Când Bobby l-a întalnit pe Boris

Ciudat este că intr-un secol 20 atât de bogat în evenimente, au existat cu totul doar două meciuri ale secolului. Unul in șah și altul în box.

Despre meciul secolului la box știu doar că s-a disputat într-o junglă din Africa între doi oameni aspri  și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din duri  il chema Muhammad Ali iar pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman in a opta rundă . Nu ținusem cu nici unul  dar am citit apoi  cum  înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital să viziteze un copil bolnav de leucemie  căruia i-a promis   că va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, il va snopi în bătaie pe Foreman . La care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul dar măcar îl va întâlni pe Dumnezeu căruia îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun, că a fost prima oară , când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Iar unii dintre ei, zic chiar că  l-au văzut plângând.

In schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare . Se disputa, in 1972 ,  intre un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu .  Pe rusul cel cumpătat  îl chema Boris . Pe americanul cel excentric îl chema Bobby  . Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile  în alb și negru . Iar in scenariul pe care eu mi-l imaginasem, in plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie  albul și cine negrul , chiar dacă in presa oficială lucrurile stăteau exact invers . La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele  . La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După doua meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric,  mai era și genial.  Și atunci , la sfârșitul celei de-a șasea partide s-a produs ceva ce avea să-mi răstoarne harta de culori .  Pricepând că se află in fața unui geniu  , sovieticul Boris a făcut ceea ce nici un sportiv sovietic nu mai făcuse până atunci și din câte știu nici de atunci încolo. S-a ridicat în picioare și l-a aplaudat pe american  . Ulterior avea să fie sancționat cu vot de blam pentru asta . Dar pentru mine acel moment a fost o revelație. Înainte de a fi slujbașul Imperiului, Boris era om .

Meciul de 21 de runde avea să fie  câștigat de Bobby  , care l-a spulberat pe Boris , devenind atunci la 29 de ani, al doilea cel mai tânăr campion mondial din istoria șahului   . Însă  Boris, sovieticul, cel care câștigase atâtea meciuri in viața lui, a rămas in istoria sportului tocmai prin reacția la acea înfrângere . A dovedit că înțelepciunea e mai presus de orgoliu . Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Mai târziu cei doi, Boris Spassky și Bobby Fischer au devenit chiar prieteni. S-au reîntâlnit in 1992 când au rejucat meciul secolului din 72  , chiar în Iugoslavia cea aflată in prag de destrămare .

De aici însă destinele celor doi nonconformiști au apucat direcții diferite  . Între geniu și nebunie e un singur pas- a spus odată un om înțelept. Pas pe care Fischer l-a și făcut , nu o singură dată .  De la acel meci din 1992, a circulat  mai mult în diagonală. Anarhist, comunist , antisemit, antiamerican, adept al teoriei conspirațiilor, avea să se prăbușească in ridicol încet dar tot mai sigur . În mod ironic tocmai cel ce reprezentase in ochii multora spiritul liber al Americii avea să moară închistat în propriile sale dogme.  Când pe  numele său a fost emis un mandat de arestare , Boris- prietenul lui din 1972 , i-a scris președintelui SUA, cerând să fie arestat și el, închiși amândoi în aceeași celulă , care să fie dotată doar cu o tablă de șah .

Mai târziu Spassky, cel  ce s-a autoexilat în Franța scârbit de regimul sovietic , s-a reîntors în Rusia. Astăzi la 85 de ani este cel mai vârstnic campion mondial in viață . Se declară credincios ,  monarhist și naționalist,  dar nu putinist.  Își trăiește bătrânețile izolat, așa cum a fost și in anii de după acel meci din Reykjavik 1972, când regimul sovietic nu i-a putut ierta umilința . A trecut deja peste două accidente vasculare și sunt șanse bune ca într-o bună zi să-l reîntâlnească pe Bobby Fischer . Căci , povestește Spassky, șahul e un păcat destul de mare ca din pricina lui să ți se închidă Porțile Raiului . Si atunci , in contabilitatea Vieții de Apoi, rămâne doar opțiunea Iadului.  „Exista  două feluri de iad „-povestește Spassky, citând o glumă ,  „Iadul cel capitalist și iadul  socialist. Dacă , atunci când voi muri, Sfântul Petru mă va întreba in care din ele voi prefera să ard  , îi voi răspunde fără ezitare- in  cel socialist. Dacă va avea curiozitatea să vrea să afle și de ce am să-i răspund – Cunosc bine socialismul. Știu că in iadul socialist va exista o lipsă  acută de cazane. „