Tablouri dintr-o expoziție. La centenarul liceului .

Nu e ușor ca de la o distanță de aproape 40 de ani- cît a trecut de la absolvire-să sintetizez feliuța de 4 ani petrecută la liceul Loga. Unele amintiri s-au șters de pe stratul fotosensibil al memoriei. Altele s-au alterat ca iaurtul  uitat  în soare. Dar ca un fotograf nostalgic ce sunt , mă  încăpățînez  să mai dau cîteva clickuri prin hipocampus chiar dacă imaginile  sunt un pic neclare  iar subiecții au ieșit  din cadru de mult .

La montaj le adaug și coloana sonoră  .

Cadrul 1 .  Poarta liceului. Muzica – Pink Floyd, Another Brick in the Wall

Se intră greu la Loga și nu mă refer aici la examenele de admitere. Mă refer la intratul pe poartă în liceu în fiecare dimineață. De obicei în fața ușii se instalează doi profesori din nucleul dur al UTC-ului care verifică ținuta ,aceasta însemnînd  freză  , cordeluță,uniformă  , număr matricol . Cei care nu se conformează standardelor riguroase sunt după caz fie muștruluiți , fie trimiși la tuns  .Uneori ai impresia că din acele dimineți s-au inspirat cei care au făcut clipul lui Pink Floyd , o succesiune de numere matricole care intră într-un malaxor de unde ies gata uniformizați .Fluturii dintr-a doișpea știu deja că una dintre selectoare, profesoara de geografie Virginica , suferă de strabism deci nu vede unde se uită și nu se uită unde vede – așa că se strecoară rapid pe sub privirea ei încrucișată .Noi, libelulele dintr-a noua, încă nu îndrăznim.

Loga_1

Cadrul 2 .Curtea interioară. Muzica – Queen, We are the Champions

Terenul de baschet este imediat la ieșirea în curte , în raza de vedere a fetelor, care au ieșit cuminți în pauza mare la bronzat . Baschetul este sportul elitelor .Jocul presupune o anumită dexteritate , o tehnică de mînuire a mingii și niște calități fizice pe care nu mulți le au. Plebeii joacă fotbal , pe terenul amplasat transversal . Idolul lor este Mario Kempes , fotbalistul argentinian cu pletele în vînt așa cum vor fi și ei odată , poate după ce se pensionează profesoara Virginica.
Jocul de fotbal este mult mai pasional decît cel de baschet , mai ales cînd evoluează colegul Lușu Pasarella Bărbulescu, stîlpul apărării , care nu le admite coechipierilor nici un rabat de la efortul colectiv întru cîștigarea partidei.
În spatele zidului gros de cărămidă ,afară din raza de vedere a tuturor se adună fumătorii pentru un tabac și o partidă de tenis cu piciorul .
Acesta este Harlemul-ul liceului , zona în care copiii cuminți nu au acces. Singurul lucru care-i sperie pe fumători sunt raziile periodice ale profesorului de sport Iosoff , un dușman înrăit al tutunului, și pe bună dreptate.

Loga_2

Cadrul 3 . Cancelaria . Muzica Edith Piaf, Non Je ne regrette rien

Dacă o iei pe coridorul din stînga , de la intrarea principală în liceu ajungi în cancelarie . Nici un elev nu intră în cancelarie nechemat .Chemat poți fi doar atunci cînd ți se încredințează citirea  vreunei circulare  ori dacă ai făcut vreo năzbîtiie . Cînd se sună de intrare în clase , fiecare profesor își ia din rastel tolba de vînătoare . Unii, cei mai tineri, ies primii, adulmecă vînatul . Ceilalți, vînătorii cei mai experimentați mai  au de terminat o idee , o cafea sau un ultim cartuș .Vînatul se retrage precaut în clase.
Îmi formez o teorie cam copilărească ,cum că profesorii sunt de fapt extensia materiei pe care o predau.Că nu știi unde se termină materia și unde începe el, profesorul.Așa că profesorii de literatură mi se par sensibili și delicați, profesorii de matematică riguroși și exacți ,profesorii de istorie-baze de date umblătoare, profesorii de geografie niște călători frustrați , profesorii de franceză șarmanți și eleganți , ca un portret de Renoir .Nu știu cît e de adevărată această teorie în cazul celorlalți ,dar știu sigur că ea este adevărată în cazul profesorilor de franceză .

Cadrul 4 . Sala de clasă . Muzica- Terry Jacks, Seasons In The Sun

Nu am șansa să învăț limba franceză în liceu , însă am șansa de a avea dirigintă un om extraordinar ,pe doamna Eva Bunda -profesoară de franceză.
Unde alți profesori pretind să ne ridicăm la nivelul aspirațiilor dumnealor ,doamna Bunda se poate coborî ea la nivelul visurilor noastre adolescentine .
În liceul acela auster, cu porți mereu ferecate, dumneaei ne cunoaște și poreclele. Simțim că pentru doamna dirigintă suntem cu mult mai mult decît niște numere matricole .
Ne îndrumă cu calm, profesionalism , mereu cu un zîmbet șugubăț în colțul gurii .De la ora de dirigenție nu chiulește nimeni. Ține foarte mult la unitatea clasei .Își dorește ca fiecare din noi să simtă că aparține unui întreg care e mai bun decît suma componentelor sale. Înainte de banchet vizităm profesorii. Nu pe toți, pe cei de care ne simțim mai apropiați . Doamna Bunda insistă ca să  vină toată clasa , chiar si aceia dintre noi care nu au stare de spirit cărînd în spate greutatea corigenței la matematică.Spune că totul e trecător , bucurii și necazuri deopotrivă .

La întîlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului , în anul 2000, doamna Bunda este deja foarte bolnavă . Primește invitația și speră să ajungă la ultima oră de dirigenție .De la orele de dirigenție nu lipsește nimeni , așa ne-a învățat . Dar nu se simte în putere.Atunci îl sună pe domnul profesor Petroman,un alt profesor care putea să vadă dincolo de numărul matricol, și îl roagă să țină dumnealui lecția de dirigenție. La întrebarea domnului profesor despre ce să ne vorbească ,doamna Bunda cu glasul slăbit îi spune – Vorbiți-le despre viață.Eu din păcate nu cred că o voi mai putea face .

Nu știu de ce îngerii s-au hotărît să învețe tocmai franceza, căci îl luaseră și pe domnul Rus-dirigintele de la A -tot profesor de franceză – cu cîțva ani înainte.Ambii ne părăsesc mult prea devreme dar de la amîndoi rămînem cu niște lecții de viață pe care le vom ține minte mult timp după ce vom fi uitat definiția limitei.

Loga_4

Aici s-a terminat filmul. Cu grijă îl scot din aparat. Observ cum cadrele mi-au ieșit cam mișcate . Nu cunosc motivul  . Probabil mi-a trepidat aparatul . Sau am deschis prea mult diafragma. Ori poate că așa arată tinerețea noastră depărtîndu-se …

 

Enigma Oliviei

– Băi soldat- de ce  ești  tu mai altfel ?

Începuse armata cam de două săptămîni și asta auzea cel puțin odată pe zi   de la comandanți .

Ar fi vrut să fie ca ceilalți dar nu reușea.  Nu îi priise  schimbarea . De  pe planeta Civilie în care trăise fericit 18 ani  fusese  dintr-o dată catapultat  pe  planeta kaki care nu avea nici măcar nume ci doar un număr format din 5 cifre – zero unu opt șase șase  – planetă  pe care va trebui să se descurce cum o putea pe timp de nouă luni adică 270 de centimetri ,căci așa erau obiceiurile pe planeta aia –oamenii se măsurau în grade iar timpul în centimetri .

