Am citit-o prima dată între Valentin și Dragobete și mi s-a părut că e o carte cu și despre dragoste .Am mai citit-o a doua oară între Pesah și Paște, că zic că la prima citire poate m-a furat ambientul ,și tot despre dragoste mi s-a părut că e. O dragoste în afară de loc sau timp . O iubire nu doar între om și oamă . O iubire de ființă , de viață , de lespezi de rău . Sau așa cum o definesc Urim și Turim -cele două făpturi fără de trup care însoțesc restul personajelor pe tot parcursul cărții – Ce înseamnă dragoste ? Aburul ăla care ne ține inimile calde .
Șapte povești, exact ca zilele facerii . Despre oameni-pereche care au ceva ce-i nemurește . Că și oamenii au în ei locuri în care nu pot ajunge singuri, că nu-i știu drumurile, locuri în care ajung în ei doar ceilalți oameni. Asta au înțeles că se cheamă nemurire și le e dată și oamenilor ,și iubirilor ,și îngerilor ,tuturor nemuritorilor de rănd . Sunt perechi care trăiesc în afara spațiului -Hans și Agnes , tată și fiică vitregă , nomazi în căruța cu coviltir spre o viață nouă în necunoscut căci de cunoscut sunt sătui – ori în afara timpului -ca Sofia și Hatim, mai ales singuratica Sofia care așteaptă 98 de ani până la venirea lui Hatim care o transformă din insulă în peninsulă . Și există personaje puternic ancorate atât în timp cât și spațiu ca cei doi studenți la filologie din căminul studențesc , Cristina și Matei care ascund în ei o taină , pasibilă de ani grei de pușcărie în perioada comunistă .
Dar personajul care pe mine m-a fascinat cel mai mult, ca și în Pervazul – precedenta carte a scriitoarei- este Dumnezeu. Nu este Dumnezeul cu majuscule al habotnicilor, nu e nici dumnezeul cu minuscule al ateiștilor, nici Dumnezeu cu semn de exclamare al religioșilor și nici Dumnezeu cu semn de întrebare al agnosticilor. Este un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră , personaj secundar în lumea pe care El însuși a creat-o , un pic neglijent, un pic contemplativ ,căruia îi place să se odihnească după masă și se gândește în mod serios că ar trebui să-și ia o lună sau mai multe de concediu și judecând după mersul istoriei se pare că chiar și-a luat .Un Dumnezeu care poate fi luat la întrebări ,stăpân al Universului dar nu mai presus de lege și din acest punct de vedere seamănă destul de mult cu cel din Vechiul Testament . Iar izgonirea din rai nici măcar nu e o formă de pedeapsă cât o formă de comoditate căci El s-a plictisit să tot facă pe babysitterul .
Cartea este un seismograf al stărilor .Mai ales-așa cum spuneam- stărilor de iubire . Iar cînd pentru unele din stări nu există vorbe în dicționar , Ana le tricotează cuvinte ca să nu rămână stările alea necuvântate . Căci limba asta de-o vorbim noi, muritorii de rând ,are pentru iubire doar cuvinte de urcuș , dar iubirea e uneori și coborâș , cuprinde în ea și dezbrățișări ori dezdrăgostiri . Ei nu au dragostea în ei tot timpul, ci sunt doar atinși de ea și la cei mai mulți, durează foarte puțin atingerea asta. Zici că doar au fost stropiți un pic și când se usucă nu-și mai aduc aminte nimic. Ba mai rău când se dezdrăgostesc sunt turbați , sunt nesuferiți și răutăcioși cu cei din jur, zici că le plouă în casă . Și tot despre dezdrăgostire care uneori e la fel de mincinoasă ca îndrăgostirea. Cred că acum nu-mi mai place acest om ,cred că sunt în partea cealaltă și știi cum e pe cei care nu ne plac îi vedem mereu strâmb pentru că nu-i vedem cu ochii. Nici când ții în brațe nu vezi bine, dar nici când ești peste trei străzi nu vezi . Și există bineînțeles criteriul suprem de validare al iubirii adevărate Când te îndrăgostești și nu vrei să se știe ,ascunde-ți mâinile, nu ochii, cu ochii știm toți să mințim , cu mâinile nimeni .
Un critic literar-mi se pare Dan C Mihăescu- spunea că există cărți de metrou și cărți de fotoliu . Am un respect autentic pentru cărțile de metrou, am citit chiar în ultima vreme câteva foarte bune , însă cartea Anei Barton -Nemuritorii de rănd, Editura Herg-Benet 2018 , Coperta-Sasha Segal – este fără îndoială o carte de fotoliu .
Viața merge înapoi 