masă copioasă , precum a învățat el în armata israeliană .

Piotr a devenit un inginer constructor apreciat în Israel. Are doi copii și o pisică. Neveste a avut mai multe. După fiecare divorț își reseta viața în cutii de carton. Tot mai puține cutii , căci nevestele lui aveau intotdeauna avocați mai buni. Pisica însă rămânea întotdeauna la el. Până la ultima mutare, când ea s-a ascuns în spatele dulapului de bucătărie de parcă ar fi spus- Vorbeai ceva de prins rădăcini într-un loc. N-a mai fost chip să o scoată de acolo.

Anthony a fost cel mai curajos dintre noi. Nu a învățat limba rusă in schimb a purtat mesajul evanghelic care-i schimbase viața odată , în locuri unde alții nu-si închipuiau că se poate ajunge . A ajuns in Siria si in Liban. A murit in Nordul Irakului , lovit de o mașină condusă de un fundamentalist , chiar în ziua în care i se năștea primul nepot. Dar a doua parte-cea mai importantă- a dorinței lui i s-a împlinit . A murit înțeles . Și mai ales a murit evreu. Ca și Jesus.

Iar eu.. Nu la mult timp după ce ne-am eliberat mi-am cumpărat prima mașină. Un Austin Metro 1100 , la mâna a șaptea. Se oprea des, tușea la pornire , dar era a mea.

Nu am devenit standupist . Am constatat că nu rezist în fața mulțimilor .

În schimb mi-am descoperit pasiunea scrisului . Am început să cioplesc în cuvinte . Si chiar dacă din dalta mea nu va ieși niciodată o pasăre măiastră , continui să scriu .

Spre deosebire de standupist, scriitorul nu are nevoie de o mulțime . Scrie ca și cum ai avea un singur cititor – spune Eric Emanuel Schmitt, unul din prozatorii mei preferați. Ba nu-il corectează profesorul meu de la cursul de literatură creativă din Ierusalim -scrie pentru trei. Un singur cititor e doar un punct. Doi cititori formează deja o linie . Iar trei cititori , ai învățat asta la geometrie euclidiană , alcătuiesc un plan. Și în planul ăsta pot intra dragostea si ura, iubirea și trădarea, viața sau moartea,camaraderia sau fățărnicia , trăsături universale pe care le percepe orice  cititor ,   fie că locuiește în Padova în Paris ori în Piatra Neamț.

Iar dacă vei scrie destul de bine- ba nu, destul de adevărat, dacă îți vei pune sufletul pe hârtie atunci acești trei cititori și alții care se vor regăsi în scrierea ta  și  te vor urma în cea mai frumoasă aventură a vieții  . Îi vei conduce prin hârtoapele imaginației și vei simți că ți-ai îndeplinit visul copilăriei. Acela de a conduce un autobuz. Ori un tanc.

De acuma știu că scrisul e o călătorie . Genul de călătorii în care drumul e mai important decât  destinația . Uneori se întîmplă să merg pe contrasens. Pentru că în literatură ori într-o  pandemie, viața frînează brusc   sau uneori , chiar merge  înapoi  . Nu primesc amendă pentru că mersul pe contrasens e regulamentar în literatură . În privința pandemiei am totuși dubiile mele.
Uneori văd figuri cunoscute  .  Încetinesc , le fac semn ,dar ei refuză să mă însoțească    . S-au desprietenit de ei înșiși  . S-au lepădat de  trecut și de idealuri .   Nu-i judec . Caut să-i înțeleg .

Mi se mai întâmplă să văd umbre. Ale unor oameni care au trăit , au iubit,  la un moment dat și -au intersectat viețile cu a mea .  Prin parbrizul prăfuit de  colbul  amintirilor    încerc să-i repovestesc . Si scriind despre ei, parca am impresia că îi și nemuresc puțin.

lucian_1
Foto: Lucian Ionică
                                   În amintirea lui Anthony Simon( 1964-2017)
tony_1

Oameni și coșuri

Nu știu cum e la alții, dar la noi astăzi ai voie să ieși din autoizolare doar în două scopuri. Să-ți plimbi cîinele ori să-ți faci cumpărăturile. Cum din păcate eu dețin doar o pisică ce nu acceptă in nici un chip să fie plimbată , mi-a rămas doar varianta supermarketului. În vremuri normale nu sunt un pasionat al cumpărăturilor dar astea nu sunt vremuri normale . Îți poți da seama de asta încă de la ușa de intrare . ..Stai pe loc !  – auzi o voce aspră .  Așa cum  în vremea împăratului   Napoleon Întâiul fiecare soldat purta în raniță bastonul de mareșal , acum în vremea  lui Covid Al 19-lea fiecare paznic de supermarket poartă în borsetă  termometrul de infirmier.

 

 -35 cu 5 decretează  el,   după ce te măsoară      . … O fi provenind și termometrul tot din China ? .

 

Virusul e în toate și-n cele ce sunt dar mai ales în cele ce nu sunt. Apuci cu  mare grijă bara căruciorului căci ai auzit că acolo îi place pungașului  să se ascundă . Există ceva foarte neliniștitor în lupta asta cu un inamic nevăzut.

Masca de pe față îți  schimbă nu doar înfățișarea ci și caracterul. În viața de zi cu zi poate că ești un mascul alfa  care face ravagii în ședințe , însă aici la super  -în vremea pandemiei- ai revenit la stadiul de culegător pe care strămoșii tăi l-au exersat timp de mii de ani în peșteră. Ca un miriapod apuci de pe raft tot ce crezi că s-ar asocia cumva listei tale de cumpărături .  Paste, conserve de pește ,ceva legume , niște fructe , brânzeturi , ceva dulce și niște murături ca să-ți revii la realitate . Și ceva iaurturi . Si la final cireașa de pe tort, hârtia igienică.

Coșul e de acum  destul de plin si trebuie doar să fii atent cum îl mânuiești printre rafturi ca să eviți o nedorită coliziune frontală cu vreun cărucior infectat condus de vreun alt om de grotă pe a cărui   jumătate de chip neacoperit de mască se citește un gen de teamă  asemănătoare cu a ta     .

Ești   aproape de linia de sosire. Punctul terminus al aventurii zilnice . Nu a durat mult . Stăm la casă , alineați  , pe două rânduri , oameni și coșuri ca într-o nuvelă de Steinbeck .

Și tocmai atunci așa cum de obicei se întâmplă în filmele de groază își bagă coada  neprevăzutul. Îmi aduc aminte că am uitat ceva . Uitasem azima  . Se apropie  Pesahul  și indiferent câte conserve am luat , dacă vin acasă fără azimă sunt la mare ananghie.

Nu am încotro așa că ies din rînd si mă îndrept iute spre fundul magazinului unde se află fostul raion de franzeluri, reprofilat acum în perioada de Pesah în raion de pască  . Iau un pachet . Dar cînd să-l așez în cărucior   observ  că există deja în coș un pachet de azimă. Sunt un pic descumpănit . Ar fi  numai două posibilități – analizez repede situația   . Ori  așa începe Alzheimerul ori la repezeală am luat coșul altcuiva  . Dezleg  misterul destul de iute  căci observ pe fundul coșului  , o pungă mare de brocolli iar mie nu-mi plac deloc brocolli. Acum e  clar. Va trebui neapărat să-i explic proprietarului coșului că a fost doar o eroare . Îmi caut din priviri căruciorul dar nu-l mai găsesc .  S-ar putea , ca un alt culegător să-l fi luat din greșeală pe al meu tot așa cum eu îl luasem pe al lui .

 Înlocuiesc  pachetul de brocolli cu un pachet de spanac . Restul cumpărăturii lui îmi convenea de minune .

În timp ce conduc spre casă , eliberat de măști și de temeri mă lovesc gândurile științifico- filozofice .

Dacă vreodată emisarii  unei civilizații superioare vor ateriza pe Pâmânt și vor dori să studieze acel mamifer placentar care se credea odată stăpânul Universului , nu vor avea nevoie pentru asta de laboratoare sofisticate. E destul să-l urmărească intr-un supermarket . Preferabil în vremea unei pandemii. Vor putea observa toată evoluția dar și toată decăderea umană .  Vor vedea că nu contează de unde vine și unde se duce, nu contează cărui arhetip aparține și nici cărei rase, indiferent dacă e carnivor, ierbivor sau rumegătoare ființa umană în orice colț de lume se comportă exact la fel . Poartă exact aceleași măști în spatele cărora ascunde exact aceleași angoase .  Și chiar dacă în vremuri obișnuite e ocupat  să își procure  tot felul de nimicuri costisitoare doar ca să pară ceea ce  nu este   , în vremuri critice  când viața se reduce la esență  , toți  neandertalii   au aceleași griji ,  își doresc aceleași lucruri și chiar cumpără  exact aceleași bucate    . …Mă rog , poate doar în afară de brocolli….

corona_matzes_2

Cum mi-am petrecut corona (II)

Magazine închise.. Șosele triste.. Patrule pe străzi.. Un polițist mă legitimează .. Prezentați vă rog buletinul .. Unde mergeți la ora asta ?… Am un deja-vu care mă aruncă înapoi în vremurile din urmă cu peste 30 de ani .

 Doar că de data asta dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura unui virus .

 

Polițistul îmi studiază legitimația și documentul de liberă trecere . Deodată îmi ațintește un revolver spre tâmplă . A, nu e revolver, e doar un termometru…. Sunteți în regulă . Dar va sfătuiesc să vă grăbiți. E spre binele dumneavoastră. Mai un pic și intră în vigoare legile carantinei.

Îmi amintesc de un banc vechi. Moscova. Anii 50. Interdicție de ieșire între 9 seara și 6 dimineața. Doi milițieni văd pe unul care se furișa Unul scoate mitraliera și îl împușcă. Celălalt e puțin nedumerit. – Volodea de ce l-ai împușcat, e numai 9 fără un sfert. – Îl cunosc, stă departe, nu mai ajungea.

Bancul e vechi dar tot mă mai amuză . Acum de când cu dictatura virusului simt că îmi revine brusc simțul umorului , mai ales a celui negru  , chiar dacă vremurile nu au în ele nimic comic.

Spre deosebire de dictatura proletariatului, dictatura virusului e globală. Nu ai unde să fugi . Nu poți trece fraudulos granița ca să dai de libertate . O plimbare în Milano a devenit astăzi la fel de riscantă ca o plimbare în Kabul.

La mine pe stradă , în cartier, în oraș , oamenii s-au izolat. Singurele perechi pe care le mai văd sunt alcătuite dintr-un om și un câine. Numai că de data asta cel ce poartă botniță e omul   . Nu este singura deosebire. Ceva pare că s-a schimbat și în relația dintre ei   . Căci în vreme ce câinele are o atitudine ușor plictisită de genul ce-o mai vrea ăsta de la mine, omul scos în sfârșit la aer pare să adulmece iarba, florile, primăvara de ai zice că nu omul își plimbă câinele ci câinele își plimbă omul.

Astea sunt zile când rentează mai mult să fii meduză decât om – zice  scriitorul Cătălin Mihuleac .

Dictatura virusului ne-a dat serioase motive să ne îndoim de superioritatea speciei umane față de cea a meduzelor .

În Timișoara, un fost bun profesor de electronică , dar care conform  principiului lui Peter s-a tot cocoțat până și-a atins  nivelul  de incompetență în funcția de primar , a propus  ștampilarea pe antebraț a tuturor suspecților de corona, pentru a fi mai ușor identificați . Ar lipsi doar propunerea de a purta steaua galbenă pentru a confirma vorbele unui filozof german pe nume Karl Marx -care în afară de prostia de a fi inventat marxismul , a spus totuși câteva lucruri valabile- cum că istoria se repetă – prima oară ca tragedie,  a doua oară ca farsă. În alte părți ale lumii , câțva politruci de crâșmă râd mânzește la ideea că Uniunea Europeană- spre care priveam cu speranță odată- s-ar putea dezintegra în vreme ce tot ei îl aplaudă pe președintele Chinei pentru modul cum a gestionat criza , uitând voit că acel președinte a ascuns lumii adevărul și chiar i-a pedepsit pe aceia care au avut curajul să o facă .   În bastionul păcii sau ce a mai rămas din el –  tot în spatele rapoartelor false , Vladimir Putin va fi ales luna viitoare președinte pe viață , în aplauzele mulțimii, căci așa am fost noi construiți de la Farfuridi încoace să urăm dictatura dar să-l iubim pe dictator.    Iar în țara unde trăiesc. în Israel,tot la  umbra coronei,  politicianul cel abil l-a înghițit ca într-un joc de Pacman pe politicianul cel naiv , care acum va putea doar să spună- într-o tristă răstălmăcire a celebrei vorbe a lui Francisc intiul în bătălia de la Pavia- Totul e pierdut și în primul rând onoarea.

