pe urmele Timișoarei evreiești

Acu de când Timișoara a ajuns pe harta WizzAir-ului ,ca vechi timișorean ce mă aflu , sunt deseori întrebat – Ce se poate face (3 zile/4 zile ) în Timișoara ?. Spre rușinea mea , nu aveam un răspuns ferm.  Acuma știu . Mergeți în Piața Unirii -zic . E acolo o librărie- Două bufnițe -se cheamă . O s-o găsiți ușor căci arată fix cum trebuie să arate o librărie . Întrebați de o carte – Timișoara evreiască . Dacă aveți noroc și nu s-a epuizat veți găsi acolo material nu doar pentru 3 zile în Timișoara ci chiar pentru 30 .   Da, păcat că nu conține și o versiune în engleză . Dar editarea excelentă a Editurii Brumar suplinește parțial acest neajuns .

   Am trecut prin diferite faze în relația mea cu Timișoara. Copil fiind, îi cercetam parcurile . Parcul Central, Parcul Rozelor ,Parcul Pionierilor era traseul pe care îl străbăteam împreună  cu bătrânul meu câine Hector, mai târziu îi cercetam cofetăriile -un suc și un Doboș la de-acum defunctele Violeta în centru , ori la Macul Roșu pe colt lângă librăria Moravetz , în adolescență îi cercetam fetele- aici cred că e mai bine să nu dau nume – acum la maturitate am început să-i cercetez clădirile . Cercetatul clădirilor îmi oferă o perspectivă istorică pe care nu mi-o dădeau nici parcurile, nici cofetăriile și nici fătuțele. Clădirile au această caracteristică de a își păstra maiestuozitatea chiar și atunci când perioada lor de glorie a apus demult  iar unele dintre ele chiar au nevoie urgent de o operație estetică. Însă fiecare din clădirile emblematice ale Timișoarei evreiesti are o poveste care merită spusă. 

Ghidul Gettei Neumann – pe urmele timișoarei evreiești – ne propune o plimbare pe jos ori cu tramvaiul prin cartierele timișorene .Plimbarea începe din fostul patrulater evreiesc , de la Palatul Eugen-numit astfel pentru că pe una din porțile aflate acolo a intrat Eugeniu de Savoya in 1716 când a cucerit Timișoara din mâna turcilor , continuă în cartierul Cetate , apoi în Fabric , Iosefin și se încheie în cartierul Elisabetin. Repere ne sunt așa cum spuneam  clădirile , în special cele care au avut o filiație iudaică . Multe dintre ele construite în stil eclectic cu elemente Secesion, stil popular în Austro-Ungaria acelor vremuri. . Nu degeaba i se spune Timișoarei, Mica Vienă , căci arhitecții care le-au imaginat proveneau chiar de acolo. De numele lui Lipot Baumhorn se leagă unele sinagogi și clădiri emblematice ale Timișoarei. L-a urmat Laszlo Szekely , primul arhitect șef al orașului, cel căruia îi datorăm actualul aspect al Pieței Victoriei/Operei. 

    În copilărie nu știam  că mă învecinez cu atâtea palate. La colțul străzii , lăngă Operă , aveam Palatul Weisz, terminat  în 1926 , adăpostind în perioada interbelică un magazin de țesături și lucruri de mână , înlocuit astăzi de magazinul Materna . Vis-a-vis peste drum era Palatul Dornhelm/Victoria, ridicat în același an, unde era o croitorie pentru dame  cu stofă englezească . Acolo în palatul Dornhelm a copilărit Ioan Holender, cel pe care aveam să-l văd peste ani pedalând pe bicicletă în Viena spre modesta slujbă de director al Operei locale . Alipit de palatul Dornhelm e Palatul Lloyd, inaugurat în 1912 , palat gândit atunci ca un spațiu de afaceri unde  trăiesc astăzi într-o frumoasă armonie, cafeneaua și restaurantul Lloyd dar și rectoratul Politehnicii . Lăngă el este Palatul Neuhasz/Farber unde a locuit Eugen/John Farber care după ce a fost deposedat mai întîi de legionari, apoi de comuniști -a avut puterea și voința de a lua totul de la capăt în America unde a devenit proprietarul unui mare concern de lacuri și vopsele , fiind azi la 93 de ani membru în selectul Top 500 al revistei Forbes de cei mai avuți americani. 

Pe partea cealaltă de Corso în zona denumită Surogat se află Palatul Loffler , construit tot în aceeași perioadă, dat în folosință în 1913 cu spații comerciale și 46 de  apartamente .

  Despre toate aceste clădiri am aflat din  ghidul Gettei Neumann. Nu vreau să fac spoiler, mai există încă multe altele .

   Parcă printr-o ironie a sorții și pentru că istoria se repetă uneori  ,în ultimul timp în Timișoara au reapărut palatele în anumite cartiere ale orașului , dar  nu mai au bunul gust de odinioară. 

 Un alt spațiu le e dedicat în carte sinagogilor. În Timișoara cu o populație de 7170 de evrei ,la recensământul din 1930 , au existat nu mai puțin de 5 sinagogi, ceea ce aplică vechea butadă că un evreu are nevoie de cel puțin 3 sinagogi – una la care să meargă , una la care să nu meargă și una la care să nu meargă nici în ruptul capului. E doar o butadă însă eu am pățit-o,  când un unchi de-a lui Simona, om bătrân și fără copii ,ieșean de origine , m-a întrebat dacă merg la shil . Nu am înțeles prea bine la ce se referă, însă fiindcă eram nou intrat în familie și voiam să-i fac o impresie bună , i-am răspuns că eu merg la templu- căci așa numeam noi sinagoga neologă . M-a privit ca pe un demon și m-a șters imediat de la moștenire. Prețul sincerității e uneori mare .

 Cartea Gettei Neumann e și un omagiu adus personalităților evreiești ale Timișoarei , nume de referință ale orașului  , cei care au însemnat câte ceva în geografia spirituală, academică, medicală, industrială , culturală ori sportivă a Timișoarei.  Peste toate câteva nume – rabinii Miksa Drechser si Ernest Neumann, dirijorul Ladislau Roth, fizicianul Peter Freund, industriașul Sigismund Szana , arbitrul de fotbal Abraham Klein. 

  Un alt capitol  îi e dedicat fostului liceu israelit și sărbătorilor evreiești . Poate că Purimul nu e cea mai marcantă sărbătoare evreiască dar e cu siguranță cea mai fotogenică .Apoi este amintită  viața comunitară de odinioară din cele trei cartiere unde locuiau evreii . Sper că toate acestea și încă altele își vor găsi locul într-o zi într-un muzeu al iudaismului timișorean 

Îmi amintesc ce spunea cineva ,  din fericire nu din orașul nostru  . Noi ne iubim evreii mai ales atunci când sunt piese de muzeu.

Și încă ceva la încheiere . Când am aflat că Timișoara a câștigat competiția pentru Capitala Europeană 2021 aproape că am căzut de pe scaun . Că nu credeam că are vreo șansă în fața Clujului ori a Bucureștiului. Căci -ziceam eu – teiul lui Eminescu nu e în Parcul Rozelor și nici Caragiale nu e din Ronaț . Apoi însă am înțeles că valoarea culturală a unui oraș nu e dată de vărfurile sale ci de tradiția sa   . Iar Timișoara a fost dintotdeauna o insulă a toleranței . Poate nu chiar o insulă -mai curănd o peninsulă căci nici Timișoara nu a fost scutită de perioada neagră dintre 1940-1944 . Însă marea șansă a Timișoarei 2021 stă în posibilitatea de a se reconecta la trecutul ei. Iar din această perspectivă cartea pe urmele timișoarei evreiești -mai mult decât un ghid – autor Getta Neumann, grafica Sandra Segal, redactor Viorel Marineasa , editura Brumar 2019 nu este doar o carte utilă . Este necesară. 

Palatul Weiss


Palatul Lloyd – foto Iulian Maiorescu
Palatul Neuhasz

Nemuritorii de rând-o carte de fotoliu

Am citit-o  prima dată  între Valentin și Dragobete și mi s-a părut că e o carte cu și despre dragoste .Am mai citit-o a doua oară între Pesah și Paște, că zic că la prima citire poate m-a furat ambientul ,și tot despre dragoste mi s-a părut că e. O dragoste în afară de loc sau timp . O iubire nu doar între om și oamă . O iubire de ființă , de viață , de lespezi de rău . Sau așa cum o definesc Urim și Turim -cele două făpturi fără de trup care însoțesc restul personajelor pe tot parcursul cărții – Ce înseamnă dragoste ? Aburul ăla care ne ține inimile calde .

