Omul care vorbea cu caii

Am 10 ani și iar o trag de mână pe bunica să mergem să vedem trenurile. Sunt fascinat de lumea asta  a fiarelor în mișcare. Prin portița verde și mică le urmăresc încetinirea ori dimpotrivă accelerarea  pe tronsonul care duce către  Gara Mare a Orașului. Pot sta acolo ore întregi , știu de unde vine și încotro pleacă fiecare garnitură , sunt un Mersul Trenurilor ambulant.  Oameni aflați la începuturile călătoriilor îmi fac entuziast cu mâna , ceilalți dinspre final îmi par mult mai obosiți . Mă captivează locomotivele și dintre locomotive mai ales cele cu abur. La ele se atașează trenurile personal ori cursă  , cele care deservesc liniile mai puțin importante, alea cu multe gări și halte ,  care opresc la țară.

Nu am pe nimeni la țară și regret asta nespus. Paulișan Ioan in schimb are  . Paulișan ioan e colegul meu de bancă și miroase mereu a caltaboși. Asta ,căci in pauza de masă in vreme ce noi , copiii de oraș ne chinuim să ne desfacem ujinile  împachetate în staniol , Paulișan Ioan scoate din hârtie  șoricul primit de la bunicul de la țară și-l suge  ca pe limonadă.  L-am invidiat pe Paulișan Ioan pentru mirosul ăla de caltaboș care mie-mi părea  parfum de levănțică   . Asta până ce odată m-a invitat la el la țară  și l-am cunoscut pe Guțică  .Mi-a spus că Guțică va deveni și el  caltaboș , de Sfântul Ignat , care e in decembrie , puțin înainte de Crăciun  . Am privit  în ochii blânzi  și inteligenți ai lui Guțică și  mi-am dorit atunci ca decembrie să nu mai vină niciodată . L-aș fi luat pe  Guțică de acolo din cocina lui   și l-aș ține in  bloc pe balcon ca să mă joc cu el  până ce va muri de bătrânețe . Și pe bunicul lui Paulișan Ioan l-aș fi luat   . Doar că pe el nu l-aș fi dus la bloc ci   l-aș fi lăsat  acolo in casa lui in cerdac ca să mă pot lăuda  că am și eu un bunic la țară    . Atât de rău îmi părea că nu am și eu un bunic la țară  încât aș adopta  unul.  Dacă exista  târgul de fete de pe Muntele Găina  , oare de ce nu exista și  un târg  de bunici ,  undeva mai la vale  că la vârsta lor nu se mai cade să-i  cocoți  pe munți  .  

Vine vacanța de vară și mă despart de Paulișan Ioan. El va pleca la țară  de pe una din liniile mărginașe  și eu  îi voi face cu mâna  din  dreptul portiței verzi  . Câteva zile mai târziu voi pleca și eu .  Doar că trenul meu nu mă va purta către sat ci spre un orășel mai mic , unde de fapt m-am născut. La Lugoj bunica  avea casă in Bulevardul Lenin. Fusese  om mare Lenin ăsta, de căpătase  nume de bulevard. Așa credeam atunci. Doar când am mai crescut oleacă am aflat că nici Lenin ăsta nu fusese chiar așa mare și nici bulevardul nu era chiar  bulevard, ci doar o străduță ceva mai lungă  care pornea din centru până spre  Calea Timișorii   .

 Tot pe bulevardul Lenin stătea și bunica lui Relu. Bunicile noastre aveau case lipite una de alta la câteva aruncături de  centru dar bunicii noștri  locuiau mai la periferie , unde  ele ii vizitau  cel puțin o dată pe an de Ziua Morților . În Lugoj,  toate  cimitirele erau pe aceeași stradă    .Căci așa era acolo , oamenii erau apropiați unii de  alții in timpul vieții , rămâneau apropiați  și după moarte.