Însă dictatura virusului ne-a dat și motive să credem mai departe în om .

În Italia un padre de 72 de ani și-a cedat aparatul salvator unui pacient mai tânăr sacrificându-se pe el dar salvându-și semenul . Tot în Italia o signora de 101 ani  , a biruit corona la apusul vieții după ce la răsăritul ei biruise gripa spaniolă – devenind singurul om din lume care a supraviețuit la două conflagrații mondiale și două mari pandemii . În Israel un paramedic evreu și un șofer arab se roagă , într-o imagine care va face înconjurul lumii – unul către Ierusalim celălalt către Mecca – înainte de a pleca împreună în misiunea universală de a salva vieți . Nu spunea bine cineva că negocierile de pace ar trebui ținute nu în resorturi luxoase la Camp David ori Davos ci undeva într-un spital de campanie, acolo unde viața e evaluată la adevăratul ei preț .

 

Dictatura virusului va fi  destul de lungă – ne spun specialiștii la televizor. Va dura câteva săptămâni, poate chiar  luni. Și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Până atunci vom fi nevoiți să respectăm niște reguli foarte stricte .

Dar s-ar putea la fel de bine să și greșim. Aceasta să nu fie de fapt o dictatură .  Ci mai curând  o resetare . Pentru care va fi nevoie să învâțăm ceva mai mult, decât cum să ne spălăm corect pe mâini . Ca orice resetare va dura vreme îndelungată  . Atunci când simplitatea va lua locul sofisticării , liniștea va înlocui hărmălaia , când valoarea unui om va fi dată de anii de învățătură nu de capacitatea de a se descurca ,când un medic bun va fi apreciat mai mult decât un fotbalist mediocru iar un cercetător mai mult decât fetele care își etalează ligheanul de sâni la televizor , atunci, doar atunci vom putea spune că ne-am vindecat  .

paris_2

Jurnal de emigrant(4). Din amintirile unui fost luptător de gherilă

Un moment important în viața oricărui israelian e acela când este chemat la oaste .
Pentru șovăielnici , există câteva argumente săpate in stâncă, care ar trebui să- i convingă .

Mai întâi ți se spune că în Israel toți fac armata. Pe urmă descoperi că acest cuprinzător toți nu-i include pe arabi, pe haredimi, pe pacifiști, pe extremiștii de dreapta , pe extremiștii de stânga, pe hoți , pe violatori , pe femeile insărcinate, pe femeile măritate si nici pe iranianul din capitolul precedent.

Al doilea argument este și mai pueril. În armată devii bărbat . Dar aproape jumătate din cei ce termină armata israeliană , devin femei . Pe mine m-a convins totuși al treilea argument. Dacă nu-ți aranjezi situația militară o să ai greutăți la ieșirea din țară .

Armata începe întotdeauna cu un plic gri . În care esti informat că trebuie să te prezinți la o anumită dată într-un anumit loc pentru stabilirea profilului . Pentru orice nelămurire , ți se spune în scrisorica atașată , poți suna la un oarecare număr de telefon. La numărul acela de telefon nu a raspuns nimeni, niciodată.

Testul de stabilire a profilului seamănă un pic cu testul de chelneri de la hotel. Adică are două părți .În prima parte se verifică cum te-a înzestrat natura pe dinafară . În a doua parte se verifică cum te-a înzestrat ea pe dinăuntru .

La început , un medic te examinează din creștet până in tălpi iar o soldată care stă la un birou,păstrând o distanță regulamentară față de părțile tale intime , notează datele într-un computer .

A doua parte este testul psihotehnic. Ți se dau niște figuri geometrice , apoi niște numere iar tu trebuie să indici ce urmează .Când am descoperit ascunsă printre cifre o serie Fibonaci -fătuța care m-a examinat – aproape că a căzut de pe scaun .

-Ești deștept – mi-a zis ducând un deget la tâmplă si doar mai târziu am înțeles că în armată , ăsta nu e intotdeauna un avantaj .

A urmat apoi un fel de interviu cu un ofițer mai în vârstă care m-a întrebat cam ce aș vrea să fac eu în armată . I-am răspuns , fără ezitare că eu sunt o fire mai pașnică de felul meu ,că aș vrea să merg undeva să pot ajuta oamenii . M-a privit cu oarece îngăduință, a zâmbit și m-a repartizat la unitatea de tancuri.
*
Ordinul de încorporare vine ceva mai tărziu într-un plic verde . În partea de sus sunt două căsuțe, una cu data încorporării si dedesubtul ei, data liberării .Primul lucru care-l faci este să calculezi diferența . Așa am dedus că mă așteptau patru luni de armată prescurtată , de-i zice în ebraică shlav bet , destinată noilor imigranți ori israelienilor care au amânat-o . Primele șase săptămâni vor fi pregătirea militară de bază- tironut , la capătul cărora voi primi o meserie . În Israel, meseria militară e aproape la fel de importantă ca meseria civilă căci o practici cam o lună pe an ca rezervist .Doar că spre deosebire de meseria civilă pe care o mai poți schimba , cu meseria militară rămâi înțepenit până pe la 45 de ani , vârsta expirării soldățești .
Așa se face că într-o dimineață de iunie , când nici cocoșii nu începuseră încă să cânte , m-am suit într-un autobuz verde care m-a dus direct la centrul de recrutare .
*
Majoritatea recurților eram noi imigranți așa că centrul de recrutare devenise un adevărat turn Babel .În seria mea eram șase români . Ne-am găsit ușor. Partea bună in armată este că nimeni nu te cunoaște din viața anterioară , așa că te poți reinventa .Îl auzeam, nu fără invidie, pe unul din români , povestind cum șeful lui de la fabrica de ambalaje îl plânge mai rău decît muma lui Ștefan cel Mare , pe altul care era magazioner la o fabrică de fosfați , povestind cum bal ha bait, adică proprietarul i-a mărturisit că poate să inchidă fabrica fără el . Al treilea, un ardelean cu barbă care lucra la un concern primise de la patron o mașină japoneză .Al patrulea , un dorohoian , avea deja un salariu de cinci cifre .Al cincilea fusese deja cooptat în conducerea firmei . Eu aveam o timiditate înăscută pe care succesele profesionale ale băieților ăștia doar mi-o amplifica. Stăteam în mijlocul lor, măcinat de angoase și nu spuneam nimic.
Pe urmă ne-au împărțit pe plutoane. Erau patru plutoane ca în armata din România . Dar aici se termina cam toată asemănarea cu armata din țara natală .

Am nimerit în plutonul trei . Compania era de blindate dar plutonul meu era un pluton special de infanterie mecanizată .Sarcina noastră va fi sa săltăm din burta tancului și să ne infiltrăm în teritoriile inamice , cam ca aheii din războiul troian. Noi vom fi unitatea de commando care va curma intifada palestiniană. Primul meu gând a fost că Dumnezeu are un simț ciudat al umorului dacă m-a trimis tocmai acolo . Eram un fel de soldat Svejk rătăcit într-un batalion de Rambo.

Din păcate nici unul din românii cei merituoși nu s-a nimerit cu mine în pluton. Erau în schimb câțva ruși cu ceafa groasa care luptaseră în Afganistan . Erau și câțva foști marines americani  . În timp ce George Bush și Mihail Gorbaciov încă nu începuseră oficial politica de dezgheț John și Ivan se vor antrena laolaltă în plutonul trei, compania de tancuri , baza militară Zikim, în apropiere de fâșia Gaza .

Apoi a venit către noi un sergent cam șleampăt care ne-a spus pe un ton autoritar

 – Vă așteaptă o perioadă de instrucție de bază în care veți învăța să deveniți luptători. Luptători adevărați. În această perioadă eu vă voi fi și mama și tată . Probabil că ăsta era discursul standard pe care îl folosea cu noii recruți dar pe mine m-a amuzat un pic ideea că voi avea un tată de 21 de ani în timp ce eu trecusem binișor de 28 . Lângă el, cu mâna in șold , stătea un fel de amestec ciudat barbat-femeie , cu o privire de buldog care nu spunea nimic .
*

După aceea ne-a dus încolonați la blocul alimentar pentru primul prânz in armată . Mi-am luat tava cu tradiționalul șnițel ,cartofi pai și salată de legume și am căutat să mă alipesc la una dintre mese. Însă nu mai era loc nici la  mesele rușilor și nici ale americanilor .  Când am văzut că nu-s primit nici în NATO și nici în Tratatul de la Varșovia, am încercat să mă aliez cu cineva ,cu oricine, însă peste tot am întâlnit doar priviri ostile . Și cum rătăceam eu așa nehotărât printre mese , un tip slăbănog cu barbă îmi face semn că pot să vin la masa lui . Exact ca în filmul Forest Gump . Doar că spre deosebire de tipul din Forest Gump ,el nu era negru. Era scoțian .

Așa l-am cunoscut pe Anthony. Mi-a povestit cât de încântat e să facă armata in țara Sfăntă , pe pământul  strămoșilor  și a lui Jesus .
Mi-a spus că fiecare din noi avem o misiune în viață și un mesaj la purtător . Încă nu știam exact care e misiunea lui și nu descifrasem mesajul , dar știam că mi-am făcut un prieten .

La depozit  ni s-a împărțit armamentul . Am primit fiecare cîte o carabină M16 cu țeavă lungă și 6 încărcătoare pe care va trebui să le umplem cu cartușele dintr-o cutie verde metalică . Atât rușii cât și americanii au avut un orgasm când au atins pușca . Rușii pentru că în sfârșit aveau ocazia să foloseasca muniție americană , dupa ce Kalachnikovul ii cam dezamagise în peșterile afgane iar americanii pentru că le puteau demonstra sovieticilor superioritatea armamentului lor , chiar dacă nici M16 nu făcuse prea mare brănză in pădurile vietnameze . Anthony și cu mine am încercat să ne alipim uneia din tabere dar și unii și ceilalți ne priveau cu dușmănie, mai ales pe Anthony . În special Jeff, un american bondoc cu kippa , care era evident că nu-l placea chiar deloc .

După ce ne-am alineat frumos în formație pe trei rânduri  , sergentul a întrebat care din noi vrea să fie șef de pluton. Nimeni nu a ridicat mâna . În cele din urmă a ales un texan blond , tuns periuță , pe nume Kaplan. Chestia asta m-a amuzat căci în Romănia avusesem un comandant de pluton , un german blond pe nume Kandler. Între Kandler și Kaplan era o mare asemănare și nu doar de nume , așa cum voi constata ulterior . O altă asemănare era că eu eram iarăși în armată chiar dacă de la cea din România trecuseră 10 ani.

Mai târziu  am primit și restul echipamentului. Masca de gaze, casca de protecție , o raniță în care nu am găsit nicidecum bastonul de mareșal și două ciubere mari care se atașau la cingătoare. După care ne-a luat în primire femeia bărbat .

– Plutonul trei ascultă comanda la mine . Eu sunt locțiitoarea comandantului dar voi o să-mi spuneți comandanta . S-a înțeles.???
– Da ! .
– Da , ce ???
– Da , comandanta !!!– am racnit noi după cum ne dresase
– Tu, ăla din răndul doi găsești că e ceva de răs ?! -l-a întrebat pe un gruzin care nu știa boabă de ebraică . Și fără să aștepte vreun răspuns a răcnit cu vocea-i pițigăiată .
– Plutonul trei, ascultă comanda la mine . Vedeți copacul ăla ?Fugiți până la el , Îl ocoliți și vă întoarceți alineați în aceeași formație . Aveți 30 de secunde !

A scos un fluierat scurt iar noi ne-am îmbulzit haotic spre copac . Bineînțeles că ne-am ciocnit unii de alții ca mașinuțele alea pe sârmă de la luna park , am schimbat de căteva ori traseul și ne-am regrupat gâfâind. .

-Plutonul trei , ce-a fost asta ? . Foarte slab. V-a luat 44 de secunde . Așa nu veți reuși niciodată . Sunteți un pluton de soldați , nu o adunătură de iepe . Chiparosul ăla din zare, îl vedeți . 45 de secunde !! .

Au urmat două săptămâni pe care le-am făcut mai mult în pas alergător. Aveam o tresărire de câte ori vedeam un copac . Ciuleam urechile și așteptam fluieratul. Dacă lui Pavlov i s-ar fi terminat câinii pentru experimentele lui despre reflexe condiționate , ar fi putut folosi în locul lor soldatii de infanterie din plutonul trei, baza militară Zikim, comandamentul de sud.

