Cum n-am devenit ziarist

Pe data de 9 ianuarie 1989   nu am devenit ziarist. Veți spune că e  destul de ciudat să-ți amintești cu atâta precizie data unui eveniment care nu s-a întâmplat dar uite că se poate si asta uneori  .  

Pentru cine a trăit ultimii ani ai regimului ceaușist știe că eram consumatorii fără prihană și fără discernământ al oricărui lucru care provenea din Vest. Chiar și dacă vestul ăsta era  in Est . Mai precis în Orientul Apropiat. Odată imi căzuse în mână o revistă cu coperte  lucioase tipărită în Israel  ,  Revista Mea,  îi zicea și am simțit imediat cum mă identific în totalitate cu numele revistei . Ca să nu mai vorbesc de conținut .  Avea  niște   poze   cu  staruri   de cinema în ipostaze  care nu puteau lăsa indiferent  nici un puber  în prag de trezire  sexuală  .  Acolo voiam să-mi văd   eu semnătura intre   sânii  Sofiei Loren si pulpele  fierbinți ale lui Brigitte Bardot   . Eram dispus să-mi văd articolul  chiar și  intre picioarele care nu se mai terminau  ale lui Brooke Shields.  Ce plăcere va avea cititorul -chiar dacă era cititoare- după ce-și va clăti  ochii cu aceste frumuseți ale naturii ,   să se delecteze si cu  materialul meu umoristic   . Pe desfășurător  zicea că revista era  editată de  trustul de presă Orizonturi,  condus de un  domn cu un nume pompos  de avocat   , Himmelfarb cu doi de m  , iar redactor șef  era alt   domn cu nume mai puțin pompos ,  Iosif Petran.  În imaginație  îl și vedeam   pe domnul Himmelfarb  cu doi de m urmărind din biroul său capitonat cum    Petran scoate încă o ediție așteptată cu nerăbdare de locuitorii Tel-Avivului care era pe atunci un Botoșani ceva mai mare  .  

Deci,  pe 9 ianuarie 1989, înarmat cu o hartă a orașului Tel Aviv și cu multe aspirații ,  făceam primul pas spre consacrare. Dezamăgirea a început de cum am coborât din autobuz   . Nu mi se părea că acela ar fi locul cel mai potrivit pentru  un trust de presă. Clădiri dărăpănate din cartierul de sud al orașului , maghernițe frecventate mai ales de  traficanți de droguri și prostituate . Nimeni nu a știut să-mi indice adresa exactă a trustului. Nici traficanții de droguri, nici prostituatele nu citeau românește . M-am învărtit eu vreo oră căutând adresa  dar tot degeaba. Până la urmă am avut noroc cu un bătrân din Piatra Neamț care ținea  in zonă un mic magazin de produse electrice  și care a știut să-mi indice locul  . Redacția revistei era undeva la primul etaj intr-o clădire care  aducea mai degrabă a peisaj  dintr-o carte de  Charles   Dickens  . Tot acolo era  si sediul  ziarului Uj Kelet ,  de  limba maghiară. Nu-i nimic- mi-am spus – dacă locul ăsta  e destul de bun pentru Ephraim Kishon – atunci e bun și pentru mine  . Bat la ușă dar nu aud nici un răspuns. O deschid  și mă dau inapoi speriat  . În fața mea nu văd decât o perdea groasă de fum  .  Un amestec de nicotină și gudron care pornea  din podea și se ridica  până în tavan .  Atmosfera de Dickens era completă   . Înaintez bâjbâind  prin acea pâclă  groasă  ca în    poezia lui Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei  ,    și ajung în sfârșit  la sursa fumului. Un tip uscățiv, cu ochelari scria  la o masă în timp ce  pufăia  concomitent din  trei țigări , una prin gură,  una prin  nas si una printr- o  ureche   . Individul  pare stupefiat când mă vede  , parcă zărește  pentru prima dată ieșind din ceața aceea un om viu . Cînd i-am spus că am sosit in urmă cu o săptămână  din România  ,  a intrat sub masă. Părea extrem de  speriat. Când am deschis mapa ca să-i prezint articolul , a inceput să horcăie de credeam că-și dă duhul acolo de sub masă. Ulterior am înțeles de ce. Omul scrisese cu puțin timp in urmă un articol critic la adresa regimului de la București și credea că Securitatea era pe urmele lui. Din fericire pentru el, România anului 1989 nu era Bielorusia anului 2021  așa că  atunci când a  văzut că de acolo din mapă nu scot revolverul ci doar o biată foaie de hârtie parcă   și-a mai venit un pic în fire  . Când s-a ridicat de sub masă  i-am văzut degetele îngălbenite . Nu corespundea  de loc  felului in care-mi imaginasem eu un ziarist . Mi-a spus sa las manuscrisul pe masă și să revin  peste trei  zile. Eu încă nu știam dar în jargonul ziariștilor  ăsta era echivalentul clasicului principiu hollywoodian- Don’t call us, we ll call you ori varianta  autohtonă – Vă mai sunăm noi domnișoară .  A  ținut totuși să-mi spună că redacția nu are fonduri și prin urmare nu va putea să mă plătească. Când i-am răspuns  că nu-i nimic, eu nu-s aici pentru bani ,  s-a băgat  iar sub masă.  Precis sunt  de la Securitate ! . Cine mai lucrează in Israel pe gratis ? . Am coborât în stradă  . Față de atmosfera din acel birou , aerul de afară mi se părea o imensă bulă de oxigen  . Nici   compania drogaților și a prostituatelor  nu mă mai deranja  .

