Categorie: Uncategorized

Multă vreme am crezut că cel mai autentic  cuvânt al limbii române este cuvântul dor . Dar acum deja știu că nu e așa . Cel mai  autentic cuvânt  al limbii române este cuvântul coadă .

Englezii îi zic line. Căci  așa e coada la ei , lineară și monotonă. Ca ceaiul de la ora 5. Și are un început și un  sfârșit  .Coada românească are doar început. Sfărșitul îi e mai mereu învăluit în ceață.  Poate fi peste o oră, peste o zi, peste o lună sau se poate încolăci la nesfârșit ca spirala lui Fibonacci . Și nu contează dacă e o coadă de pe vremuri , comunistă, ori una de acum , democratică .

Tocmai sunt la Administrația Fiscală unde îmi exercit dreptul de a sta la coadă .  La capătul cozii nu e o tejghea unde un vînzător  ne  dă banane sau portocale pentru pomul de Crăciun , ci un automat care ne împarte bilețele  pentru o altă coadă  . Primesc bilețelul cu numărul A141. Sunt fericit. Nu chiar așa de fericit ca cei 140 de dinaintea mea dar cu siguranță mai fericit decît cei circa o sută de după mine. Și mult mai fericit decît cei care vor veni zadarnic după aceea . Pentru că  există un număr limitat   de bilețele   .

 Îmi fac iute un calcul. Asta înseamnă că am de așteptat cam două ore și patruzeci de minute. Cam cît  un zbor TelAviv- Timișoara . Am decolat. Îmi butonez telefonul mobil. Am un mesaj de la fata mea care mă anunță că va veni în țară săptămîna viitoare  . Fata mea ,născută sabră , are o fascinație deosebită pentru România în general. Și pentru orașul Timișoara în special. E drept că ea nu și-a exercitat încă niciodată dreptul de a sta la coadă .

 Îmi ridic ochii de pe telefonul celular .Pe panoul de afișaj  zice că urmează A015 .Asta înseamnă că suntem deja deasupra Bosforului. Mai am de așteptat cam două ore .  Îmi studiez tovarășii de drum. În stânga mea văd o figură cunoscută . Un amic, fost vecin de bloc din marele oraș . El nu zboară , venise doar ca însoțitor . Suntem bucuroși de reîntîlnire. El e pasionat de istoria locală  .Scrie  un serial  pe facebook unde prezintă în foileton viețile unor personalități interbelice . Ne despărțim, dar ne vom citi mai departe cu siguranță. O doamnă mă întreabă de unde se pot lua numere. Zîmbesc șmecherește . Îmi vine să-i spun  vorba aia  cu Cine se scoală de dimineață – căci am ajuns la punctul de inflexiune de la care încolo cazna se preschimbă în ironie,  dar văzînd fața încruntată a doamnei mă abțin.  Unul  cu număr mare vrea să ne întărîte . “Ce durează așa de mult, domnule  .Ar trebui să ne revoltăm “.Dar  noi nu suntem ca răzgâiații ăia de franțuji  . Nu vom îmbrăca vesta galbenă. Noi am crescut așteptînd     . Aud cum cineva mă strigă direct pe poreclă  .Mă întorc. O prietenă dragă dintr-o altă viață . Ea e A106 . Cele mai bune oportunități de comunicare  apar și ele tot  la cozi  . A106 discută despre degradarea condiției umane cu A141 .Sună ca un paragraf dintr-o nuvelă SF  .Schimbăm numere de telefon uimiți de bucuria întîlnirii de gradul trei . Pe panoul roșu apare deja A137. Am intrat  în spațiul aerian al României .Mă pregătesc de aterizare . Aterizez pe un scaun în camera 8 în fața unui domn cumsecade cu fața  arsă care îmi ia hîrtiile din mînă și îmi adaogă alte hîrtii mai mici cu care voi aștepta cuminte la o altă coadă la alt ghișeu.

  Cînd ies afară e aproape amiază și e frig .Prin difuzorul imaginar din urechi  îmi răsună melodia aia celebră din Monty Pyton -Always look on the bright side of life. Ca și Eric Idle răstignit pe cruce ,  văd partea luminoasă a lucrurilor. E drept că a durat aproape 4 ore dar măcar am reușit să îmi  exercit încă un drept fundamental. Dreptul de a-mi plăti impozitele.

Pe drumul pietruit din fața școlii așteaptă  cîteva birje cu caii înhămați   . Vizitii  se mai încălzesc   cu un tutun și o poșircă  pân ce-or să iasă domnii de dinăuntru   . Sunt și cîteva mașini. Statistica anului 1938 arată că în România sunt înmatriculate 25530 de automobile iar  cîteva din ele aparțin unor  onorabili cetățeni ai orașului,  ale căror odrasle învață  la Colegiul  Național Bănățean Constantin Diaconovici Loga   .

Neremarcată  se apropie de poarta liceului o femeie.

Este o femeie simplă, pășește cu teamă . Sunt mama elevului Schimmerling- spune pe ungurește . Știe că nu ar fi trebuit să folosească limba maghiară dar altă limbă nu cunoaște.

Spre surprinderea ei i se răspunde tot pe ungurește. Poftiți în cancelarie.

Domnul din fața ei e directorul liceului, profesorul Silviu Bejan. Auzise despre domnul director  că e  un úriember, un mentsch , nu știa cum se zice la asta  pe romănește ,  dar de văzut îl vedea  pentru prima oară acum  la întîlnirea cu părinții . Și nu își închipuise  că domnul director-profesor   de limba romănâ  –  vorbește  atît de bine și limba maghiară. Domnul director ia din rastel  catalogul clasei și  îi explică femeii în rochia înflorată  despre performanțele școlare ale fiului său, elevul Schimmerling  din clasa a patra cursul inferior .

Nu are note prea bune , dar se străduiește. Sârguința e mai presus de toate- spune domnul director .

Știe domnul director că elevului Schimmerling -ca multora din elevii   evrei – îi este greu,  mai ales la materiile umaniste deoarece limba lor maternă nu e limba română ,  dar cu vrere și paciență   , vor izbuti  .