 Părinții lui Relu se cunoscuseră undeva in Lugoj , trăiseră frumos o vreme, după care trăiseră urât , după care se despărțiseră. Tatăl bănățean, mama din Oltenia. Vorba molcomă o primise de la tata , iubirea pentru fotbal de la mama. La divorț împărțiseră frumos totul, îl împărțiseră și pe Relu. O săptămână la unul, o săptămâna la celălalt. Doar în timpul verii când ajungeam eu in Lugoj , Relu se împărțea singur  . Se înființa la bunica lui la începutul verii și stătea acolo  până ce toamna dădea în pârg   . Era mai bine și pentru el, era mai bine si pentru  părinți care căutau fiecare să-și repornească  viețile  iar el le ocupa prea mult spațiu  .  Relu era un băiat dolofan cu care era o plăcere să joci fotbal .  Nu era nici o filozofie să il driblezi , nu trebuia să fii pentru asta nici Maradona nici Messi, trebuia doar să împingi  ușurel mingea înainte  căci  până apuca Relu să se rotească in jurul cuprinzătoarei  sale axe  , erai demult trecut   .  Relu însă nu se supăra niciodată căci bunătatea îi venise la pachet împreună cu kilogramele .

Așa s-a scurs o vară  in  care fiecare zi de august semăna cu altă zi de august , cu previzibile miuțe pe terenul nisipos din spatele casei,  întrerupte doar de bunica mea care la fiecare jumătate de ceas ne aducea un bidonaș  de apă nu tare rece   și de bunica lui Relu care ne ademenea  la ora mesei cu niște pârjoale bine pârjolite la colțuri din care Relu mușca cu lăcomia  unui naufragiat . Când deja  stătea să vină septembrie   , Relu m-a condus la gară , mi-a făcut cu mâna și avea un zâmbet trist .

Zâmbetul  cu care m-a întâmpinat Relu în vara următoare  nu mai era deloc  trist . Nici Relu nu mai era același Relu. Slăbise câteva kilograme bune iar in loc de maioul acela jerpelit  purta acum un tricou alb-albastru cu însemne de  Universitatea Craiova  . Sub braț avea o minge cu niște panouri hexagonale in alb și negru,  pe care scria Adidas  .  Ar fi trebuit să-mi dau seama că toate astea nu prevesteau nimic bun pentru lunga mea vară fotbalistică.

Deși trecuse doar un an fără o vară , schimbările erau multe și nu  doar la Relu. Terenul nisipos din jurul casei fusese pietruit iar in dreapta lui  apăruseră deja câteva garaje ale oamenilor care fuseseră mutați în blocurile noi din spate   . O motostivuitoare  așezată in poziție de tragere ne amenința  stoic  că schimbările nu se vor opri aici.

Plăcerea jocului ni se diminuase vizibil, căci acum eram nevoiți să slalomăm nu doar  printre oameni ci și printre mașinile care ieșeau din garaje ,   însă  chiar și pentru trecătorul grăbit care se întâmpla să treacă pe acolo , era  clar  cine dintre noi doi era cel mai bun . Relu făcuse progrese uriașe in ultimul an . Pe aici nu se trece , părea să spună privirea lui îndârjită de pandur aprig din oastea lui Țarălungă  . Nu puteam decât să mă bucur  atunci când miuței noastre i s-au alăturat  câtva băieți  din blocul de la Micro  . Aveam să regretăm amarnic această condescendență a noastră atunci când Foale , găliganul   creol de la trei   , a tras o bombă  la care mingea s-a izbit de perete după care a eșuat   direct în țepușa din gardul bunicii.

Foale și gașca lui s-au făcut iute nevăzuți . Relu în schimb se dezumflase complet ca și mingea moartă pe care o strângea  la piept  crezând zadarnic că in felul acesta o va putea însufleți . Nu mai spunea nimic ci doar plângea adânc, un plâns cu sughițuri care nu se mai potolea . Vara noastră părea compromisă.

In aceeași seară pe coridorul dintre cele două case   s-a întrunit sfatul bătrânelor  . In dimineața următoare bunica mea ne-a luat pe amândoi de câte o mână și ne-a spus că astăzi o să facem ceva mult mai interesant decât un meci de fotbal .