Ca să-ți meargă bine în armată trebuie să gîndești cît mai puțin -îi spusese un coleg mai mare . Din bruma de anatomie pe care o învățase la liceu știa că e o mașină extrem de complicată creierul .În hipocampus se înmagazinează amintirile , în lobul occipital se dezvoltă imaginația . Nu mai ținea minte care parte  se ocupă cu gânditul dar   oricum de partea aia nu va avea nevoie   timp de 270 de centimetri , măsurați cu precizie pe metrul de croitorie al lui Gyarfas, colegul său de pluton, responsabilul cu AMR-ul .

.

Existau două momente ale zilei cînd se trezea din hibernare. Erau acele momente care-i asigurau legătura cu lumea de afară .Primul  era în mijlocul zilei cînd apărea sergentul de serviciu cu tolba de scrisori . Era plăcut să primești scrisori de oriunde  ar fi ,de la părinți, de la familie , de la prieteni răsfirați și ei pe alte planete kaki , dar cel mai plăcut  era să  primești scrisori de la fete .

Victorian widow

O scrisoare de la o fată nu se compara cu una de la un băiat. Venea într-un plic parfumat, cu scris îngrijit,caligrafic . Era un alt ritual cînd primeai o scrisoare de la o fată .Sergentul de serviciu îți striga numele cu altă intonație -de obicei îți arunca și o ocheadă, norocosule – iar adresantul se ridica mîndru dînd din cap de parcă era Mister Bean cînd era invitat la Buckingam Pallace . O scrisoare de la un băiat se deschidea militărește cu baioneta. O scrisoare de la o fată se deschidea delicat cu forfecuța de unghii . O scrisoare de la un băiat se citea mecanic ,ca un reportaj din Scînteia Tineretului.O scrisoare de la o fată se citea meticulos ca o poezie de Eminescu .Apoi citite aveau o cu totul altă soartă .Scrisorile de la băieți erau aruncate în dulap.Scrisorile de la fete erau puse în buzunarul sacoului, al mantalei sau –chiar sub pernă.Iar apoi norocosul o recitea noaptea, înainte de culcare și adormea fericit.

Tare mult și-ar fi dorit să fie și el printre norocoși .Doar că în acest context numele său, soldat TR Costică Zmeu nu era strigat niciodată.

Un sibian, Zachia , îi explicase motivul . În sistemele izolate cum era al lor se aplicau principiile entropiei   . Ca să primești trebuie mai întîi să oferi . Ca să-ți vină scrisori de la fete trebuie mai întîi să le scrii .

Ar fi vrut el să le scrie ceva. Dar nu prea știa ce. Făcuse o încercare acum cîteva zile . Dar coincidență numai bine după ce a dat scrisoarea pentru expediere i-a adunat locotenentul  și le-a prelucrat ce aveau voie să scrie și ce nu. Iar ceea ce enumera locotenentul la subiecte interzise, era cuvînt cu cuvînt ceea ce el , Costică Zmeu scrisese doar cu o zi înainte. Locotenentul ăsta e un artist al simțurilor- se gândea Costică . Îl bagă în buzunarul mic pe Uri Geller. Ăla doar îndoaie furculițe , big deal. Și furculițele lor de la popotă se curbau doar dacă te uitai la ele. Dar locotenentul lor, locotenentul Cobra făcea parte din prima ligă a prestidigitatorilor căci el citea  gînduri .

Așa că seara după ceremonialul în care Gyarfas husarul tăia încă un centimetru din metrul prea lung și urla Hai Liberareee – cu accentul lui amuzant , el Costică Zmeu stătea în fața colii galbene din mapa lui de scrisori Doina, ca un scriitor constipat. La un moment dat s-a gândit să le ceară colegilor care se lăudau că cunosc așa de bine eternul feminin , să-i imprumute și lui un subiect . În armată se obișnuia să se mai împrumute cîte ceva – ciorapi, izmene -de ce nu s-ar putea împrumuta și subiecte de scrisori cu fete .  Dar s-au uitat la el ca la un zălud. Doar mai încolo în timp ce stăteau  noaptea în gardă ,au acceptat să se  confeseze . A observat el, Costică că soldații de noapte erau altfel decît soldații de zi . Ziua era fiecare pentru el  . Noaptea parcă îi prindea pe toți într-un năvod uriaș . Nopțile în armată aveau în ele ceva tainic de puteau surpa diguri și deschide suflete .

Codres care primea scrisori parfumate aproape în fiecare zi , zicea că el îi descrie iubitei ce nuntă mare vor face  acasă , după ce se eliberează .

Că așa zicea Codres că vaca și nevasta e bine să le iei de la tine din sat. Știa el că fetele de la oraș or fi bune or fi zîne dar n-au văzut în viața lor cum arată un plug . Subiectul ăsta lui Costică nu i se potrivea oricît ar fi tras de el. Căci el cunoștea numai fete de la oraș . Horia -un băiat de zahăr – zicea că el le trimite ghicitori de matematică. Zicea Horică că dacă le merge mintea la matematică ,sigur le merge la toate cele. Nici subiectul ăsta nu i se potrivea căci  prietenele lui erau mediciniste, nu le plăcea matematica. Nici Evei, nici Simonei, nici mai ales Oliviei că altfel ce motiv ar fi avut să aleagă medicina, unde se învăța pe brînci șase ani,și pe urmă repartiția la un dispensar în satul lui Codres – ele fete așa deștepte.

Atunci i-a căzut fisa. Dacă tot nu avea voie să scrie despre ce fac în armată și alte subiecte nu găsea , se va refugia în lobul occipital. Își va creea o altă identitate , diferită de a lui . Va deveni un fel de Madame Bovary masculin -chiar dacă în vremea aia încă nu-l citise pe Flaubert.

Prima dată se gîndise să împrumute identitatea unui erou de roman. Dar colegele lui erau ocupate, nu aveau timp de citit cărți. Se gîndi atunci la filme. Ultimul film pe care îl văzuse -Proba de microfon – avea în el ceva premonitoriu căci Nelu , personajul principal pleca și el la armată . Ce tare s-a identificat cu Nelu atunci. Dar filmele lui Danieluc erau filme de nișă ,nu le văzuseră mulți.

Răscolind prin hipocampus și-a amintit că văzuse recent un alt film bun . Eu , Tu și Ovidiu. Toți băieții se voiau un fel de Florin Piersic. Toate fetele un fel de Violeta Andrei. Doar el era -vorba locotenentului- mai altfel. Se identifica cu Ovidiu-poetul tăcut devenit statuie surghiunit și el pe un tărîm necunoscut în care  probabil  că-și număra  și el AMR-ul  în cifre romane.

 

ovid

De atunci n-a mai fost un scriitor constipat. Devenise chiar un pic diareic. Scria mult, scria din imaginație  . De fapt nu scria el, ci scria Ovidiul din el. Se identificase atît de tare cu poetul surghiunit că nu mai știa unde se termină Costică și de unde începe Ovidiu . Își începea scrisorile cu Ave pulchra puella .Le povestea cum îi apăruse în vis Atropos , zeița destinului , care i-a spus că toate în viață au un scop iar scopul exilului lui e să-l transforme într-un bărbat adevărat . Avea grijă să presare și un Amor Vincit Omnia , pe atunci chiar credea în asta . Încheia cu Semper Fidelis iar apoi adăuga și un Post Scriptum că tot latinii îl inventaseră și pe ăsta .