În tinerețea sa,  Domnul  Silviu Bejan participase la Adunarea de la Alba Iulia unde  alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiș , Ioan C Brătianu  și alții proclamase voința ardelenilor  de a se uni cu țara. Între timp unirea se înfăptuise , liceul Loga devenise liceu cu predare în limba română și el îi devenise primul director. Dar  știa că omului din fața ta trebuie să-i vorbești pe limba lui ca să i te apropii de suflet .Nu îi e greu să facă asta , cunoaște mai multe limbi străine, maghiara e doar una din ele.  E mulțumit cînd un elev  de orice nație vine să cerceteze acea școală  înoită care i-a fost încredințată întru înălțare și spune că e menirea școlii să îl formeze pe Domnul Elev , indiferent dacă purcede la școală  în  trăsură ori  în ițari .

Bunica a ajuns  acasă atît de fascinată de personalitatea lui igazgató úr încît a omis  să își  mai și certe băiatul  pentru notele cam slăbuțe .

E și fericită că își dăduse băiatul la liceul romănesc în loc de școala israelită cum poate ar fi fost mai firesc.

Dar foarte curînd , vînturi reci   au început  să bată si la liceul Loga din Timișoara .

Ghenadie Ilie e și el profesor la acea școală . Fusese nou numit după ce își luase licența în drept și filozofie la Universitatea din București .

Reperele  lui nu sunt nici Iuliu Maniu si nici  Ioan Brătianu ,burghezi decadenți, trădători de țară . El vrea o Românie nouă ca soarele sfânt de pe cer. La cursuri  vine în cămașa verde. Nu e singurul  , dar e cel mai virulent.

Copiilor le e frică de el. Exaltarea   provoacă teama. Azi la lecție sunt scoți doi elevi din spatele catalogului Schimmerling și Tănăsescu. Lecția e despre istoria patriei.

Ambii se cam bîlbîie , nu prea știu materia. Memoria le cam joacă feste . Domnul profesor e furios. Două loaze . La sfîrșit le cere livretul de elev ca să le pună nota. Schimmerling primește 5, Tănăsescu primește 3.

E nedumerit Tănăsescu. Poate e o greșeală , poate s-a încurcat profesorul .

Îndrăznește o interpelare – Domnule profesor de ce el a luat 5 și eu 3 că doar am răspuns la fel.

Profesorul dă să iasă din clasă dar se întoarce ca fulgerat . O palmă zgomotoasă aterizează pe obrazul lui Tănăsescu.

– Băi nemernicule, dacă Schimmerling care-i jidan a știut cît a știut despre țara Ta , tu ca român ar fi trebuit să știi cu mult mai mult.

Are un fel aparte de a rosti cuvîntul jidan. Din vîrful buzelor , rece , disprețuitor   . Aparte rostește și cuvîntul țară  . Acolo vocea-i prinde patos . Era un mare patriot Ghenadie. Elevii de atunci nu cunoșteau încă  semnificația cuvîntului naționalist.

Însă locuțiunea  profesorului avea să fie premonitorie pentru vremurile care aveau să vină  căci școala  va tinde să devină   tot mai mult școala    lui Ghenadie și tot mai puțin cea pe care o închipuise Silviu Bejan .

Bineînțeles că nu va mai fi nici  a lui Schimmerling și a celorlalți colegi evrei care la sfârșitul anului vor fi  excluși ,   în virtutea noilor legi rasiale.

Ilie Ghenadie a devenit ulterior pentru scurt timp prefectul județului.  Silviu Bejan,  un umanist adevărat se stinge brusc în anul 1940 .

Iar băiatul elevului  Schimmerling dintr-a patra , a  înțeles că în fața vicisitudii vremurilor e alegerea fiecăruia de a apuca calea  lui  Bejan ori a lui  Ghenadie. Uneori,  pe la răspîntii cînd istoria o ia de-a curmezișul  ,  între ele sunt doar cîțva pași  . Însă doar una  din ele te poate urca . Aceea care nu e clădită pe suferințele celorlalți.

Unii zic că a fost noroc . Alții că a fost Dumnezeu. Eu aș vrea să cred că a fost cîte mult din fiecare. Plus personalul medical . Mai ales personalul medical. Factorul uman,  cum zice prietenul Mumu.

Acum după ce Simona s-a întors  acasă refăcută pot să mă așez la masa de scris și să încerc să-mi contabilizez gândurile  . Căci orice am spune ,un AVC chiar de nu e al tău îți dă un brînci și te aruncă într-o mare de gânduri  .

Cum ar fi:

– un gând mărunțel   despre cum  oare se folosesc  mașinăriile alea ciudate cu care  conviețuiam dar cu care avusesem pînă atunci doar o  relație platonică. De exemplu robotul de bucătărie. Sau  mașina de spălat rufe. Noroc că am copii suficient de tehnologizați ca să le găsească  destul de repede filmulețele cu modul  de funcționare pe YouTube .

-două  gânduri  mari despre prietenie. Și un gând special minunaților oameni dintr-un  grup care se numește Israel Ajută Colectiv care au demonstrat din nou efectul fluturelui. O scânteie aprinsă în 2015 la un club din București va aduna  iarăși  niște oameni într-un scop comun  în 2018 .

-un gând  mijlociu că poate ar trebui să schimb macazul și să devin vegan. Gând de care m-am lecuit  atunci cînd am încercat să gust o  pastramă vegană. Cu toate astea ori poate tocmai de aceea am rămas cu o admirație sinceră pentru cei care pot mănca așa ceva .

-trei gânduri despre impactul hazardului asupra existenței noastre

-cîteva  gânduri  prozaice despre viață

– cîteva gânduri existențiale despre opusul ei

– nenumărate  gânduri despre fericire. Nu a mea , a noastră . Mi-am dat seama că nu prea  știu cum funcționează  . E   cu mult mai complicată decît mașina de spălat rufe ori mixerul de bucătărie .Și nici nu are filmuleț instructiv  pe YouTube. Atunci ne oprim din drum  și încercăm să pornim mașinăria din nou  ca atunci odată  demult înaintea   grijilor , a bolilor  și a  tehnologiei  .

