Nu fuseseră doar colegi, fuseseră chiar prieteni, ceea ce însemna o treaptă superioară a colegialității, studenți in secția aceea cu nume englezesc de pe vremea când IT-ul era doar in scutece și scopul absolvenților nu era un salariu de cinci cifre la absolvire ci doar o slujbă într-un oraș pe unde trece trenul . Erau și o grupă sudată, bine zincată termic cu amintiri rezistente care nu rugineau , nu aveau cum să ruginească căci ele se născuseră in timpuri aspre , in armată , se maturizasera în sălile de clasă și își trăiseră momentele de glorie la chefuri in cămin ori pe câmpul de luptă de la berăria de lângă facultate după vreun examen . Si chiar și atunci când motivele începuseră incet-incet sa se diminueze , când gongul final al tinereții lor se pregătea să sune , ei tot mai căutau motive care să-i aducă laolaltă . Își știau bine zilele de naștere , nu aveau nevoie de facebook ca să le amintească , existau chefurile unde întotdeauna se cânta Cine-i născut in ianuarie – și se ridicau fiecare pe rând până la Cine-i născut la 7 luni când se ridicau toți iar la Cine ar mai vrea să se nască nici nu mai trebuiau să se ridice, erau deja in picioare, unii se cam clătinau deja de la pălinca aia ardelenească tare care-i ardea la stomac .
Si în perioadele când nu erau zile de naștere existau întotdeauna pe stand-by zilele de nume. Fiecare aparținea unui sfânt care il veghea și in onoarea căruia se cuvenea să bea o dușcă . Si atunci când sfinții cei mari s-au sfârșit i-au luat ei la rând pe sfinții cei mici. Si când s-au sfârșit si ei , atunci au inventat tot felul de sfinți ori de sfinte . Calendarul ortodox era maleabil , putea primi orice , chiar și niște sfinte ezoterice ca Sfânta Felicia sau Sfânta Celesta , un bun prilej de a mai închina un pahar în cinstea frumoaselor și neprihănitelor lor colege . Iar pe la capătul calendarului era sau poate inventaseră ei o sfântă care purta numele șefei lor de grupă , cea mai sfântă dintre toate . Pentru ea au închinat chiar o sticlă întreagă de vin albanez , după care l-au trimis pe el să-i ducă sticla aceea de vin , suprema ofrandă a admirației lor pentru ea.
El s-a achitat bucuros de datorie, era un ultim prilej sa-și mai viziteze o dată șefa de grupă in perioada când cursurile se terminaseră, toți erau ocupați cu susținerea proiectelor de diplomă . Nu-i putea duce sticla goală așa că a adăugat la ea o scrisorică din mapa lui de scrisori Doina in care le-a prevăzut viețile . Ea i-a pregătit o cafea turcească la ibric , nici nu l-a mai întrebat cât zahăr dorește , știa deja , in anii ăștia se crease intre ei o intimitate greu de povestit și la fel de greu de explicat. Si la final voise sa-i ghicească in zațul de cafea, așa cum făcea ea de obicei, dar el ii spusese, nu , am ghicit eu mai înainte si scoase din buzunar foaia de hârtie galbenă cu scrisul lui dezlânat și o îndesă in sticla cu gât lung și subțire , uite asta e o profeție nu pe o luna, nici pe două , ci pe 35 de ani si nu doar despre tine ci despre noi toți . A îndemnat-o ca atunci când va merge la mare in primul ei concediu de ingineră să arunce sticla in valuri , poate peste ani o va găsi vreun pescar turc sau un copil român și va afla cum trăiseră ei în urmă cu mult timp .
Apoi a trecut peste ei viața , ea si-a uitat promisiunea si nici nu a mai ajuns la mare așa că sticla aceea cu gât lung s-a transformat într-o capsulă a timpului ținută in debara și pe care o ștergea de praf doar atunci când era nevoită să-și împacheteze viața in cutii de carton și să se mute .
Și apoi peste vreo 35 de ani i-a chemat Gicu, să meargă pe Clisura Dunării intr-o excursie spontană .La început a ezitat , n-a prea vrut să se ducă, nici nu prea știa despre ce vor vorbi, nici starea ei de spirit nu era prea grozavă , viața o izbise de ziduri, pe unele le trecuse in altele se sfărâmase. S-a dus totuși mai mult din curiozitate , a luat cu ea și sticla , avea să fie puntea care le va lega viețile de atunci cu cele de acum . S-au revăzut , s-au îmbrățișat îndelung , apoi s-au așezat la masa aceea lungă de lemn cu un pahar de mojitos în față . Gicu le preparase o saramură demențială iar ea își privea prietenii un pic încărunțiți , ii privea și zâmbea. Viața fiecăruia era mai buna decât viața din sticlă , prietenul acela greșise previziunile , in sticlă era încă comunism , ei erau planificați să stea la bloc , mici inginerași in fabrici de provincie, dar aici in afara bulei ei își trăiau viețile chiar și așa imperfecte in relativă libertate și cultivau răsaduri de roșii în casele de la țară . Colegul ăla care le scrisese viețile făcuse o eroare de calcul, așa cum se mai întâmpla uneori la lucrările de laborator când ignori un parametru și-ți ies rezultatele aiurea. De fapt el nesocotise chiar doi parametri, , nu prevăzuse revoluția care începuse chiar din orașul lor vis-a-vis de casa Feliciei si nici nu prevăzuse revoluția digitală care făcuse ca mesajele să nu mai fie depozitate în sticle ci pe servere în cloudul băieților de la Twitter .
Chiar și viața ei o greșise , o măritase cu un secretar de partid care o adora și o ducea in fiecare an două săptămâni la mare la Neptun , pe când in realitate viața ei amoroasă era pe butuci. Dar acuma știa deja că viața amoroasă nu este chiar viața însăși ci doar o anexă a ei așa ca un buzunar secundar la un costum, in care croiala e prietenia. Si cum stătea ea așa la masă cu prietenii ei , deși acum nu sărbătoreau nici o sfântă , nu mai aveau nevoie de sfinți ca să fie împreună pentru că terminaseră cu păcatele , se simțea iarăși tânără , se simțea iarăși frumoasă, se simțea printre ai ei. Cu o mișcare ușoară , abandonă sticla din mână ii dădu drumul in Dunăre, poate peste ani o va găsi vreun contrabandist de țigări sârb sau mai bine un copil din Orșova și va afla cum își imaginaseră ei viețile odată . Ea putea în sfârșit să se elibereze de trecut . De- acum simțea că trăiește cu adevărat.
Viața merge înapoi 