  Șapte povești, exact ca zilele facerii . Despre oameni-pereche care au ceva ce-i nemurește  . Că  și oamenii au în ei locuri în care nu pot ajunge singuri, că nu-i știu drumurile, locuri în care ajung în ei doar ceilalți oameni. Asta au înțeles că se cheamă nemurire și le e dată și oamenilor ,și iubirilor ,și îngerilor ,tuturor nemuritorilor de rănd  . Sunt perechi  care trăiesc în afara spațiului -Hans și Agnes , tată și fiică vitregă , nomazi în căruța cu coviltir spre o viață nouă în necunoscut căci de cunoscut sunt sătui   – ori în afara timpului  -ca Sofia și Hatim, mai ales singuratica Sofia care așteaptă 98 de ani până la venirea lui Hatim care o transformă din insulă în peninsulă . Și există personaje puternic ancorate  atât în timp cât și spațiu ca cei doi studenți la filologie din căminul studențesc ,  Cristina și Matei care ascund în ei o taină , pasibilă de ani grei de pușcărie în perioada comunistă  .

Dar personajul care pe mine m-a fascinat cel mai mult, ca și în Pervazul – precedenta carte a scriitoarei-   este Dumnezeu. Nu este  Dumnezeul cu majuscule al habotnicilor, nu e nici dumnezeul cu minuscule al ateiștilor, nici Dumnezeu cu semn de exclamare al religioșilor și nici Dumnezeu cu semn de întrebare al agnosticilor. Este un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră , personaj secundar în lumea pe care El însuși a creat-o , un pic neglijent, un pic contemplativ ,căruia îi place să se odihnească după masă și se gândește în mod serios că ar trebui să-și ia o lună sau mai multe de concediu și judecând după mersul istoriei se pare că chiar și-a luat .Un Dumnezeu care poate fi luat la întrebări ,stăpân al Universului dar nu mai presus de lege și din acest punct de vedere seamănă destul de mult cu cel din Vechiul Testament .  Iar izgonirea din rai nici măcar nu e o formă de pedeapsă cât o formă de comoditate căci El s-a plictisit să tot facă pe babysitterul .

 
Cartea este un seismograf  al stărilor .Mai ales-așa cum spuneam- stărilor de iubire . Iar cînd pentru unele din stări nu există vorbe în dicționar , Ana le tricotează cuvinte ca să nu rămână stările alea necuvântate . Căci limba asta de-o vorbim noi, muritorii de rând ,are pentru iubire doar cuvinte de urcuș , dar iubirea e uneori și coborâș , cuprinde în ea și dezbrățișări ori dezdrăgostiri . Ei nu au dragostea în ei tot timpul, ci sunt doar atinși de ea și la cei mai mulți, durează foarte puțin atingerea asta. Zici că doar au fost stropiți un pic și când se usucă nu-și mai aduc aminte nimic. Ba mai rău când se dezdrăgostesc sunt turbați , sunt nesuferiți și răutăcioși cu cei din jur, zici că le plouă în casă . Și tot despre dezdrăgostire care uneori e la fel de mincinoasă ca îndrăgostirea. Cred că acum nu-mi mai place acest om ,cred că sunt în partea cealaltă și știi cum e pe cei care nu ne plac îi vedem mereu strâmb pentru că nu-i vedem cu ochii. Nici când ții în brațe nu vezi bine, dar nici când ești peste trei străzi nu vezi   . Și există bineînțeles criteriul suprem de validare al iubirii adevărate Când te îndrăgostești și nu vrei să se știe ,ascunde-ți mâinile, nu ochii, cu ochii știm toți să mințim , cu mâinile nimeni .

 Un critic literar-mi se pare Dan C Mihăescu- spunea că există cărți de metrou și cărți de fotoliu . Am un respect autentic pentru cărțile de metrou, am citit chiar în ultima vreme câteva foarte bune , însă cartea Anei Barton -Nemuritorii de rănd, Editura Herg-Benet 2018 , Coperta-Sasha Segal – este fără îndoială o carte de fotoliu .

Moartea blocurilor și alte impresii timișorene

Chiar dacă unii mă suspectează de maladia specifică a celor ajunși la o anumită fază a vieții – nostalgia- declar tare și hotărît că nu sufăr de ea. Nu corespund definiției clasice a nostalgicului -aceea de a crede că înainte era mult mai bine. Dimpotrivă vizitând Timișoara acum și rememorând ce a fost , cred că înainte era mult mai rău .

Dar am remarcat  un fenomen  care m-a întristat  – moartea blocurilor de locuințe . Nu moartea lor trupească căci spre deosebire de fabrici ori hale industriale , ele stau încă în picioare ,dar li s-a uscat sufletul . Inclusiv blocului în care mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență ,  în care toți vecinii se cunoșteau între ei ,  ușile apartamentelor erau mai tot timpul deschise , unde tanti G de la șase îi ducea o supă fierbinte lui tanti  C de la 3 care nu se simțea prea bine și între timp mai schimba o vorbă cu tanti L de la cinci . Căci acolo în casa scărilor  era viața . Acum- ca să folosesc un clișeu deja destul de uzat – viața s-a mutat în altă parte. Și are alt ritm. Bătrânul nostru bloc parcă a devenit o locație de pe booking ori  airbnb.  Tineri grăbiți care mă salută dar habar n-au cine sunt și nici nu-i interesează , locatari pe 24 sau 48 ore într-un spațiu impersonal  , căruia au grijă să îi ia cheia din cutia poștală la venire și să o arunce  în aceeași cutie poștală la plecare  –  da, nu sunt un nostalgic ,  înțeleg și eu cerințele pieții dar parcă îmi lipsește zumzăiala de odinioară . Au dispărut și reperele . Înaintea GPS-urilor ,era destul să spun că locuiesc în blocul de deasupra  magazinului de mobilă   și   toți știau exact unde este , dar magazinul de mobilă nu mai există de mult , la fel nici hotelul de vis-a-vis . Toate s-au transformat în spații de închiriat căci viața s-a mutat în uriașe malluri cu spații de parcare nelimitate  -iar singurul lucru care a rămas constant în apropierea blocului meu   este sex-shopul din colț , dar parcă nu-mi vine să spun că locuiesc în blocul de lângă   sex-shop,  mi se pare   un pic jenant sau poate că am îmbătrănit și m-am molipsit  de falsă pudoare . Deși ca să fiu sincer cănd trec pe lângă vitrinele-i roșii , culoarea pasiunii ,  mă gândesc că multe din problemele existențiale ale adolescenței mi s-ar fi rezolvat dacă ar fi fost acolo  acum vreo 35 de ani. Și  în apropiere  mai este și frizeria aia veche , cândva exclusivistă unde   odinioară trebuia să-ți faci programare  cu căteva zile înainte  . Da, frizeria și atelierul de coafură e foarte frecventată și azi , cunosc două cliente foarte mulțumite de calitatea serviciului  -fetele mele- care îl viziteaza la fiecare escală în orașul meu de baștină care e de-acum și al lor   . Fata mea cea mică , care are un simț comercial care mie mi-a lipsit cu desavărșire vrea să organizeze un nou gen de excursii de grup  -excursii frizeristice – dacă există excursii de spa , culinare ,ecumenice  de ce n-ar exista si excursii frizeristice -un win-win situation  pentru domni și mai ales pentru doamne – vezi un oraș și te întorci acasă aranjată , coafată , ca scoasă din cutie  la o calitate de Vest si la un preț de Est  .

 Timișoara celor trei piețe -Victoriei, Libertății , Unirii e foarte frumoasă mai ales acum când piețele sunt pline cu flori- a fost un foarte frumos festival cromatic în oraș –  dar daca te depărtezi un pic de axa igrec și te deplasezi pe axa ics înspre Liceul Piarist , vezi că mai sunt multe de făcut.

Nu e totul perfect nici pe axa igrec, căci acelor clădiri emblematice ale Timișoarei , adevărate perle ale stilului eclectic, baroc ori neoclasic ,le lipsește o scurtă notă explicativă , altele cum ar fi sinagoga neologă din centru, lăcaș unde am învățat lecția toleranței trec printr-o nesfărșită renovare, care ar trebui să fie gata  cu 4 zile înainte ca Timișoara să devină  capitala culturală a Europei , dar prietenii mei sunt destul de sceptici .