Apoi am tras linie și mi-am adunat gândurile  .Le-am scăzut pe alea de se bat cap în cap . Le-am ignorat pe alea răzlețe Le-am rotunjit pe alea negândite pînă la capăt . Le-am  adunat cum adunam odinioară vectorii în liceu. Și mi-a rezultat un gând tâmpit .Atît de tâmpit încît nu mă pot abține să nu-l  scriu  Oricât ar părea de ciudat dar uneori are și AVC-ul ăsta avantajele lui.

Pe data de 16 septembrie mărfarul vieții noastre a deraiat de pe șine . Așa fără aproape nici un semn prevestitor , complet în afara statisticii,   Simona a suferit un accident vascular cerebral . Am înțeles gravitatea situației  după ce , coborîți din ambulanță ,doi medici m-au luat deoparte și mi-au spus – Trebuie sa intervenim repede căci a început să apună – Acesta este termenul ebraic pentru autohtonul- o pierdem . Mi-au explicat succint, cu calm cam ce vor face . Vor încerca să  introducă un stent în arteră .Nu erau siguri că vor reuși . Eu eram deja pe altă lume .

Din fericire pentru noi au reușit.

Chiar din acea seară am pornit pe un drum lung  .  Pe parcursul căruia Simona va reînvăța  să pășească , să surîdă  și uneori chiar  să și  zîmbească  . Și   că durerea e cîteodată mai bună decît absența ei căci durerea înseamnă simțire.  Iar eu am înțeles  că  viața are uneori fragilitatea unei vene .

Din toată această perioadă tensionată  rămîn momentele și oamenii  pe care i-am întîlnit și îi vom purta cu noi pentru tot restul vieții.

Este  Smadar ,terapeuta ocupațională ,   cu ale ei  teste de aritmetică  . Cu accent pe scăderea cu 7 dovada ultimativă a vindecării cerebelului  . În paranteză fie spus  cunosc destule  persoane   fără accident vascular, care n-ar trece testele  .

Sau   Esther  fetița etiopiancă , colega de cameră a Simonei  de la spitalul de recuperare , cu privirea tristă a unei leoaice rănite , maturizată înainte de vreme de  misterioasa boală de oase care o lovise chiar la majorat cînd viața ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă  , dar  care va trebui să se facă bine că dacă nu ea atunci cine .

Ori  Bakr , inimosul asistent de la  neurologie care ne-a spus la plecarea din secție  -Ați învins – iar eu deși știam că din punct de vedere medical are dreptate am văzut în cuvîntul ăsta un fel de sfidare a destinului și i-am răspuns- Nu, doar poate cel mult am egalat .

Si  Josh americanul acela de la kinoterapie  care studiase oleacă de Kabbalah și care spunea că un trup șubrezit e mai bun decît unul mulțumit căci el are un gol, iar golul acela poate fi umplut cu infinitul.

Și  salvatorul nostru, doctorul Abargil de la spitalul Rambam , căruia nici măcar n-am apucat să-i mulțumesc.

Și atîția oameni buni, cunoscuți de o viață sau de o clipă care erau acolo cînd a fost nevoie.

Și peste toți și toate Simona, eroina mea din ultimii 25 de ani și sper că și din următorii 25 .

Nu am scris aceste rînduri doar ca să mă spovedesc. Ci poate pentru că mai există unii care nu știu  că colesterolul e la fel ca omul -bun sau rău ,  că  durduliul  din poza  cu   sticla de  Cola  într-o mînă și halca de hamburger în cealaltă  nu este unul care simte  gustul vieții/taste of life  cum zice reclama   cabotină   ci  un viitor client al spitalului de cardiologie iar Ronald , crețul cel  roșcat care zîmbește îmbietor la intrarea din fața rețelei de fast food  este de fapt cel mai simpatic asasin în serie. În ceea ce ne privește și apropo de o postare anterioară  ,noi vom consuma pe mai departe literatură bună dar ne vom abține de la  brânza de burduf.

Băiatului meu i-am explicat că a fost o luptă între bine și rău. Că Satana a blocat traseul  . Iar Dumnezeu ne-a ajutat șă ajungem la timp la spitalul care trebuia și la medicul care trebuia. Băiatul meu mi-a spus că am început să vorbesc aproape ca un  religios. Nu știu dacă am devenit religios dar știu că succesul indiscutabil al religiei provine și din faptul că  modelează destul de bine lumea asta în care trăim.

Spitalul Rambam din Haifa  se află chiar pe malul mării. Dacă te duci pînă la gard îi  poți simți briza.

În dimineața aceea de început de toamnă,     ne-am dus să vedem marea . După atîtea zile înghesuite simțeam  nevoia de spațiu. Pentru un moment am avut senzația că ne-am suit în mașina timpului a lui H.G.Wells și am coborît   la stația terminus -Capătul lumii după Apocalipsă . În față era marea, în spate spitalul, între ele eram noi doi în scaunul cu rotile. Știam că lungul drum al nopții către ziuă încă nu se încheiase dar parcă se vedeau deja mijind zorile.  Pe toată întinderea aia fără de sfârșit eram doar noi  și un paznic morocănos .Dintr-un difuzor hodorogit se auzeau vag trilurile unui cîntec oriental.  Bătea un pic vîntul și gardul de fier scîrțîia îngrozitor  .

Însă  niciodată răsăritul nu mi s-a părut mai frumos .

În urmă cu ceva timp mi-am verificat contul din banca , o verificare de rutină si am constatat cu plăcută surprindere că aveam cu mult mai mulți bani decît mă așteptam. M-am uitat pe coloana de intrari ca să constat   cum cu o zi inainte un necunoscut îmi  virase  în cont suma de 120000 de shekeli .Pentru cine nu e familiarizat cu moneda israeliană ,asta înseamnă peste 30000 de dolari .Dacă aș fi fost mistic, i-aș fi mulțumit imediat Celui de Sus  pentru acest cadou neașteptat–dar cum sunt un om rațional -am asteptat toata ziua telefonul de la bancă  ca să mă anunțe că a fost o greșeală. Dar telefonul nu a sunat . A  doua zi am răsfoit rubrica mortuară a ziarului dar nu am găsit nici aici vreun  indiciu în legătură cu proveniența banilor . A treia zi am apelat la autosugestie. Dacă s-au văzut atîtea cazuri de om păcălit de bancă de ce nu s-ar vedea  odată si un caz de bancă păcălită de om. Autosugestia a funcționat. Am încetat să mai fiu rațional, i-am mulțumit Celui de Sus   și am început să-mi  planific o vacanță de vis în insulele Maldive.