Metoda a dat rezultate . În scurt timp a început să primească și el scrisori parfumate .Toate cu un scris frumos, caligrafic. Nici nu știa de ce mergea vorba că doctorițele scriu urît căci medicinistele lui  scriau tare frumos .Sau poate de aia le ține așa de mult în facultate ca să le învețe cum să-și urâțească scrisul . Eva îi scria despre cățelușa ei Cleo care îi ține de urît cît timp băieții sunt la armată. Simona îi scria despre Amedeo, noul ei prieten cu care avea întîlnire de două ori pe săptămînă la aceleași ore. Dar nu trebuia să fie gelos pe Amedeo chiar deloc, căci Amedeo era cadavrul pe care învățau ele la orele de disecție.Fată de viață Simona, chiar dacă de două ori pe săptămînă , la ore fixe, avea întîlnire cu moartea.

Iar Olivia . Ca și el și Olivia își greșise secolul.Poate că și locația. Ar fi putut fi o contesă poloneză pe vremea lui Sobieski. Sau o amazoană  greacă în vremea lui Heracle .  Însă ea alesese să se nască într-un loc și un timp  cînd oricine nu se înscria în spectrul îngust al comportamentelor tolerate de societate era privit cu suspiciune .

olivia_11

În plicuri parfumate îi scriau pe rînd Olivia contesa despre ultimul bal din salonul oval în care dansase un menuet cu însuși prințul Eugeniu de Savoya   , Olivia amazoana despre excursia dificilă de pe  munte de la Clăbucet unde traversase pîrtia în picioarele goale . Deborda de imaginație Olivia .Scrisorile ei chiar îi mergeau direct la suflet . Costică se gîndea că așa era împărțeala lăsată de la Dumnezeu- băieții să se priceapă la motoare și fetele la oameni .Acum chiar îi părea rău că îi plăcuse matematica că altfel ar fi dat și el la medicină. Trebuie să fie grozav să vezi prin om .

Ultima scrisoare pe care o primise ieri era de la o altă Olivie. O Olivie care-i fusese  necunoscută pînă atunci. Erau puține fraze ,cîteva erau codificate , erau și niște formule de reacții chimice complicate  iar pe plic nu mai era trecut numele ei ca în alte dăți ci era desenată o spadă iar lîngă ea un sigiliu pe care era scris Organizația Pumnalul Ruginit .

Era grozavă Olivia. Ar fi făcut orice să-l binedispună .Parcă bănuia că era cătrănit .

Căci  i se refuzase din nou permisia. Băi soldat- de ce nu ești și tu ca ceilalți-îl repezise din nou locotenentul Cobra , cînd i-a cerut bilet de  voie . Poate că greșise cînd își deconectase neuronii din lobul frontal – aflase între timp că așa se numește partea aia a creierului care se ocupă cu gânditul – plutind ca o frunză în bătaia vîntului pe planeta  kaki.

Seara, în dormitor cînd vru să recitească ultima scrisoare a Oliviei nu o mai găsi. Probabil că la nervi o rătăcise pe undeva .

Doar că a doua zi a observat că locotenentul se uită altfel la el. Nu cu dezamăgire , nici măcar cu reproș , ci cu bănuială amestecată un pic  cu teamă .Mai spre după-amiază cînd trebuiau să intre la studiu vede că îl caută  sergentul de serviciu. De data asta nu pentru ca să-i aducă  scrisori.

Trebuie să te duc la Fotache -îi zise din voce dar din chip parcă zicea Ai încurcat-o. Fotache era ofițerul de Contrainformații al planetei kaki , un moldovean simpatic și mereu zîmbitor. Dar fiecare locuitor al planetei știa că nu era deloc bine să ai de-a face cu el.

O porniră pe aleea care-i era lui  sector, pe sub stejarii cărora le mătura frunzele pentru ca nu cumva bocancul delicat al unui purtător de stele  să se împiedice în vreuna .În timp ce mergea în tăcere lîngă sergentul de serviciu se întreba cu ce păcătuise. Dar nu-i venea nimic în cap. În orice caz nu ceva care ar fi trebuit să se alerteze Serviciul de Contrainformații al unității. Poate altcineva făcuse o boacănă și îl dăduse pe el în gât . Sau poate nici nu era el, era Ovidiu. Acum de cînd se contopise cu el își asuma și destinul lui. În anii ăia se mai întîmpla să mai cadă în dizgrație cîte un poet.Dar de ce Ovidiu? El nu mai scrisese nimic de două mii de ani.

Observă că biroul colonelui Fotache nu era laolaltă cu birourile celorlalți purtători de stele  . Era într-o clădire laterală fără nici un indicativ .Sergentul de serviciu îl introduse înăuntru și se retrase. Colonelul Fotache era la birou dar de data asta nu zîmbea.Cum l-a văzut ,Costică simți cum îngheață sîngele în el. Ar fi vrut să dispară în vreo gaură de șarpe dar poate în birou la Fotache erau șopîrlițe dar  șerpi nu erau  .

 

-Ia spune neicușorule -zise Fotache cu accentul lui moldovenesc – am auzit că ai primit o scrisoare. Cine-s ăștia  Organizația  Pumnalul Ruginit?

Costică nu prea știe ce explicații să dea. Începe să se bîlbîie .Zice ceva dar și lui i se pare cam neconvingător. Cum să explice toată tărășenia asta cu refugiul în lobul occipital al imaginației ? Între timp Fotache se așează la birou și începe să scrie ceva.

Poate că se înșelase. Ăsta nu fusese exilul .Fusese doar uvertura. Exilul adevărat la batalionul disciplinar doar acum va începe . Totul de la o scrisoare pierdută . O scrisoare pierdută poate provoca  o  comedie genială  sau  o  tragedie antică. De abia acum se va putea identifica cu Ovidiu. Nu-i cunoștea dosarul dar poate că și el primise de la vreo Olivie  o scrisoare care supărase pe vreun Brutus .

Fotache se ridică. În mînă avea ceva ce părea un pumnal. În curînd i-l va înfinge în inimă . Et tu, Fotache ??!! Închise ochii .

 

Dar nu era un pumnal. Era doar o foaie de hîrtie.

 

-Te duci tu puicușorule  frumușel și iei o declarație de la tovarășa Olivia . Să explice ce legături are ea cu Organizația Pumnalul Ruginit. Ai aici un bilet de voie de la mine. Să treci pe la ofițerul de serviciu să ți-l ștampileze .
Cînd ieși de la Fotache parcă era drogat . Se simți învăluit într-o perdea de fum alb. Habemus permisie.Cît luptase pentru ea și acum i se oferise pe tavă . Datorită lui Ovidiu și datorită Oliviei.  Intrase Agămiță Dandanache și ieșise James Bond.

Nu numai că o va întîlni pe Olivia. Era chiar trimis în misiune să o întîlmească.

 

Pe drum îl întîlni pe Gyarfas. Îi spuse că pleacă acasă pe patru centimetri. Gyarfas îl îmbrățișă.

