Nu știu dacă mulți din colegii noștri îsi mai amintesc de Filimon. A trecut prin viață ca și cum n-ar fi fost .
A plonjat direct din orașul lui patriarhal în groapa cu lei a căminului studențesc. Nu s-a adaptat acolo. Prea erau înghesuiți unii în viețile altora. El avea nevoie de spațiu.Era mai altfel.
M-a rugat să-l ajut să-și găsească o gazdă.Se atașase cumva de mine. Eram și colegi de grupă. Mai povesteam uneori .Despre viață și despre eternul feminin. „Uite o fată după care întorci capul”-era expresia lui. El personal, nu-l întorcea niciodată.Era prea timid.
O vreme totul a decurs normal.Apoi mi s-a plîns că începuse să simtă niște dureri ascuțite în ceafă. . „Vezi-dacă ai început să întorci capu după fete”-i-am spus în glumă. Dar Filimon nu glumea. A început să vină mai sporadic la cursuri. Într-o zi am primit un telefon de la el .Mi-a spus că s-a internat într-un spital psihiatric.
Așa arată acum. Tot așa arăta și atunci
L-am vizitat .Spitalul era uitat de timp.Pacienții de asemenea.Toată istoria lumii se strînsese în spatele pereților ălora în care ultimele rămășițe de tencuială căzusera de mult.Pe culoarul întunecos Napoleon Bonaparte purta o discuție aprinsă cu împărăteasa Elena.Amîndoi purtau un halat ponosit nespălat de luni de zile .Acel halat era singurul element care-i deosebea pe pacienți de personalul spitalului. Mantia de dilimac.Filimon mă aștepta.Mi-a povestit programul lui.Diminețile faceă ședințe de psihoterapie.Psihologul îi cerea să deseneze diferite obiecte. Astăzi desenase copaci.Se mira psihoterapeutul de ce copacii lui au ramurile întoarse și nu fac fructe.
L-am întrebat dacă are nevoie de ceva. Da!Dacă pot să-l ajut cu viza de flotant. Voia să-si ia rația de alimente după ce va ieși de acolo . Și că da, ar mai fi ceva -.Deși nu vorbise niciodată cu ea, și-ar dori foarte mult să-l viziteze Sorana.
Ești nebun-îmi venea să-i zic.Aveam multe colege interesante. Unele erau ca un vîrf de munte-ascuțite și inaccesibile, altele erau spumoase ca un val de mare . Dar Sorana? Sorana era toate la un loc.Era și Capri și Toscana, auroră boreală și vulcan noroios. Unul din cele mai frumoase peisaje din facultate.Dar ce să caute ea la spitalul de psihiatrie?
Peste o săptămînă l-am vizitat din nou.I-am adus niște mere.I-am zis că încă nu am reușit să aranjez cu viza de flotant. Dar că jos în hol îl așteaptă Sorana. Ochii ăia stinși s-au aprins ca atinși de o brichetă magică. La un om trist nici nu simți cînd e foarte trist. În schimb veselia e ca o ninsoare în Sahara.Mi-am îmbrăcat mantia lui ca să-l eliberez.Oricum dacă venea seara un control, conta să iasă halatele la numărătoare. L-am rugat să nu stea mult.
Știam că din punct de vedere deontologic făcusem o prostie. Poate că îl scoteam din echilibrul lui .Dar pe atunci nu gîndeam deontologic. Și acum la fel .
Mă pitisem în spatele unei ferestre să nu mă observe nici Napoleon Bonaparte și nici împărăteasa Elena. Mă tot uitam pe ceas. Trecuse deja mai bine de o oră. Începusem să mă tem că nu se mai întoarce și că mîine voi desena eu copaci în locul lui. S-a întors după aproape două ore. I-am văzut chipul .Poate nu-l putusem ajuta cu rația la zahăr,ouă,ulei dar ….ce bine că fericirea încă era la liber.
La plecare am întrebat-o pe Sorana unde au fost . „Am stat pe o bancă și am vorbit. Are în el atîta iubire nefolosită.”
Peste cîteva săptămîni Filimon s-a retras definitiv de la cursuri. Apoi s-a întors în orașul său patriarhal. Peste cîțva ani am aflat că a murit. Copacul lui cu ramuri întoarse nu apucase să facă fructe.
Mă mai gîndesc uneori la el. Am în imagine un halat ponosit și o viață chinuită. O viață mai puțin o zi. Ziua aia frumoasă de primăvară în care și-a luat rația de fericire.
În clasa a cincea am înțeles pentru prima oară ce înseamnă să fii minoritar. Profesorii strigau catalogul si cînd ajungeau la mine se opreau și întrebau „Tu ce ești?”. Poate că intrebau din pură curiozitate dar pentru mine era o întrebare agasantă- era foarte greu să mă definesc la 12 ani. Atunci mi-am dorit prima oară să fiu și eu majoritar ca Ionescu sau Popescu .
