A fost la început doar o idee mai năstrușnică .Unii chiar au strâmbat din nas. Căci cum poți înlocui o întâlnire reală de absolvire cu una virtuală pe zoom, in care ciorba de potroace de la dineul festiv o servește fiecare acasă, paharul de vin îl închină fiecare separat, sala de clasă e butonul de gallery view ,iar DJ-ul e placa de sunet a calculatorului
Insa ideile cele mai reușite au tocmai particularitatea de a fi un pic trăznite .
Spre surprinderea generală de pe ecranele monitoarelor s-a degajat atâta energie incât a fost suficientă să-i catapulteze pe oamenii aceia , din fotoliul comod al unei maturități cumsecade, direct în tunelul timpului .Iar la celălalt capăt al tunelului îi așteptau băiatul acela slăbănog , ori fetița cu cordeluță , ce își luau zborul în viață din curtea liceului , încărcați de ambiții și idealuri .
O întâlnire virtuală dar emoțiile au fost cât se poate de reale. Cum ar fi momentul de reculegere în memoria colegilor și a multor profesori care nu mai sunt, citirea poeziei dedicată generației noastre de eminentul diriginte, profesorul de franceză , liantul care ne va racorda până la sfârșitul vieților noastre sau cel puțin până ce Alzheimerul ne va despărți.
Și au fost câteva povești de viață care nu au nevoie de nici un sculptor căci ele se pot ciopli singure, fiindcă de multe ori viața bate până și cea mai prolifică imaginație .
Ca de pildă colegul acela care la un anumit punct al vieții a făcut o alegere și care a mărturisit că in urma ei evită să călătorească dincolo de o anumită longitudine pentru că din păcate la lecția despre toleranță Europa de Est mai are multe de învățat . Ori acel prieten , care ne-a povestit emoționat despre fericirea lucrurilor mici în aparență dar imense , cum ar fi bucuria regenerării părului si sprancenelor după ședințele de chimoterapie și mai ales senzația de a se fi eliberat de crunta boală . Și a fost colegul acela expansiv cu minte brici dar care încă oftează la auzirea numelui unei anumite fete , colege de clasă , pentru că școala te învață multe, te învață rigoarea matematică ,principiile termodinamicii , te învață chiar suficientă geografie încât să poți distinge dintr-o privire Munții Apuseni de Munții Retezat dar nu te învață când și in ce fel să spui unei fete Te iubesc. Și orice microbist începător știe că un Te iubesc ratat în minutul 17 al vieții se poate răzbuna mai târziu . Si a fost colega aceea retrasă care a zis simplu și firesc doar atât -” Nu am nimic deosebit să vă spun, sunt doar foarte fericită să fiu aici cu voi.” Si au fost atâția colegi și colege care nu au fost deloc prieteni, ba poate că nu au schimbat nici o vorbă în liceu dar acum s-au simțit aproape . Pentru că nu despre prietenie e vorba aici , ci despre camaraderie. Prietenia are termen de expirare. Camaraderia e despre apartenență . Iar într-o lume destul de îmbârligată ,apartenența la ceva care te mărește a devenit un lucru foarte important.
Pentru majoritatea celor 49 de cubulețe care au alcătuit puzzleul asamblat de colegul Rocas , a fost o viagră a sufletului. De fapt pentru mine au fost două viagre căci a fost si intălnirea cu colegii de facultate acum o lună . Judecând , acum la aproape o săptămână , după numărul de mesaje din grupul whatsapp, număr care depășește cu mult mesajele dintr-un grup eșantion de fetițe de 16 ani, se pare că viagra sufletească , spre deosebire de cea trupească , ar avea și un efect cu mult mai îndelungat .
Viața merge înapoi 