Love Story

Poate că părinții și bunicii noștri îi așteptaseră în zadar pe americani să vină pe tanc ,noi mai realiști ne mulțumeam cu ei și pe celuloid . Cu cîteva săptămîni înainte veniseră obosiți cu Jane Fonda și Michael Sarazin  în Și caii se împușcă nu-i așa – despre un concurs de dans din timpul Marii Depresii din 1932 , apoi înspăimântători  în Păsările lui Hitchkook,  dar ăștia doi -Ryan O’Neal și Ali MacGraw  , aveau o prospețime și un farmec aparte , poate de aceea erau și cozile alea enorme din fiecare dimineață din fața cinematografului Capitol de parcă tot orașul își dăduse întîlnire acolo .  Iar pe ecranul de deasupra casei de bilete erau luminate orele de difuzare la care se mai găseau bilete  .Și luminițele alea se stingeau treptat,treptat -spre dezamăgirea codarilor care își vedeau restrânse tot mai mult opțiunile  .”  E film de plâns „-zicea cineva mai inițiat .  Pe atunci nu se inventase CNA-ul ca să împartă filmele așa de academic în dramă,comedie ori thriller.  Pentru noi filmele erau ori de râs,ori de plâns ori  cu bătaie.

  Printre cei care așteptau  la coadă erau și vecinii mei mai mari, Doru cel înalt și voleibalist  , Ițu cea frumoasă și Gerlinde cea cu pieptul plat  Ca să  intrăm în atmosfera filmului  ne clăteam ochii cu pozele de pe afișier și  nu înțelegeam de ce tipul pare  trist când  conduce  așa o mândrețe de  Ford Corvette decapotabilă , cu gagica alături.

A fost cel mai bun film de dragoste pe care, de fapt, nu l-am văzut niciodată. Pentru că acolo la casă mi-au spus că e voie numai de la 14 ani în sus  . Alții mai descurcăreți  împrumutau un buletin de la un frate mai mare ,își îngroșau vocea și intrau să plîngă fraudulos.

Iar cînd ieșeau de la film prin ușa laterală, aveau o privire pierdută și ochii roșii.  Parcă erau transportați pe alte meleaguri , plîngeau cu lacrimi adevărate   și Doru cel înalt și Ițu cea frumoasă și Gerlinde    iar   eu nu înțelegeam pe unde intră atîta plîns în pieptul ei  plat.  Mai văzusem oameni plîngînd la filme,   în general la filme indiene gen Vagabondul , dar ăla era un plîns cu averse moderate de lacrimi,  fără descărcări emoționale,   care se oprea în batistă și se potolea odată ce  se aprindea lumina în sală.   Dar aici era un altfel de plîns, parcă  Jennifer, eroina principală, ar fi murit  chiar în brațele lor ,răpusă de  boala aceea nemiloasă.

Și printre suspine  repetau ca pe o mantră, o frază pe care cu greu o duceau pînă la capăt și care mi s-a părut atunci cea mai aiurită frază pe care mi-a fost dat să o aud  vreodată – Dragostea înseamnă să nu trebuiască  niciodată să spui Îmi pare rău.  

Am plasat atunci iubirea foarte sus pe scara durerilor  ,mai sus  decît o durere de măsele  , o căzătură la fotbal, sau bătăile pe care le încasam de la golanul clasei, căci ea doare pe dinăuntru.

Și m-am gîndit că poate,de fapt, nici nu e chiar așa un gheșeft  să crești mare, ca să te îndrăgostești pînă la suferință,  să spui fraze complicate și să plîngi la filme .  Plânsul-ca și iubirea- e pentru oameni mari.  Eu sunt incă un om mic  care nu are nevoie de filme de plâns cu  americani sofisticați .  M-am urcat în tramvai și am coborît  în față la Melodia, lângă gară, unde rula un film românesc de râs cu trei borfași simpatici la munte și la mare.   Și zău că nu pot să spun că mi-a părut rău ..