În a patra  zi  , la coborîrea din tren  în drum spre servici , în aglomerația din gara centrală am dat iarăși peste figura familiară a bătrînului cerșetor ,  pe care pînă atunci îl ignorasem. Cred că mă etichetase deja de mult drept un zgârcit incurabil. Dar atunci, pentru prima oară, m-am oprit în dreptul lui  și i-am intins o bancnotă de 50 de shekeli. S-a uitat la mine extrem de surprins . Chiar și un zgîrcit incurabil devine generos cînd îi pică din cer  30 de mii de dolari.

Bineinteles ca nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. În cazul meu a durat aproape patru.Telefonul de la bancă m-a surprins chiar in mijlocul zilei de lucru . Funcționara s-a scuzat si mi-a spus că banii trebuiau sa intre la altcineva cu un număr de cont asemănător cu al meu . O eroare de tastare .I-am răspuns că errare humanum est iar  o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată ,cît despre   jumătatea cealalaltă ne putem tocmi  căci  greșelile se mai și plătesc .Nu i-am convins nici cu latina, nici cu ebraica  . Banca are cam întotdeauna  dreptate, cu siguranță atunci cînd  clientul e cam subțirel . Insulele Maldive  pot să mă mai aștepte.

Seara , obosit și un pic debusolat mă duc spre trenul care mă va duce acasa. Bătrînul cerșetor e tot acolo. Mă recunoaște de departe și îmi zimbeste larg cu gura-i știrbă.Îi zimbesc și eu. Măcar  unul dintre noi  doi avusese   azi o zi bună.

Nu știu cum e pe la alții  , dar eu  cînd plec în vizită pe meleagurile natale primesc tot felul de comisioane. Soacră-mea vrea neapărat să-i aduc  leuștean ori cimbru , nevastă-mea nu mă primește înapoi fără brânză de burduf    ,un văr îmi cere țuică de prune ,altul vrea salam de Sibiu . Gusturile tinereții. Dar de la o vreme preferințele s-au schimbat . E drept că nevastă-mea vrea mai departe brânză de burduf  dar în general  toți îmi cer să le aduc cărți.  Literatura română de azi e bună ca raiul -zice Ana Barton – și  multă dreptate are .  Am o valiză mică , atît cît îmi permite wizzul pe care o umplu cu ficțiune.Și completez cu oleacă  de brânză de burduf că nu se cade să-i spui nu,  nevestii . La întoarcere pe avion, din  poziția yoghinului chircit în spațiul strămt   de low-cost ,  am deodată chef de o carte bună  . Dau să  cobor valiza din compartimentul de  deasupra dar intervine inamicul meu numărul unu în astfel de situații. Accelerația gravitațională. Care mi-o smulge din mînă și mi-o trîntește drept în ceafa unui pasager spătos și pe jumătate adormit de pe scaunul din față.  .Băi,  dar ce ai acolo așa de greu ?- mă întreabă el cam șucărit .

Acum , la mai bine de o lună și ceva de la întîmplarea asta zic că omul avea dreptate. Sunt tare grele cărțile astea  . Unele dor de-a binelea  . Codul lui Zoran , ultima carte a Corinei Ozon  -e o carte care doare.

Barbu, personajul principal  ,este la bază  inginer electronist.Dar în timp ce proiecta circuite integrate viața i se dezintegra încetul cu încetul. Încearcă  să satisfacă pretențiile materiale tot mai mari ale Corneliei ,soția sa, un fel de Vidră de tranziție  .Pentru asta face datorii pe care nu le va putea returna. De aici urmează  fuga   . Orașul casă îi devine oraș stradă și apoi oraș junglă . Căderea bruscă și abruptă îl aruncă  în părțile întunecoase ale urbei care aproape că-l înghite în pîntecele ei , pînă ce reușește să se agațe de o crenguță    pe care i-o întind niște necunoscuți și viața i se stabilizează cît de cît ,  la nivelul inferior al ei .

La un moment dat primește un costum al unui fost locatar din cartier, decedat . Poate că haina nu face pe om, dar ea îl modelează. Căci purtîndu-i costumul, ajunge să-i poarte  și destinul.

Cu ajutorul acelui Zoran -proprietarul inițial al costumului – al lui Zaharia-prietenul său adevărat ,cum se  legau prieteniile odată și al lui Dorin, fiul regăsit , Barbu își află din nou   echilibrul  și învață să se ridice.

Dar tocmai cînd lucrurile par să se aranjeze ne amintim că  e totuși vorba de  un thriller. Care nu se încheie ca un film hollywoodian.

Sincer, mie această carte mi-a plăcut mai mult decît cele din seria Amanților, cartea prin care am cunoscut-o pe scriitoare  .Am impresia că acela a fost doar aperitivul . Această carte face deja parte din meniu  .Dulce-amară  ca si viața. Și sper că Dorin, fiul regăsit  va duce povestea mai departe , așa cum ne lasă să înțelegem autoarea în paragraful final  .

Tatăl lui, abia revenit în viața lui și dispărut la fel de repede, asemenea unui fulger ce luminează cerul, i-a lăsat destule povești ,iar ziaristul din el nu le va lăsa uitate.Nici ultima privire, în care a văzut galaxiile și mii de revoluții ale pămîntului, pînă să se regăsească . Nu acesta nu putea fi sfârșitul !

Tot de la haine la mîna a doua pornește și firul povestirii din cartea lui Cătălin Mihuleac –  America de peste pogrom , o altă carte   grea   .

Dar dacă în cartea Corinei e descrisă o cădere individuală în cartea lui Mihuleac este prezentată o cădere colectivă.