Ar fi vrut să-i spună și locotenentului că îți poți atinge scopul  chiar dacă nu ești ca toți ceilalți.Că nu e nici o rușine să fii mai altfel . Dar renunță .Era sigur că Enigma Oliviei depășea chiar și mintea ascuțită a locotenentului Cobra. De fapt nici el nu o înțelegea în totalitate . Trebuia să se grăbească . Festina rapide. Dacă pierde trenul de la Constanța nu mai era alt tren pînă dimineață.Își îndesă într-o sacoșă cîteva lucruri murdare pentru spălat acasă. Merse la ofițerul de serviciu să-i ștampileze permisia și ieși pe poartă . Gaudeamus igitur. Era în fine un om liber. Juvenes dum sumus. Deși era poreclit regele lentorii de data asta nu avea voie să întîrzie . Vita nostra brevis est .

A avut noroc, a ajuns la timp. Trenul era aproape gol. Într-un compartiment doi țărani împărțeau niște scovergi .Nu avea rost să-i deranjeze. În alt compartiment, un tînăr își scosese pantofii și se întinse pe banchetă . În alt compartiment era doar o singură doamnă .Dă să se așeze dar aude un mîrîit neprietenos de sub banchetă. Bubico -stai cuminte , zice doamna. Nehotărît își continuă drumul.Ajunge la ultimul compartiment. Prin geamul murdar văzu că acolo era un domn în vîrstă. După îmbrăcăminte nu era de prin partea locului. Deschise ușa compartimentului și bătrînul îi zîmbi prietenos. Părea că se plictisise de atîta singurătate. Deși nu-l văzuse niciodată  , îl recunoscu imediat. Așeză sacoșa pe banchetă ,se înclină  spre el și îi spuse doar atît Gratias Ovidius .

 

 

Limpi

Portugalia, cea dincolo de toate

   Aproape de terminarea liceului am făcut un rămășag cu un amic, coleg de clasă , că cel care va ajunge primul să viziteze Portugalia îi va trimite o vedere celuilalt.  În epoca de dinaintea whatsappului și a instagramului vederile erau unica modalitate de a-ți marca teritoriul . Am ales ca țintă tocmai Portugalia căci ne venise un profesor nou de tehnologie ,fost lup de mare -care, atunci cînd se plictisea să ne vorbească de concasoarele cu fălci , ne împărtășea din aventurile lui maritime.  Nu voi ști niciodată cât era adevăr și cât ficțiune în poveștile sale dar de atunci am prins drag de țările cu ieșire la mare, mai ales mările din cealaltă Europă, cea interzisă . Marea era unificatoare, pe mare granițele se estompau  . În plus Portugalia era dincolo de toate, la capătul de vest al hărții  ,acolo unde  se termina geografia și începeau legendele . Departele ne fascina. Ne iubeam aproapele dar parcă și mai tare ne iubeam departele.

Am ajuns în Portugalia la mai bine de 35 de ani după acest legământ. Vederea nu am mai trimis-o , căci- din păcate- prietenul meu nu a mai avut răbdare să mai aștepte. S-a prăpădit acum cîțva ani. Excursia am făcut-o un pic și pentru el.

Portugalia mi s-a părut mult mai aproape -cel puțin sufletește -decît crezusem,atunci . O țară care pare să trăiască în armonie cu trecutul ei , de altfel nu are prea multe pete negre în istorie – nu a trecut prin comunism , nazism, rasism și alte isme – poate oleacă de dictatură dar și aia ceva mai blîndă – terminată brusc în 1974 printr-o revoluție mică , ultracentrală cînd o grupă de militari au hotărît că le ajunge .Am văzut multe senhoras purtînd garoafe roșii , pe 25 aprilie.La început am crezut că e o aniversare de terminare a liceului dar parcă tot orașul terminsase același liceu în același an .Mai tîrziu am aflat că era aniversarea revoluției care a pus capăt sistemului colonial, iar garoafa e simbolul ei . Atunci, pe 25 Aprilie 1974 portughezii și-au luat țara înapoi .Cu garoafe. Revoluția Garoafelor a schimbat Portugalia din temelii și a introdus-o practic în Europa.Democratizarea reală a luat un pic mai mult căci o parte din revoluționari -constituiți în Junta Salvării Naționale au smucit prea puternic volanul spre stînga .Sună cunoscut de undeva. Interesant e că cu cîțva ani înaintea revoluției dictatorul Salazar- care a condus țara timp de aproape 40 de ani- a suferit o hemoragie cerebrală căreia se credea că nu-i va supraviețui. Portughezii au numit un alt prim-ministru în locul lui. Cînd și-a revenit ,nimeni nu a îndrăznit să-i spună că a fost înlocuit și a mai trăit aproape doi ani ca prim-ministru paralel într-un stat paralel .Un fel de La revedere Lenin -în variantă portugheză.

Portugalia e o țară de poeți și navigatori . În cea mai faimoasă biserică a lor ,St Jeronimo din cartierul Belem, ridicată în cinstea campaniilor din Orient și descoperirea Indiei , se află la intrare, pe partea dreaptă cripta celui mai faimos poet portughez Camoes iar pe partea stîngă a celui mai faimos navigator Vasco da Gama.

Una din atracțiile Lisabonei este tramvaiul 28 , numărul liniei coincide cu anul inaugurării- 1928 cînd primele tramvaie au fost aduse din San Francisco. Pentru un timișorean ,absolvent al infamelor tramvaie 1 negru, 1 roșu si 1 galben în care călătoreai ca niște sardele portugheze, poate că nu e chiar așa o mare atracție dar din păcate majoritatea vizitatorilor Lisabonei nu sunt timișoreni așa că am fost nevoiți să așteptăm peste o oră la o coadă imensă în pestrița piață Martim Montiz ca să ne urcăm .

Frumusețea tramvaiului constă în păstrarea tradiției.Vagonul   arată  la fel și circulă exact pe același traseu ca acum 90 de ani , pe străzile înclinate din frumoasele cartiere Graca,Largo das Portas, Chiado,Estrella .La coborîri te poartă săltăreț ca Ronaldo ,la urcări merge opintit ca ultimul fado înainte de ora închiderii.Ai mereu senzația că îl vor lăsa frînele și se va prăvăli la vale.Interesant și ca în acest tramvai ești mereu avertizat să te ferești de hoții de buzunare ceea ce a contribuit la atmosfera familiară.
IMG_6039-940x1175
Foto-Blogul lui Otrava

Un alt punct care ni s-a recomandat a fost Mercado da Ribeiro din Cais do Sodre. Un vechi hangar renovat și transformat într-un patrulater de restaurante unde șezi ca un proletar dar mănînci ca un împărat. Am intrat și eu în taverna mohorîtă ,deși ferestrele erau curate dar prima impresie a fost că aici turiștii se transformă în muncitori într-o  uriașă industrie de consum . Cum prima impresie nu mi-a plăcut, am ieșit repede ca să pot să-mi fac a doua impresie . A doua impresie a fost la fel ca prima . A treia impresie nu mi-am mai făcut-o căci m-am dus în gara alăturată-Cais do Sodre- să mănînc un choriso într-un bufet proletar dar cel puțin în liniște.

IMG_5766-940x1175

Mi-au plăcut în schimb piețele. Piețele Lisabonei îți aduc aminte că Portugalia a fost cîndva un imperiu, unul din cele mai puternice din Europa.

Și dacă vrei să ieși un pic din Lisabona poți lua trenul din frumoasa piață Rossio către Sintra ,la 18 kilometri de Lisboa . Sintra este un orășel care merită vizitat, e și în patrimoniul UNESCO . Palatul Pena, așezat pe o stîncă pare decupat dintr-un film al lui Disney,nu degeaba familia regală l-a folosit ca reședință de vară . Pe dinăuntru mobilierul e mai degrabă modest, departe de opulența regilor francezi sau austrieci. În grădina palatului , cîteva turiste românce entuziasmate pozau niște flori  .Una din doamne spunea că parcă seamănă cu  ceva, nu știa exact cu ce,poate cu niște măciulii. Am vrut să-i sugerez că mai curînd seamănă cu florile din povestea aia ghidușă a lui Creangă – dar dintr-o anume pudoare nu mai dezvolt subiectul .