Tot așa cum istoria mai recentă a Timișoarei zace undeva sub un strat gros de praf la etajul doi al clubului CFR. Timisoara a fost primul oraș din țară cu cineclub propriu, aici au trăit doi giganți ai peliculei de care azi poate că nu mulți își amintesc, domnii Sandu Dragoș și Iosif Costinaș , un fel de Messi și Ronaldo pe 16 mm, care au înființat fiecare un cineclub al lui dar care spre deosebire de cei mai sus mentionați au rămas în relații bune și cooperau ori de câte ori aveau ocazia. Filmele dumnealor care vorbesc despre Timișoara anilor 60 și 70 ar trebui digitalizate și repuse în circulație .

Străbătând axa igrec , la colțul dintre strazile Mărășești și Gh Lazăr dau peste un stand interesant . Fetele voluntare de la un liceu căruia din păcate nu i-am reținut numele îmi propun să cumpăr una din cărțile  împachetate intr-o foaie de  hărtie, așa cum împachetam noi odinioară manualele la școală   .Este o dublă bucurie atât pentru cititor care are ocazia unui blind-date cu o carte cât și pentru fete care trebuie să scrie o succintă caracterizare a carții care să-l atragă pe potențialul cititor . De fapt este o triplă bucurie căci încasările vor fi donate unui centru de copii speciali din oraș .

Iar în fața entuziasmului acestor fete , imbrăcate  în mov , culoarea clubului de fotbal pe care l-am iubit odată , simt o ușurătate a ființei- cum ar zice Kundera- și probabil că asta e imaginea pe care vreau să o iau cu mine din Timișoara mîinelui . Sărbători cu bine !

Comunismul cu față pisicească

Vine o vreme în viața fiecărui om, a fiecărei familii când simte că trebuie să facă o schimbare. Pentru noi acela a fost momentul când Simona a făcut accidentul vascular . Atunci am hotărît că trebuie  să ne descotorosim de toate grăsimile din frigider. Așa a apărut în viața noastră Maiakovski -un motan negricios cu guler alb -care s-a oferit să ne ajute în lichidarea surplusului . Dar  pentru că o singură pisică care mai e și neagră e semn de  ghinion a apărut și Bulgakov  în speranța că poate norocul funcționează după aceleași principii ca înmulțirea din cartea de algebră .

Pe urmă au venit și altele . Stăteau toată ziua  cu burta la soare doar așteptând plusvaloarea.  Deja pisicile din cartier erau convinse că viitorul de aur al pisicimii se află în curtea noastră. Casa mea devenise varianta modernă a Falansterului de la Scăieni . De la fiecare după posibilități , fiecăruia după nevoi – cu toate că am impresia că pe pisici le interesa doar partea a doua a frazei. Nici nu atacau direct hrana  ci mai întîi făceau niște tumbe   în jurul ei cu o aroganță felină care spunea – vrem să mai întîi să analizăm oferta ta că ,să știi , noi mai avem și alte propuneri .

Doar că după un timp s-a terminat plusvaloarea. Odată cu ea s-a terminat și armonia pisicească . Mai pică câteodată un os de ros, sau vreun colț de brânză iar în weekend chiar șuncă de Praga dar în marea lor parte beneficiile sociale s-au isprăvit. Falansterul de la Scăieni s-a transformat într-o cenușie Venezuelă . Unele pisici au rămas mai departe să se ciondănească pe la cozi, dar majoritatea au emigrat .

Pe undeva îmi pare rău că Marx și Engels nu au fost deținători de pisici. Căci dacă ar fi fost, înainte de a aplica comunismul pe oameni, l-ar fi probat pe pisici. Și ar fi înțeles că e o utopie care nu are nici un sens. Toată lumea ar fi ieșit mai câștigată . Inclusiv lumea pisicească.

Ghici cine vine la cină

De la un timp i se părea că viața ei e o înșiruire de clișee scrise de un scenarist prost.

Le auzise deja pe toate .

Fii tare. ..Dumnezeu să îl ierte … Odihnească-se în pace Viața merge înainte…. .

Cînd oamenii nu știu prea bine ce să spună , apelează la formule bătătorite. Există un limbaj de lemn al durerii.

„Dacă o mai aud  si pe aia cu îngerii, înebunesc.”

Dar n-a înebunit nici cînd, la priveghi , cineva pe care nu-l cunoștea dar s-a prezentat ca fiind un prieten de-al lui Florin  i-a strîns mîna si i-a șoptit ușor la ureche-    „A plecat să le spună bancuri îngerilor.”

Din dimineața aia plumbuită , Claudia nu-și mai aducea aminte mare lucru. Doar că Florin avea fața mai pămîntiie ca de obicei, când s-a întors din schimbul de noapte  . Și-a pus pe YouTube melodia favorită , una cu un cal și a plecat să se odihnească .La un moment dat a simțit ea că ceva nu e în regulă .A auzit un sunet slab ca un fâlfâit de vrăbiuță ori poate un balon din care iese brusc aerul și asta a fost tot .  A vrut să-l trezească dar nu mai avea pe cine .

La înmormîntare l-a îmbrăcat în costumul cel negru, de cașmir pe care îl mai purtase viu doar o singură dată . S-a abținut tare de tot să nu plîngă . Măcar la alte morți mai ai timp să te pregătești . Genul ăsta de moarte -stopul cardiac – te ia  complet pe nepregătite.

Pe la sfărșitul perioadei de doliu o  abordase pe Mihaela confidenta  și totodată psihoterapeuta ei. Mihaela era singura care nu vorbea în clișee . Asta și pentru că citea   foarte mult   . Zicea că  ordinea lucrurilor trebuie respectată  .Întîi  moartea apoi  doliul și apoi uitarea. Fără puterea asta de a uita , viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă . Mihaela știa despre ce vorbește. Ea îl pierduse pe Șerban   acum câțva ani într-un accident de mașină. Sunt mai multe modalități de a uita- îi spuse Mihaela. Una din ele e să te reîntorci la serviciu.

A ascultat-o pe Mihaela. Colegele au primit-o frumos . Erau toate mai tinere decît ea. Șeful , domnul Radu , a mutat-o temporar de la serviciul de  relații cu publicul la investiții . Nu dă bine ca clienții băncii să vadă în fața lor doi ochi triști . Mai ales atunci când vin să semneze pentru  creditul ipotecar .


Cel mai greu îi era luni dimineața  .Fetele  se retrăgeau una după alta   în capătul scărilor  , la o cafea aburindă și  își povesteau aventurile  din weekend . „M-a dus Dragoș la spa la unguri , draguțu de el”  -se destăinui una. „Măi , da fleață mai esti ” -o apostrofă alta . „De ce să mergi la unguri când Veneția e la o oră cu avionul. Am fost cu iuby   de Dragobete . Ziua ne-o puneam în cameră , noaptea ne dădeam în bărci pe Canal Grande. N-aveți idee ce romantic e  Canal Grande noaptea . După ce iuby termină divorțul, mergem acolo să ne logodim . Sau la Paris.”  Atunci cineva își aducea aminte că nu erau singure și le făcea semn să vorbească mai încet  ca   să nu o stânjenească  pe văduvă .

Văduvă ! Ce ciudat îi suna acest cuvânt . Îi era greu să se asocieze cu el ,  nu i se potrivea, nu încă.  Ar fi preferat orice alt status – divorțată, iubită, amantă , celibatară  dar nu văduvă. Parcă o scotea automat din circuit .Ca pe o piersică  căzută , lăsată să putrezească în iarbă .

Seara, după lucru. avea nevoie să-și  umple cu ceva vidul .De gătit nu mai avea chef. Când ai fost mereu obișnuită să faci mîncare pentru doi nu te poți obișnui dintr-odată să gătești pentru unul singur. Așa că mergea direct în salon unde se așeza la calculator și se conecta la Candy Crush . O prinse jocul ăsta căci  simula destul de mult viața . Ideea era să potrivești formele alea care arată ca niște fructe , pe perechi  .Era la nivelul de începători așa că fructele o ajutau, veneau grupate .  Doar  fructul ăla rozaliu care  semăna cu o guiavă  venea mereu singur . Pendula din perete bătea de zece , de unsprezece , dar pentru ea timpul nu se mai măsura în bătăi de pendul . Se gândi la  Liviuța , colega ei de facultate . Nu fuseseră niciodată prietene cu adevărat dar acum soarta le aruncase pe amîndouă pe aceeași insulă pustie . La întîlnirea de 25 de ani fiecare își povestise realizările, doar Liviuța frumoasa, delicata,  nu spusese nimic. De fapt spusese doar o singură frază  Doresc să le mulțumesc tuturor acelora care au fost alături de mine. Mulți nu au înțeles atunci. Nici ea . Acum ar fi vrut să o sune ca să-i spună Acum înțeleg și încă foarte bine înțeleg.