Uneori sergentul se mai oprea, scotea din buzunarul de la piept un carnețel si-și nota câte ceva . Instinctul de conservare îmi spunea că nu era deloc bine să-ți afli numele în acel carnețel.
*
Seara la 21: 30 fix era stingerea. Atunci puteam în sfîrșit să ne scoteam picioarele bășicoase din bocancii înmiresmați . Nimeni nu se ostenea să-i mai și curețe . În armata din România erai socotit un soldat bun dacă aveai bocancii cei mai curați . Aici în schimb , erai cu atât mai cotat cu cât aveai bocancii mai plini de noroi. Mă rog, noroi nu prea era în iunie , însă praf era din belșug.
Corturile erau de căte 8 persoane , împărțite în două unități . Pe lângă Anthony ni s-au alăturat în cort Piotr , un rus blajin cu figură de baci care făcea notă discordantă cu ceilalți ruși mustăcioși și iuți la mânie si Jean Michel un francez ușor bălbăit .
De vorbit , în primele zile aproape că nu vorbeam între noi , voiam să ne aruncăm cât mai repede în brațele acelui zeu din mitologia greacă , ocrotitorul somnului tuturor soldaților și mai ales a pifanilor infanteriști .
Dar  într-una din seri , plonjarea ne-a fost întreruptă brusc de amicul Anthony care a năvălit în cort, roșu de supărare zbierănd doar un singur nume .
-Yeshua – Înălțată să-i fie memoria !!
-Yeshu !! a răspuns bondocul Jeff, venind după el . Blestemat să-i fie numele !!
-Yeshua !! A fost evreu
– Yeshu !! . Un evreu dezertor !!!
Poate că această aprinsă dispută teologică ar mai fi continuat mult timp dacă blândul Piotr nu ar fi întrerupt-o cu o coadă de mătură pe care nu știu unde o găsise dar pe care o îndreptase direct și foarte amenințător către Jeff.
-Terminați odată în p..a mea cu prostiile astea , că vreau să dorm !!

Așa a ajuns Anthony să ne spună povestea vieții lui . Când a terminat liceul , la 18 ani, părinții lui l-au trimis într-un kibutz ca să se conecteze la rădăcinile sale iudaice . Tocmai acolo în inima păcatului, l-a întâlnit pe Jesus, prin mijlocirea unui coleg de cameră , evanghelist . S-a reintors după un an în Scoția ca un born again Jew. Și-a dat seama că nu doar el se schimbase în acel an ci și părinții lui care divorțaseră între timp, iar tatăl său se mutase în Anglia . Însă domnul Simon Senior nu a suportat solitudinea englezească prea mult timp. A dat un anunț în ziarul de limbă rusă din Londra , dar fiind un scoțian econom a pus doar două cuvinte -Caut nevastă. Spre surprinderea domnului Simon la anunț au răspuns zeci de doamne și domnițe , dintre care a ales una originară din Rusia Albă , careia Anthony va învăța de acum să-i spună mamă . A scos din portofel o poză si l-am văzut pe tatăl lui alături de o roșcată voluptoasă, fardată strident .I-am zis că taică său are gusturi bune dar el mi-a zis ușor jenat că asta la care mă uit e mama soacră , nevasta lui taică-său e fata blondă din dreapta imaginii.
După toată această tărășenie Anthony s-a cam îndepărtat de părinți și a început să se apropie tot mai mult de Jesus.
Noi eram mai agnostici de felul nostru, nu aveam o părere prea bună despre Jesus, il consideram un pic cam populist, un vânător de likeuri dar am fi dispuși să ne reconsiderăm poziția dacă ne va scoate din acest univers cu care ne simțeam perfect perpendiculari.
Până la urmă salvarea a venit nu de la Jesus ci tot de la sergent, care ne-a a anunțat într-o dimineață , că se caută voluntari pentru blocul alimentar. Deși nu aveam deloc vână de voluntar, am ridicat imediat mâna. În România făceam tot ce puteam ca să mă sustrag de la cules de castane  , însă aici orice mi se părea mai atrăgător decăt ocolitul copacilor în pas alergător .
La cantină , spre surpriza mea ne-am regăsit cinci din cei șase români .Acolo printre saci de cartofi și lăzi de ceapă i-a lovit brusc microbul sincerității și au recunoscut că au cam exagerat la încorporare. Ăla cu salariul de cinci cifre a mărturisit că adăogase si zecimalele. Cel cu mașina japoneză a admis și el că era vorba de un Subaru Justy , primit nu de la patron ci cumpărat în rate din stipendia lui de nou imigrant.
Singurul dintre romăni care nu plusase era al șaselea, un băiat pe nume Eric Kish. El era singurul care nu venea la blocul alimentar căci fusese numit comandant la plutonului patru . Peste ani aveam să-i regăsesc numele ca locțiitor al lui Dinu Patriciu la RomPetrom iar astăzi ține conferințe în Statele Unite.
Dar noi ceilalți cinci nu aveam aspirații așa de mari. Totul era să ne țină Yefet, bucătarul cât mai mult timp acolo. Yefet era convins că românii au o relație specială cu mâncarea căci nu știu cum se făcea dar în toate seriile de recruți , românii erau mereu voluntari la cantină . Tot el ne-a  învățat și cîteva din secretele bucătăriei orientale. Că cea mai bună salată e cea tăiată mărunt la mână . Și că humusul nu trebuia sa lipsească de la nici o masă. Noi îi povesteam despre fetițele dulci din București . I-am zis că sigur la cum arată fetele alea or să dea năvală peste el . Mințeam, bineînțeles, dar ce nu face omul ca să nu mai fugă după copaci.
Din păcate metoda asta a dat doar rezultate parțiale pentru că după doar câteva zile , sergentul m-a chemat înapoi la antrenamente . De data asta nu mai ocoleam copaci. Antrenamentul se sofisticase. Ne mânjeam cu cremă de ghete pe față, ne acoperam ceasurile cu o învelitoare de piele , îndesam în cască câteva firicele de bambus și simulam un asalt complet către reduta inamicului . Inamicul era reprezentat de niște ținte de carton  . Niște soldați de mucava atacând un inamic din carton într-un simulacru de asalt care vrea să semene a parte dintr-un război . Armata pretinde  niște exerciții de imaginație . Asaltul se făcea în trei faze . La comanda Kadima , lehistaer -Înainte, la atac – alergam în zig-zag către locația dușmană . Când sergentul striga Nitkanu– Ambuscadă- săream pe burtă , iute ca o gimnastă , ne tîrâm pe coate până la prima dună de nisip , de unde încercam să deslușim poziția vrăjmașă . Când o reperam , deschideam focul, ca la nunțile arăbești . În armata din România trăgeam doar trei gloanțe , restul timpului eram ocupați să recuperăm tuburile .Aici nimeni nu-ți număra cartușele . Când auzeam din nou comanda Kadima, lehistaer !!  săltam în doi timpi și o mișcare și luam cu asalt reduta , ca niște vulpi ale deșertului căutând să înfigem cât mai repede steagul în dușmanul de carton .

Antrenamentul era la început individual ,fără muniție , iar când sergentul a considerat că suntem destul de pregătiți am trecut la antrenamentul colectiv , la care trebuia să folosim tot echipamentul ,asta incluzând ranița pe spate, încărcătoarele in teacă și pe coaste bidonașele pe care le vom umple pline ochi și vom presa o minge de ping-pong sub capac ca să nu facă nici cel mai mic zgomot .

*

Antrenamentul colectiv l-am făcut pe terenul de instrucție într-o dimineață de joi . Cartoanele erau departe la orizont , ascunse privirilor noastre.

Sergentul împreună cu Kaplan erau în față la deschidere , femeia bărbat în spate la acoperire , noi învățăceii eram răsfirați printre ei.

Când s-a dat comanda Înainte, la atac, am alergat când în zig , când în zag , unde mă ducea rezultanta vectorilor ce se abătuseră asupra mea . Pe vremea aceea cântăream vreo 70 de kilograme dintre care jumătate  eram eu și cealaltă jumătate  echipamentul. Norocul meu a fost că pe traiectoria asta sinusoidală se afla un  arbust prietenos. Am fost fericit când sergentul a anunțat că ne-am împotmolit .Mi-am tras răsuflarea în umbra arbustului . Am deschis focul cu grijă, să nu-mi împușc vreun camarad . Când s-a auzit iar Kadima , lehistaer parcă o mână nevăzută m-a țintuit în loc . Am simțit că există două posibilități -ori continuă echipamentul fără mine , ori continui eu fără echipament. Am optat pentru opțiunea a doua. Am împărțit apa din cele două ciubere  cu arbustul   , și am luat reduta cu asalt clipocind     . Motivația mea de războinic infanterist coborâse  și ea la nivelul apei din canistră . Am ajuns mult după ce „inamicul” fusese deja ciuruit . Sergentul m-a privit cu reproș dar spre norocul meu nu m-a notat în carnețel.

Acesta însă avea să fie sfârșitul carierei mele de luptător de gherilă .

Dar  așa cum spunea un filozof de cârciumă -Acolo unde se închide o poartă se deschide o crăpătură prin gard.

De veridicitatea acestei subtile cugetări aveam să mă conving peste doar câteva zile .

VA URMA

tzahal_1
Cu tot respectul pentru nea Gantz , antrenamentul nostru a fost mult mai greu

Capitolele precedente

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Romanță pentru domnișoara Bosch

Pe domnișoara Bosch am cunoscut-o într-un magazin cu produse electrocasnice. Sigur că aș fi putut să o cunosc si de pe internet cum se fac potrivelile  acuma dar eu sunt mai tradiționalist de felul meu. Înainte să o aduc acasă vreau mai întăi să o văd . Vânzătorul ne-a făcut lipeala . La început a vrut să ne facă un shidduch cu domnișoara Beko dar eu i- am zis clar că îmi doresc o nemțoaică . Eram incântat de nemțoaice încă de când luasem odată în leasing o  Mercedes Benz clasa C , care mi-a frânt inima cînd a trebuit să mă despart de ea  .

     Cu domnișoara Bosch a fost dragoste de la prima vedere .Era mult mai delicată decât Frau Constructa ori Madam Siemens .  Avea un motor foarte ușor si o bobină din cea mai fină . Un termostat ce m-a tentat . Și o  pulpiță  în care se amestecau  cu grație pînă la 8 kilograme de textile .Vânzătorul ne-a explicat pe îndelete cum trebuie să o abordezi . De fapt i-a explicat mai mult lui nevastă-mea. Eu mă pierdusem deja în raionul de televizoare unde începusem să flirtez cu un ecran 4K de 85 de inch . Asta a fost prima mea greșeală . Ele simt infidelitatea . Dar din păcate nici un bărbat nu poate rămâne fidel unei mașini de spălat dintr-un magazin de produse electrice  . Întodeauna se va simți atras irezistibil de un televizor cu o diagonală foarte mare  , ca o compensațe – cred psihologii-  pentru altceva care e mult prea mic.

   Peste căteva zile am adus-o acasă . De fapt nu am adus-o eu ci mi-au adus-o doi vlăjgani care mi-au și montat-o . Așa am aflat că domnișoara Bosch nu e chiar nemțoaică . E adevărat, părinții ei sunt germani, dar ea s-a născut în China. Oricum pe nevastă-mea nu părea să o deranjeze acest amănunt. Îi punea programul   iar domnișoara Bosch ciripea  fericită la final  .  Eu o vizitam destul de rar . De fapt până ieri nu am vizitat-o niciodată. Asta a fost a doua greșeală . Ele simt indiferența . Ieri însă nevastă-mea m-a lăsat singur cu ea . Mi-a zis să pun o spălătură colorată la 40 de grade . Când m-am apropiat de domnișoara Bosch am avut impresia că mă privește cu ură din roșul singurului ei ochi de cicloapă . Am pus spălătura pe programul de o oră și 7 minute. Am adăugat si detergent ca să o imbunez . Cănd m-a mârâit după două ore și 35 de minute  , am constatat cu stupoare că jeanșii cei noi ai fiicei mele  se rupseseră . Am înțeles imediat . Greșisem turația iar domnișoara Bosch m-a taxat    . Nici o razbunare nu e mai cruntă decât răzbunarea unei mașini de spălat neglijate .

 

Acum nu mai știam pe unde scot cămașa . Puteam încerca să dau vina pe domnișoara Bosch dar asta ar fi fost o cauza pierdută . Poate Google mi-ar putea veni în ajutor . Erau acolo câteva materiale despre How to get away with a murder , dar nimic despre How to get away with o pereche de jeans sfârtecați . Aș fi putut încerca să-mi ascund crima , să distrug cadavrul dar am înțeles destul de repede că asta ar fi a treia greșeală  . Nu mai aveam încotro . Voi înfrunta realitatea spășit dar bărbătește . Mă voi prezenta în fața Tribunalului Poporului cu perechea de jeanși în mână și voi spune clar și răspicat Știu că am greșit . Fraza asta m-a salvat de căteva ori . Poate am noroc și de data asta .
Când au venit acasă , le-am așteptat mai intai să se așeze . Apoi le-am spus că am o mărturisire de făcut . Când le-am arătat perechea de jeanși rupți , nevastă-mea și fiică-mea s-au uitat una la alta, apoi au izbucnit într-un râs isteric  . După ce s-au potolit  mi-au explicat că acum blugii se cumpără gata rupți de la magazin.Asa e moda.