Romanul e construit pe două paliere despărțite între ele de un ocean si de trei sferturi de veac .Pe un palier facem cunoștință cu  familia Bernstein din America zilelor noastre, o familie de oameni de afaceri prosperi , vînzători de haine second hand care știu secretul comerțului ,anume că orice lucru se vinde atît timp cit e însoțit de un story bun .Pe celălalt plan se află  familia Oxenberg din Iașiul interbelic ,domnul Jacques medic ginecolog foarte respectat în urbe ,soția lui doamna Roza femeie cultă care intenționeaza să-l traducă pe Ion Creanga-acel Mark Twain al românilor în limba lui Goethe  ,împreună cu copiii lor Lev- băiat cu simț comercial care le vinde colegilor subiecte de compuneri , fetița Golda care visa să scrie scenarii la Hollywood dar care va scrie în final un singur scenariu, cel al vieții sale , plus bunica Elisa Șoicaț.Pe bunic nu mai apucăm să-l cunoaștem. Murise pe front pentru România în Războiul cel Mare . Era medic  . În cămăruța mică locuiește Tincuța care o ajută pe doamna în treburile casnice. Pe măsură ce povestea înaintează , doamna devine ovreica și mai apoi jidanca. Tincuța se adaptează și ea limbajului  vremii.

Este o carte care doare  mai ales în acel moment al ei cînd se leapădă de ficțiune  și devine realitate în  acea fatidică  zi  de 29 iunie 1941 care în calendarul creștin e dedicată Sfinților Petru și Pavel  ,dar  care nu a avut nimic sfânt în ea, ziua în care dumnezeu și-a pierdut văzul, auzul și majusculele. Este ziua pogromului de la Iași în care oamenii aceia sunt înghesuiți în vagoane spre nicăieri iar apoi jefuiți de haine, de demnitate și de viață.

În final totul se leagă .Înțelegem de ce familia Bernstein deschisese în Iași o filială cu haine second hand. Nu, nu pentru profit . Oricum prețurile erau simbolice  .Fusese cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră  de haine cadavrele pogromului .

Hai săturați-vă de haine purtate !Faceți tot posibilul să păreți cine nu sunteți.Dar nu plecați fără să plătiți.  În lumea asta pe gratis e doar Iisus. Și poate că nici el. Încercați să aprindeți o lumînare  în biserică fără s-o plătiți .

Nu poți lua țara pe talpa pantofului– spune rabinul cel înțelept în finalul cărții. Dar în toc se păstrează totuși ceva -completează Joe  , unul din eroii romanului . În finalul cărții aflăm ce . Este vorba despre scrisoarea care va lega destinul celor două familii, Oxenberg din Iași și Bernstein din America .  Generalizînd am putea spune că fiecare care pleacă , ia ceva în tocul pantofului. Pentru unii gustul de leuștean sau de cimbru .Pentru alții  al salamului de Sibiu ori  al brânzei de burduf . Pentru mine  raiul literaturii. Chiar și atunci cînd descrie iadul  .

Nu e ușor ca de la o distanță de aproape 40 de ani- cît a trecut de la absolvire-să extrag feliuța de 4 ani petrecută la liceul Loga.  Unele amintiri s-au șters de pe stratul fotosensibil al memoriei.  Altele s-au alterat ca iaurtul  uitat afară în soare. Dar , ca un fotograf căpos ce sunt , mă  încăpățînez  să mai dau cîteva clickuri prin hipocampus chiar dacă imaginile  sunt un pic neclare  iar subiecții au ieșit  demult din cadru  .

La montaj le adaug și coloana sonoră  .

Tabloul 1 .  Poarta liceului.  

Se intră greu la Loga și nu mă refer aici la examenele de admitere. Mă refer la intratul pe poartă în liceu în fiecare dimineață.  În fața ușii se instalează doi cerberi din nucleul dur al UTC-ului care cercetează ținuta , cu precădere frizură , cordeluță,uniformă  , număr matricol .  Cei care nu se conformează standardelor riguroase sunt după caz fie muștruluiți , fie trimiși la tuns  . Uneori ai impresia că  cei care au făcut  faimosul clip al lui Pink Floyd au fost și ei elevi la Loga  . Fluturii dintr-a doișpea știu deja că una dintre selectoare, profesoara de geografie Virginica C , suferă de strabism deci nu vede unde se uită și nu se uită unde vede – așa că se strecoară rapid pe sub privirea ei încrucișată . Noi, libelulele dintr-a noua, încă nu îndrăznim.

Tabloul  2 .Curtea interioară.  

Terenul de sport  este imediat la ieșirea în curte , în raza de vedere a fetelor, care șed pe buza gărdului  , sub soarele călduț de primăvară  . Este săptămâna de practică iar fetele și-au scos anostele salopete muncitorești , lăsând la vedere mugureii unei promițătoare înfloriri . Băieții țopăie în jurul lor pe terenul de baschet. Baschetul este sportul patricienilor  .  Plebeii joacă fotbal , pe terenul mare amplasat perpendicular . Idolul lor este Mario Kempes , fotbalistul argentinian cu pletele în vînt așa cum vor fi și ei odată , probabil  după ce se va pensiona profesoara Virginica.

În spatele zidului gros de cărămidă ,afară din raza de vedere a tuturor se adună fumătorii pentru un tabac și o partidă ușoară de tenis cu piciorul .
Acesta este Harlemul-ul liceului , zona în care copiii cuminți nu au acces. Singurul lucru de care se tem harlemiștii  sunt raziile periodice ale profesorului de sport Iosoff , dușmanul înrăit al tutunului  .

Tabloul 3 . Cancelaria . 

Dacă o iei pe coridorul din stînga , de la intrarea principală în liceu ajungi în cancelarie   . Cînd se sună de intrare  , fiecare profesor își ia din rastel tolba de vînătoare . Unii, cei mai tineri, suplinitorii,  ies primii, adulmecă vînatul . Ceilalți, vînătorii cei mai experimentați mai  au de terminat o idee , o cafea sau o ultimă țigară  .Vînatul se retrage precaut în clase.

Îmi formez o teorie cam copilărească ,cum că profesorii sunt de fapt extensia materiei pe care o predau. Că nu știi unde se termină materia și unde începe el, profesorul. Așa că profesorii de literatură mi se par sensibili și delicați, profesorii de matematică riguroși și exacți , profesorii de istorie-baze de date umblătoare, profesorii de geografie niște exploratori neobosiți  , profesorii de franceză șarmanți și eleganți , ca un portret de Renoir .Nu știu cît e de adevărată această teorie în cazul celorlalți ,dar știu sigur că ea este valabilă în cazul profesorilor de franceză .

Tabloul 4 . Sala de clasă .

