Începând chiar cu prima carte . Abecedarul din clasa întâi .
Abecedarul se deschidea cu litera a urmată imediat de litera m. Cu ajutorul lor alcătuiam primul nostru cuvânt pe care îl rosteam cu o sfială amestecată cu pioșenie . Ma-ma . Peste cîteva luni si încă cîteva pagini aveam să formăm si prima noastră propoziție . Generații întregi de copii din anii 70 /80 au aflat că Ana are mere . Mai tîrziu din spuma abecedarului s-a ridicat și chipul viguros al tatei și odată cu el și prima noastră poezie .
Mama cozonaci ne face
Iar noi învățăm cu spor
Când e pace
Bunicii in schimb au apărut discreți și difuzi doar către sfărșitul abecedarului. Bunica blândă și retractilă iar bunicul purtând o mustață stufoasă și moțăind într-un fotoliu.
Nici ulterior situația bunicilor nu s-a îmbunătățit prea mult . Când apăreau erau fie un moș si o babă , mama mare si tata mare, ăl bătrân și a bătrână , niciodată de sine stătători, niciodată în prim plan, trăitori obosiți ai timpurilor trecute , ale căror existență și scop în viață erau mereu subordonate nepoților.
Soarta bunicii s-a schimbat ușor la nenea Iancu, care a creat-o pe mam-mare care îl ducea pe domnul Goe cel alintat la București. Sigur că bunica lui Caragiale era atipică , un pic grotescă dar tocmai felul ăsta al ei de a fi îi dădea culoare . Bunicul în schimb rămăsese staționar și casnic, ” stătea pe prispă si număra florile în adiere „- ca bunicul lui Delavrancea.
Chiar și bunicul David al lui Creangă era „așezat la mintea lui , își căuta de treabă si o lăsa pe bunica într-ale sale ca un cap de femeie ce se găsea „.
Casa bunicilor era paradisul regăsit al copilăriei în care lucrurile” rămâneau înțepenite cu anii,” bunica era „bună și miloasă din cale afară ” dar în toate astea bunicul părea să nu încapă.
Astăzi tata nu mai ară ogorul ci e plecat în Spania la căpșuni, , mama cultivă sparanghel in tara lui Goethe , iar bunica cultivă nepotii in tara Micului Prinț .Doar bunicul a ramas neschimbat – blazat , blând si nemișcat – exact unde il lasasem in abecedarul din clasa intai .
Acum , odată ajuns în anticamera buniciei, îmi dau seama că bunicul român trebuie neapărat reabilitat. Ori măcar actualizat. Aparținem unei generații care nu e pregătită să-și petreacă bunicia moțăind intr-un fotoliu iar mustața stufoasă nu mai e demult la modă .
Poziția bunicului nu o fi ea chiar ideală însă are avantajele ei. .Am văzut mulți bunici , dezangajați de obligațiile și stresul de la servici, alergând voiniceste pe terenul de tenis ori pedalând in sala de fitness. Nedreptatea îmbătrâbirii e o sentință ce nu poate fi anulată în instanță dar cu un avocat bun si un dram de noroc se mai pot câștiga niște ani. Așa că, scriitori ai secolului 21 , dacă vreodată veți scrie o carte despre un comando de bunici care evadează din azil și pleacă să-și petreacă restul zilelor într-o călătorie în jurul lumii unde regăsesc elixirul tinereții pe o plajă din Caraibe alături de o frumoasă extraterestră din Slatina , vă rog mult sa ma anunțați . Vreau neapărat să le-o citesc nepoților .
Viața merge înapoi 
Pentru nepoți recomand romanul publicat în 2009 de către Jonas Jonasson” Centgenarul care a sărit prin geam și dispăru“.
Mai simplifici ici colo.
Dacă stau cuminți și ascultă atent,,recompensează-i cu vizionarea filmului cu același titlu.
Centgenar: Bărbat de 100 de ani
Dacă există octogenar, hai să fie și un centgenar?
ApreciazăApreciază
Mersi mult . Era mai realist cu un octogenar. Cineva mi-a recomandat deja cartea doar numele autorului nu-l știa
ApreciazăApreciază
Cartea e într-adevăr recomandabilă. Și filmul e bun. Dacă viața bătrânului e recomandabilă ca exemplu ptr. copii… mă cam întreb. Cu atât mai mult cu cât bătrânul nu putea fi bunic.
ApreciazăApreciază
Ai dreptate Alex. Poza asta nu e cea mai buna alegere in acest context. Probabil ca ar fi trebuit sa aleg alta Dar filmul mi-a placut- și nu doar pentru aceasta secvență .
ApreciazăApreciază