 

   Nu știu cine  a inventat moda asta, dar pot să vă spun  că e destul de traumatizantă .
81987393_2785593741534369_3620977929577562112_o
Azi am vizitat-o din nou pe domnișoara Bosch . O spălătură de albe , 30 de grade o oră si 24 de minute. Când s-a terminat , după exact o oră si 24 de minute, am deschis ușița . Rufele au ieșit albe ca prima ninsoare de iarnă . Am privit-o atent pe domnișoara Bosch și din ochiul ei de plastic parcă am deslușit  o urmă de simpatie . Cred că acesta ar putea fi începutul unei mari prietenii .

Jurnal de emigrant(3).Cum mi-am ratat prima moarte

    După ce am terminat  ulpanul nu prea știam încotro să o apuc . Pe de o parte aș fi vrut să rămân în Ierusalim ca si americanii  . Dar mi s-a părut că Ierusalimul e un oraș mult prea tensionat pentru un blând timișorean .Pe de altă parte aș fi vrut să merg în Netanya ca francezii . Insă  nu-mi puteam permite chiria . Până la urmă am urmat traseul sud-americanilor și am decis că voi continua cu un al doilea curs de învățare a limbii , căruia îi ziceau ulpan beth . 

  Ulpanul ăsta  beth era o clădire veche  in sudul Tel Avivului, in  Yad Eliahu , un cartier de maghernițe mici și dărăpănate din spatele  autogării centrale . 

De locuit vom locui  în orașul Herzliya Pituah   .Pentru cine nu cunoaște,   Herzliya Pituah e un fel de Beverly Hills al Israelului   . Dar pentru că nevestele de milionari  aveau nevoie de cineva să-i ajute la curățenie , au pus aici   un cămin de imigranți . E drept că față de opulența din jur  , căminul nostru făcea o puternică notă discordanta dar ce conta asta   când chiria era simbolică iar la nici o sută de metri de cămin , dacă ne îndreptam către vest ajungeam la una din cele mai frumoase  plaje ale  Mediteranei .

tiran_1

În afară de noi care făceam cursul de limbă ,   în cămin locuiau și mulți imigranți mai vechi ,   eșuați de câțva ani buni pe Pământul Făgăduinței .

O dată pe săptămâna , marțea,  ne vizita Hava, funcționara de la Ministerul Absorbției ca să ne întrebe de nevoi . La câteva săptămâni după sosirea în cămin, m-am prezentat la ea în audiență . 

Împreună cu mine mai aștepta  un iranian cu o față lunguiață . Îl văzusem deja de câteva  ori trăndăvind în holul căminului . De cum l-a văzut , Hava  parcă a luat foc 

   -Iarăși ai venit  ? Nu înțelegi că noi nu putem  să-ți plătim  pentru chestia  aia

Din vorbă in vorbă am înțeles care era chestia aia .  Atunci când iranianul ieșea din cămin, el nu o lua nici către  est spre vilele milionarilor , nici către vest, spre țărmul Mediteranei . El o cotea  direct spre nord către plaja de la Tel Baruh.  Acolo la Tel Baruh ,în spatele dunelor, iranianul  își pierduse într-o zi virginitatea și 50 de shekeli. Problema lui era că de atunci devenise dependent . E adevărat că unele din fetițele de acolo erau demult ieșite din garanție, altele fuseseră la bază băieței  însă  el nu era foarte pretențios așa  încăt   , după rugăciunea de seară  ,  avea uneori obiceiul  să se coboare din tot înaltul  spiritualității  biblice  înspre    frivolitatea  laică a Tel Baruhului , recitând  în gând  versurile poetului .  

  Reia-mi al nemuririi nimb 

  Și focul din privire 

   Și pentru toate dă-mi în schimb

   O oră de iubire. 

Însă o oră de iubire pe plaja de la Tel Baruh avea  un preț fix , conexat la dolar și la indicele de scumpete   . Nu prea mare pentru un israelian , dar uriaș pentru iranian care  nu muncea  și nici stipendie nu mai primea . Și atunci el ceruse ca Agenția Evreiască să-i subsidieze libidoul .  Auzise că unui ungur i se aprobaseră niște sedințe de fizioterapie pentru că acuza dureri de  spate . De ce  e organul ungurului mai important decât organul lui ? Doar pentru că ungurul are pielea mai deschisă la culoare ?   Asta înseamnă discriminare !! . Da , discriminare. La alte cuvinte se mai poticnea , le bâlbâia dar cuvântul asta- discriminare – îl spunea perfect semn că îl  exersase deja foarte des . Se pare că de multe ori cu folos .

Iranianul dă să plece  dar își amintește că mai are o doleanță  . Dacă Sohnutul  nu poate  să-i subsidieze fetițele iudaice  atunci măcar  atât să facă , să-i mai dea   încă un frigider în cameră . 

E revoltător  ,   ca el , ca om religios, păstrător al sfintelor tradiții să fie nevoit să amestece  carnea și laptele în acelasi frigider . O adevărată blasfemie . Parcă nici n-ar fi aici țara evreiască  .  

 Eu venisem la Hava pentru chestiuni  mult mai prozaice. Mă hotărâsem că a venit vremea să mă las de munci ocazionale și să-mi caut de lucru ca inginer .

 Mi-a zis că primul pas este să-mi legalizez diploma . Asta se face la Ministerul Educației , la sediul central din Ierusalim.

  M-am hotărât că mă voi duce  la Ierusalim în joia viitoare .Ca să nu pierd stipendia pe ziua respectivă , voi trece întâi pe la școală   . 

   A fost  într-o zi de joi  6 iulie . În mod neobișnuit  profesoara a uitat să facă prezența în prima oră  , cum făcea de obicei . Nici în  ora a doua . În pauza mare m-am învoit  și am pornit  spre stația centrală , aia de-i zice Tahana Merkazit. E o lume pestriță în stația centrală , o lume  cu aromă levantină unde mirosurile se intersectează iar sunetele se contopesc creând o disonanță specific orientală, cu dughene mici, înguste unde găsești de toate – de la casete cu Zohar Argov ori  Mircea Crișan, la deodorante cu miros de spirt , talismane cu simboluri vag religioase ori filme cu Bruce Lee . Însă în ziua aceea nu aveam timp de căscat gura pe la dughene . Eram deja în întârziere. Autobuzul meu spre Ierusalim, autobuzul numărul 405 era deja oprit în stație și oamenii începuseră  să se urce în el. 

  Am traversat  repede pasajul in drum către autobuz . Dar nu știu cum pe la mijloc de  drum dinspre unul din chioșcurile de pe celălalt capăt al străzii mă lovește   un puternic miros de șaoarmă  .Și aproape instantaneu, împotriva logicii , mă întorc  din drum si mă duc în direcția de unde venea mirosul . Era ceva foarte neobișnuit să-mi fie  foame la ora 11 dimineața , însă mirosul acela m-a biruit  . Autobuzul ăsta va pleca fără mine . Mă voi sui în următorul , mirosind puternic a mujdei   dar cu burta plină .

 Peste douăzeci de minute   m-am suit în următorul autobuz . Nu voi uita niciodată cursa aceea. M-am așezat pe răndul al patrulea , scaunul  de pe culoar . Lingă mine pe locul de la geam stătea o soldată . De cum a pornit motorul , fata a adormit . Eu nu aveam de gând să pierd  vremea cu somnul mai ales că aveam la mine și o carte interesantă . O Jerusalem de Larry Collins . Era genul acela de cărți care nu doar îți povestesc ci chiar te iau cu ele  

jerusalem_2

   M-am lăsat purtat de autobuz și de imaginație . Autobuzul suia dealul spre Ierusalim , pe 6 iulie 1989 . In imaginație eram deja în Ierusalimul din carte  .Anul era 1946 . 

  Îi vedeam pe Ibrahim și pe Avraham stând , împreună  la o cafea într-o cămăruță mică , aproape de poarta Mugrabi din Orașul Vechi . Ibrahim , care era proprietarul cămăruței, îl vizita  pe Avraham o dată pe lună la scadență . Abraham avea deja banii de chirie pregătiți dar în Orient timp este berechet și nimeni nu refuză o cească de cafea tare . Cafeaua arăbească e mult mai mult decât un amestec de boabe și ghimbir   . În religia islamică , care interzice alcoolul, cafeaua la ibric este liantul care-i leagă pe oameni, le dezleagă limbile si le deschide sufletele . Pe Ibrahim , măruntul comerciant arab, și pe Abraham, elevul de yeshiva, îi unea cea mai trainică dintre legăturile care pot uni doi oameni   . Sărăcia. Erau doi fii năpăstuiți ai aceluiași tată vitreg, Europa , care îl oprimase pe unul și îl colonizase pe celălalt . 

Autobuzul trecuse deja de  Neve Ilan. Încă puțin și vom intra în Ierusalim. 

 

   Am simțit  mai întâi mirosul. Greu, înecăcios. Apoi am văzut fumul cel negru care ieșea din prăpastia adâncă . Autobuzul a încetinit un pic dar nu a oprit. Pe șosea , deasupra  hăului am văzut câțva bărbați in costume negre și cămăși albe, după aspect păreau religioși .Unii priveau înlemniți spre vale , alții gesticulau disperați și strigau ceva ce  nu am înțeles . 

  Atunci, brusc , a început agitația în autobuzul nostru  . Cineva i-a cerut șoferului să dea drumul la radio. Se transmitea    o muzică apăsătoare, rău prevestitoare . Soldata de lângă mine, s-a trezit din somn, a căscat niște ochi mari , negri , a privit în direcția prăpastiei și a izbucnit în plâns  . Printre sughițuri repeta un singur cuvânt -Ima . Mama . 

   Apoi peste câteva minute muzica s-a oprit brusc si în emisie a intrat un crainic  cu o voce gravă . Din bruma mea de ebraică am înțeles doar două cuvinte – Yerushalaim și autobuz. La intrarea în Ierusalim ne-am încrucișat cu ambulanțele  . Nu una, nu două, zece , semn că se petrecuse ceva foarte, foarte serios.

 În acea zi nu am mai ajuns să-mi echivalez diploma. Am mers pe străzi ca un zombi  . Nu-mi era foarte clar ce se întâmplase . M-am dus la ulpanul unde învățasem , ulpan Etzion și acolo Tamar, administratoarea, mi-a povestit că un autobuz 405 care pornise din Tel Aviv către Ierusalim la ora 11 si 10 minute fusese  aruncat în prăpastie, probabil de un terorist . Erau multe, foarte multe victime. Eu am fost în următorul autobuz -am zis . Tamar m-a privit cu neincredere .În Israel e un fapt obișnuit să te asociezi catastrofelor . Îți dă o aură de erou . Dar eu chiar fusesem  în următorul . În ziua aceea am simțit că îmi fentasem moartea. 

  Când m-am intors în cămin, colegii m-au privit ca pe o stafie. Argentinienii m-au îmbrățisat. Și argentinienii știu să îmbrățiseze  . Braziliencele m-au sărutat. Si braziliencele stiu să sărute . Iar una din ele , care citise un pic de Kabalah mi-a zis că totul e scris de sus și e un timp pentru toate . Un timp pentru a trăi si un timp pentru a muri. Faptul că am scăpat însemna că timpul meu incă nu sosise. Că  mai am cîteva lucruri de făcut înainte de a pleca . Poate să plantez un copac și să construiesc o casă . Poate să fac si un copil, sau chiar chiar doi , exagerat trei . Si poate să trăiesc suficient de mult încât într-o zi , când mă voi elibera , să pot povesti despre toate astea  . 

Mie mi-a fost greu să primesc această explicație. Căci, ceilalți , cei care au murit în acest atentat , oare ei ce vină aveau .Aveau și ei visuri. Și  părinți care să-i plângă . Ori copii nenăscuți pe care nu-i vor legăna niciodată.

În acel atentat au murit 16 persoane, majoritatea tineri,  arși de vii în autobuzul blestemat. 27 de oameni au fost răniți mai mult sau mai puțin grav. Dar experiențele ulterioare m-au învățat că- chiar și pentru cei  scapă cu viață – această tragedie nu se va încheia niciodată .Ceva din ei a rămas pe veci in acel autobuz. 

405_1

A fost socotit primul atentat sinucigaș dintr-o serie lungă de atentate  care i-au urmat , chiar dacă teroristul care a smucit de volan prăvălind autobuzul în prăpastie  , a scăpat cu viață . 

