Mîinile lui Dumnezeu

Exact acum 25 de ani mi s-a întîmplat o minune. Bineînțeles că am conștientizat-o mult mai tîrziu.

Că așa-s minunile. Alea autentice.Nu te anunță dinainte ca să te pregătești. Nu vin nici în somn ca la Maglavit , nici cu trîmbițe ca la Jericho. Vin banal în zile obișnuite.

Ziua aceea nu a început deloc ca o zi care prevestea miracole. Ba chiar pot spune că a început prost.Am fost chemat la secția de obstretică a spitalului din Haifa.Nu m-am îngrijorat foarte tare, știam că Simona e internată acolo de trei zile pentru niște verificări de rutină , era în săptămîna 27 ,mai sunt trei luni pînă va naște.

Cînd am ajuns acolo, patul ei era gol.Atunci am început să mă îngrijorez.Am întrebat în dreapta și în stînga .Pîna la urmă o soră mi-a spus că Simonei i-a crescut brusc tensiunea și a fost dusă de urgență în sala de nașteri. Unde probabil că va trebui să avorteze.

Pe coridorul lung dintre secția de obstretică și sala de nașteri am avut timp să-mi adun gîndurile.Și să mă despart de copilul încă nenăscut.Dacă tot trebuie să se întîmple, măcar să se întîmple acum , cînd încă nu era decît o imagine neclară de pe scaner.

Am pășit în sala de nașteri cu teamă.Doctorul Rotschild era deja acolo.Ne-a spus că medicina a făcut progrese în ultimii ani și că sunt șanse bune ca fătul să supraviețuiască. L-am rugat să estimeze în cifre acele șanse. La astfel de întrebări medicii nu răspund direct.Fac un mic slalom înainte iar răspunsul începe întotdeauna cu dacă. Dacă nașterea decurge bine, 75 la sută.

I-au dat Simonei o substanță care să grăbească nașterea.Va avea loc în următoarele 24 de ore.

A fost o noapte din care nu am înțeles mare lucru. Cîteva femei în halate albe, muncitoare în fabrica aia de produs viață reglau niște monitoare.Din cînd în cînd venea cineva și îi măsura Simonei tensiunea.Eu eram acolo dar parcă mă dizolvasem , ca zahărul din cafelele pe care le beam întruna.În noaptea aceea lungă m-am rugat la Dumnezeu.Nu la Dumnezeul cel mare,pe El n-am vrut să-l deranjez.M-am rugat la Dumnezeul medicilor,singurul Dumnezeu care încăpea atunci în mintea mea.Spre dimineață agitația a crescut .De la reanimare au adus și un incubator.Începe-a zis cineva. Eu așteptam să se termine .Și atunci am văzut minunea.

  Un boț de carne prin care curgea un pîrîiaș de viață.Optsuteșaizecișicinci de grame.Scriu în litere căci în cifre mi se pare -chiar și astăzi-incredibil.Cînd l-au pus în incubator a scos un scîncet slab,ceva cam ca o păpușă alimentată cu o baterie de 1.5 volți. Așa e la prematuri-a zis medicul de gardă.-plămînii încă nu sunt dezvoltați. Din ziua aia mă îngrozesc păpușile pe baterii.Imediat a venit sora șefă și ne-a spus că să ne bucurăm căci e fetiță iar fetele au capacitatea de supraviețuire mai bună.

Consiliera secției ne-a văzut în aceeași zi.

Ne-a sfătuit că ar fi bine să-i luăm o jucărie.Nu,nu pentru copil. Pentru noi. Să simțim că suntem părinți.Am căutat una care să nu funcționeze pe baterii.

Peste două zile ne-am dus să o vedem în secția de terapie intensivă.

Nu am văzut un copil. Am văzut doar firicelul ăla de viață închis într-un fel de acvariu, conectat la zeci de aparate.Am înțeles că prin tuburile alea o hrănesc și o alimentează cu oxigen.

Nici din zilele următoare nu am înțeles mai nimic. Sunt tată sau nu sunt .Aceasta era întrebarea pe care nu aveam curajul să o pun. Veneam ca un zombie, la spital,mă așezam în fața incubatorului, citeam foaia de observație- 915, 940,965. Speranța se măsura,atunci în grame.După cîteva săptămîni am avut impresia că tuburile parcă se mai împuținaseră.

  Apoi au mutat-o într-un acvariu mai mare. Aveam voie să o și atingem.Pentru prima oară am luat-o în brațe.N-am să-i uit niciodată mirosul- mirosul ăla fraged de bebeluș ,ca roua de dimineață căzută după ploaie. Așa i-am și spus-Revital- ceea ce în ebraică însemna rouă .

  Și apoi a venit ziua aceea în care se aprindeau lumînări.Era ultima zi de Hanuka.Doctorul Rotschild s-a apropiat de noi și ne-a spus că în curînd o vom putea lua acasă.Așa era acolo.Veștile bune se dădeau de față cu toată lumea. Pentru veștile proaste exista o cămăruță separată.

  În ziua aia ploioasă cînd am luat-o acasă mă gîndeam că toată perioada aia acolo a fost perioada noastră de probă .Revital voia să ne testeze dacă suntem pregătiți să devenim părinți.Și atunci cînd a hotărît că avem potențial ne-a dat voie să o aducem acasă.

Am încuiat aceste amintiri adînc de tot într-un sertar parolat .Nu le-am scris sau povestit nimănui. Pînă acum trei ani.Atunci am asistat la o nouă naștere.Un om, un străin se năștea ,tot într-un spital din Israel .A doua lui viață a început la patru săptămîni după prima lui moarte.Și atunci Oana, soția lui-care l-a vegheat cu un devotament incomensurabil ,a scris o frază care m-a teleportat cu două decenii în urmă  Dumnezeu lucrează prin mîinile doctorilor.Doar că din păcate Dumnezeu nu avusese destule mîini ca să-i salveze pe toți cei arși în clubul acela blestemat ,pentru că acolo-acasă-milionarii construiesc biserici dar Dumnezeu,Dumnezeul medicilor ar fi avut nevoie de spitale.

Cu ceva timp în urmă am fost invitați la o festivitate .Secția de terapie intensivă a spitalului Carmel din Haifa sărbătorea jubileul . Cu ocazia asta l-am revăzut și pe doctorul Rotschild devenit între timp profesor și șeful secției .Am descoperit că e originar de lîngă Cluj. Au fost invitați de onoare și cîțva oameni bogați care donează spitalului .Și bineînțeles mulți din copiii prematuri născuți acolo,în secția de terapie intensivă .Unul dintre vorbitori le-a spus că sunt în companie bună. Einstein a fost prematur. Chiar și Moise biblicul a fost prematur.Așa a scăpat de mînia faraonului egiptean care a poruncit să fie omorîți toți nou născuții iudei .Apoi,peste ani ,la maturitate și-a eliberat poporul din robie și l-a întîlnit chiar și pe Dumnezeu.

Și m-am gîndit că și noi l-am întîlnit pe Dumnezeu. Lucrează la niște aparate complicate,are multe mîini și poartă halat alb.Iar imaginea aia neclară de pe scaner a devenit o mîndrețe de fată care azi împlinește  25 de ani. La Mulți Ani Taly !