Apoi unii au crezut după nume că sunt german. Mi-am asumat această identitate. Dacă tot îmi era hărăzit să fiu minoritar măcar să fiu minoritar majoritar- nu minoritar minoritar din ăia care sunt puși sub preș la de alte naționalități.
Pe urmă am emigrat. Gheorghe a devenit George și pe urmă Uri.Am crezut că de acum o să fiu majoritar. Și chiar am fost. O perioadă scurtă cît bătaia aripilor unui fluture-încheiată in noiembrie 1995 prin trei focuri de armă într-o piață din Tel Aviv.Am devenit implicat.Am vrut să pun umărul la împlinirea viziunii liderului împușcat . Chiar am demonstrat în piața care-i va purta de atunci numele . M-am uitat în jurul meu.În stînga și în dreapta. Și am văzut că suntem tot mai puțini. Teama a învins. Și m-am simțit din nou minoritar.
Anul trecut au fost alegeri . În ambele mele patrii. Majoritatea receptau mesajele Marilor Manipulatori-care le injectau doza de spaimă direct în vene . Dacă nu ne alegeți pe noi , vin EI .Și pentru că EI trebuiau să poarte un nume, un singur nume , cît mai greu de pronunțat dar cît mai ușor de dușmănit li s-a spus lor simplu sorosiști. Metoda a dat rezultate . Teama a învins din nou .Iar eu credeam că mi-e hărăzit să rămîn un veșnic minoritar.
Apoi, într-o noapte Împăratul cel Mustăcios a dat un decrețel.Brusc locuitorii insulei s-au trezit din somnul cel de moarte.Pentru că insula este totuși un stat de drept.Iar anul nu mai e 1984.
Au îeșit în stradă ,valuri-valuri și Ionescu și Popescu majoritarii și Hans Și Zoli minoritarii majoritari și Roni și Andrei minoritarii minoritari și Vasili din Bulgaria și Corneliu și Gordana, și Eduard din Scoția si Anca din Israel . Și pînă la urmă a ieșit și Uri redevenit brusc Gheorghe. M-am uitat în jurul meu.Am văzut că suntem tot mai mulți. Și am avut o senzație pe care n-o mai avusesem de mult. Senzația majoritarului.
Ce va fi mîine? Greu de spus. Mîine e o nouă viață-cum spune atăt de frumos Viorel Ilișoi . Piețele se vor goli.Nu știu dacă e o izbîndă de o viață sau de o clipă. Dar așa cum i-am învățat pe copiii mei -dacă tot trebuie să învățăm din ceva-e de preferat să învățăm din victorii.Că din înfrîngeri am tot învățat pînă ne-am întors tot de unde am plecat. Mîine ne vom înghesui iar pe autobuze , vom năduși pe trenuri sau ne vom chirci pe avioane în drum spre ceea ce ne e acuma casă.Dar dacă nu am fi venit , am fi regretat într-o zi. Poate nu astăzi, poate nu mîine dar curînd și pe tot restul vieții . Ne vom certa din nou pe șosele sau ne vom ciondăni pe la ghișee . Însă ne vom aminti că odată , pentru o zi, am fost uniți. And above all și mai presus de toate We”ll always have Dragnea .
Toată tinerețea mea am fost luat drept băiat cuminte. Nu știu dacă vă dați seama dar pentru un adolescent ăsta e cel mai nasol lucru care i se poate întîmpla. Băiatul cuminte e ăla cu care se fotografiază fetele la începutul petrecerii ca să le facă pe plac părinților -dar care dispare din cîmpul lor vizual cînd începe partea romantică. Și orice june stie că în dragoste e ca în golf -nu cîștigă cel ce are prima lovitură , cîștigă cel ce nimerește gaura .
Stigmatul ăsta de baiat cuminte m-a acompaniat tot liceul. Degeaba încercam eu să scap , să ma ascund , oriunde mă duceam, băiatul ăsta cuminte venea mereu după mine. Eram personajul din filmele românești dar fetele preferau filme americănești. Cu tipi cu privire de Charles Bronson ,mușchi de Stallone și alură de Kojak . Gen mexicanul ăla cool care făcea baie în ciubăr și venea unu de zicea că-l caută de mult iar el scotea iute,iute pistolul de sub clăbuc și îl împușca ,după care zicea fraza aia demențială When you have to shoot shoot ,don’t talk.