   A  fost eliberat în anul 2011 într-un schimb de prizonieri . L-am văzut la televizor la căteva zile după eliberare. Părea să nu regrete deloc că și-a ratat moartea. În mod ironic  fusese singurul pentru care această tragedie, s-a încheiat cu happy-end. Și atunci m-am gândit că în Israel devii erou atunci cînd salvezi evrei. În Palestina ești erou când omori  evrei.

Se pare că Avraham și Ibrahim nu   vor mai bea cafeaua împreună, în viitorul apropiat  . Din păcate nici urmașii lor . 

A doua zi după atentat , m-am dus la sinagogă să spun rugăciunea de Gomel .Nu eram chiar sigur dacă Dumnezeu a avut vreun amestec în treaba asta dar e bine în cazuri din astea să fii on the safe side .A fost prima oară de când venisem  în Israel că am intrat într-o sinagogă. Era o sinagogă sefardă mică, total diferită de grandoarea clădirilor din jur .

La ieșire nu am cotit–o nici către est , spre cartierul bogătașilor si nici spre vest către Mediterana. Nu am pornit nici către nord spre plaja   iranianului  .

 Am luat-o către  sud , pe un drum neumblat de  pe lângă șoseaua principală . Și am avut timp să mă gândesc la multe .La faptul că viața asta nu e un lucru de la sine înțeles. Și  că in ciuda micilor sau marilor supărări, pe care ni le prilejuiește , ea e totuși cel mai frumos cadou care ni se oferă . 

 Acum când scriu și  retrăiesc toate astea la o distanță de aproape 30 de ani mă  gândesc că poate brazilianca avea dreptate. Fiecare din noi are un înger păzitor. Eu l-aș numi providență   . 

Uneori  ia forma  unei ambulanțe sosită la timp, alteori ia chipul   unui medic bun , ori a unui aparat într-un spital , într-un moment de cumpănă .  

  Iar uneori- să mă ierte prietenii vegani- providența are un miros puternic , îmbietor de șaoarmă .

*********************************************************************************

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

După câteva luni cunoșteam ebraica destul de bine ca să pot să încep să-mi caut de lucru . 

Printre doamnele consiliere din ulpan  era și o doamnă de la oficiul forțelor de muncă .

 –Ce meserie ai dumneata ? -m-a întrebat .

 –Inginer – am răspuns eu mândru.

Foarte bine. Inginer ai să poți să fii după aceea . Deocamdată țara are nevoie de chelneri .

Începuse prima Intifadă și o parte din chelnerii arabi din așezările din jurul Ierusalimului, nu mai primeau permise de  muncă în Israel . Mai ales cei care serveau în locuri mai sensibile, cum erau hotelurile și in special hotelul King David  . Aici stăteau  președinții Statelor Unite când vizitau Israelul,  tot aici a locuit -printre alții – președintele Egiptului, Anwar Sadat în timpul istoricei sale vizite la Ierusalim în   1977.

kd2

   La început mi-a surâs ideea de a fi chelner  .Eu eram obișnuit din România unde ospătarul era socotit un fel de mic dumnezeu .

Mi-au spus că am nevoie de un CV și că  va trebui să dau un interviu. M-am speriat. Habar nu aveam ce e ăla  un CV și știam că interviuri dau numai fotbaliștii.

M-au chemat pentru interviu într-o zi de miercuri , într-una din aripele adiacente ale hotelului King David . M-au introdus pe o ușă laterală  într-o cămăruță fără ferestre unde la o masă stăteau doi domni. Spre surprinderea mea, acești domni nu mi-au testat deloc abilitățile de chelner . Voiau să știe dacă există  pete negre în trecutul meu. Dacă sunt lucruri de care mi-e rușine . Da-am raspuns . Am copiat în clasa a șasea la teză la geografie . Am tremurat tot dar până la urmă am luat 8 . Și într-a noua  am falsificat o motivare. Dar pe ei altceva îi interesa. Dacă am fumat vreodată hașiș ? Dacă am furat din magazine ? Dacă am avut relații cu arabi ? M-am gândit în sinea mea cât de multe lucruri interesante am ratat. La urmă au notat ceva într-un caiet. Am presupus  că acești doi domni sunt un fel de psihologi, doar că nu înțelegeam de ce poartă ochelari fumurii. 

  În săptămâna urmatoare , consiliera de la forțe de muncă m-a anunțat că băieții fuseseră de la serviciul de securitate internă -SHABAK , îmi verificaseră trecutul , eram curat  și toate porțile mi-s deschise către strălucita carieră de ospătar .

  M-au trimis la Avraham  , un tip înalt și uscățiv care mi-a spus că în continuare voi face un curs de ospătărie de trei zile  după care urmează examenul care va fi o formalitate . După ce mi-a văzut performanțele chelneristice cred că a regretat că a spus asta .

  Eram în total cinci  cursanți. Mai era Jacob, un american din Alaska,  și trei studenți israelieni. Atunci am înțeles că in Israel spre deosebire de România, ospătăria  nu era un job pe viață ci doar un mijloc practic de finanțare a studiilor .

 Avraham  era un fel de șef peste chelneri, dar el prefera   să îl apelăm cu termenul francez de maitre ‘d, tot așa cum recepționerului îi plăcea să i se spună    concierge , iar bucătarul își zicea chef . În industria hotelieră limba franceză suna foarte sexy. Avraham ne-a spus că dacă vom avea suficientă ambiție , poate într-o bună zi unul din noi  va ajunge să-l înlocuiască . În ceea ce mă privește nu era deloc visul meu.

  În prima zi de curs  ne-a prezentat hotelul și mai ales restaurantele. Erau vreo cinci restaurante elegante, așa  cum se cuvine unui  hotel de cinci stele care avea între oaspeții lui președinți de state, prim-miniștri si bogătani veniți din toate colțurile lumii  .

    După cele trei zile de curs am dat examenul de diplomă .   Examenul consta din două părți . Prima parte era aranjatul mesei și a doua parte îndoitul șervețelelor  în formă de lebădă . 

  La prima parte m-am descurcat onorabil. Trebuia doar să țin minte că furculița vine  în stânga , cuțitul în dreapta , lingura în mijloc de-a latul farfuriei , paharul cu gât jos e de apă , cel cu picior e de vin . 

   La partea cu îndoitul șervețelelor a fost mai greu. Lebăda mea a ieșit tare  jumulită .După cîteva minute chiar și-a dat duhul. Avraham a făcut un fel de medie între cele două probe și a decretat că sunt  admis cu media 7 .

  Apoi ,  cam ca la ingineri , a urmat repartiția  . Eu tare mult aș fi vrut să mă dea la confiseria  de lângă piscină , unde era un cofetar ungur care făcea  niște prăjiturele cu cremă de te lingeai pe degete. Dar pentru că in Israel nu primești niciodată ceea ce vrei , pe mine și pe Jacob , ne-au îmbrăcat în câte un frac negru cu papillon  și ne-au spus că suntem angajați de probă la restaurantul gourmet de la subsol , care nu întâmplător avea tot nume francez. La Regence. 

King_David_Hotel_Waiters

  Am primit un ecuson pe care scria  Trainee dar mi-au zis că peste 3 luni,  voi primi un ecuson , pe care va scrie George, semn al intrării mele definitive în bresla chelnerilor .

  La restaurant ne-a  luat in primire un chelner experimentat pe nume Francois . El va fi îndrumătorul  nostru pe perioada de probă . În timp ce zicea asta ne-a ciupit amical de fund. Jacob nu prea  era obișnuit cu asemenea efuziuni sentimentale ,la el în Alaska nu se practicau , însă i-am explicat că așa sunt francezii, mai prietenoși din fire. Sincer  aveam și eu oarece dubii căci am observat că el ciupea doar băieții, fetele nu-l interesau. Adjunctul lui Francois era Hanan , un băiat de culoare , originar din Abisinia . Se spunea despre el că ar fi fost din familia lui Haile Selasie , regele Abisiniei   , si a cerut azil politic în Israel după revoluția marxistă din Etiopia .

  Salariul era aproape inexistent, însă  m-au asigurat că bacșisurile vor fi consistente . În munca de chelner plusvaloarea venea din ciubuc  iar arta unui chelner bun era să stimuleze dărnicia clienților . Fiecare client – așa mi-au spus  , are un punct G , punctul de generozitate iar noi va trebui să-i excităm   punctul G . Mi-au arătat o farfurioară adâncă unde fiecare chelner avea sarcina să pună ciubucul personal care acolo în farfurie se transforma în ciubuc colectiv . La sfârșitul zilei , Francois  redistribuia ciubucul colectiv , cam ca în comunism , fiecăruia după nevoi. Nu știu de ce dar ei considerau că nevoile mele sunt mai mici căci eu primeam doar firimiturile care rămâneau pe fundul farfuriei. 

  După ce ne-a ciupit iarăși de fund , Francois ne-a dezvăluit  cele patru principii de bază ale chelneristicii. Din punctul ăsta de vedere chelnerstica era mai complicată decât termodinamica  .  

 Primul principiu era că sala de mese e ca o scenă , iar noi suntem actorii . De fapt  ei erau actorii , eu și Jacob eram mai mult figuranți . În piesa pe care ne-o scrisese Francois, noi intram în ultimul act la debarasarea meselor. În plus Jacob trebuia să intre cu sticla de vin  în actul al doilea , iar eu intram  în primul act, unde după ce clientul comanda meniul , veneam    cu coșulețul de pâine ca un fel de Scufiță Roșie în frac  și  ziceam replica  – Garlic bread or regular bread ? . Am vrut să mai adaog de la mine și un shakesperian –This is the question , însă Francois mi-a recomandat  să nu mă abat de la scenariu . 

Al doilea principiu era că  deși  la început vom avea un rol mai mic , trebuie să fim mereu pregătiți  .Exista un gemuleț care despărțea  restaurantul de bucătărie iar din spatele acestui gemuleț   Francois ori Hanan monitorizau frontul și de câte ori era nevoie  eram trimiși  în acțiuni de comando chiar dacă arma noastră principală era doar furculița . 

Aici intervenea al treilea principiu . Un chelner bun nu așteaptă să fie chemat . Un chelner bun își  simte clientul -mi-a explicat Hanan .E destul să îl privești . Dacă de exemplu îl vezi că deschide gura în mod haotic și plescăie din limbă , tu apari imediat lângă el cu carafa de apă  . 

Al patrulea principiu a fost de fapt și cel mai util. Unui client nu ai voie să-i spui  niciodată nu. Dacă nu-i poți spune da , atunci îi spui Poate sau în cel mai rău caz Am să văd ce pot face pentru Dumneavoastră . Acest  principiu mi-a folosit foarte mult după ce m-am însurat. De câte ori nevasta mă trimitea la cumpărături îi spuneam –Am să văd ce pot face pentru Dumneavoastră . 

  În primele zile îi  urmăream de la pupitrul de comandă din spatele    gemulețului pe chelnerii experimentați cum primeau oaspeții . La început le aduceau cărticica cu meniul   . Întotdeauna cu două mâini și cu un zâmbet .Apoi așteptau, puțin aplecați, lângă masă în caz că oaspetele ar avea ceva nelămuriri. Când simțeau că clientul s-a hotărât reveneau și notau comanda  într-un carnețel. Dacă la urmă spuneau –Excellent choice , sir , știam că scontează pe un bacșiș consistent . Mergeau la bucătărie și peste câteva minute ieșeau cu farfuriile de mâncare . Eram surprins . O boabă de fasole în dreapta ,un morcov învelit într-un sos nedefinit în stânga  iar în mijloc un crap . Noi în Romănia ziceam că farfuria trebuie să fie plină .Voiam să mâncăm cât mai mult și să plătim cât mai puțin . Ăștia de aici plăteau cât mai mult pentru ca să mănânce cât mai puțin . 

regence_1

Un ritual asemănător se petrecea și la plecarea musafirilor  . Unul din chelneri trăgea cu grijă scaunele doamnelor și le ajuta să se ridice ,  în timp ce Francois ori Hanan le zâmbeau grațios .Lățimea zâmbetului era direct proporțională cu  lungimea bacșișului. Uneori ciubucul ateriza în farfuria cea adâncă alteori se oprea direct în buzunarele lor . După aceea mă chemau pe mine să debarasez masa , în timp ce Jacob care se pricepea mult mai bine ca mine la îndoit lebede  o pregătea pentru următorul client. 

În seara aceea de duminică , prima mea duminică din serviciul de  chelner l-am văzut pe Francois cu fruntea lipită de gemuleț. 

-Vino incoace -imi spune de cum mă vede , de data asta fără să mă mai ciupească de fund .Vino repede .  Îl vezi pe domnul ăla care a intrat acuma în restaurant . E fratele lui Yoni.