Nu am șansa să învăț limba franceză în liceu , însă am norocul de a avea ca dirigintă un om extraordinar ,pe doamna  Eva Bunda -profesoară de franceză.
Când alți profesori pretind să ne ridicăm la nivelul aspirațiilor dumnealor ,doamna Bunda se poate coborî ea la nivelul visurilor noastre de adolescenți.

În liceul acela auster, cu porți mereu ferecate, dumneaei ne cunoaște și poreclele.  Acolo unde alții văd doar niște numere matricole, ea vede niște omuleți în formare .

Ne îndrumă cu calm, profesionalism , mereu cu un zîmbet șugubăț în colțul gurii .De la ora de dirigenție nu chiulește nimeni. Ține foarte mult la unitatea clasei .Își dorește ca fiecare din noi să simtă că aparține unui întreg care e mai bun decît suma componentelor sale. Înainte de banchet vizităm profesorii. Nu pe toți, pe cei de care ne simțim mai apropiați . Doamna Bunda insistă ca să  vină toată clasa , chiar si aceia dintre noi care nu au stare de spirit cărînd în spate greutatea corigenței la matematică. Spune că totul e trecător , bucurii și necazuri deopotrivă .

La întîlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului ,  doamna Bunda este deja foarte bolnavă . Primește invitația și speră să ajungă la ultima oră de dirigenție .De la orele de dirigenție nu lipsește nimeni , așa ne-a învățat . Dar nu se simte în putere. Atunci îl sună pe profesorul de română , și îl roagă să țină dumnealui lecția de dirigenție. La întrebarea domnului profesor despre ce să ne vorbească ,doamna Bunda cu glasul slăbit îi spune – Vorbiți-le despre viață.Eu din păcate nu cred că o voi mai putea face .

Nu știu de ce îngerii s-au hotărît să învețe tocmai franceza, căci îl luaseră și pe domnul Rus-dirigintele de la A , cu cîțva ani înainte. Ambii ne părăsesc mult prea devreme dar de la amîndoi rămînem cu niște lecții de viață pe care le vom ține minte mult timp după ce vom fi uitat ce înseamnă Je voudre .

Aici s-a terminat filmul. Cu grijă îl scot din aparat. Observ cum cadrele mi-au ieșit cam mișcate . Nu cunosc motivul  . Probabil mi-a trepidat aparatul . Sau am deschis prea mult diafragma. Ori poate că așa arată tinerețea noastră depărtîndu-se …

– Băi soldat- de ce  ești  tu mai altfel ?

Începuse armata cam de două săptămîni și asta auzea cel puțin odată pe zi   de la comandanți .

Ar fi vrut să fie ca ceilalți dar nu reușea.  Nu îi priise  schimbarea . De  pe planeta Civilie în care trăise fericit 18 ani  fusese  dintr-o dată catapultat  pe  planeta kaki care nu avea nici măcar nume ci doar un număr format din 5 cifre – zero unu opt șase șase  – planetă  pe care va trebui să se descurce cum o putea pe timp de nouă luni adică 270 de centimetri ,căci așa erau obiceiurile pe planeta aia –oamenii se măsurau în grade iar timpul în centimetri .

Ca să-ți meargă bine în armată trebuie să gîndești cît mai puțin -îi spusese un coleg mai în vîrstă  . Din bruma de anatomie pe care o învățase la liceu știa că e o mașină extrem de complicată creierul .În hipocampus se înmagazinează amintirile , în lobul occipital se dezvoltă imaginația . Nu mai ținea minte care parte  se ocupă cu gânditul dar   oricum de partea aia nu va avea nevoie   timp de 270 de centimetri , măsurați cu precizie pe metrul de croitorie al lui Gyarfas, colegul  de pluton, autonumit responsabil cu AMR-ul .

.

Existau două momente ale zilei cînd se trezea din hibernare. Erau acele momente care-i asigurau legătura cu lumea de afară .Primul  era în mijlocul zilei cînd apărea sergentul de serviciu cu tolba de scrisori . Era plăcut să primești scrisori de oriunde  ar fi ,de la părinți, de la familie , de la prieteni răsfirați și ei pe alte planete kaki , dar nimic nu egala  ludica bucurie a primirii unei scrisori de la o persoană de sex feminin   .

O scrisoare de la o fată nu se compara cu una de la un băiat. Venea într-un plic parfumat, cu scris îngrijit,caligrafic  . O scrisoare de la un băiat se deschidea militărește cu baioneta. O scrisoare de la o fată se deschidea delicat cu forfecuța de unghii . O scrisoare de la un băiat se citea mecanic ,ca un reportaj din Scînteia Tineretului.O scrisoare de la o fată se citea profund ca o poezie de Eminescu .Apoi citite aveau o cu totul altă soartă .Scrisorile de la băieți erau aruncate în dulap.Scrisorile de la fete erau puse în buzunarul sacoului, al mantalei sau –chiar sub pernă.Iar apoi norocosul o recitea noaptea, înainte de culcare și adormea fericit.

Tare mult și-ar fi dorit să fie și el printre norocoși .Doar că în acest context numele său, soldat TR Costică Zmeu nu era strigat niciodată.

Un sibian, Zachia , îi explicase motivul . În sistemele izolate cum era al lor se aplicau principiile entropiei   . Ca să primești trebuie mai întîi să oferi . Ca să-ți vină scrisori de la fete trebuie mai întîi să le scrii .

Ar fi vrut el să le scrie ceva. Dar nu prea știa ce. Făcuse o încercare acum cîteva zile . Dar coincidență numai bine după ce a dat scrisoarea pentru expediere i-a adunat locotenentul  și le-a prelucrat ce aveau voie să scrie și ce nu. Iar ceea ce enumera locotenentul la subiecte interzise, era cuvînt cu cuvînt ceea ce el , Costică Zmeu scrisese doar cu o zi înainte. Locotenentul ăsta e un artist al simțurilor- se gândea Costică . Îl bagă în buzunarul mic pe Uri Geller. Ăla doar îndoaie furculițe , big deal. Și furculițele lor de la popotă se curbau doar dacă te uitai la ele. Dar locotenentul lor, locotenentul Cobra făcea parte din prima ligă a prestidigitatorilor căci el citea  gînduri .