Printr-a unșpea am pus ochii pe profesoara de chimie. O babă franțuzită scîrboasă și scîrbită. Și m-am decis că pe spezele ei am să-mi fac ieșirea din grupa cuminților și intrarea triumfală în clubul coolilor . Si pentru asta am aflat numele de familie al fostului ei soț . Aflasem că de el era chiar mai scârbită decît de noi. Și mi-am zis fie ce-o fi-acum ori niciodată- cool sau nul -respir adînc, îmi fac curaj și aparent spontan mă adresez ei cu numele ăsta . În fața clasei. Nu știu dacă m-a considerat cool sau doar obraznic dar m-a lăsat corigent . Eram aproape fericit. E drept , pentru ca să trec corigența a trebuit să-i reînoiesc stocul de țigări . Dar am rămas corigent degeaba căci intrarea în clubul de cooli din liceu nu se făcea prin corigența la chimie . Se făcea pe terenul de baschet sau pe trasee de munte
În armată am avut în sfîrșit ocazia să scap odată pentru totdeauna de imaginea de băiat cuminte . A fost într-o zi de iarnă cam prin ianuarie . Armată grea. Singura parte plăcută era noaptea după ce se dădea stingerea. Mă plimbam de mînă prin oraș cu Pisicuța. Eram campionul de golf al liceului. Îi spuneam că îmi pare rău că în toți anii ăștia nu i-am mărturisit niciodată că o iubesc. Ea îmi punea degetul pe buze și șoptea-În dragoste nu trebuie să spui niciodată îmi pare rău. Cred că o spunea în engleză că suna grozav. Aici ar fi trebuit să intre un Claydermann sau așa ceva iar noi să ne sărutăm.
Dar în loc să intre Claydermann intră vocea răgușită de tutun a lui Kandler Franz, șeful de pluton -„Deșteptarea! 5 minute pînă la înviorare”. Kandler ăsta putea strivi sub bocancul militar fondul sonor al oricărui vis frumos. Căci una era să te trezească mieunatul Pisicuței la lumina răsăritului și cu totul alta zbierătul lui Franz la lumina lugubră a becului de 40 de wați care rămânea aprins toată noaptea .”Taci dracului din gură în p.. mea „- îi mai zicea cîte unu care voia să mai zăbovească și el în pat cu pisicuța lui. Dar asta nu-l potolea nicidecum pe Franz ci dimpotrivă îl intărâta și mai tare , se făcea roșu ca racu de ziceai că îndată îl lovește strechea si continua sa zbiere cu frecvență de 10 urlete pe minut –” Mai sunt 4 minute,Mai sunt 3 minute,Mai sunt 2 minute!!”- mărind volumul pe măsura ce clepsidra minutelor se golea . După ce supraviețuiam cumva programului de dimineață aveam instrucție de front. Mai întîi pe platoul de instrucție stîng-drept-stîng-drept,în cadență marș,pas de defilare marș,pentru onor înainte prezentaț arm’ pînă ne ieșea pe nas.
Si pe urmă mergeam pe stadion și făceam pregătirea fizică. Traseu cu obstacole.Trebuia să sărim peste un zid de vreo 2 metri. Mă poticneam . Partea proastă în armată e că ești mereu comparat cu alții. ” De ce ăla poate și tu nu ” .Aș fi vrut să mă ridic și eu la înălțimea așteptărilor locotenentului dar mă trăgea în jos accelerația aia pe care a inventat-o englezul cel pletos din cartea de fizică ,ăla care a stat odată sub pom și i-a căzut un măr in cap de l-a făcut să descopere g-ul .
Și atunci mi-am amintit ce îmi spunea un amic de-al meu care a dat la Medicină de 4 ori și n-a intrat după care a emigrat și s-a întors să facă facultatea ca student străin– „În viață cînd dai peste un obstacol pe care nu poți să-l treci, îl ocolești „.