Cu toții cunoșteam   povestea lui Yoni.  Yoni Netanyahu, fusese comandantul forțelor de comando speciale care eliberaseră avionul Air France răpit de teroriști  la Entebe în Uganda . Comando adevărat- nu comando de chelneri. Yoni își pierduse viața în această acțiune.. Era socotit un erou în Israel.

  Deși nu-l mai văzusem niciodată , l-am recunoscut imediat pe fratele lui Yoni. Era un om încă tânăr insa deja grizonat . Dacă as judeca oamenii după cum îi judeca Francois aș fi spus că era un bărbat frumos .  Hanan , care era mai la curent cu politica, mi-a povestit că nu demult intrase în guvern și fusese numit vice ministru de externe , dar probabil nu se va mulțumi doar cu atât 

    Era însoțit  de un alt domn înalt, îmbrăcat la costum  , iar amfitrioana restaurantului i-a condus la masa deja pregătită pentru ei  , masa numărul doi din partea dreaptă a sălii . Mi-am luat și eu coșulețul de pâine  si m-am oprit respectuos în fața lui , cu replica obișnuită – Garlic bread or Regular bread . A ridicat un pic ochii și mi-a indicat pâinea cu usturoi.  L-am privit cu admirație .De fapt toți chelnerii îl priveau cu admirație. Avea – ceea ce numesc francezii – fason . El nu ne privea nicicum, nu cred că ne vedea , era complet absorbit  de discuția cu partenerul său american. Nu știu de ce, dar mi s-a părut un pic trist . Peste câțva ani, avea să o cunoască pe una Sara și să devină chiar și mai trist. 

 Dar atunci in primăvara anului 1989 era încă holtei  , proaspăt divorțat și cam la fiecare a doua zi era oaspetele restaurantului nostru. Mereu  însoțit de un alt domn, dar intotdeauna vorbitor de limbă engleză cu un puternic accent american. Se așeza mereu la aceeași masă din colț , masa numărul doi își aprindea  trabucul si dadea comanda . Nu mai văzusem niciodată un om politic în carne și oase și cu atât mai puțin pe unul care să fi fost fratele lui Yoni. Mă învărteam mereu pe lângă masa lui , ca o zeiță din legendele grecești  , cu carafa de apă în mână , așteptându-l să plescăie din limbă .  El prefera mai intotdeauna  oferta de  vin a lui Jacob. Și la celelalte mese erau domni importanți , personalități din mass media ori oameni de afaceri , unii insoțiți de doamne elegante , fardate discret iar alții  împreună cu nevestele . Mai exista o categorie aparte de americani care veneau împreună cu copiii în prag de Bar ori Bat Mitzvah. Astfel că uneori aveam de-a face și cu adolescenți introspectivi ori cu june simandicoase chiar un pic afectate . Jacob mi-a spus cu oarecare dispreț că genul acesta de fete  se numeau in jargonul lor JAP’s .Asta nu provine de la japițe ci e prescurtarea de la Jewish American Princess .Cu toate că am avut impresia că nu i-ar fi displăcut dacă o asemenea prințesă l-ar fi invitat la o cină romantică în ziua lui liberă. 

   La un moment dat  Francois m-a trimis la o   masă , o masă mare unde în centru stătea un domn mai in vârstă , cu o figură bonoamă , îmbrăcat intr-un costum Prada    . După ce le-am umplut paharele de apă domnul acela , spre surprinderea mea , m-a întrebat cum mă numesc  .

Sincer, nu eram obișnuit cu o astfel de interpelare . Pentru majoritatea musafirilor din local , în afară de interacțiunea strict profesională , noi chelnerii , eram cam invizibili.  

   – Deocamdată mă numesc Trainee , sir, dar peste trei luni dacă-mi voi vedea de treabă mă voi numi George.

Domnul acela a râs , un râs voios  de om sigur pe el si a dus mâna la buzunar   .

  – Good luck, George .Primește te rog   asta din partea mea ca să-ți fie viața un pic mai ușoară  în Țara Sfântă . 

Mi-a întins o bancnotă verde cum nu mai văzusem până atunci.

Spre rușinea mea , acea bancnotă de 100 de dolari venită din buzunarul său larg s-a oprit direct în buzunarul meu strâmt , fără să mai treacă prin farfuria cea adâncă . 

 Au fost de fapt primii si ultimii mei bani câștigați din stand up comedy , iar domnul acela, brazilian, am aflat ulterior fusese domnul Edmond Safra, care astăzi este un nume de  piață in centrul Ierusalimului. 

 După ce  mi-am dat seama de potențialul financiar  al acestei glume, m-am plimbat mereu printre mese cu coșulețul cu pâine într-o mână și cu glumița în cap , însă din păcate  nimeni nu s-a mai interesat cum mă numesc .

Peste câteva săptămâni  mi-am dat demisia . Sau m-au dat afară nu mai știu precis . Trainee nu a mai devenit niciodată  George. Fratele lui Yoni în schimb , va urma predicția lui Hanan și va deveni  unul din cei mai influenți oameni de pe planetă .   Peste câțva ani avea să fie  implicat într-un scandal de trafic de influență pentru că printre altele ar fi cerut   unor redactori de ziare să scrie frumos despre el , in schimbul unor favoruri pe care el le va acorda  ca prim-ministru . Pe undeva l-am înțeles. A făcut asta din nevoia de a fi iubit. Căci nevoia de iubire   e la fel de mistuitoare și dacă esti un amărât de chelner și dacă esti prim-ministru . 

 

 S-au spus  multe despre el  .  Unii spun că a avut multe  părți bune . A avut și părți mai întunecate . Însă pentru mine , principala sa calitate    va rămîne aceea de a fi fost fratele lui Yoni. 

yoni-netanyahu-portrait

 

Peste ani, am înțeles și de ce șmecherul de Francois nici nu-i mai  verifica masa la plecare , înainte să mă cheme   să o debarasez   . Nu din comoditate  și nici dintr-o bruscă generozitate față de mine . Francois știa încă de atunci că Bibi nu lasă niciodată bacșiș . 

Capitolul precedent . Olandeza zburdătoare

Capitolul următor .Cum mi-am ratat prima moarte

Jurnal de emigrant(1). Olandeza zburdătoare

 

Dacă viața mea ar fi fost un film , prima ei parte s-ar fi încheiat pe data de 15 decembrie 1988. Între sfărșitul primei părți și începutul celei de-a doua , a fost o pauză de  3 ore și jumătate. Atât a durat zborul pe ruta București- Tel Aviv . Pe data de 16 decembrie , puțin după miezul nopții începeam Secondo Tempo al vieții mele ca cetățean israelian    Aveam 26 de ani și plecasem singur . 

    De cum am aterizat am avut   impresia că am ajuns pe un pământ pe măsura sufletului meu – cum ar fi spus Camus . Era decembrie și era cald.  Ofițerul de la serviciul de imigrare ne-a îndrumat spre o sală mare unde va trebui să completăm niște formulare. Ne aștepta o noapte lungă și albă pînă vom fi distribuiți spre centrele de absorbție. În spatele sălii  erau niște măsuțe cu prăjiturele , sticle de suc și celebrele portocale Jaffa . La început m-am ținut departe de îmbietoarele fursecuri capitaliste , poate e o capcană- mi-am zis- poate vor să afle cine a introdus valută . De abia după ce au dispărut în stomacele hămesite ale celorlalți emigranți, am înțeles că fuseseră  gratis .

Primul șoc din acea lungă noapte fierbinte l-am avut când la câteva ore după aterizare , mi-a trebuit la budă . În zadar am căutat clopotnița de la care se trage apa .Și atunci deodată,   m-a apucat teama . Cum voi putea să mă adaptez într-o țară căreia nu-i cunosc nu doar limba ori mentalitățile , însă nu-i cunosc nici măcar weceurile  . Doar  în timp ce urmăream ca un pervers  voyeur, pe un polițist de la serviciul de frontieră care  se ușura lîngă mine , am înțeles că în Israel se folosea un cu totul alt sistem de tras apa decît eram eu obișnuit din România   .  În schimb în ceea ce privește celelalte aspecte întortocheate ale vieții, voi mai avea încă multe de învățat .

 

  După vreo 10 ore de la aterizare  , spre dimineață sala cea mare începe să se golească  . Ceilalți imigranți, familiști , primesc buletinul albastru de nou venit, își iau valizele   și se strecoară spre noua viață . Rămân printre ultimii . Funcționarul de la serviciul de absorbție mă intreabă  unde aș dori să locuiesc . Iar eu entuziasmat că în sfârșit mă bagă cineva în seamă , îi povestesc cât sunt de fascinat  de Israelul puținelor vederi care ajunseseră până la mine în care apăreau grupuri de băieți si fete bronzați , înotând în apa mării    . Functionarul ,obosit a dat din cap si mi-a dat un bilețel pe care scria Ierusalim. Pe urmă am înțeles că în Israel nu ți se dă de la început  ceea ce ceri , căci toate se negociază . 

   Partea bună în Ierusalim e că e doar la 70 de kilometri de Tel Aviv . Partea proastă e că e un oraș măcinat de conflicte în care era să-mi pierd viața de vreo două ori.  

  Ca să nu vorbesc cu păcat , Ierusalimul e un oraș superb de vizitat ca turist. Iar eu eram tot un fel de turist , pe timp de 5 luni cît dura ulpanul de învățare a limbii ebraice. 

  Ulpanul  era situat într-un cartier vechi al Ierusalimului, Baka, cu case mici din piatră care devenise cartierul preferat al clasei de mijloc ierusalimitene . Străzile aveau numele triburilor lui Israel ,ulpanul meu Ulpan Etzion, era pe strada Gad . Era de fapt o școală cu tradiție , cea mai veche școală de învățare a limbii ebraice din Israel .

  Regimul  era cu pensiune completă,patru mese pe zi   , dimineața erau cursurile , după amiaza erau studii iar seara program de voie .

 Primul lucru pe care  l-am învățat la ulpan a fost  care e cel mai important cuvânt din limba ebraică . Nu e Shalom  , cuvăntul pe care îl auzeam la fiecare colț de stradă .Cel mai  important cuvânt din limba ebraică este sa-vla-nut , ceea ce înseamnă  răbdare . Ni s-a spus că vom avea nevoie de multă . Cu răbdarea treci marea – ori, în cazul nostru – Muntele Măslinilor . 

Clasa mea era   la nivelul de începători plus. Adică nu chiar incepători bocnă care erau un pic sub noi , nici medii ori avansați care erau mult deasupra noastră . Profesoara  foarte simpatică pe nume Rahel- gesticula foarte mult. De fapt cu toții gesticulam ca să suplinim astfel lipsa cuvintelor . În prima lecție de clasă ne-am prezentat , mai mult prin semne  . Așa am avut ocazia să-mi cunosc noii colegi de clasă. 

Erau acolo Muriel și Miriam, franțuzoaicele , asta bineînțeles dacă acceptam ipoteza că Franța se întinde până in Tunisia. Erau și câțva argentieni gălăgioși și niște argentinience focoase . Era și o englezoaică  acră .Era și Juan, un călugăr tăcut, venit să-L întâlnească pe Dumnezeu . Era și Jack, un peruan enigmatic . Și era Bianca , olandeza,.Nu aveai cum să nu o remarci . Avea un năsuc obraznic cu care te transforma în orice voia ea, niște buze care la un zâmbet i se arcuiau  într-o ecuație de gradul doi și mai ales avea un corp cu care ar fi putut plăti toate păcatele olandezilor față de evrei din Al Doilea Razboi Mondial. De fapt de asta și venise ea în Israel. Nu ca să plătească păcatele ci pentru ca să cunoască un israelian. 

  Savlanut – i-am spus și în momentul acela  m-am simțit foarte israelian . 

    Apoi în una din pauze mi-a povestit  mai multe . Olandezii ei de acasă o dezamăgiseră. Destul de puternici pentru spart lemne și destul de înalți pentru ca să repare acoperișurile  . Dar altfel cam urâței și prostuți . Israelienii în schimb i se par curajoși și inteligenți . Smart and brave -așa spunea cu superbul ei accent flamand   , în timp ce îmi zâmbea din buzele ei parabolice .În mintea mea eu deja știam . Brave nu prea eram, în schimb aveam ocazia să-i demonstrez că sunt smart . Și pentru  asta trebuia să-i arăt că mă pot confrunta cu ceva greu . Foarte greu . Iar cel mai dificil lucru din jurul nostru era limba ebraică . 

   M-am pus cu burta pe carte  . Cu fiecare cuvânt pe care-l învățasem spărgeam încă un zid către inima Biancăi. Dar de băgat în seamă tot nu mă prea băga . Atunci am înțeles că am de-a face cu o redută care se  cucerește greu . Din fericire pe acolo prin ulpan se perindau tot felul de doamne , consiliere pe diverse teme . Una din ele, o doamnă mai plinuță pe nume Anat era consilieră pe probleme romantice .