Am descoperit atunci că pe spațiul dintre case și garaje mai rămăsese in picioare o clădire, una singură ,  veche cu pereți galbeni coșcoviți care folosea drept hambar de grâne . În hambar era o căruță care avea deja caii înhămați și un om bărbos cu dinți de aur care ne aștepta .

– Săru-mâna doamna Daici

Atunci l-am cunoscut pe Ion . Si abia de apucasem  să mă mir cum de   în școala din orașul cel mare în care învățam ,  toți adulții își ziceau tovarăși  și iacă  cum tocmai aici in grajdul din spatele casei  erau  domni , că Ion ne-a și săltat pe Relu și pe mine peste loitră direct în carul căptușit cu grâu .

-Azi o să vă arate Ion ceva ! – ne-a zis bunica ferm. O să mereți să vedeți cum lucră oamenii mari . Ioane, ai numa  grijă să nu bea apă rece ca au amândoi   necaz cu polipii !

Ion tocmai a inhămat caii la căruță și pornim în trap ușor către poartă. Doar că de data asta nu ieșim către  stânga spre centru ci dimpotrivă  cotim la dreapta către podul de beton. Știam că Lugojul este întretăiat de cele două poduri însă până atunci nu avusesem ghes să cercetez  partea asta a orașului  . Podul de beton era mai puțin impozant decât cel de fier , se vedea că era fratele lui mai mic și mai nevoiaș căci  ducea către  cartierele mărginașe ale orașului . Mă gândesc că fierul e mai tare  ca betonul ,  fierul fusese marfă  austro-ungurească adusă direct din Imperiu pe la sfârșitul   secolului celălalt   pe când betonul era  de sorginte vlahă , de după ce   Imperiul decăzuse și Lugojul odată cu el  . Relu zice să-l intrebăm pe Ion  despre cum vine treaba cu podurile astea două  dar nu prea cutezăm  să-l stânjenim  de la  treburile lui. Pare că el le vorbește cailor  într-o limbă pe care doar ei trei o cunosc . Unul din cai e sur și bătrânel ,  celălalt e  vioi și sprinten .   Către pod , Ion îi îndeamnă  pe limba lor cea fornăitoare și misterioasă  să încetinească. Podul de beton tremură  un pic sub povara carului încărcat de grâne  și parcă fornăie și el  . După ce nu mai simt dalele podului sub copite  ,  caii  pornesc la trap săltat   .  

 Tolăniți pe sacii de grâu contemplăm   acest atelaj care pare să funcționeze într-o armonie  perfectă .  Ion mână   din hățuri care-i folosesc si de frână și de schimbător de viteze . Conduce cu calm aproape fără să ridice tonul. Nu ca unchiul Paul, care e medic chirurg  la spitalul din oraș , dar atunci când se suie la volanul Daciei 1100 cu număr mic , se  spune despre el că suduie ca un birjar. Mi se pare nedreaptă  expresia asta. Ion al nostru e birjar dar nu îl aud  niciodată zicând cuvinte spurcate .  Ar trebui să se spună despre oamenii mânioși  că blestemă ca un chirurg de la Municipal  .

 Intre timp am ajuns la moară si noi ne ridicăm încet din căruță . Atunci l-am auzit prima oară pe Ion suind vocea  când Relu  a apărut în spatele cailor . Unui cal nu trebuie niciodată să-i vii din spate   . Unui cal trebuie să-i pășești din față , să-i arăți că ai venit  curat. Asta face parte din limbajul acela pe care doar  Ion și caii  il ințeleg  . A  terminat de descărcat sacii și îi salută pe domnii de la moară cu clopul în mână  . La moară mergi  ca la biserică . Ne face semn că a venit vremea să urcăm inapoi in căruță .  O vreme ședem in umbra lui fără să scoatem o vorbă in liniștea lucrului împlinit . Ziua e caldă iar noi    ne oprim în dreptul unei cișmele .  E cișmeaua lui nea Fane  ,  prietenul lui Ion și  singurul de pe strada aceea care are fântâna la stradă . Ion coboară găleata și apoi scoate căldarea  care vine înapoi încărcată de o apă ce strălucește ca la  facerea lumii. Ne minunăm    oare cum se face de apa aceea învolburată și sticloasă a Timișului  devine așa curată in fântâna lui Fane  . O fi fost Fane  un magician , un alchimist dar nu din aceia care preschimbă praful în aur ci în apă  . Ion nu ne dă să bem apa direct ci o frământă in mâinile lui ca pe cozonac . I-a promis bunicii  că nu vom bea apă rece și promisiunile trebuiesc ținute . După ce bem noi, beau și caii, întâi mânzul care e mai energic după care surul cel răbdător care pare să aibă tot timpul înainte .

