Niciodată nu-i târziu să ai o copilărie frumoasă – zice un amic de-al meu și mare dreptate  are. Copilăria se trăiește odată în direct  dar se retrăiește mereu în reluare ,cam ca finalele de Campionat Mondial   .Copilăria mea s-a petrecut  într-un bloc căruia azi i s-ar zice comunist, dar căruia atunci ii ziceam al nostru . Bloc solid, cu bază anglo-saxonă căci fusese construit pe locul unui crater de la un bombardament anglo-american din al doilea război mondial.

Cincizeci și șase de familii-  primiseră repartiția guvernamentală și se mutaseră acolo într-o iarnă de pe la  mijlocul anilor ’60 . Locul de întâlnire era curtea blocului ,un pic ciuntită de camioanele frigorifice italienești  . Șoferii  mai împărțeau uneori gumă de mestecat, mai ales acelora dintre noi care le aminteau de  bambinii de acasă. Eu nu prea coboram , îmi era și un pic teamă căci auzisem că în  camioanele alea , in afară de carne de porc se transportă uneori și pui de om -mai ales din aceia care cerșesc după gumă de mestecat.  Dar receptam de la fereastră  clinchetele suave, claxoanele de bicicletă , Podul de piatră s-a dărâmat , Țăranul e pe cîmp, Cine nu-i gata îl iau cu lopata. Încă nu eram gata  așa că am mai rămas după perdeluță incă  niște  ani.

  Între timp copiii au crescut , la fel și decibelii , clinchetele s-au transformat în strigăte     mai ales în duminicile  în care  juca echipa locală  , claxoanele de bicicletă au fost preschimbate în șuturi puternice la poarta improvizată de bătătorul de covoare, iar sub podul de piatră la  ceas de seară se mai fura câte  un sărut  franțuzesc învățat din filmele de la Capitol.

    Apoi a dat Ceaușescu un decret și peste nouă luni curtea s-a umplut iarăși de clinchete ,triciclete, trotinete,șotron,prinsa,scunsa ,cine nu-i gata îl iau cu lopata. De data asta eram gata.  Am coborît jos în curtea blocului, eliberată între timp de camioanele frigorifice  căci copilăria avea prioritate . Deodată, în toată hărmălaia aia simt că mă trage cineva de mâna.-  Hei ce faci..Nu vrei să-mi ții coarda?

          În fața mea stătea un lujer de fată care îmi zâmbea cu niște dinți albi întrerupți la mijloc de o strungăreață care o făcea să pară încă și mai frumoasă.

   „Pe mine mă cheamă  Cassandra. Acuma stau aici în bloc la bunici că părinții mei s-au certat”. Iar eu care știam că cearta între copii e un lucru rău pentru care primeam observații de la tovarășa  , mă gîndeam că cearta între adulți e un lucru foarte mișto că uite ne-o aduce in bloc pe Cassandra.  În fiecare zi după ce veneam de la școală îmi făceam temele după care stăteam ascuns în spatele perdelei să văd când apare Cassandra. Cum o vedeam o zbugheam afară ,îi salutam pe vecini pe casa scărilor cu Sărumîna , Kistihand ori  Csokolom că așa ne învățaseră părinții că trebuie să-l saluți pe om pe limba lui să arăți că îți pasă de el. Zile de-a rîndul îi țineam coarda Casandrei iar ea sărea  sprinten ca Nadia  la Montreal , eu o aplaudam și tot ce imi doream era să fiu in preajma ei . Până într-o zi când Cassandra a dispărut din bloc și din viața mea , poate s-au împăcat părinții ei sau poate s-au rupt definitiv , n-am aflat niciodată. M-am consolat destul de repede cu ceilalți copii, erau două grupe mari în curte , grupa de băieți și grupa de fete care jucau cam aceleași jocuri numa că fetele erau mai bune la fotbal 🙂

Intr-o după amiază cînd în curte era în plină desfășurare un meci de fotbal băieții contra fetelor  o aud  pe mama lui Niță care se întorsese de la coada obișnuită de la ouă. Băiat .E  Băiat !. Gullacsi neni  a născut azi un băiat. Așa-i de fericit Gullacsi bacsi !! .În acel moment am știut că mă născusem in genul câștigător . Or fi fetele mai bune la fotbal dar băieții au ceva aparte, altfel nu s-ar fi entuziasmat așa de tare tanti mama lui Niță -care de obicei era așa de rezervată . Si atunci ne-a spus Dan care avea soră mai mare și o văzuse la baie că noi avem ceva ce ele,fetele nu au și în asta constă puterea noastră. Ca și Samson biblicul-cu diferența că  puterea noastră stătea ceva mai jos .