 Cam pe la a patra ședință   mi-a dezvăluit secretul . 

  Dacă vrei să impresionezi o fată nu-i vorbi la trecut – mi-a spus ea   . Trecutul e undeva în urmă .Ca gazele de eșapament la mașină. Nici la prezent ,  care în cazul tău nu e cine știe ce . .Ca să cucerești o fată, vorbește-i la viitor . Așa o să se convingă că ești un băiat serios . Știam de-acuma . Drumul către sufletul Biancăi trece prin  timpul viitor al limbii ebraice .  

       M-am apucat să învăț bine  verbele . Și să le conjug. Mai ales la timpul viitor      Chiar dacă viitorul nostru existențial era oarecum în ceață , viitorul gramatical începea să  mi se contureze destul de clar. De-acum vorbeam doar la viitor ca și ghicitoarele în cafea .Argentiniencele se așezau lăngă mine ca să poată copia .Muriel și Miriam, franțuzoaicele , stăteau mai în spate lângă fereastră ca să aibă în dreapta caietul meu , iar în orizont  locurile sfinte ale Ierusalimului . Iar eu mă așezam spre orizontul unui alt loc sfânt . Fundulețul Biancăi. . 

Uneori in pauze mi se mai confesa  . Tocmai cunoscuse un băiat , ofițer în armată . Smart and brave . Și din părinți români . îi vorbește la viitor și o sărută la prezent . Fusese cu el în weekend la Tel Aviv și se bronzase frumos  .M-a întrebat dacă vreau să-mi arate. Fără să aștepte răspunsul și-a coborât un pic fustița ca să-i văd coapsele catifelate . În Olanda cea liberală e un lucru normal să le arăți bikineii colegilor de clasă  .Eu mă topisem ca un cașcaval Ementhal.  

 În studiul limbii ebraice făceam progrese frumoase . Profesoara a vrut să mă mute într-o  clasă mai avansată . Dar eu îmi așteptam momentul . Doar nu am învățat atât degeaba . La momentul potrivit voi scoate din geamantanul meu câteva verbe pe care le voi declina  la viitor, și toți vor fi impresionați. Și în special Bianca. . 

      Puțin înainte de pauză profesoara a pus o întrebare. Care ar fi rosturile femeii într-o familie ? O întrebare aparent simplă dar  era exact întrebarea de care aveam nevoie .Ăsta era momentul meu. Îi voi surprinde pe toți cu verbele mele. Am fost singurul care a ridicat mână. Sigur că știu care sunt  atribuțiile femeii. Femeia va face curat, va călca, va găti, va spăla rufe. Pentru că nu eram sigur că toți înțeleg am exemplificat prin gesturi. 

  De cum am terminat de vorbit mi-am dat seama că spusesem o prostie . Rahel, profesoara cea dinamică, rămăsese mută ca un Sfinx. Din spate Muriel îi șușotea lui Miriam ceva despre – le mentalitee roumaine . Argentineanca cea focoasă si-a tras iute scaunul de lângă mine ca de lângă un ciumat   .Englezoaica cea acră zicea că știuse întotdeauna că sub masca aia de băiat simpatic se ascunde un misogin . Singura care m-a privit cu o oarecare simpatie a fost Minou, o tânără si creolă imigrantă originară din Republica Islamică Iran. Ea și cu Jack, enigmaticul, care mi-a mărturisit după aceea că nici el nu suportă femeile  . 

Dar cea mai dezamăgită a fost Bianca . A strîmbat din năsucul ăla  de Samanthă dar nu ca să mă preschimbe în vreun prinț , ci mai curînd într-o broscuță . Iar buzele alea frumoase s-au arcuit într-un rictus  asimptotic căruia dacă i-aș fi calculat ecuația mi-ar fi ieșit cu minus . Între mine și ea se surpase dintr-odată o prăpastie cam ca între  Amsterdam și Anatevka, târgușorul din cărțile lui Shalom Alehem . Din ziua aceea am stiut că n-o să-mi mai arate niciodată chiloțeii.

  Peste mulți ani , am citit un sondaj care spunea că 75% din români cred că rostul  femeii e la cratiță . Poate că nici nu am spus chiar așa o prostie .Poate că doar mi-am devansat vremurile  Și observ că le mentalitee roumaine a rămas aceeași . 

Despre Bianca, am aflat ulterior că s-a cuplat cu un om de afaceri . Care era așa cum îi plăcea ei – Smart and brave . And rich, care e o calitate deloc de neglijat   Destul de rich cât să-i cumpere un Peugeot 205 roșu. Și să-i angajeze o menajeră , care va călca, va găti , va spăla rufe .

După un timp a plecat în America , unde i-am pierdut urma. Așa că nu pot decât să-mi imaginez cum în saloanele caselor de modă din New York ori Los Angeles se perinda o grațioasă olandeză care vorbea și un pic de ebraică.

  Iar ceva îmi spune că destinul ei ar fi fost identic   chiar dacă la acea întrebare crucială aș fi folosit alte verbe  . 

     Jurnal de emigrant(2). Fratele lui Yoni

 

pe urmele Timișoarei evreiești

Acu de când Timișoara a ajuns pe harta WizzAir-ului ,ca vechi timișorean ce mă aflu , sunt deseori întrebat – Ce se poate face (3 zile/4 zile ) în Timișoara ?. Spre rușinea mea , nu aveam un răspuns ferm.  Acuma știu . Mergeți în Piața Unirii -zic . E acolo o librărie- Două bufnițe -se cheamă . O s-o găsiți ușor căci arată fix cum trebuie să arate o librărie . Întrebați de o carte – Timișoara evreiască . Dacă aveți noroc și nu s-a epuizat veți găsi acolo material nu doar pentru 3 zile în Timișoara ci chiar pentru 30 .   Da, păcat că nu conține și o versiune în engleză . Dar editarea excelentă a Editurii Brumar suplinește parțial acest neajuns .

   Am trecut prin diferite faze în relația mea cu Timișoara. Copil fiind, îi cercetam parcurile . Parcul Central, Parcul Rozelor ,Parcul Pionierilor era traseul pe care îl străbăteam împreună  cu bătrânul meu câine Hector, mai târziu îi cercetam cofetăriile -un suc și un Doboș la de-acum defunctele Violeta în centru , ori la Macul Roșu pe colt lângă librăria Moravetz , în adolescență îi cercetam fetele- aici cred că e mai bine să nu dau nume – acum la maturitate am început să-i cercetez clădirile . Cercetatul clădirilor îmi oferă o perspectivă istorică pe care nu mi-o dădeau nici parcurile, nici cofetăriile și nici fătuțele. Clădirile au această caracteristică de a își păstra maiestuozitatea chiar și atunci când perioada lor de glorie a apus demult  iar unele dintre ele chiar au nevoie urgent de o operație estetică. Însă fiecare din clădirile emblematice ale Timișoarei evreiesti are o poveste care merită spusă. 

Ghidul Gettei Neumann – pe urmele timișoarei evreiești – ne propune o plimbare pe jos ori cu tramvaiul prin cartierele timișorene .Plimbarea începe din fostul patrulater evreiesc , de la Palatul Eugen-numit astfel pentru că pe una din porțile aflate acolo a intrat Eugeniu de Savoya in 1716 când a cucerit Timișoara din mâna turcilor , continuă în cartierul Cetate , apoi în Fabric , Iosefin și se încheie în cartierul Elisabetin. Repere ne sunt așa cum spuneam  clădirile , în special cele care au avut o filiație iudaică . Multe dintre ele construite în stil eclectic cu elemente Secesion, stil popular în Austro-Ungaria acelor vremuri. . Nu degeaba i se spune Timișoarei, Mica Vienă , căci arhitecții care le-au imaginat proveneau chiar de acolo. De numele lui Lipot Baumhorn se leagă unele sinagogi și clădiri emblematice ale Timișoarei. L-a urmat Laszlo Szekely , primul arhitect șef al orașului, cel căruia îi datorăm actualul aspect al Pieței Victoriei/Operei. 

    În copilărie nu știam  că mă învecinez cu atâtea palate. La colțul străzii , lăngă Operă , aveam Palatul Weisz, terminat  în 1926 , adăpostind în perioada interbelică un magazin de țesături și lucruri de mână , înlocuit astăzi de magazinul Materna . Vis-a-vis peste drum era Palatul Dornhelm/Victoria, ridicat în același an, unde era o croitorie pentru dame  cu stofă englezească . Acolo în palatul Dornhelm a copilărit Ioan Holender, cel pe care aveam să-l văd peste ani pedalând pe bicicletă în Viena spre modesta slujbă de director al Operei locale . Alipit de palatul Dornhelm e Palatul Lloyd, inaugurat în 1912 , palat gândit atunci ca un spațiu de afaceri unde  trăiesc astăzi într-o frumoasă armonie, cafeneaua și restaurantul Lloyd dar și rectoratul Politehnicii . Lăngă el este Palatul Neuhasz/Farber unde a locuit Eugen/John Farber care după ce a fost deposedat mai întîi de legionari, apoi de comuniști -a avut puterea și voința de a lua totul de la capăt în America unde a devenit proprietarul unui mare concern de lacuri și vopsele , fiind azi la 93 de ani membru în selectul Top 500 al revistei Forbes de cei mai avuți americani. 

Pe partea cealaltă de Corso în zona denumită Surogat se află Palatul Loffler , construit tot în aceeași perioadă, dat în folosință în 1913 cu spații comerciale și 46 de  apartamente .

  Despre toate aceste clădiri am aflat din  ghidul Gettei Neumann. Nu vreau să fac spoiler, mai există încă multe altele .

   Parcă printr-o ironie a sorții și pentru că istoria se repetă uneori  ,în ultimul timp în Timișoara au reapărut palatele în anumite cartiere ale orașului , dar  nu mai au bunul gust de odinioară. 

 Un alt spațiu le e dedicat în carte sinagogilor. În Timișoara cu o populație de 7170 de evrei ,la recensământul din 1930 , au existat nu mai puțin de 5 sinagogi, ceea ce aplică vechea butadă că un evreu are nevoie de cel puțin 3 sinagogi – una la care să meargă , una la care să nu meargă și una la care să nu meargă nici în ruptul capului. E doar o butadă însă eu am pățit-o,  când un unchi de-a lui Simona, om bătrân și fără copii ,ieșean de origine , m-a întrebat dacă merg la shil . Nu am înțeles prea bine la ce se referă, însă fiindcă eram nou intrat în familie și voiam să-i fac o impresie bună , i-am răspuns că eu merg la templu- căci așa numeam noi sinagoga neologă . M-a privit ca pe un demon și m-a șters imediat de la moștenire. Prețul sincerității e uneori mare .

 Cartea Gettei Neumann e și un omagiu adus personalităților evreiești ale Timișoarei , nume de referință ale orașului  , cei care au însemnat câte ceva în geografia spirituală, academică, medicală, industrială , culturală ori sportivă a Timișoarei.  Peste toate câteva nume – rabinii Miksa Drechser si Ernest Neumann, dirijorul Ladislau Roth, fizicianul Peter Freund, industriașul Sigismund Szana , arbitrul de fotbal Abraham Klein. 

  Un alt capitol  îi e dedicat fostului liceu israelit și sărbătorilor evreiești . Poate că Purimul nu e cea mai marcantă sărbătoare evreiască dar e cu siguranță cea mai fotogenică .Apoi este amintită  viața comunitară de odinioară din cele trei cartiere unde locuiau evreii . Sper că toate acestea și încă altele își vor găsi locul într-o zi într-un muzeu al iudaismului timișorean 

Îmi amintesc ce spunea cineva ,  din fericire nu din orașul nostru  . Noi ne iubim evreii mai ales atunci când sunt piese de muzeu.

Și încă ceva la încheiere . Când am aflat că Timișoara a câștigat competiția pentru Capitala Europeană 2021 aproape că am căzut de pe scaun . Că nu credeam că are vreo șansă în fața Clujului ori a Bucureștiului. Căci -ziceam eu – teiul lui Eminescu nu e în Parcul Rozelor și nici Caragiale nu e din Ronaț . Apoi însă am înțeles că valoarea culturală a unui oraș nu e dată de vărfurile sale ci de tradiția sa   . Iar Timișoara a fost dintotdeauna o insulă a toleranței . Poate nu chiar o insulă -mai curănd o peninsulă căci nici Timișoara nu a fost scutită de perioada neagră dintre 1940-1944 . Însă marea șansă a Timișoarei 2021 stă în posibilitatea de a se reconecta la trecutul ei. Iar din această perspectivă cartea pe urmele timișoarei evreiești -mai mult decât un ghid – autor Getta Neumann, grafica Sandra Segal, redactor Viorel Marineasa , editura Brumar 2019 nu este doar o carte utilă . Este necesară. 