Sâmbătă seara  ieșeau în oraș cu Mihaela. Era ca la Candy Crush, văduvă cu văduvă sunt compatibile . Se așezau mereu la aceeași masă din restaurantul italienesc, în colțul pentru fumători . Stăteau față în față, ochi în ochi și-și vorbeau. De fapt vorbea mai mult Claudia . Mărturisea că în lanțul acela dostoievskian moarte-> doliu-> uitare se poticnise la ultima verigă. Mihaela o privea cu reproș .   Trebuie să uiți  , Clau , trebuie. Altfel ai să îmbătrânești  printre amintiri.

După un timp Mihaela încetase să mai vină . La început invoca tot felul de pretexte . Poate mîine, poate săptămîna viitoare . Claudia se gândea să renunțe și ea. Dar îi răsunau în urechi cuvintele Mihaelei- Trebuie să uiți Clau, trebuie.

Se așeza la aceeași masă de lângă perete  .  Chelnerița  o întreba din politețe dacă mai așteaptă pe cineva . În ultimul timp încetase să o mai întrebe. Doar trăgea discret celălalt scaun ca să n-o stingherească. Comanda pizza cu anșoa, preferata lor de pe vremea când ieșeau împreună toți patru . Stătea cu ochii ațintiți în ecranul telefonului ca  să evite  privirile dojenitoare ale femeilor . Căci așa erau regulile în orașul patriarhal . Văduvă cu văduvă mai merge dar văduvă singură în nici un caz  .Avem toată înțelegerea pentru durerea ei dar Claudia este încă frumoasă iar bărbații noștri încă vii .

O văduvă frumoasă e ca o bombă nedezamorsată – îi aruncase cineva în treacăt .

Odată – nu chiar cu mult timp în urmă – fusese într-adevăr frumoasă . Pretendenții roiau în jurul ei. O  ceruseră mulți. Dar dintre toți Florin fusese singurul care o ceruse îmbrăcat în costum bleu-ciel cu dungă impecabilă și mirosind a parfum bun . Din asta a dedus că el deține trei însușiri care îi plac  – costum italienesc, parfum franțuzesc  și fier de călcat  . Dar de luat nu-l luase nici pentru costum, nici pentru parfum   și nici pentru fierul ăla de călcat. Îl luase căci intuise în el o altă calitate pe care puțini o aveau  .Florin avea potențial .

Îi oferise o iubire adevărată , egală, întinsă pe 26 de ani  . Nu o iubire măreață plimbată pe Canal Grande ori Tour Eiffel  , o iubire mai măruntă, petrecută pe la Scorillo ori prin sate de pescari de pe Dunăre, dar care pe ea o săturase. Că sufletul e ca stomacul .Unii au o foame mare  .Alții se satură numai din aperitiv .


Cumva potențialul  nu reușise să și-l valorifice . Era vremea descurcăreților. Florin era harnic .Descurcăreț nu prea era.


Era și tare greu să reușești în orașul ăla de provincie. Ar fi fost mai ușor în orașul mare aflat la numai 100 de kilometri depărtare dar el nu voia să se mute de acolo, din cunoscutul lui . Acolo îi era casa, o casă mare din cărămidă care fusese a părinților lui care între timp se mutaseră la cimitirul de dincolo de calea ferată . Îi extinsese bucătăria  căci- glumea Florin – pe măsură ce înaintăm în vârstă, interesul  ni se mută  dinspre dormitor către bucătărie . Avea și un mic teren pe lângă casă pe care plantase  tuia ,  chiparos și  răsaduri de roșii .

Și ce e mai important , era  mereu acolo când avea nevoie de el.

Acum Claudia ar fi avut nevoie de el mai mult ca oricând. Era o noapte întunecată , fără lună , o noapte înfricoșătoare  deși conștientiza că  lucrurile cu adevărat înfricoșătoare se petrec mai mult în casele oamenilor pe lumină decît nopțile pe străzi întunecate . Vrusese să-și aprindă o țigară dar bricheta nu-i mai funcționa . Își aminti că el ținea mereu o brichetă de rezervă în dulapul cu haine  . După mult timp își făcu curaj și deschise dulapul lui. Înlemni. Costumul elegant, de cașmir , ăla cu care crezuse că-l înmormîntase era tot acolo. Pentru prima oară izbucni în plâns, nu un plâns de eliberare ci un plâns adevărat, cu sughițuri . „Iartă-mă Rinule că la repezeală te-am trimis spre viața veșnică într-un  costum  vechi.”  Plânse toată noaptea cu costumul de cașmir în poală. Spre dimineață o sună pe Mihaela . Mihaela veni imediat . Îi spuse că e normal, în astfel de împrejurări ca omul să se mai încurce . Și că nu are rost să se gândească prea mult la asta. Și i-a zis că viața merge înainte – da, uneori e necesar să vorbim în clișee . Mai există o metodă de a uita , aplicabilă doar în cazuri extreme, însă cazul ei era fără doar și poate un caz extrem. Ar trebui să cunoască pe cineva . Căci fiorul ăla de-l cântă poeții nu apare doar  la 18 ani. Poate apărea și la 50 si la 72. Fiorul nu ține cont de vârstă . Îl simți în corp cum te fulgeră  dar nu te curentează, te încălzește . Iar dac-o să ai norocul să simți fiorul ăla pentru cineva , nu sta pe gânduri , invită-l la tine la cină. Fă-i niște midii în sos de vin cu șofran ! „. ” Tu Mihaela, acu zici din cărți ori din experiență ? „. Mihaela zâmbi cu subînțeles dar n-a zis nimic .

Mai mult din complezanță acceptase blind-dateul cu @Mihai66, șef de departament la o multinațională , cel puțin așa se prezentase pe siteul de socializare . Mihai era un tip practic , pentru el lucrurile care contează sunt cele pe care le poți pipăi.   Era îndrăgostit de bicicleta lui cu amortizor, de spiță nobilă . O pomenea atît de des că la un moment dat Claudia nu mai știa dacă se află la un blind-date  ori la un interviu de angajare pe postul de roată de rezervă . În final Mihai i-a sugerat să continue cu o cină romantică  , acasă la el   . „Am trecut interviul” -s-a entuziasmat Claudia însă i-a propus mai întîi un prânz neromantic la restaurantul din centru . Precum în moarte , există și în dragoste o ordine care trebuie respectată . Întîi fiorul , doar apoi așternutul.

Și mai era Puiu, admiratorul ei din liceu. Pentru el viața încă nu începuse. Ori poate începuse dar el îi pierduse startul. Ca atleții ăia care la auzul pocnetului rămîn cumva pironiți în blocstart.  Era profesor de robotică la liceul din oraș . O invitase de cîteva ori să iasă împreună . Văduvă cu burlac e compatibil .”Lasă, mai bine vino tu la mine „. În după amiaza aceea el chiar venise . Era cât pe ce să rateze din nou startul căci sunase îndelung și ea nu auzise , ori poate se stricase soneria . Îi adusese gem de dude negre . Purta un pardesiu lung, cu multe buzunare . Claudia îi zâmbea . El,săracu, credea că de drag îi zîmbește dar ea se uita la pantalonii lui . Îi purta atât de sus încît o străbătea un gând ludic ” oare pe care parte își ține sula ?”. Îi puse pardesiul în cuier și îl invită să stea jos , dar te rog nu în fotoliul de lemn că ăla era locul lui . „Bine ,dar el e mo.. „-vru Puiu să reliefeze evidența dar se opri la timp și se așeză cuminte pe scaunul din sufragerie . Există oameni care pot vorbi despre orice. Dar nu Puiu. El era un taciturn. Și taciturnii ăștia sunt de două feluri. Există taciturni care în spatele tăcerii lor , ascund un vulcan. Și sunt taciturni care în spatele tăcerii lor ascund o altă tăcere mai adâncă . Puiu era din a doua categorie .Tăcuse lângă ea cam două ore și ar fi vrut să rămînă să tacă și la cină .”Am ceva treabă seara „, spuse Claudia și se mira de dezinvoltura cu care mințise . „Atunci poate altadata ” . ” Poate .