IMG_0350
Povestea măciuliei
Dar cel mai tare m-au impresionat portughezii. O țară de poeți și navigatori spuneam. Un popor fără ifose , cu foarte multă imaginație dar cu o permanentă sete de căutare. Ți-e foarte greu să-l definești pe portughezul tipic pentru că el de fapt nu există. Poate fi blondul pe care l-am întîlnit la Cascais, sau mulatrul care cînta jazz în Algarve.Dar portughez în cuget și-n simțiri nu devii decît după ce ai mîncat mîncarea lor tradițională – bacalhau com natas -îi zice pe limba lor- adică pește-cod- alb cu smîntînă , în diferite garnituri toate servite într-un vas termorezistent ca să se mănînce calde. Sau renumitele prăjituri portugheze ,pasteis de nata cu gălbenuș de ouă ,un pic ciudate pentru cineva obișnuit cu patiseria austro-ungară dar delicioase.

Am întîlnit foarte mulți englezi care s-au decis să-și trăiască bătrînețile în Portugalia . E drept că ei stau pe fonduri de pensii englezești, nu pe piloane șubrezite. Trebuie să știi și unde să te naști -spun ei-, dar și unde să îmbătrînești.Am înțeles că în primii 10 ani expatriații nu plătesc taxe pe venit. Nici măcar cel mai calculat englez nu-și face planuri pe mai mult de-atît.

IMG_0396.JPG

 

Eu încă nu m-am hotărît unde o să-mi petrec bătrînețile. Dar știu că după atîta iubire a aproapelui a venit timpul să iubesc un pic și departele. Mai ales că astăzi – spre deosebire de atunci în liceu-departele nu mai e doar o legendă.
Colindatul prin lume e  o pasiune tîrzie. Și ca toate iubirile tîrzii, e pe viață . Sau pe ce a mai rămas din ea. O pot curma prematur doar  directorul de bancă  sau  medicul specialist . Dacă trebuie   să vă oprească cineva  ,vă doresc ca acela să fie  funcționarul de la bancă.

În ceea ce mă privește  mă tem că o să  încerce în zadar  .  Oricît de mult ar suna nu-i voi putea prelua apelul . Nici măcar dacă trimite SMS. Căci, în peșterile din Islanda ori în pădurile din Brazilia  nu este semnal.

Filozofie în vremea siestei

Orice tînăr aspirant la inginerie din anii ’80 trebuia să treacă în primul an de facultate și printr-un curs de filozofie.De fapt era o filozofie amestecată cu marxism ,un fel de ciorbă ideologică cam greu de digerat.În plus cursul era programat la cea mai dulce oră a după-amiezii , iar domnul profesor nu  prea era familiarizat nici cu numele și nici cu figurile noastre nefilozofice-așa încît frecvența la curs nu era prea grozavă.
Într-una din acele după amieze cuminți de primăvară nu se va ști exact din ce pricină domnului profesor îi vine ideea ciudată să strige prezența. Bine, nu a întregului an că altfel ne-ar fi prins noaptea , ci a unei grupe la întîmplare.Strigă dumnealui ce strigă pînă ce ajunge la colegul nostru Mavrogheni Stavrică -student român – de origine greacă. Stavrică se nimerise să fie și el printre cei care preferaseră un dulce somn de după amiază ,în locul cursului de filozofie . Colegii ,ca să-l scoată basma  curată își amintesc că studenții străini-greci sau arabi- erau exceptați de la aceste cursuri , fiindcă oricum ce treabă aveau ei cu filozofia lui Marx .Și atunci ca să-l salveze pe Stavrică le vine ideea îndrăzneață să murmure -la început mai timid – dar apoi mai hotărît – e grec, e grec..

Întîmplarea a făcut să avem un coleg de an pe care chiar îl chema chiar Grec-Grec Marcel pe numele  complet – un borșan aprig dar care și el ațipise într-una din ultimele bănci. Crezînd că-și aude strigat numele, are o reacție pavloviană .Se trezește brusc din somnul de frumusețe  și  țîșnește militărește în picioare  strigînd Prezent .
Urmează o mostră de dialog eristico-maieutic care va intra în analele istorice atît ale filozofiei cît și a facultății
Mai întîi domnul profesor sesizează că ceva nu e în regulă cu reacția colegului nostru Grec Marcel.
-Dumneata cine ești ?
-Grec
Domnul profesor zîmbește cu blîndețe ca în fața unui bebeluș care tocmai învățase să pronunțe primele cuvinte .
-Dragul meu ,eu nu am întrebat ce ești , eu am întrebat cine ești ?
Dilema existențială a oricărui filozof  .Dar amicul nostru care poseda și o barbă a la Herodot ,nu are nici o dilemă .
-Grec – răspunde el ,neînțelegînd ce e așa de greu de priceput .

Domnul profesor își dă seama că aici e chestie complicată . În fond grecii inventaseră filozofia .Se pare că îndărătnicia  o inventaseră tot ei.
-Stai să o luăm altfel . Dumneata ești Mavrogheni ?
-Nu
– Ei și dacă nu ești Mavrogheni, atunci cine ești dumneata ?
– Grec

Vine o vreme cînd chiar și cel mai stoic filozof înțelege că e cazul să renunțe. Domnul profesor simte că ăsta e un astfel de moment.În fond ce e filozofia dacă nu un ocean de dileme fără răspuns. La acest ocean se va mai adăuga astăzi un izvoraș .Închide catalogul și își continuă prelegerea.

Din această întîmplare au ieșit toți mulțumiți. Colegul Mavrogheni Stavrică pentru că nu a fost trecut absent, colegul Grec Marcel că a ieșit cu bine din această încurcătură. Dar cel mai mulțumit a fost domnul profesor care a rămas cu impresia că prelegerile dumnealui sunt atît de captivante încît sunt frecventate și de studenții greci- chiar dacă au doar vagi cunoștințe de limba română.

 

grec_1
Colegul Marcel, grec numai în cuget

 

mavros_1
Colegul Mavros,grec și-n simțiri

Evanghelia după Gyuri

Pentru noi, evreii,Pesahul (Paștele) are o semnificație specială.A fost ultima oară cînd Dumnezeu a mai evoluat în echipa noastră. Ne-a  despicat atunci apele Mării Roșii ,ca să nu ne udăm pe picioare în  drumul către Țara Promisă . După care s-a retras din activitatea competițională.

Într-un fel era și de înțeles. Nu e deloc ușor să fii Dumnezeu. E foarte solicitant jobul .Nu e ca la sfinți sau ca la profeți.Acolo dacă-ți iese o minune , intri în Biblie.Cînd ești Dumnezeu , făcutul de minuni face parte din contract.

Este adevărat că și-a mai pierdut un pic din popularitate. Putea să  ajute dezinteresat .Dar el s-a încăpățînat să stabilească și regulile jocului .

The Ten Commandments. Image shot 1956. Exact date unknown.

 

După aceea a încercat să-l trimită pe tînărul acela pletos ,despre care se vorbea în sat că ar fi fiul  său .Am fost sceptici .
„Oy vei !. La noi nu se promovează în funcții de conducere , doar pe bază de rude. Nu suntem la OMV PETROM .Să  arate  întîi ce știe !!” – au tunat rabinii neîncrezători .