Din ziua aceea nu ne-a mai părut rău după minge . Trăiam acolo in grajd ca niște Isuși reinventați .  Încercam să nu-l deranjăm prea tare pe Ion în munca lui mai ales din frica de a nu fi izgoniți din noul nostru rai  .  Dar nu ne-am putut abține să nu  intrebăm intr-o zi ce e cu crestăturile alea de pe osia căruței  și mai ales de ce una dintre crestături  e mai apăsată . Atunci Ion s-a întunecat la față  . Bunica ne-a spus că e de la un necaz mare ce i s-a intâmplat lui  in urmă cu mulți ani și să nu mai aducem niciodată vorba despre asta. Ne-a explicat ea  că oamenii își crestează uneori necazurile pe răbojuri  ca să le fie aproape de suflet  .  

Duminicile , Ion își lăsa caii in grajd, se preschimba la haine , ba chiar se și bărbierea , își punea în cap o pălărie albă de paie, schimba câteva vorbe  cu bunica pe aleea din fața casei si parcă vorbirea  îi era mai dichisită  precum hainele , după care  spunea Doamne Ajută așa cum zic oamenii in loc de La Revedere  , ieșea pe poartă și   o cotea către   stânga .  Era singura zi a săptămânii în care Ion nu mergea către podul de beton   ci se îndrepta  către centrul orașului. Acolo era biserica cu două turnuri- cum o numeau lugojenii- și in ea intra Ion ca să-și oblojească sufletul de crestăturile din timpul săptămânii. După care se întorcea  mulțumit și țanțoș ca un june în zi de târg împreună cu Fane, prietenul său . Fane era singurul care îl putea scoate pe Ion din muțenia lui , mai ales dacă îi aducea și o răchie bună din via de la Coștei . 

Aproape de sfârșitul verii ,  ni s-a alăturat un prieten nou. Ducu  avea și el bunica pe Bulevardul Lenin . Ducu- pe numele său adevărat- Radu Emil Precup a ajuns apoi mare specialist in Automatică la Politehnica din Timișoara și apoi unul din cei mai mari cercetători in domeniu  din lume. Recent a fost inclus în topul mondial .  Dar stagiatura și-a făcut-o și el în grajd,  alături de noi  . Căci așa era in Lugoj- geniile creșteau sub copitele cailor  in grădina lui Ion. 

În vara următoare l-am revăzut pe Ion dar l-am recunoscut cu greu. Era mult mai palid și avea fața suptă. A vrut să ne salte în căruță pe mine , pe  Relu  și pe Ducu așa cum făcuse de atâtea ori înainte  dar parcă puterile îl părăsiseră . Privesc la căruța lui  și văd  că  pe osie  apăruseră niște crestături noi.

Acum ceva vreme, un coleg de școală a propus să ne povestim bunicii. Atunci mi-a reapărut în fața ochilor chipul lui Ion, cel mai fain bunic pe care nu l-am avut.

Am regretat nespus că nimeni nu a avut norocul de a-l avea pe Ion drept  bunic. Sunt sigur  că i-ar fi încălzit în mâinile lui calde cana de apă rece din fântână  . Sau l-ar fi învățat limbajul cailor . De fapt dacă mă gândesc mai bine nici nu era mare filozofie pentru Ion să facă treaba asta. Căci de fapt , așa credeam atunci și așa cred și acum  , Ion era tot un fel de cal cu coamă deasă și dinți de aur.