Nu după mult timp a auzit din nou bătăi în poartă . Iarăși Puiu- se gândi ea, vrea să mă verifice. Dar nu era Puiu . Vecina de peste gard o invita la o cafea. „Nu acum ,nu pot” . Mințea fiindcă se sălbăticise .Vecina ezită puțin dar îndrăzni. „Ne cunoaștem de atâta timp că pot să-ți spun. De fapt n-am venit pentru cafea. Am venit să te invit la noi la cină în duminica de după Postul Mare . Vine la noi în vizită verișorul meu de care ți-am mai vorbit . Are casă la țară și e divorțat . Ar fi bine să-l cunoști . Te-ar mai scoate din amorțeala asta a ta . Că nu faci bine că stai toată noaptea pe calculator . Ești neodihnită , se vede pe ochii tăi . Și iartă-mă că-ți spun dar tu ai nevoie de mână de bărbat. Și tu și chiparosul ăsta mare de lângă gard , pe care de când s-a prăpădit Florin, nu l-a mai curățat nimeni

A rămas mult timp în spatele porții închise. Poate că în cele din urmă vecina are dreptate , viața asta nu-i Candy Crush și ea nu trebuie să rămână o guiavă singuratică . Dar murise și ea puțin împreună cu Florin și continua să moară în fiecare zi . Se va duce la cina aceea chiar dacă nu-și punea mari speranțe .
Poate că fiorul ăla care-ți umblă prin stomac e același la 50 ca la 18 dar oferta e fără îndoială cu mult mai redusă.

 

Ciocănitul acela puternic în gard care a urmat nu a surprins-o deloc. Nici măcar câinele care tresărea la orice mișcare de om străin nu scoase vreun zgomot . Își luă lanterna căci era iarăși o noapte întunecată ca în poveștile copilăriei și descuie poarta de fier . Dar nu era nimeni. Ocoli casa până la poarta din spate, dinspre magazie . Era deschisă . Un singur om știa de existența ei. Când se întoarse în salon îl văzu clar în lumina spălăcită .Stătea adîncit în fotoliul cel înalt .Era îmbrăcat cu același costum ponosit, din poliester, cu care plecase. Câinele îi era culcat la picioare ,mirat și el că după atâta timp i se întorsese stăpânul .

Nu, nu putea lăsa minunea asta neîmpărtășită .

– „Mihaela ? Ai să crezi c-am înebunit dar.. S-a întors !!

– „Știam Claudia . De fapt am știut tot timpul . „.

– ” Da ?!. Atunci înseamnă că și Șerban ?!”

– „Da, și Șerban . Morții au o calitate pe care nu o au cei vii . Ei vin întotdeauna când ai nevoie de ei „.

-” Dar nu spuneai tu , că trebuie să uităm, că altfel viața ni se va transforma într-o uriașă bibliotecă? „.

– „Am zis Claudia, am zis, dar parcă pot ? Și în plus Șerban are mâini bune , mi-a mai construit niște rafturi. „

A rămas acolo mult timp în tocul ușii privindu-l . Nu fusese perfect, dar una din beneficiile morții este că accentuează calități și estompează defecte . Și el o privea îndărăt fără să scoată o vorbă . Avea aceleași trăsături frumoase, care se mai ascuțiseră puțin însă ea vedea de-acum dincolo de chipuri .Poate că Dumnezeu se pripise când i-l luase prea devreme , și acum îi oferea o viață suplimentară , nu pe de-a întregul, ci rânduită economicos ,doar în nopțile cu lună nouă . Dacă ai mai avea încă cinsprezece minute cu el ce i-ai spune ? -o întrebase Mihaela odată la ședința de psihoterapie. Uite că acum avea cinsprezece minute si nu știa ce să-i spună. Dar îi era dragă intimitatea aia a lor fără cuvinte , pe care și-o recăpătaseră. Ar fi vrut poate să-i povestească ceva despre cei rămași în urmă dar simțea că bârfele îl obosesc. I se stinsese curiozitatea pentru viețile altora . Doar se balansa în fotoliul înalt cu mânere de lemn și fuma din pachetul ăla pe care scria cu litere mari, negre Fumatul Ucide. Claudia zâmbea placid și se gândea – Bine că ucide doar o singură dată.

Vecina fusese prima care observă schimbarea .”Mai întîi chiparosul. Apoi soneria. Și tu arăți altfel . Ce bine că mi-ai ascultat povața . Să mi-l prezinți și mie. Cum e? Tot văduv ? Sau divorțat ? Poate burlac ? „…. „E însurat” – răspunse și zâmbi ștrengărește , așa cum nu mai zâmbise de foarte multă vreme.

Puiu a căutat-o și el peste câteva zile . Parcă nu mai era așa de tăcut sau poate că ea se obișnuise cu tăcerea. Îi spuse că avusese un vis ciudat, atât de ciudat că îi e și rușine să-l povestească . La început nu a dat importanță, un vis și el acolo, dar visul ăsta s-a repetat de câteva ori , câteva nopți la rând .În visul ăsta Florin se reîntorcea uneori la cină. Claudia i-a răspuns că nu toți morții sunt la fel de morți . Unii mai rămân printre cei vii. Și că poate pare absurd dar există oameni care sunt înzestrați cu harul de a-i putea vedea . Puiu nu înțelese dar privi în direcția fotoliului care lui îi era interzis și observă că avea o adîncitură cât un șezut de om. Își făcu cruce , luă repede pardesiul cel lung din cuier și o zbughi afară . O fi fost el profesor de robotică dar îi era teamă de strigoi.

************************************************************************

Se privi din nou în oglindă. Simțea o bucurie aproape copilărească să facă iarăși lucruri care îi făcuseră plăcere odată, nu chiar așa de mult .Era mulțumită de felul cum arăta.Pungile de sub ochi dispăruseră complet. Pretendenții pot suna iarăși goarna de adunare . Căci până și o guiavă singuratică are dreptul la fericire. Dar să vină de mâine . Seara de astăzi e numai a lor . O seară întunecată de început de aprilie , fără lună dar care n-are  în ea nimic sumbru ori înfricoșător.   Seara de Florii.

Deschise calculatorul dar de data asta nu pe Candy Crush ci pe YouTube . Își făcuse deja playlistul. La început melodia aceea cu calul pe care moartea o întrerupsese. Și pe urmă Leonard Cohen , discul ăla de vinil pe care Florin i-l procurase din piața de discuri în urmă cu treizeci de ani. Și pe care dansau până se termina dragostea- cum cănta dumnezeiește Lennie. Ori până se va toci discul- cum obișnuia să-l corecteze Florin . Din cuptor scoase midiile în sos de vin . Trebuia să se grăbească. Dinspre calea ferată se auzea deja un freamăt de pași.

Dacă ai avea încă cinsprezece minute ce i-ai spune? Acum știa răspunsul. Lucrurile cu adevărat importante nu trebuiesc spuse. Trebuiesc trăite. Deschise sertarul unde ținea fața de masă cea pentru ocazii speciale iar din sertarul de jos scoase farfuriile. Există și aici o ordine care trebuie respectată. Apoi vinul Savignon Blanc. Și paharele cu picior înalt. Și la urmă va deschide trusa de argint, zestrea lor de nuntă . Va pune două tacămuri ca de obicei.

 

florii_1

Foto  : Lucian Ionică 

Despre dreptul de a sta la coadă

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.

Lumini și umbre

Pe drumul pietruit din fața școlii așteaptă  cîteva birje cu caii înhămați   . Vizitii  se mai încălzesc   cu un tutun și o poșircă  pân ce-or să iasă domnii de dinăuntru   . Sunt și cîteva mașini. Statistica anului 1938 arată că în România sunt înmatriculate 25530 de automobile iar  cîteva din ele aparțin unor  onorabili cetățeni ai orașului,  ale căror odrasle învață  la Colegiul  Național Bănățean Constantin Diaconovici Loga   .

Neremarcată  se apropie de poarta liceului o femeie.

Este o femeie simplă, pășește cu teamă . Sunt mama elevului Schimmerling- spune pe ungurește . Știe că nu ar fi trebuit să folosească limba maghiară dar altă limbă nu cunoaște.

Spre surprinderea ei i se răspunde tot pe ungurește. Poftiți în cancelarie.