Așa că seara după ceremonialul în care Gyarfas husarul tăia încă un centimetru din metrul prea lung și urla Hai Liberareee – cu accentul lui amuzant , el Costică Zmeu stătea în fața colii galbene din mapa lui de scrisori Doina, ca un scriitor constipat. La un moment dat s-a gândit să le ceară colegilor care se lăudau că cunosc așa de bine eternul feminin , să-i imprumute și lui un subiect . În armată se obișnuia să se mai împrumute cîte ceva – ciorapi, izmene -de ce nu s-ar putea împrumuta și subiecte de scrisori  .  La început l-au privit ca pe un zălud. Doar mai încolo   noaptea în corpul de gardă ,au acceptat să se  confeseze . A observat el, Costică că soldații de noapte erau altfel decît soldații de zi . Ziua era fiecare pentru el  . Noaptea parcă îi prindea pe toți într-un năvod uriaș . Nopțile în armată aveau în ele ceva tainic de puteau surpa diguri și deschide suflete .

Codres care primea scrisori parfumate aproape în fiecare zi , zicea că el îi descrie iubitei ce nuntă mare vor face  acasă , după ce se eliberează .

Că așa zicea Codres că vaca și nevasta e bine să le iei de la tine din sat. Știa Codres  că fetele de la oraș or fi bune or fi zîne dar n-au văzut în viața lor cum arată un plug . Subiectul ăsta lui Costică nu i se potrivea oricît ar fi tras de el. Căci el cunoștea numai fete de la oraș . Horia -un băiat de zahăr – zicea că el le trimite ghicitori de matematică. Zicea Horică că dacă le merge mintea la matematică ,sigur le merge la toate cele. Nici subiectul ăsta nu i se potrivea căci  prietenele lui erau mediciniste, nu le plăcea matematica. Nici Evei, nici Simonei, nici mai ales Oliviei că altfel ce motiv ar fi avut să aleagă medicina, unde se învăța pe brînci șase ani,și pe urmă repartiția la un dispensar în satul lui Codres – ele fete așa deștepte.

Atunci i-a căzut fisa. Dacă tot nu avea voie să scrie despre ce fac în armată și alte subiecte nu găsea , se va refugia în lobul occipital. Își va creea o altă identitate , diferită de a lui . Va deveni un fel de Madame Bovary masculin -chiar dacă în vremea aia încă nu-l citise pe Flaubert.

Prima dată se gîndise să împrumute identitatea unui erou de roman. Dar colegele lui erau ocupate, nu aveau timp de citit cărți. Se gîndi atunci la filme. Ultimul film pe care îl văzuse -Proba de microfon – avea în el ceva premonitoriu căci Nelu , personajul principal pleca și el la armată . Ce tare s-a identificat cu Nelu atunci. Dar filmele lui Danieluc erau filme de nișă ,nu le văzuseră mulți.

În seara aceea ca să-i mai destindă i-au dus la un film .  Eu , Tu și Ovidiu. I-a plăcut de Florin Piersic, i-a plăcut Violeta Andrei , însă din acea seară a început să se identifice cu Ovidiu, poetul surghiunit la Tomis,  care  își număra  și el AMR-ul  doar că în cifre romane.

De atunci n-a mai fost un scriitor constipat. Devenise chiar un pic diareic. Scria mult, scria din imaginație  . De fapt nu scria el, ci scria Ovidiul din el. Se identificase atît de tare cu poetul surghiunit că nu mai știa unde se termină Costică și de unde începe Ovidiu . Ave pulchra puella- așa începeau scrisorile lui .Le povestea cum îi apăruse în vis Atropos , zeița destinului , care i-a spus că toate în viață au un scop iar scopul exilului lui e să-l transforme într-un bărbat adevărat . Avea grijă să presare și un Amor Vincit Omnia , pe atunci chiar credea în asta . Încheia cu Semper Fidelis iar apoi adăuga și un Post Scriptum că tot latinii îl inventaseră și pe ăsta .

Metoda a dat rezultate . În scurt timp a început să primească și el scrisori parfumate .Toate cu un scris frumos, caligrafic. Nici nu știa de ce mergea vorba că doctorițele scriu urît căci medicinistele lui  scriau tare frumos .Sau poate de aia le ține așa de mult în facultate ca să le învețe cum să-și urâțească scrisul . Eva îi scria despre cățelușa ei Cleo care îi ține de urît cît timp băieții sunt la armată. Simona îi scria despre Amedeo, noul ei prieten cu care avea întîlnire de două ori pe săptămînă la aceleași ore. Dar nu trebuia să fie gelos pe Amedeo chiar deloc, căci Amedeo era cadavrul pe care învățau ele la orele de disecție.Fată de viață Simona, chiar dacă de două ori pe săptămînă , la ore fixe, avea întîlnire cu moartea.

Iar Olivia . Ca și el și Olivia își greșise secolul.Poate că și locația. Ar fi putut fi o contesă poloneză pe vremea lui Sobieski. Sau o amazoană  greacă în vremea lui Heracle .  Însă ea alesese să se nască într-un loc și un timp  cînd oricine nu se înscria în spectrul îngust al comportamentelor tolerate de societate era privit cu suspiciune .

În plicuri parfumate îi scriau pe rînd Olivia contesa despre ultimul bal din salonul oval în care dansase un menuet cu însuși prințul Eugeniu de Savoya   , Olivia amazoana despre excursia dificilă de pe  munte de la Clăbucet unde traversase pîrtia în picioarele goale . Deborda de imaginație Olivia .Scrisorile ei chiar îi mergeau direct la suflet . Costică se gîndea că așa era împărțeala lăsată de la Dumnezeu- băieții să se priceapă la motoare și fetele la oameni .Acum chiar îi părea rău că îi plăcuse matematica că altfel ar fi dat și el la medicină. Trebuie să fie grozav să vezi prin om .

Ultima scrisoare pe care o primise ieri era de la o altă Olivie. O Olivie care-i fusese  necunoscută pînă atunci. Erau puține fraze ,cîteva erau codificate , erau și niște formule de reacții chimice complicate  iar pe plic nu mai era trecut numele ei ca în alte dăți ci era desenată o spadă iar lîngă ea un sigiliu pe care era scris Organizația Pumnalul Ruginit .