 

A încercat  el, fiul  , cîteva figuri  ,nu prea a convins .A fost trimis la juniori la Capernaum ,să se mai coacă .Acolo și-a făcut echipă alternativă. I-a adunat pe Simion pescarul, pe Matei vameșul,pe Ioan botezătorul.Și pe Iuda Iscarioteanu care era mai mult rezervă .

A început să se afirme. Se vorbea că acolo, la juniori făcea minuni.A înmulțit numărul pîinilor.A înmulțit și numărul peștilor .A transformat apa în vin așa că a înmulțit și numărul bețivilor .Oamenii au început să îl respecte.Unii vorbeau de el ca de regele Iudeilor .Dar pentru ca să fii rege, trebuie să te arăți pe terenul celor mari. La Ierusalim.

football-religon_2

Au ajuns la Ierusalim la începutul primăverii.Era o zi frumoasă .Aș fi zis că era o zi frumoasă de Paști, dar Paștele încă nu se inventase.

Intrarea în Ierusalim a fost triumfală.Lumea îl aclamă cum nimeni nu mai fusese aclamat în Ierusalim pînă atunci .

Dar tocmai acolo pe muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani , în ceea ce ar fi trebuit să fie momentul său de glorie absolută – ceva în el se rupe .
Aerul rarefiat de munte nu-i priește. Sau poate că așteptările de la el sunt prea mari. Simte un fel de amețeală.  Are nevoie de  odihnă.
Are un nume maladia asta.Sindromul Ierusalimului. Îl face pe om să să-și iasă din carcasă și să se creadă  Iisus.La el era ceva mai complicat căci el chiar era Iisus.Dar  om mai era   ? Acum ar fi avut nevoie de cineva cu succinte studii de psihologie ca să-L îndrume .Poate greșise cînd se înconjurase doar de yes-meni săraci cu Duhul cărora le promisese Împărăția Cerurilor.Și atunci de la înălțimea lui de jumătate Om jumătate Cristos se gîndește că dacă nu se poate vindeca pe sine măcar să îi vindece pe alții.Se duce în colțul cel mai îndepărtat al mesei .Acolo unde stă stingher, Iuda Iscarioteanul ,cel mereu rezervă  .Îl bate prietenește pe umăr. Cei din urmă vor fi cei dintîi.Atît i-a spus.Simte cît de mult înseamnă pentru cineva care a fost mereu tratat cu dispreț ,să i se arate un pic de încredere. Mîine Iuda va fi titular în locul Lui.La care Iuda îl sărută pe obraz .Căci Iuda nepopularul știa ce înseamnă să fii luat sub aripa protectoare a celui mai popular băiat din clasă. De acum va fi în stare să și moară pe teren pentru el. Într-un fel chiar așa s-a și întîmplat.

 

Despre ce s-a petrecut a doua zi părerile sunt împărțite . Evangheliștii spun că a avut loc un proces în urmă căruia Fiul a fost răstignit .Și că s-a arătat apostolilor viu la cîteva zile ,după care s-a ridicat la ceruri .Musulmanii spun că a fost schimbat și în locul lui a fost crucificat Iuda .Evreii nu dispută existența lui ca învățător dar îi contestă caracterul divin. L-au scurtat de nume.I-au zis doar Yeshu,în loc de Yeshua cum era trecut în buletin  .A -ul cel de pe urmă -parafa  divină- o va primi doar dacă va reveni pe pămînt și va aduce Pacea Mondială.

 

Polemica iudeo-creștină – Yeshu sau Yeshua- a mai reapărut din cînd în cînd la suprafața istoriei în Evul Mediu.Ultima oară în disputa ecumenică de la Barcelona din 1263.
Pe ordinea de zi au fost două puncte.Dacă Messia a trecut sau va trece .Și dacă e   sau nu de inspirație divină  .Avocatul acuzării era creștinul. Avocatul apărării ,evreul. Nu știu dacă a fost vina Fiului sau nici măcar voința Lui ,dar de atunci de la evenimentele acelea din Ierusalim, evreul era întotdeauna în apărare.
Istoria a consemnat în paginile sale pledoaria înțeleptul evreu Moshe Ben Nahman -pe numele de scenă Ramban.
Dacă Messia a trecut  pe aici de ce lumea a rămas în halul ăsta  .Dacă el,Fiul, ar fi fost cu adevărat Messia cum se face că atîția înțelepți evrei au rezistat încercărilor de convertire  forțată . Nu-l poți transforma pe cel ce nu crede în cel ce crede , oricîtă putere ai avea  . Dar cînd Messia-cel adevărat – carne și os –  va sosi ,   atunci  va începe o eră , adevărata epocă de aur , în care vor trăi în pace și armonie toate vietățile pămîntului indiferent de credință. Poate că asta a fost și dorința lui Iisus, învățătorul. Si nu, acesta nu  va fi   sfârșitul lumii ci începutul ei  . Sau poate că un Messia alternativ se  va arăta întregii lumi tocmai acolo în catedrala din Barcelona numită Camp Nou, singura catedrală din lume în tribunele căreia se închină  laolaltă creștini, evrei si  musulmani .Și ca să fie recunoscut de către toți va purta numărul 10 pe tricou.Dar deocamdată  va fi  numit doar Messi . A-ul cel de pe urmă -parafa divină- o va primi doar dacă  va aduce Cupa Mondială la Buenos Aires .Dacă se poate de data asta fără mâna lui Dumnezeu.
                                       football_religion_3
  E drept că asta n-a mai consemnat-o istoria ci doar evanghelistul microbist.
Iar  Tatăl ? Nu a murit-cum a crezut Nietzche.Și-a încercat o vreme norocul ca antrenor , nu i-a plăcut .Se juca prea dur si regulile Lui nu se mai respectau . Poate s-a pripit cînd a crezut că poate creea omul într-o singură zi.S-a făcut arbitru. Împarte cartonașe galbene și roșii. Cîte o boală , cîte un infarct. În timpul liber stă pe pervazul Anei Barton-Pervazul lui Dumnezeu- și citește .Are o slăbiciune pentru Radu Cosașu.Tocmai parcurge ultima lui carte -Viața ficțiunii după o revoluție.Este acolo un schimb de epistole între Tatăl existent și Fiul inexistent.Dumnezeu zîmbește.Mare pișicher Cosașu ăsta,cum le-a intuit el pe toate. I-a plăcut în special un pasaj unde Cosașu citează din unul din autorii lui preferați, Evgheni  Zamiatin. Zamiatin ăsta a făcut parte din  prima generație de bolșevici și totodată a fost unul din primii ei dizidenți ,cînd a înțeles destul de repede că și Lenin e tot un  fals Messia  .Atunci a scris Zamiatin un roman pe nume Noi,parodie despre o societate utopică , a gîndirii unice. …Acolo zice Zamiatin – Tragedia omului poate fi înfruntată ori prin religie,ori prin ironie .Lui dumnezeu îi atrage atenția expresia asta.Din buzunarul celest îsi scoate markerul divin și subliniază fraza .Apoi o recitește încă odată și apoi încă odată. Își scoate caietul mare cu scoarțe groase,caietul dumnezeiesc în care notează în fiecare zi cîte un lucru nou pe care l-a învățat despre oameni.A spus bine Zamiatin ăsta .Din fața tragediei umane , o parte se refugiază în religie, alta în ironie  .Și , ca doi fii ai unui tată abuziv , fiecare parte crede că cealaltă e vinovată de toate relele . Din celălalt buzunar își scoate stiloul ceresc Mont Blanc și notează cu scrisul lui mare ,caligrafic  în caietul cu foi de papirus
Tragedia omului va putea fi înfruntată numai atunci cînd rigoarea religiei va putea întîlni libertatea ironiei .
Chiar mîine va convoca o ședință pe tema asta cu toți îngerii șefi de departamente.Îl va chema și pe englezul ăla puțin ciudat în scaunul cu rotile , sosit recent  ,care nu crede în el -în dumnezeu , dar  are o minte  brici .