Domnul din fața ei e directorul liceului, profesorul Silviu Bejan. Auzise despre domnul director  că e  un úriember, un mentsch , nu știa cum se zice la asta  pe romănește ,  dar de văzut îl vedea  pentru prima oară acum  la întîlnirea cu părinții . Și nu își închipuise  că domnul director-profesor   de limba romănâ  –  vorbește  atît de bine și limba maghiară. Domnul director ia din rastel  catalogul clasei și  îi explică femeii în rochia înflorată  despre performanțele școlare ale fiului său, elevul Schimmerling  din clasa a patra cursul inferior .

Nu are note prea bune , dar se străduiește. Sârguința e mai presus de toate- spune domnul director .

Știe domnul director că elevului Schimmerling -ca multora din elevii   evrei – îi este greu,  mai ales la materiile umaniste deoarece limba lor maternă nu e limba română ,  dar cu vrere și paciență   , vor izbuti  .

În tinerețea sa,  Domnul  Silviu Bejan participase la Adunarea de la Alba Iulia unde  alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiș , Ioan C Brătianu  și alții proclamase voința ardelenilor  de a se uni cu țara. Între timp unirea se înfăptuise , liceul Loga devenise liceu cu predare în limba română și el îi devenise primul director. Dar  știa că omului din fața ta trebuie să-i vorbești pe limba lui ca să i te apropii de suflet .Nu îi e greu să facă asta , cunoaște mai multe limbi străine, maghiara e doar una din ele.  E mulțumit cînd un elev  de orice nație vine să cerceteze acea școală  înoită care i-a fost încredințată întru înălțare și spune că e menirea școlii să îl formeze pe Domnul Elev , indiferent dacă purcede la școală  în  trăsură ori  în ițari .

Bunica a ajuns  acasă atît de fascinată de personalitatea lui igazgató úr încît a omis  să își  mai și certe băiatul  pentru notele cam slăbuțe .

E și fericită că își dăduse băiatul la liceul romănesc în loc de școala israelită cum poate ar fi fost mai firesc.

Dar foarte curînd , vînturi reci   au început  să bată si la liceul Loga din Timișoara .

Ghenadie Ilie e și el profesor la acea școală . Fusese nou numit după ce își luase licența în drept și filozofie la Universitatea din București .

Reperele  lui nu sunt nici Iuliu Maniu si nici  Ioan Brătianu ,burghezi decadenți, trădători de țară . El vrea o Românie nouă ca soarele sfânt de pe cer. La cursuri  vine în cămașa verde. Nu e singurul  , dar e cel mai virulent.

Copiilor le e frică de el. Exaltarea   provoacă teama. Azi la lecție sunt scoți doi elevi din spatele catalogului Schimmerling și Tănăsescu. Lecția e despre istoria patriei.

Ambii se cam bîlbîie , nu prea știu materia. Memoria le cam joacă feste . Domnul profesor e furios. Două loaze . La sfîrșit le cere livretul de elev ca să le pună nota. Schimmerling primește 5, Tănăsescu primește 3.

E nedumerit Tănăsescu. Poate e o greșeală , poate s-a încurcat profesorul .

Îndrăznește o interpelare – Domnule profesor de ce el a luat 5 și eu 3 că doar am răspuns la fel.

Profesorul dă să iasă din clasă dar se întoarce ca fulgerat . O palmă zgomotoasă aterizează pe obrazul lui Tănăsescu.

– Băi nemernicule, dacă Schimmerling care-i jidan a știut cît a știut despre țara Ta , tu ca român ar fi trebuit să știi cu mult mai mult.

Are un fel aparte de a rosti cuvîntul jidan. Din vîrful buzelor , rece , disprețuitor   . Aparte rostește și cuvîntul țară  . Acolo vocea-i prinde patos . Era un mare patriot Ghenadie. Elevii de atunci nu cunoșteau încă  semnificația cuvîntului naționalist.

Însă locuțiunea  profesorului avea să fie premonitorie pentru vremurile care aveau să vină  căci școala  va tinde să devină   tot mai mult școala    lui Ghenadie și tot mai puțin cea pe care o închipuise Silviu Bejan .

Bineînțeles că nu va mai fi nici  a lui Schimmerling și a celorlalți colegi evrei care la sfârșitul anului vor fi  excluși ,   în virtutea noilor legi rasiale.

Ilie Ghenadie a devenit ulterior pentru scurt timp prefectul județului.  Silviu Bejan,  un umanist adevărat se stinge brusc în anul 1940 .

Iar băiatul elevului  Schimmerling dintr-a patra , a  înțeles că în fața vicisitudii vremurilor e alegerea fiecăruia de a apuca calea  lui  Bejan ori a lui  Ghenadie. Uneori,  pe la răspîntii cînd istoria o ia de-a curmezișul  ,  între ele sunt doar cîțva pași  . Însă doar una  din ele te poate urca . Aceea care nu e clădită pe suferințele celorlalți.

Despre fericire, fără instrucțiuni de folosire

Unii zic că a fost noroc . Alții că a fost Dumnezeu. Eu aș vrea să cred că a fost cîte mult din fiecare. Plus personalul medical . Mai ales personalul medical. Factorul uman,  cum zice prietenul Mumu.

Acum după ce Simona s-a întors  acasă refăcută pot să mă așez la masa de scris și să încerc să-mi contabilizez gândurile  . Căci orice am spune ,un AVC chiar de nu e al tău îți dă un brînci și te aruncă într-o mare de gânduri  .

Cum ar fi:

– un gând mărunțel   despre cum  oare se folosesc  mașinăriile alea ciudate cu care  conviețuiam dar cu care avusesem pînă atunci doar o  relație platonică. De exemplu robotul de bucătărie. Sau  mașina de spălat rufe. Noroc că am copii suficient de tehnologizați ca să le găsească  destul de repede filmulețele cu modul  de funcționare pe YouTube .

 

-două  gânduri  mari despre prietenie. Și un gând special minunaților oameni dintr-un  grup care se numește Israel Ajută Colectiv care au demonstrat din nou efectul fluturelui. O scânteie aprinsă în 2015 la un club din București va aduna  iarăși  niște oameni într-un scop comun  în 2018 .

-un gând  mijlociu că poate ar trebui să schimb macazul și să devin vegan. Gând de care m-am lecuit  atunci cînd am încercat să gust o  pastramă vegană. Cu toate astea ori poate tocmai de aceea am rămas cu o admirație sinceră pentru cei care pot mănca așa ceva .

-trei gânduri despre impactul hazardului asupra existenței noastre

-patru gănduri despre impactul iubirii (a scris Gigi Ghinea o carte mișto pe subiectul ăsta)

-cîteva  gânduri  prozaice despre viață

– cîteva gânduri existențiale despre opusul ei

– nenumărate  gânduri despre fericire. Nu a mea , a noastră . Mi-am dat seama că nu prea  știu cum funcționează  . E   cu mult mai complicată decît mașina de spălat rufe ori mixerul de bucătărie .Și nici nu are filmuleț instructiv  pe YouTube. Atunci ne oprim din drum  și încercăm să pornim mașinăria din nou  ca atunci odată  demult înaintea   grijilor , a bolilor  și a  tehnologiei  .

 

Apoi am tras linie și mi-am adunat gândurile  .Le-am scăzut pe alea de se bat cap în cap . Le-am ignorat pe alea răzlețe Le-am rotunjit pe alea negândite pînă la capăt . Le-am  adunat cum adunam odinioară vectorii în liceu. Și mi-a rezultat un gând tâmpit .Atît de tâmpit încît nu mă pot abține să nu-l  scriu  Oricât ar părea de ciudat dar uneori are și AVC-ul ăsta avantajele lui.

 

Lungul drum al nopții către ziuă

Pe data de 16 septembrie mărfarul vieții noastre a deraiat de pe șine . Așa fără aproape nici un semn prevestitor , complet în afara statisticii,   Simona a suferit un accident vascular cerebral . Am înțeles gravitatea situației  după ce , coborîți din ambulanță ,doi medici m-au luat deoparte și mi-au spus – Trebuie sa intervenim repede căci a început să apună – Acesta este termenul ebraic pentru autohtonul- o pierdem . Mi-au explicat succint, cu calm cam ce vor face . Vor încerca să  introducă un stent în arteră .Nu erau siguri că vor reuși . Eu eram deja pe altă lume .

Din fericire pentru noi au reușit.

Chiar din acea seară am pornit pe un drum lung  .  Pe parcursul căruia Simona va reînvăța  să pășească , să surîdă  și uneori chiar  să și  zîmbească  . Și   că durerea e cîteodată mai bună decît absența ei căci durerea înseamnă simțire.  Iar eu am înțeles  că  viața are uneori fragilitatea unei vene .