Era grozavă Olivia. Ar fi făcut orice să-l binedispună .Parcă bănuia că era cătrănit .

Căci  i se refuzase din nou permisia. Băi soldat- de ce nu ești și tu ca ceilalți-îl repezise din nou locotenentul Cobra , cînd i-a cerut bilet de  voie . Poate că greșise cînd își deconectase neuronii ,  plutind ca o frunză în bătaia vîntului pe planeta  kaki.

Seara, în dormitor cînd vru să recitească ultima scrisoare a Oliviei nu o mai găsi. Probabil că la nervi o rătăcise pe undeva .

Doar că a doua zi a observat că locotenentul se uită altfel la el. Nu cu dezamăgire , nici măcar cu reproș , ci cu bănuială amestecată un pic  cu teamă .Mai spre după-amiază cînd trebuiau să intre la studiu vede că îl caută  sergentul de serviciu. De data asta nu pentru ca să-i aducă  scrisori.

Trebuie să te duc la Fotache -îi zise din voce dar din chip parcă zicea Ai încurcat-o. Fotache era ofițerul de Contrainformații al planetei kaki , un moldovean simpatic și mereu zîmbitor. Dar fiecare locuitor al planetei știa că nu era deloc bine să ai de-a face cu el.

O porniră pe aleea care-i era lui  sector, pe sub stejarii cărora le mătura frunzele pentru ca nu cumva bocancul delicat al unui purtător de stele  să se împiedice în vreuna .În timp ce mergea în tăcere lîngă sergentul de serviciu se întreba cu ce păcătuise. Dar nu-i venea nimic în cap. În orice caz nu ceva care ar fi trebuit să se alerteze Serviciul de Contrainformații al unității. Poate altcineva făcuse o boacănă și îl dăduse pe el în gât . Sau poate nici nu era el, era Ovidiu. Acum de cînd se contopise cu el își asuma și destinul lui. În anii ăia se mai întîmpla să mai cadă în dizgrație cîte un poet.Dar de ce Ovidiu? El nu mai scrisese nimic de două mii de ani.

Observă că biroul colonelui Fotache nu era laolaltă cu birourile celorlalți purtători de stele  . Era într-o clădire laterală fără nici un indicativ .Sergentul de serviciu îl introduse înăuntru și se retrase. Colonelul Fotache era la birou dar de data asta nu zîmbea.Cum l-a văzut ,Costică simți cum îngheață sîngele în el. Ar fi vrut să dispară în vreo gaură de șarpe dar poate în birou la Fotache erau șopîrlițe dar  șerpi nu erau  .

-Ia spune neicușorule -zise Fotache cu accentul lui moldovenesc – am auzit că ai primit o scrisoare. Cine-s ăștia  Organizația  Pumnalul Ruginit?

Costică nu prea știe ce explicații să dea. Începe să se bîlbîie .Zice ceva dar și lui i se pare cam neconvingător. Cum să explice toată tărășenia asta cu refugiul în lobul occipital al imaginației ? Între timp Fotache se așează la birou și începe să scrie ceva.

Poate că se înșelase. Ăsta nu fusese exilul .Fusese doar uvertura. Exilul adevărat la batalionul disciplinar doar acum va începe . Totul de la o scrisoare pierdută . O scrisoare pierdută poate provoca  o  comedie genială  sau  o  tragedie antică. De abia acum se va putea identifica cu Ovidiu. Nu-i cunoștea dosarul dar poate că și el primise de la vreo Olivie  o scrisoare care supărase pe vreun Brutus .

Fotache se ridică. În mînă avea ceva ce părea un pumnal. În curînd i-l va înfinge în inimă . Et tu, Fotache ??!! Închise ochii .

Dar nu era un pumnal. Era doar o foaie de hîrtie.

-Te duci tu puicușorule  frumușel și iei o declarație de la tovarășa Olivia . Să explice ce legături are ea cu Organizația Pumnalul Ruginit. Ai aici un bilet de voie de la mine. Să treci pe la ofițerul de serviciu să ți-l ștampileze .
Cînd ieși de la Fotache parcă era drogat . Se simți învăluit într-o perdea de fum alb. Habemus permisie.Cît luptase pentru ea și acum i se oferise pe tavă .  Intrase Agămiță Dandanache și ieșise James Bond.

Nu numai că o va întîlni pe Olivia. Era chiar trimis în misiune să o întîlmească.

Pe drum îl întîlni pe Gyarfas. Îi spuse că pleacă acasă pe patru centimetri. Gyarfas îl îmbrățișă.

Ar fi vrut să-i spună și locotenentului că îți poți atinge scopul  chiar dacă nu ești ca toți ceilalți.Că nu e nici o rușine să fii mai altfel . Dar renunță .Era sigur că Enigma Oliviei depășea chiar și mintea ascuțită a locotenentului Cobra. De fapt nici el nu o înțelegea în totalitate . Trebuia să se grăbească . Festina rapide. Dacă pierde trenul de la Constanța nu mai era alt tren pînă dimineață.Își îndesă într-o sacoșă cîteva lucruri murdare pentru spălat acasă. Merse la ofițerul de serviciu să-i ștampileze permisia și ieși pe poartă . Gaudeamus igitur. Era în fine un om liber. Juvenes dum sumus. Deși era poreclit regele lentorii de data asta nu avea voie să întîrzie . Vita nostra brevis est .

A avut noroc, a ajuns la timp. Trenul era aproape gol. Într-un compartiment doi țărani împărțeau niște scovergi .Nu avea rost să-i deranjeze. În alt compartiment, un tînăr își scosese pantofii și se întinse pe banchetă . În alt compartiment era doar o singură doamnă .Dă să se așeze dar aude un mîrîit neprietenos de sub banchetă. Bubico -stai cuminte , zice doamna. Nehotărît își continuă drumul.Ajunge la ultimul compartiment. Prin geamul murdar văzu că acolo era un domn în vîrstă. După îmbrăcăminte nu era de prin partea locului. Deschise ușa compartimentului și bătrînul îi zîmbi prietenos. Părea că se plictisise de atîta singurătate. Deși nu-l văzuse niciodată  , îl recunoscu imediat. Așeză sacoșa pe banchetă ,se înclină  spre el și îi spuse doar atît Gratias Ovidius .