 Visul meu primise o lovitură serioasă dar nu se năruise. În fond nu e așa de important de unde iese revista. Sânii Sofiei Loren , pulpele lui Bardot   si picioarele lui Brooke Shields erau la fel de frumoase   chiar și  dacă proveneau din  acea magherniță  dărăpănată cu pereții coșcoviți de pe  strada Salame din cartierul Hatikva   .

Peste exact trei zile m-am prezentat din nou la el. Părea mirat că revenisem. Era  tot înconjurat de fum dar parcă mai degajat. Probabil se interesase  și aflase că Securitatea nu trimisese nici un ucigaș cu simbrie pe urmele lui. Sau poate pentru că de data asta nu mai era singur. Lângă el era un tip cu figură de cioclu așezat asupra unei foi de ziar care mormăia ceva indefinit  . Mi-a zis  că asta este  S , umoristul revistei . Știam eu din auzite că umoriștii sunt în realitate niște mizantropi  , dar ăsta parcă le intrecea pe toate  . Nu mi se părea defel colegul cu care să ieși la un falafel .

Ii aduc aminte pentru ce am venit  . Caută printre hărtiile lui vraiște de pe birou dar nu  îmi  găsește textul  . Din fericire mai păstrasem la mine o copie .I-o întind și începe să citească mai mult în silă  .  Dar acum parcă văd pe fața lui o grimasă pe care o interpretez  a bucățică de zâmbet . Se pare că soarta cioclului e pecetluită. De mâine se va prezenta  la oficiul Brațelor de Muncă.  Noul Kishon de România tocmai a aterizat   pe cerul cenușiu al  presei de limbă română din Israel.

Uscățivul se oprește din citit. Privește la foaie, privește la mine. Își scoate ochelarii. Și atunci îmi adresează cea mai nemiloasă întrebare    care i  se poate pune  unui tânăr aspirant la gloria publicistică .

– Dumneata , ai vreo meserie ?

Pe moment am simțit  un burghiu in inimă . Nu eram obișnuit cu stilul acela de abordare foarte direct , fără menajamente . Astăzi însă când am cunoștință despre  prăpastia dintre imaginea romantică a ziaristului și viața lui de zi cu zi in care uneori  nu e plătit cu lunile de patroni care sunt convinși ca jurnalismul nu e o meserie  ,   știu că atunci , uscățivul   mi-a făcut un mare bine .

Un gând despre „Cum n-am devenit ziarist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s