Atunci a venit Miki cu propunerea Băi hai să ne-o arătăm . Iar noi ne-am gândit că bine zice Miki că ce farmec are că o avem dacă nu putem să ne fălim cu ea. Trebuia găsit un loc mai ferit că știam că nu putem să ne-o arătăm așa în văzul lumii. Am fi vrut să mergem în cămăruța de biciclete de la parter dar acolo își ținea nenea Erlander motoreta lui Mobra de care era așa de îndrăgostit că venea să o viziteze la cele mai neașteptate ore . De fapt noi credeam că nenea Erlander chiar acolo locuiește-  și numa mai merge din cînd în cînd sus la apartament să se spele că mirosea tare a motorină. Era o dragoste neîmpărtășită intre el și Mobra lui  căci Mobra nu il iubea indărăt pe nenea Erlander . Nenea Erlander o dezbrăca de husă ,o scotea în lume,o încăleca mândru ca un ginere și când dădea la cheie să o pornească, ea se opintea, începea să tușească înecat cum tușeam  noi când mâncam prea repede înghețată Polar ,tremura  din toate șuruburile cu tot cu nenea Erlander pe ea și apoi se oprea ca o nevastă mofturoasă -În seara asta nu .Nu am chef de tăvăleală, mă doare capul. Iar atunci nenea Erlander , începea să suduie în toate limbile pământului că Timișoara era un oraș cosmopolit- și ne știam unii la alții toate înjurăturile .Atunci știam că nenea Erlander e nervos și e bine să ne ferim din calea lui. Așa că i-am lăsat lui camera de biciclete, pentru noi era mai simplu de găsit un loc, căci spre deosebire de dumnealui noi aveam obiectul la purtător. Ne-am gîndit că din motive de precauție ar fi mai sigur  pe la ultimele etaje  așa că am optat pentru ghena de la etajul șase. N-aveam voie cu liftul așa că pornim noi pe jos , trei țânci curioși . Pe drum ne încrucișăm cu tanti Curceanu de la șapte, dânsa avea voie cu liftul numai că liftul se defectase și tanti Curceanu suduia tare de tot,doar  că de ea nu ne era  frică  fiindcă de la etajul doi era deja sleită de puteri. O salutăm dar nu ne oprim sa stăm de vorba că noi aveam o chestiune importantă de rezolvat . Poate că pentru alții era o chestiune de onoare, pentru noi  era doar o chestiune de centimetri. Pe la patru începem să gîfîim.La cinci ne oprim oleacă să ne tragem sufletul . Mai avem un singur etaj. Intrăm in ghena. O putoare care nu se poate descrie în cuvinte ,dar ne gândim că dacă tot facem un lucru interzis măcar să suferim un pic. Închidem ușa  , ne deschidem la nădragi și …vedem negru în fața ochilor. Că noi am uitat că acea cămăruță nu avea geamuri și când închideai ușa de la intrare era întuneric beznă.Stați un pic că am eu o lanternă- zice Miki . Mă duc să o iau de acasă . Peste câteva minute se întoarce Miki cu lanterna . Închidem iarăși ușa  . Broboane de sudoare se prelingeau pe frunțile noastre mici.Același miros pestilențial dar cu care parcă ne-am obișnuit un pic.Urmează momentul adevărului. Miki vrea să aprindă lanterna -dar nimic .Începe să o scuture ca pe o sticlă de bulion și deodată suntem iluminați de o rază mare de lumină  . Dar nu de la lanternă Ca prin coșmar auzim vocea groasă a lui nenea Erlander – Ce frasul meu faceți voi aici ? . Atunci am înțeles pentru prima oară ce înseamnă să fii prins cu pantalonii jos  Și zău că nu mai țin minte a cui era mai mare, în schimb țin minte ce bătaie am luat .