Din toată această perioadă tensionată  rămîn momentele și oamenii  pe care i-am întîlnit și îi vom purta cu noi pentru tot restul vieții.

Este  Smadar ,terapeuta ocupațională ,   cu ale ei  teste de aritmetică  . Cu accent pe scăderea cu 7 dovada ultimativă a vindecării cerebelului  . În paranteză fie spus  cunosc destule  persoane   fără accident vascular, cu cerebel defectuos , după acest criteriu .

Sau   Esther  fetița etiopiancă , colega de cameră a Simonei  de la spitalul de recuperare , cu privirea tristă a unei leoaice rănite , maturizată înainte de vreme de  misterioasa boală de oase care o lovise chiar la majorat cînd viața ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă  , dar  care va trebui să se facă bine că dacă nu ea atunci cine .

Ori  Bakr , inimosul asistent de la  neurologie care ne-a spus la plecarea din secție  -Ați învins – iar eu deși știam că din punct de vedere medical are dreptate am văzut în cuvîntul ăsta un fel de sfidare a destinului și i-am răspuns- Nu, doar poate cel mult am egalat .

Si  Josh americanul acela de la kinoterapie  care studiase oleacă de Kabbalah și care spunea că un trup șubrezit e mai bun decît unul mulțumit căci el are un gol, iar golul acela poate fi umplut cu infinitul.

Și  salvatorul nostru, doctorul Abargil de la spitalul Rambam , căruia nici măcar n-am apucat să-i mulțumesc.

Și atîția oameni buni, cunoscuți de o viață sau de o clipă care erau acolo cînd a fost nevoie.

Și peste toți și toate Simona, eroina mea din ultimii 25 de ani și sper că și din următorii 25 .

Nu am scris aceste rînduri doar ca să mă spovedesc. Ci poate pentru că mai există unii care nu știu  că colesterolul e la fel ca omul -bun sau rău ,  că  durduliul  din poza  cu   sticla de  Cola  într-o mînă și halca de hamburger în cealaltă  nu este unul care simte  gustul vieții/taste of life  cum zice reclama   cabotină   ci  un viitor client al spitalului de cardiologie iar Ronald , crețul cel  roșcat care zîmbește îmbietor la intrarea din fața rețelei de fast food  este de fapt cel mai simpatic asasin în serie. În ceea ce ne privește și apropo de o postare anterioară  ,noi vom consuma pe mai departe literatură bună dar ne vom abține de la  brânza de burduf.

Băiatului meu i-am explicat că a fost o luptă între bine și rău. Că Satana a blocat traseul  . Iar Dumnezeu ne-a ajutat șă ajungem la timp la spitalul care trebuia și la medicul care trebuia. Băiatul meu mi-a spus că am început să vorbesc aproape ca un  religios. Nu știu dacă am devenit religios dar știu că succesul indiscutabil al religiei provine și din faptul că  modelează destul de bine lumea asta în care trăim.

Spitalul Rambam din Haifa  se află chiar pe malul mării. Dacă te duci pînă la gard îi  poți simți briza.

În dimineața aceea de început de toamnă,     ne-am dus să vedem marea . După atîtea zile înghesuite simțeam  nevoia de spațiu. Pentru un moment am avut senzația că ne-am suit în mașina timpului a lui H.G.Wells și am coborît   la stația terminus -Capătul lumii după Apocalipsă . În față era marea, în spate spitalul, între ele eram noi doi în scaunul cu rotile. Știam că lungul drum al nopții către ziuă încă nu se încheiase dar parcă se vedeau deja mijind zorile.  Pe toată întinderea aia fără de sfârșit eram doar noi  și un paznic morocănos .Dintr-un difuzor hodorogit se auzeau vag rămășițele unui cîntec oriental.  Bătea un pic vîntul și gardul de fier scîrțîia îngrozitor  .

Însă  niciodată răsăritul nu mi s-a părut mai frumos .

sunrise_2.jpg

 

 

Om bogat , om sărac

În urmă cu ceva timp mi-am verificat contul din banca , o verificare de rutină si am constatat cu plăcută surprindere că aveam cu mult mai mulți bani decît mă așteptam. M-am uitat pe coloana de intrari ca să constat   cum cu o zi inainte un necunoscut îmi  virase  în cont suma de 120000 de shekeli .Pentru cine nu e familiarizat cu moneda israeliană ,asta înseamnă peste 30000 de dolari .Dacă aș fi fost mistic, i-aș fi mulțumit imediat Celui de Sus  pentru acest cadou neașteptat–dar cum sunt un om rațional -am asteptat toata ziua telefonul de la bancă  ca să mă anunțe că a fost o greșeală. Dar telefonul nu a sunat . A  doua zi am răsfoit rubrica mortuară a ziarului dar nu am găsit nici aici vreun  indiciu în legătură cu proveniența banilor . A treia zi am apelat la autosugestie. Dacă s-au văzut atîtea cazuri de om păcălit de bancă de ce nu s-ar vedea  odată si un caz de bancă păcălită de om. Autosugestia a funcționat. Am încetat să mai fiu rațional, i-am mulțumit Celui de Sus   și am început să-mi  planific o vacanță de vis în insulele Maldive.

În a patra  zi  , la coborîrea din tren  în drum spre servici , în aglomerația din gara centrală am dat iarăși peste figura familiară a bătrînului cerșetor ,  pe care pînă atunci îl ignorasem. Cred că mă etichetase deja de mult drept un zgârcit incurabil. Dar atunci, pentru prima oară, m-am oprit în dreptul lui  și i-am intins o bancnotă de 50 de shekeli. S-a uitat la mine extrem de surprins . Chiar și un zgîrcit incurabil devine generos cînd îi pică din cer  30 de mii de dolari.

poor_man
Foto :  Kevin Keeno

Bineinteles ca nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. În cazul meu a durat aproape patru.Telefonul de la bancă m-a surprins chiar in mijlocul zilei de lucru . Funcționara s-a scuzat si mi-a spus că banii trebuiau sa intre la altcineva cu un număr de cont asemănător cu al meu . O eroare de tastare .I-am răspuns că errare humanum est iar  o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată ,cît despre   jumătatea cealalaltă ne putem tocmi  căci  greșelile se mai și plătesc .Nu i-am convins nici cu latina, nici cu ebraica  . Banca are cam întotdeauna  dreptate, cu siguranță atunci cînd  clientul e cam subțirel . Insulele Maldive  pot să mă mai aștepte.

Seara , obosit și un pic debusolat mă duc spre trenul care mă va duce acasa. Bătrînul cerșetor e tot acolo. Mă recunoaște de departe și îmi zimbeste larg cu gura-i știrbă.Îi zimbesc și eu. Măcar  unul dintre noi  doi avusese   azi o zi bună.

 

 

Pasagerul de pe rândul 13

Acum un an Wizz Air a introdus o linie directă TelAviv- Timișoara, trei zboruri pe săptămînă . Probabil că în afară de mine, de Octavia , de Daniela .și de încă vreo doi trei israelieni cu adînci rădăcini timișorene , nu cred că vestea asta a mai entuziasmat pe cineva . Cu toate astea cursele sunt întotdeauna aproape pline .Căci israelienii au aflat destul de repede că există undeva în Europa de Est ,parcă în România,  un oraș care începe cu T de unde se poate lua apoi un connection ieftin spre Londra sau Bruxelles în orice caz orașe mai atrăgătoare decît Timisura sau cum i-o fi zicînd orașului ăla . Ce se poate face trei ore în Timisura ?– mă mai întreabă unii.

 

Cînd urc în avion sunt atît de mîndru că eu chiar știu să pronunț corect numele destinației   că aproape strig către stewardesă –Mergem la Timișoara ! .    Aaa ! – îmi răspunde ea admirativ de parcă ar fi avut in fața ei un profesor de fonetică .Iar aaa-ul vine însoțit de un zîmbet . Dar nu e un zîmbet superficial de low-cost numai din buze , adresat îndeobște pasagerilor sâcâitori , ci e un zîmbet  de business class din buze dar mai ales din ochi .Călătoriți singur ?-mă întreabă ea .  Da -îi raspund imediat și prin cap îmi trec tot felul de gânduri, unele  tare jucăușe . Vreți să ne ajutați ? . De data asta ezit un pic, nu știu despre ce ajutor o fi vorba . Zic da, dar numai cu jumate de gură ca să-mi pot retrage da-ul în caz că ajutorul ar consta în  descărcatul bagajelor la sol sau vreo muncă de genul ăsta .  Amalia!!- zice ea către o altă stewardesă aflată mai încolo în burta avionului, vezi că îți trimit un domn . Amalia mă preia tot cu un zîmbet all-inclusive  și mă conduce direct spre rândul 13, rândul cîștigător, complet liber , rândul cu spațiu XXL pentru picioare . În caz de prăbușire a avionului dumneavoastră ne veți ajuta să deschidem ieșirea de urgență. -îmi spune Amalia.