Poate că ,dacă va rezolva definitiv problema  tragediilor umane   își va putea recăpăta liniștea și majusculele.

Închide caietul, îsi bea sucul de rodii și merge la culcare.Mîine are o zi grea.

La revedere, tovarășu Nelu

Dacă ar fi existat un premiu Oscar pentru  propagandă, tovarășu Nelu l-ar fi meritat cu prisosință.Era cel mai bun.

Alți activiști aveau elocvența unei maimuțe  .Se împiedicau de un adjectiv,se loveau de un adverb, călcau greșit într-un gerunziu .Cuvintele le ieșeau scârțîite.Se vedea clar că nu repetau acasă .Dar nu tovarășu Nelu .În gura lui chiar și cuvintele  de rumeguș sunau a mugur de fluier . Tovarășul Nelu știa exact ce trebuie să spună, nu se bîlbîia niciodată,potrivea vorbele așa cum potrivești un lego,fiecare bucățică la locul ei, el nici nu avea nevoie de prospect, era cel mai bun asamblor de cuvinte din toată facultatea.

 

Sigur că priceperea lui nu a trecut neobservată .A fost promovat, chemat să vorbească în ședințe.Se așeza întotdeauna în față, în prima bancă. Plebeii erau în ultimele bănci.I se dădea cuvîntul.Tovarășu Nelu,zîmbea mulțumit pe sub mustață,își dregea glasul și pornea în  slalom printre lozinci cu dexteritatea lui Ingemar Stenmark, schiorul ăla suedez,campion mondial.Traversa etica socialistă prin dreapta , abnegația revoluționară prin stînga iar cînd trecea linia de sosire pe la trebuie să facem totul ,urmau aplauzele.Apoi se supunea la vot.Cine e pentru ,la care  ridicau toți mîna înflăcărați de patosul tovarășului Nelu , după care-că așa cerea protocolul-  urma vag amenințătorul  CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva– pronunțat rapid,într-o singură tonalitate ,la care nici o mînă nu se ridica căci noi știam că nu e deloc bine să fii acel cineva.
Apoi s-a extins și în domeniul cultural.A înființat și o brigadă artistică de agitație .E drept că era mai mult de  agitație și mai puțină artistică .Au chemat și un profesor de dans, un fel de Hugh Heffner local.Le-a zis bătrînul -Nu vă mai mișcați aiurea .Faceți ce știți voi cel mai bine .Stați locului și zîmbiți.Nu înțelegeau spectatorii de ce tovarășul Nelu și fetele lui zîmbeau cam tîmp tot timpul spectacolului.

03-college-13-57e0277223298__880
Dar tovarășul Nelu l-a ascultat pe bătrîn. A rămas să facă ce știa să facă cel mai bine .Iar în domeniul ăla, nimic nu-l mai putea coborî de pe piedestal.

Pînă la ședința aceea de partid din penultimul an care a schimbat totul.

Era o ședință deschisă-adică erau convocați și cei care erau membri de partid și cei care nu erau membri de partid, ca să vadă cum funcționează democrația socialistă .Miza ședinței era simplă și clară totodată -admiterea în partid a colegului M .Pentru că era un meci ușor, cu un final previzibil, a fost trimis să ne arbitreze un domn profesor,somitate în circuite integrate ,dar destul de diletant în ale propagandei. Ședința a început după tiparul obișnuit.Tovarășul Nelu a zis că dacă Partidul a hotărît că are nevoie de colegul M în rîndurile sale , atunci cu siguranță că Partidul știe ce spune iar noi trebuie să fim mîndri că ,prin votul nostru,ne aducem aportul la aceasta.S-a supus la vot.Cine este pentru. Toate mîinile s-au ridicat .A urmat formula obișnuită CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva .Tocmai cînd ne pregăteam să declarăm ședința închisă și să plecam acasă ,o voce din ultima bancă a zis Eu .Eu mă opun!. Un murmur străbate sala.Unii întorc capul.Probabil n-am înțeles  noi bine. Probabil a vrut să zică E băiat bun. Dar vocea din fundul sălii a repetat din nou, de data asta mai clar și mai răspicat Mă Opun.Tovarășul Nelu se foiește nervos.Cuvîntul ăsta ,venit de pe  lungimi de undă scurtă, îi este străin, nu face parte din repertoriu. Nu era inclus în lădița de cuvinte primite de la secretariatul de partid .Și atunci colegul nostru din ultima bancă ,  a cerut cuvîntul.A zis că partidul nu are nevoie de colegul M așa cum nu are nevoie nici de ceilalți.Că de fapt admiterile în partid se transformaseră în   ultimul refugiu al oportunismului .Am rămas înmărmuriți.Colegul nostru era puțin peltic dar asemenea cuvinte clare și răspicate nu auzisem de mult.Poate că nu auzisem niciodată.Și atunci domnul profesor care crezuse că a venit să arbitreze un liniștit turneu de golf și s-a trezit deodată în mijlocul unui meci de trîntă , a  făcut o greșeală tactică.A decis rejucarea meciului.Adică a votului. Și de data asta n-a mai folosit formula clasică CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva  – ci varianta ei mult mai firească : Cine e împotrivă .Revoluțiile se propagă încet.Dar ele se propagă în cele din urmă .Și atunci ,multe  mîini s-au ridicat, nu atît pentru a opri ascensiunea colegului M ,ci pentru că tocmai ne cîștigasem o libertate pe care nu o mai avuseserăm niciodată pînă atunci .Libertatea de a fi contra.

Între tovarășu Nelu și restul clasei erau trei bănci dar atunci parcă se săpase un fluviu. Zăgazurile se rupseră ,apa o luase la vale iar tovarășu Nelu era înghițit de viitură ca insula Ada Kaleh .Devenise un  Che Guevarra al unei cauze greșite.

Nu mai știu ce s-a întîmplat după aceea cu tovarășul Nelu.Ca și insula Ada Kaleh,nici tovarășu Nelu nu a mai revenit de atunci la suprafață.Sincer,uneori îmi e dor de el.Față de propagandiștii vremurilor actuale,el măcar avea garanția unui dram de sinceritate în plus.Și a cîtorva grame de inteligență.

Dar din acea ședință  am învățat că, uneori, ca să-ți strigi  adevărul, trebuie  să ai curajul să  înoți contra curentului.Noi, ceilalți, te vom privi la început cu scepticism.Dar poate că după aceea , te vom urma  .Chiar dacă ,pînă atunci, am fost  obișnuiți doar să facem pluta.

 

 

comu_3

Moș Crăciun a Înviat!