*************************************************************************************

La corporație eram trei ingineri -eu,  Sandu  din Iași și Jamal un băiat arab din Nazareth.În fiecare dimineața începeam ziua de muncă cu o cafea tare la cafeneaua corporației. Mai povesteam mai ales Sandu și cu mine despre literatură , inginere , excursii. Jamal asculta în tăcere și plămînii i se umpleau de aer curat, european , închidea ochii și se gîndea că dacă cu voia lui Alah o să facă o excursie prin Europa  ,trebuie neapărat să treacă prin Iași  și prin Timișoara că prea povesteam noi frumos despre ele . Și tot așa au trecut zile și săptămîni sau chiar luni iar la un moment dat,într-o dimineață care nu anunța nimic deosebit își face curaj Jamal-cred că îl rodea asta de mult timp – și vorbește sacadat și adînc din gîtlej căci era foarte emoționat- „Băieți vreau să vă fac o mărturisire. Simt că niciodată n-am iubit pe cineva așa cum vă iubesc pe voi. Am ajuns cu voi la o intimidate pe care n-am mai simtit-o cu nimeni, niciodată.Haideți să ne-o arătăm.”

       Eu și cu Sandu am înlemnit. Probabil că Jamal interpretase greșit toată deschiderea noastră .Poate era și diferența de mentalitate. Am început să-l ocolim. Nu-l mai chemam diminețile la cafea. El simțea că ceva era în neregulă , poate liberalismul european nu era chiar așa cum își închipuia el. Era dezumflat, pleoștit, se închise în el,tot entuziasmul și toată pofta de viață îi dispăruseră. Mergea singur la cafea dar ne privea cu coada ochiului poate îl vedem și îl atragem la masa noastră ca în vremurile bune.

 Într-una din zile îl vedem că se trage mai aproape ,parcă vrea să ne spună ceva, parcă are o rană în suflet. Dar nu îndrăznește.Cînd ieșim pe culoarul întunecat o umbră ne sare în față .Ne așteptase. Vorbea iarăși repede, sacadat și adînc din gîtlej așa cum făcea cînd era deopotrivă emoționat și  agitat

. „Băieți vă rog frumos să mă înțelegeți.Nu mai pot dormi nopțile.Nevastă-mea nu se plînge , e chiar mulțumită dar eu am bănuiala că e mai mică decât a altora și incertitudinea asta mă omoară”. „Jamal, omul lui Dumnezeu și al lui Alah, nu putem face asta -nu e etic și nici moral „-îi zice Sandu. „Uite ca să nu vă simțiți voi prost facem un legămînt v-o arăt eu mai întîi și după aia dacă vreți și numai dacă vreți mi-o arătați si voi . E foarte important pentru mine”. Poate că pentru alții era doar o chestiune de centimetri, pentru Jamal însă devenise o chestiune de onoare.

    Cînd am terminat proiectul la care lucram ne-am hotărît. În fond ce e viața asta dacă nu o goană continuă după fanteziile neîmplinite ale copilăriei. Trebuia găsit un loc. În cușca pentru fumători nu se putea că poate-i mai venea unuia cheful de-o țigară tocmai când eram noi în mijlocul acțiunii.Noi am ales ziua. L-am lăsat pe Jamal să aleagă locul.

   Lângă groapa de gunoi nu mai puțea așa de tare ca atunci căci gunoiul se chema acum deșeu menajer și era selectat. Iar de lanternă nu mai aveam nevoie căci aveam aplicația de la telefoanele celulare. Dar broboanele de sudoare erau exact ca atunci .Știam că facem un lucru interzis pentru care am putea plăti scump.J amal și-a scos-o primul. Acordurile trebuiesc respectate. Ne- am uitat la ea, întâi eu apoi Sandu. Într-adevăr o  avea mai mică .Am vrut atunci să întrerupem acest joc nebunesc dar nu mai puteam. Parca eram hipnotizați. Mi-am scos-o și eu pe a mea și apoi și-a scos-o și Sandu pe a lui. Jamal le-a luat în mînă ,le-a privit lung și vedeam cum începe să tremure. Nu de plăcere. Enervarea creștea în el ca o plantă de canabis. Începuse să vorbească iar sacadat și adînc din gîtlej ca atunci cînd era deopotriva emoționat și agitat.Dar acum era și nervos – „M-au păcălit. .Fir-ar al naibii de capitaliști , la angajare mi-au spus că o avem toți la fel. „. Cu mișcări rapide ne-am împăturit la loc fluturașii  de salariu și i-am pus înapoi în buzunar.