 

De atunci la fiecare zbor, cînd urc în avion zîmbesc către stewardesă și îi zic numele de cod –Timișoara. Și atunci ochișorii îmi răspund cu același zîmbet  de business class. Apoi întreb ochișorii dacă nu au nevoie de un voluntar pentru rândul 13 .

 

Acum ar trebui să mă autodemasc . Stau comod  pe rândul 13 însă habar nu am cum se deschide hubloul ăla de urgență .Și totuși nu am mustrări de conștiință . Din două motive. Primul e că pe lîngă alți incompetenți ,unii cocoțați chiar pe înalte fotolii ministeriale  mult mai confortabile și mai permanente decît fotoliul ăsta vremelnic pe care îl ocup    timp de două ore și cincizeci de minute ,nici nu sunt cel mai grav caz   . Al doilea motiv și mai practic e că în cazul că avem ghinionul ca avionul  chiar să se prăbușească, nu au decît să mă caute pe fundul oceanului.

Literatură și brânză de burduf

Nu știu cum e pe la alții  , dar eu  cînd plec în vizită pe meleagurile natale primesc tot felul de comisioane. Soacră-mea vrea neapărat să-i aduc  leuștean ori cimbru , nevastă-mea nu mă primește înapoi fără brânză de burduf    ,un văr îmi cere țuică de prune ,altul vrea salam de Sibiu . Gusturile tinereții. Dar de la o vreme preferințele s-au schimbat . E drept că nevastă-mea vrea mai departe brânză de burduf  dar în general  toți îmi cer să le aduc cărți.  Literatura română de azi e bună ca raiul -zice Ana Barton – și tare multă dreptate are .  Am o valiză mică , atît cît îmi permite wizzul pe care o umplu cu ficțiune.Și completez cu oleacă  de brânză de burduf că nu se cade să-i spui nu nevestii . La întoarcere pe avion, din  poziția yoghinului chircit în spațiul strămt   de low-cost ,  am deodată chef de o carte bună  . Dau să  cobor valiza din compartimentul de  deasupra dar intervine inamicul meu numărul unu în astfel de situații. Accelerația gravitațională. Care mi-o smulge din mînă și mi-o trîntește drept în ceafa unui pasager spătos și pe jumătate adormit de pe scaunul din față.  .Băi,  dar ce ai acolo așa de greu ?- mă întreabă el cam șucărit .

Acum , la mai bine de o lună și ceva de la întîmplarea asta zic că omul avea dreptate. Sunt tare grele cărțile astea  . Unele dor de-a binelea  . Codul lui Zoran , ultima carte a Corinei Ozon  -e o carte care doare.

Barbu, personajul principal  ,este la bază  inginer electronist.Dar în timp ce proiecta circuite integrate viața i se dezintegra încetul cu încetul. Încearcă  să satisfacă pretențiile materiale tot mai mari ale Corneliei ,soția sa, un fel de Vidră de tranziție  .Pentru asta face datorii pe care nu le va putea returna. De aici urmează  fuga   . Orașul casă îi devine oraș stradă și apoi oraș junglă . Căderea bruscă și abruptă îl aruncă  în părțile întunecoase ale urbei care aproape că-l înghite în pîntecele ei , pînă ce reușește să se agațe de o crenguță    pe care i-o întind niște necunoscuți și viața i se stabilizează cît de cît ,  la nivelul inferior al ei .

La un moment dat primește un costum al unui fost locatar din cartier, decedat . Poate că haina nu face pe om, dar ea îl modelează. Căci purtîndu-i costumul, ajunge să-i poarte  și destinul.

Cu ajutorul acelui Zoran -proprietarul inițial al costumului – al lui Zaharia-prietenul său adevărat ,cum se  legau prieteniile odată și al lui Dorin, fiul regăsit , Barbu își află din nou   echilibrul  și învață să se ridice.

Dar tocmai cînd lucrurile par să se aranjeze ne amintim că  e totuși vorba de  un thriller.Care nu se încheie ca un film hollywoodian.

Sincer, mie această carte mi-a plăcut mai mult decît cele din seria Amanților, cartea prin care am cunoscut-o pe scriitoare  .Am impresia că acela a fost doar aperitivul . Această carte face deja parte din meniu  .Dulce-amară  ca si viața. Și sper că Dorin, fiul regăsit  va duce povestea mai departe , așa cum ne lasă să înțelegem autoarea în paragraful final  .

 

Tatăl lui, abia revenit în viața lui și dispărut la fel de repede, asemenea unui fulger ce luminează cerul, i-a lăsat destule povești ,iar ziaristul din el nu le va lăsa uitate.Nici ultima privire, în care a văzut galaxiile și mii de revoluții ale pămîntului, pînă să se regăsească . Nu acesta nu putea fi sfârșitul !

Tot de la haine la mîna a doua pornește și firul povestirii din cartea lui Cătălin Mihuleac –  America de peste pogrom , o altă carte   grea   .

Dar dacă în cartea Corinei e descrisă o cădere individuală în cartea lui Mihuleac este prezentată o cădere colectivă.

Romanul e construit pe două paliere despărțite între ele de un ocean si de trei sferturi de veac .Pe un palier facem cunoștință cu  familia Bernstein din America zilelor noastre, o familie de oameni de afaceri prosperi , vînzători de haine second hand care știu secretul comerțului ,anume că orice lucru se vinde atît timp cit e însoțit de un story bun .Pe celălalt plan se află  familia Oxenberg din Iașiul interbelic ,domnul Jacques medic ginecolog foarte respectat în urbe ,soția lui doamna Roza femeie cultă care intenționeaza să-l traducă pe Ion Creanga-acel Mark Twain al românilor în limba lui Goethe  ,împreună cu copiii lor Lev- băiat cu simț comercial care le vinde colegilor subiecte de compuneri , fetița Golda care visa să scrie scenarii la Hollywood dar care va scrie în final un singur scenariu, cel al vieții sale , plus bunica Elisa Șoicaț.Pe bunic nu mai apucăm să-l cunoaștem. Murise pe front pentru România în Războiul cel Mare . Era medic  . În cămăruța mică locuiește Tincuța care o ajută pe doamna în treburile casnice. Pe măsură ce povestea înaintează , doamna devine ovreica și mai apoi jidanca. Tincuța se adaptează și ea limbajului  vremii.

Este o carte care doare  mai ales în acel moment al ei cînd se leapădă de ficțiune  și devine realitate în  acea fatidică  zi  de 29 iunie 1941 care în calendarul creștin e dedicată Sfinților Petru și Pavel  ,dar  care nu a avut nimic sfânt în ea, ziua în care dumnezeu și-a pierdut văzul, auzul și majusculele. Este ziua pogromului de la Iași în care oamenii aceia sunt înghesuiți în vagoane spre nicăieri iar apoi jefuiți de haine, de demnitate și de viață.

În final totul se leagă .Înțelegem de ce familia Bernstein deschisese în Iași o filială cu haine second hand. Nu, nu pentru profit . Oricum prețurile erau simbolice  .Fusese cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră  de haine cadavrele pogromului .

Hai săturați-vă de haine purtate !Faceți tot posibilul să păreți cine nu sunteți.Dar nu plecați fără să plătiți.  În lumea asta pe gratis e doar Iisus. Și poate că nici el. Încercați să aprindeți o lumînare  în biserică fără s-o plătiți .

Nu poți lua țara pe talpa pantofului- spune rabinul cel înțelept în finalul cărții. Dar în toc se păstrează totuși ceva -completează Joe  , unul din eroii romanului . În finalul cărții aflăm ce . Este vorba despre scrisoarea care va lega destinul celor două familii, Oxenberg din Iași și Bernstein din America .  Generalizînd am putea spune că fiecare care pleacă , ia ceva în tocul pantofului. Pentru unii gustul de leuștean sau de cimbru .Pentru alții  al salamului de Sibiu ori  al brânzei de burduf . Pentru mine  raiul literaturii. Chiar și atunci cînd descrie iadul  .

Despre alte cărți care mi-au plăcut într-o postare viitoare