Dacă aș fi avut un avocat bun și dacă inculpatul  ar mai fi  în viață , astăzi l-aș fi dat în judecată pe pârâtul Hans Christian Andersen ,de profesie scriitor,cu ultimul domiciliu stabil cunoscut în Copenhaga, Danemarca, districtul Osterbro,strada Liniștei .Pentru infracțiunea de tulburare a copilăriei.
Copiii din generația noastră aveau o pasiune exotică -mai greu de explicat copiilor din ziua de azi-cărțile .Le împrumutam de la biblioteca orașului iar acasă le devoram cu înverșunarea unui narcoman.Țin minte perfect dimineața aceea rece , de la începutul vacanței de iarnă . Am parcurs toate rafturile de sus în jos și de jos în sus. L-am ocolit pe Hector Malot-Singur pe lume-,din lectura obligatorie căci titlul mi se părea cam deprimant.Și nu știu care duh rău m-a împins înapoi la litera A și m-a făcut ca din toate cărțile de acolo de pe raft , eu să aleg tocmai Hans Christian Andersen -Povestiri alese .Ziceam că e o carte ușoară ,se citește repede.Ce poate fi rău în cartea acestui danez simpatic,cu figură de bunic sfătos, care te privea de pe copertă.Nu mi-am dat seama ce bombă cu efect lacrimogen ascunde . Scriitorii ăștia nu înțelegeau că noi copiii-spre deosebire de adulți- chiar credeam tot ce scriau ei în cărțile lor . Toată acea iarnă m-a urmărit chipul fetiței cu chibrituri moartă odată cu ultimul chibrit din cutie,în Noaptea Anului Nou. .De atunci mi-am propus să rescriu povestea. Sau cel puțin să-i schimb finalul .În loc de în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului să se termine cu afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lîngă sobă, era cald și bine.Era un final cam prostuț-dar atunci mi se părea cel mai frumos final posibil.
Daniel avea cam vîrsta mea de atunci și îi plăceau mult cărțile. E drept că acum nu mai trebuia să le împrumute de la bibliotecă ,le citea direct de pe Kindle.Părinții lui Daniel, oameni practici și cu picioarele pe pămînt ,absolvenți de Politehnică au decis că a venit vremea să îl conecteze la viața reală .Adică să-l deconecteze de poveste.

Mai întîi i-au explicat pe îndelete că nu există tinerețe fără bătrînețe și nici viață fără de moarte .Nici cocoși cu punguțe cu doi bani  în plisc.Iar toate personajele din basme s-au adaptat vremurilor. Păcală a intrat în politică și a ajuns ministru . Ileana Cosînzeana face selfiuri pe Instagram și visează să se mărite cu un fotbalist .Zmeul,e un prosper om de afaceri.

Nici Moș Crăciun nu și-a găsit locul în lumea asta nouă, a tranziției.Că un moș care intră noaptea,pe furiș în casele oamenilor nu are în el nimic educativ.Poate fi un hoț sau mai rău ,poate chiar un pedofil.Trebuia lichidat.Dar nu așa dintr-o dată, ca în filme , ci treptat ,pe bucăți.

Mai întîi i-au strecurat îndoiala în suflet. Cum poate Moș Crăciun să ajungă în aceeași seară și la el, și la Ionuț -colegul lui de bancă- și la toți  copiii din clasă cînd  doamnei învățătoare- care e mult mai tînără ca moșul- îi ia un trimestru întreg să-i viziteze pe toți.Și de unde are moșul atîția bani pentru cadouri,că doar nu din pensie.Iar dacă te uiți bine la el, vezi că nici nu e chiar moș,barba îi e legată cu șnur.Pentru că Daniel e un copil ascultător, tratamentul intensiv a dat rezultate.După un timp Daniel  s-a lepădat de iluzia  lui Moș Crăciun .
Dar povestea asta avea să ia o întorsătură ca în telenovele căci la firma unde lucra mama lui Daniel s-a organizat o excursie ,tocmai în îndepărtata Laponie. Care includea și vizita în satul lui Moș Crăciun. Inclusiv în casa lui Moș Crăciun.Atunci a început dilema.
Village-of-Santa-Claus
Că nu se cade să mergi în casa omului,să dai mîna cu el, să te așezi cu el la masă și la urmă să-i spui că nu există .Și atunci au făcut treaba inversă.Adică, l-au înviat. Tot așa, nu dintr-o dată, ci în etape, bucățică cu bucățică . Azi o înviere mai mică, mîine una mijlocie,poimîine ceva mai mărișoară.Mai întîi cu materia. Că în fizica asta nouă de-i zice cuantică, pe care a inventat-o tot un fel de Moș Crăciun vesel și cu părul vîlvoi ,zice că totul e relativ. Chiar și timpul îl poți zgîndări înainte și înapoi ca pe o locomotivă din trenurile de jucărie.Te sui în timp și poți să te oprești la ce stație vrei. .Că dacă crezi cu adevărat în ceva, acel ceva nu are cum să nu existe.Dacă pisica lui Scrodinger poate să fie în același timp și moartă și vie atunci și Moș Crăciun poate ajunge în același timp și la el și la Ionuț. Și în ziua mult așteptată, prietenul meu Daniel și-a îmbracat hanoracul termic ,s-a dus în sat la Moș Crăciun,a vizitat oficiul lui poștal,apoi a intrat la Moș în casă l-a pipăit, l-a tras ușurel de barbă , că tot mai avea el o îndoială mică, mică. Apoi din adîncul ochilor lui curați s-a uitat în ochii albaștri ai finlandezului și a spus o vorbă care ținea de alt loc și de alt timp dar așa îi venea lui bine să spună –Adevărat a înviat. Și apoi a plecat împreună cu Moșu să facă o plimbare prin stepa lui arctică pe sania cu tracțiune trasă de reni.
Kids-Enjoying-With-Santa-And-Elfs-Reindeer-Sled-At-The-Santa-Claus-Village

De acum Daniel știe.Moș Crăciun există.Dar nu peste tot ,și nu în aceeași stare de agregare .Acolo ,la Polul Nord e ființă. Mai la sud, se topește și se face idee. Ca să o vezi nici măcar nu trebuie să fii mai bun de sărbători. E de-ajuns să fii mai puțin rău în restul anului.

 

Iar dacă veți avea drum în Laponia ,cu excursie organizată ori pe cont propriu ,  vă recomand să faceți o escală și la Copenhaga. E în drum.O să o întîlniți acolo pe fetița cu chibrituri.Nu, nu a murit în ultima zi a anului. E bine .Lucrează la Institutul Danez de Cercetare A Fericirii. Acolo ,la ei la institut știu că fericirea este ca dulceața de prune .Se prepară simplu și are nevoie de foarte puține ingrediente.Nu degeaba ei, danezii sunt cel mai fericit popor din lume.De la 9 la 16 e programul ei.Dar azi a ajuns acasă mai devreme pentru că e sărbătoare și are musafiri.

 

Pune niște lemne pe foc. Își toarnă un pahar de glögg fierbinte, lîngă el așează o farfurie cu migdale si stafide.Se gîndește la bunica ei.O va suna mîine,azi precis a ieșit cu prietenele la un kaffehygge.Deschide dulapul din bucătărie și scoate o cutie de chibrituri.În cutie mai rămăsese doar un singur chibrit.Mîine va cumpăra o nouă cutie dar pentru azi e suficient.Cu acest ultim chibrit aprinde cele patru lumînări.O lumină blîndă învăluie încăperea.Este a patra și totodată  ultima duminică de advent .Mîine va fi Crăciunul.Își pune un disc cu Abba pe care nu îl mai ascultase din liceu și se așează în colțul ei preferat de lîngă șemineu. Afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lîngă sobă, era cald și bine.

                                         andersen_n