Palatul Weiss


Palatul Lloyd – foto Iulian Maiorescu
Palatul Neuhasz

Nemuritorii de rând-o carte de fotoliu

Am citit-o  prima dată  între Valentin și Dragobete și mi s-a părut că e o carte cu și despre dragoste .Am mai citit-o a doua oară între Pesah și Paște, că zic că la prima citire poate m-a furat ambientul ,și tot despre dragoste mi s-a părut că e. O dragoste în afară de loc sau timp . O iubire nu doar între om și oamă . O iubire de ființă , de viață , de lespezi de rău . Sau așa cum o definesc Urim și Turim -cele două făpturi fără de trup care însoțesc restul personajelor pe tot parcursul cărții – Ce înseamnă dragoste ? Aburul ăla care ne ține inimile calde .

  Șapte povești, exact ca zilele facerii . Despre oameni-pereche care au ceva ce-i nemurește  . Că  și oamenii au în ei locuri în care nu pot ajunge singuri, că nu-i știu drumurile, locuri în care ajung în ei doar ceilalți oameni. Asta au înțeles că se cheamă nemurire și le e dată și oamenilor ,și iubirilor ,și îngerilor ,tuturor nemuritorilor de rănd  . Sunt perechi  care trăiesc în afara spațiului -Hans și Agnes , tată și fiică vitregă , nomazi în căruța cu coviltir spre o viață nouă în necunoscut căci de cunoscut sunt sătui   – ori în afara timpului  -ca Sofia și Hatim, mai ales singuratica Sofia care așteaptă 98 de ani până la venirea lui Hatim care o transformă din insulă în peninsulă . Și există personaje puternic ancorate  atât în timp cât și spațiu ca cei doi studenți la filologie din căminul studențesc ,  Cristina și Matei care ascund în ei o taină , pasibilă de ani grei de pușcărie în perioada comunistă  .

Dar personajul care pe mine m-a fascinat cel mai mult, ca și în Pervazul – precedenta carte a scriitoarei-   este Dumnezeu. Nu este  Dumnezeul cu majuscule al habotnicilor, nu e nici dumnezeul cu minuscule al ateiștilor, nici Dumnezeu cu semn de exclamare al religioșilor și nici Dumnezeu cu semn de întrebare al agnosticilor. Este un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră , personaj secundar în lumea pe care El însuși a creat-o , un pic neglijent, un pic contemplativ ,căruia îi place să se odihnească după masă și se gândește în mod serios că ar trebui să-și ia o lună sau mai multe de concediu și judecând după mersul istoriei se pare că chiar și-a luat .Un Dumnezeu care poate fi luat la întrebări ,stăpân al Universului dar nu mai presus de lege și din acest punct de vedere seamănă destul de mult cu cel din Vechiul Testament .  Iar izgonirea din rai nici măcar nu e o formă de pedeapsă cât o formă de comoditate căci El s-a plictisit să tot facă pe babysitterul .

 
Cartea este un seismograf  al stărilor .Mai ales-așa cum spuneam- stărilor de iubire . Iar cînd pentru unele din stări nu există vorbe în dicționar , Ana le tricotează cuvinte ca să nu rămână stările alea necuvântate . Căci limba asta de-o vorbim noi, muritorii de rând ,are pentru iubire doar cuvinte de urcuș , dar iubirea e uneori și coborâș , cuprinde în ea și dezbrățișări ori dezdrăgostiri . Ei nu au dragostea în ei tot timpul, ci sunt doar atinși de ea și la cei mai mulți, durează foarte puțin atingerea asta. Zici că doar au fost stropiți un pic și când se usucă nu-și mai aduc aminte nimic. Ba mai rău când se dezdrăgostesc sunt turbați , sunt nesuferiți și răutăcioși cu cei din jur, zici că le plouă în casă . Și tot despre dezdrăgostire care uneori e la fel de mincinoasă ca îndrăgostirea. Cred că acum nu-mi mai place acest om ,cred că sunt în partea cealaltă și știi cum e pe cei care nu ne plac îi vedem mereu strâmb pentru că nu-i vedem cu ochii. Nici când ții în brațe nu vezi bine, dar nici când ești peste trei străzi nu vezi   . Și există bineînțeles criteriul suprem de validare al iubirii adevărate Când te îndrăgostești și nu vrei să se știe ,ascunde-ți mâinile, nu ochii, cu ochii știm toți să mințim , cu mâinile nimeni .

 Un critic literar-mi se pare Dan C Mihăescu- spunea că există cărți de metrou și cărți de fotoliu . Am un respect autentic pentru cărțile de metrou, am citit chiar în ultima vreme câteva foarte bune , însă cartea Anei Barton -Nemuritorii de rănd, Editura Herg-Benet 2018 , Coperta-Sasha Segal – este fără îndoială o carte de fotoliu .

Moartea blocurilor și alte impresii timișorene

Chiar dacă unii mă suspectează de maladia specifică a celor ajunși la o anumită fază a vieții – nostalgia- declar tare și hotărît că nu sufăr de ea. Nu corespund definiției clasice a nostalgicului -aceea de a crede că înainte era mult mai bine. Dimpotrivă vizitând Timișoara acum și rememorând ce a fost , cred că înainte era mult mai rău .

Dar am remarcat  un fenomen  care m-a întristat  – moartea blocurilor de locuințe . Nu moartea lor trupească căci spre deosebire de fabrici ori hale industriale , ele stau încă în picioare ,dar li s-a uscat sufletul . Inclusiv blocului în care mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență ,  în care toți vecinii se cunoșteau între ei ,  ușile apartamentelor erau mai tot timpul deschise , unde tanti G de la șase îi ducea o supă fierbinte lui tanti  C de la 3 care nu se simțea prea bine și între timp mai schimba o vorbă cu tanti L de la cinci . Căci acolo în casa scărilor  era viața . Acum- ca să folosesc un clișeu deja destul de uzat – viața s-a mutat în altă parte. Și are alt ritm. Bătrânul nostru bloc parcă a devenit o locație de pe booking ori  airbnb.  Tineri grăbiți care mă salută dar habar n-au cine sunt și nici nu-i interesează , locatari pe 24 sau 48 ore într-un spațiu impersonal  , căruia au grijă să îi ia cheia din cutia poștală la venire și să o arunce  în aceeași cutie poștală la plecare  –  da, nu sunt un nostalgic ,  înțeleg și eu cerințele pieții dar parcă îmi lipsește zumzăiala de odinioară . Au dispărut și reperele . Înaintea GPS-urilor ,era destul să spun că locuiesc în blocul de deasupra  magazinului de mobilă   și   toți știau exact unde este , dar magazinul de mobilă nu mai există de mult , la fel nici hotelul de vis-a-vis . Toate s-au transformat în spații de închiriat căci viața s-a mutat în uriașe malluri cu spații de parcare nelimitate  -iar singurul lucru care a rămas constant în apropierea blocului meu   este sex-shopul din colț , dar parcă nu-mi vine să spun că locuiesc în blocul de lângă   sex-shop,  mi se pare   un pic jenant sau poate că am îmbătrănit și m-am molipsit  de falsă pudoare . Deși ca să fiu sincer cănd trec pe lângă vitrinele-i roșii , culoarea pasiunii ,  mă gândesc că multe din problemele existențiale ale adolescenței mi s-ar fi rezolvat dacă ar fi fost acolo  acum vreo 35 de ani. Și  în apropiere  mai este și frizeria aia veche , cândva exclusivistă unde   odinioară trebuia să-ți faci programare  cu căteva zile înainte  . Da, frizeria și atelierul de coafură e foarte frecventată și azi , cunosc două cliente foarte mulțumite de calitatea serviciului  -fetele mele- care îl viziteaza la fiecare escală în orașul meu de baștină care e de-acum și al lor   . Fata mea cea mică , care are un simț comercial care mie mi-a lipsit cu desavărșire vrea să organizeze un nou gen de excursii de grup  -excursii frizeristice – dacă există excursii de spa , culinare ,ecumenice  de ce n-ar exista si excursii frizeristice -un win-win situation  pentru domni și mai ales pentru doamne – vezi un oraș și te întorci acasă aranjată , coafată , ca scoasă din cutie  la o calitate de Vest si la un preț de Est  .

 Timișoara celor trei piețe -Victoriei, Libertății , Unirii e foarte frumoasă mai ales acum când piețele sunt pline cu flori- a fost un foarte frumos festival cromatic în oraș –  dar daca te depărtezi un pic de axa igrec și te deplasezi pe axa ics înspre Liceul Piarist , vezi că mai sunt multe de făcut.

Nu e totul perfect nici pe axa igrec, căci acelor clădiri emblematice ale Timișoarei , adevărate perle ale stilului eclectic, baroc ori neoclasic ,le lipsește o scurtă notă explicativă , altele cum ar fi sinagoga neologă din centru, lăcaș unde am învățat lecția toleranței trec printr-o nesfărșită renovare, care ar trebui să fie gata  cu 4 zile înainte ca Timișoara să devină  capitala culturală a Europei , dar prietenii mei sunt destul de sceptici .

Tot așa cum istoria mai recentă a Timișoarei zace undeva sub un strat gros de praf la etajul doi al clubului CFR. Timisoara a fost primul oraș din țară cu cineclub propriu, aici au trăit doi giganți ai peliculei de care azi poate că nu mulți își amintesc, domnii Sandu Dragoș și Iosif Costinaș , un fel de Messi și Ronaldo pe 16 mm, care au înființat fiecare un cineclub al lui dar care spre deosebire de cei mai sus mentionați au rămas în relații bune și cooperau ori de câte ori aveau ocazia. Filmele dumnealor care vorbesc despre Timișoara anilor 60 și 70 ar trebui digitalizate și repuse în circulație .

Străbătând axa igrec , la colțul dintre strazile Mărășești și Gh Lazăr dau peste un stand interesant . Fetele voluntare de la un liceu căruia din păcate nu i-am reținut numele îmi propun să cumpăr una din cărțile  împachetate intr-o foaie de  hărtie, așa cum împachetam noi odinioară manualele la școală   .Este o dublă bucurie atât pentru cititor care are ocazia unui blind-date cu o carte cât și pentru fete care trebuie să scrie o succintă caracterizare a carții care să-l atragă pe potențialul cititor . De fapt este o triplă bucurie căci încasările vor fi donate unui centru de copii speciali din oraș .

Iar în fața entuziasmului acestor fete , imbrăcate  în mov , culoarea clubului de fotbal pe care l-am iubit odată , simt o ușurătate a ființei- cum ar zice Kundera- și probabil că asta e imaginea pe care vreau să o iau cu mine din Timișoara mîinelui . Sărbători cu bine !

Comunismul cu față pisicească

Vine o vreme în viața fiecărui om, a fiecărei familii când simte că trebuie să facă o schimbare. Pentru noi acela a fost momentul când Simona a făcut accidentul vascular . Atunci am hotărît că trebuie  să ne descotorosim de toate grăsimile din frigider. Așa a apărut în viața noastră Maiakovski -un motan negricios cu guler alb -care s-a oferit să ne ajute în lichidarea surplusului . Dar  pentru că o singură pisică care mai e și neagră e semn de  ghinion a apărut și Bulgakov  în speranța că poate norocul funcționează după aceleași principii ca înmulțirea din cartea de algebră .

Pe urmă au venit și altele . Stăteau toată ziua  cu burta la soare doar așteptând plusvaloarea.  Deja pisicile din cartier erau convinse că viitorul de aur al pisicimii se află în curtea noastră. Casa mea devenise varianta modernă a Falansterului de la Scăieni . De la fiecare după posibilități , fiecăruia după nevoi – cu toate că am impresia că pe pisici le interesa doar partea a doua a frazei. Nici nu atacau direct hrana  ci mai întîi făceau niște tumbe   în jurul ei cu o aroganță felină care spunea – vrem să mai întîi să analizăm oferta ta că ,să știi , noi mai avem și alte propuneri .

Doar că după un timp s-a terminat plusvaloarea. Odată cu ea s-a terminat și armonia pisicească . Mai pică câteodată un os de ros, sau vreun colț de brânză iar în weekend chiar șuncă de Praga dar în marea lor parte beneficiile sociale s-au isprăvit. Falansterul de la Scăieni s-a transformat într-o cenușie Venezuelă . Unele pisici au rămas mai departe să se ciondănească pe la cozi, dar majoritatea au emigrat .

Pe undeva îmi pare rău că Marx și Engels nu au fost deținători de pisici. Căci dacă ar fi fost, înainte de a aplica comunismul pe oameni, l-ar fi probat pe pisici. Și ar fi înțeles că e o utopie care nu are nici un sens. Toată lumea ar fi ieșit mai câștigată . Inclusiv lumea pisicească.