Așa trebuia să fac. Trebuia cumva să-l păcălesc pe locotenent și pe englezu cu gravitația. Și am născocit o șmecherie.Englezu zicea că forța aia care te trage în jos depinde de masă și de accelerația gravitațională. Pe accelerație nu puteam s-o păcălesc că era fixată la 9.8 încă din cartea de a șasea. Dar puteam să-mi păcălesc masa. Îmi dau jos mantaua,lopata mică de infanterie , pușca și le arunc în partea cealaltă a zidului și așa ușurat reușesc să sar peste zid. Eram deja pregătit să-mi savurez victoria frauduloasă. Ghinionul meu a fost că m-a văzut locotenentul. S-a enervat .De fapt nu știu dacă s-a enervat pe bune că uneori se enerva numai din stomac, dar noi ne speriam oricum.Mi-a ordonat ca la 3 să fiu la el în birou. Cu inima căzută în pantaloni fix la ora 3 bat timid la ușă. Deschid și mă prezint cum fusesem dresat -„Sunt soldat TR Schimmerling.M-am prezentat la ordi.”..”Nu e nevoie”-mă întrerupe locotenentul destins.”Închide ușa”-îmi zice.Mă întreabă cum mă simt în pluton-fapt neobișnuit pentru mine. După care trece la subiect – „Băi vrei să-ți ușurezi viața în armată? Vrei să pleci mai des acasă?” Intrebări retorice-sigur că voiam.” Fii atent,ce trebuie să faci”-zice. „Trebuie să ciulești bine urechile .Vii să-mi raportezi in fiecare săptămînă ce se vorbește în pluton , dacă auzi pe vreunul că e nemulțumit. Înțeleg că tu vorbești și ungurește, nu?Ai înțeles? ”
Ploiesti 1981.Franz e cel din stînga locotenentului.Eu la punctul geometric cel mai depărtat
Wawww. Îmi venea să-l pup.Tocmai fusesem numit agentul lui secret.Dintre toți soldații tocmai pe mine m-a ales ca să-i fiu și retină și timpan. Pot să o sun pe Pisicuță și să-i spun că sunt chiar mai bun ca mexicanul din baia cu clăbuc . Sunt Bond. James Bond. Dar tocmai asta era problema-că n-aveam voie să-i spun.Că mi-a zis locotenentul „Vezi că ce am vorbit să rămînă numai între noi. Confidențial” .Si eu voiam să știe toți că de azi avem nu numai comandant de pluton,comandant de grupă,locțiitor comandant de pluton, responsabil cu blocu alimentar,cu informarea politică dar avem un post nou-spionul plutonului-cel mai tare dintre toți.Și mai era o problemă – că nu prea aveam ce raporta. Și nici pe cine. Erau băieți buni la noi în pluton. Franz ăsta cam exagera cu milităria dar nu-l puteam pîrî pentru asta. Și mai era Miță , prietenul lui Franz . Și el era băiat bun numa că nu-l prea vedeam. Că venea din permisie luni și pleca în permisie marți. Pe atunci nu știam ,dar permisiile în armată aveau miros. De țuică de Vegeta sau de Kent..În plus Miță avea și un înger protector .Pe comandantul de unitate, un colonel bătrîn căruia numai dacă îi auzeau numele toți ofițerii luau instantaneu poziția de drepți după care porneau în pas de defilare cu piciorul sus, sus de tot.
Sus piciorul, Vasile !
Și așa au trecut două săptămîni în care locotenentul mă lasă să adun informații și, în paralel să mă lupt mai departe cu Newton și cu conștiința-iar după două săptămîni mă cheamă la el în mod discret. „Ia spune-ai aflat ceva?”. „Da-Sa trăiți”îi raspund eu repede. Îl văd zîmbind larg. „Stiți -e vorba despre Miță M. Nu avem nimic cu el , poate că e băiat bun dar prea pleacă des acasă. Și băieții sunt cam frustrați că ar vrea să plece și ei ca el”. Zîmbetul i se transformă în grimasă.” Altceva”- întreaba el deja nervos.”Altceva ar fi cu mîncarea. E cam slăbuță. Fără vitamine. Dacă s-ar putea din cînd în cînd măcar odată pe lună să mîncăm la popota ofițerilor” . Era deja prea mult pentru el. Simt că de data asta se enervează din cap, nu din stomac.Se ridică în picioare . Avea numai un metru si cincizeci si ceva dar cînd era nervos te străpungea ca un laser. Îsi pune chipiul pe cap semn că întîlnirea s-a terminat. Nu știu dacă e o laudă dar poate că și-a dat seama că nu eram făcut din materialul ăla . Și uite așa am ratat ocazia de a-mi ușura armata ….,
Spre bucuria mea nu prea sunt dus la biserică. Spre regretul alor mei nici pe la sinagogă nu prea sunt dus. Si totusi dintre sărbătorile evreiesti Hanuka îmi place cel mai mult. Fiindcă e si cea mai permisivă .Celelalte sărbători îți definesc în special ce e interzis. De Paști de-i zice Pesah nu ai voie să mănînci pâine. De Ziua Ispăsirii de-i zice Yom Kippur nu ai voie să măninci deloc. În schimb de Hanuka de-i zice tot Hanuka nu sunt interdicții . Hanuka te acceptă așa cum ești . Pentru cine nu știe Hanuka celebrează minunea din templu cînd uleiul prevăzut să ardă timp de o zi , a ars 8 zile , un caz unic de gestionare a resurselor neegalat de nici un Noble Energy din zilele noastre .
Dar mai e un motiv pentru care îmi place. Mercantil. Si el se află ancorat undeva departe in amintirile timișorene. In fiecare an de Hanuka venea rabinul cel sfătos de la Bucuresti. La sinagoga din centru. Era plină sinagoga. Iar baietii si fetele din cor îi cintau Hevenu Shalom Aleihem , Maoz Tsur si Hava Naghila. La sfărșit ,rabinul acela sfătos îl chema pe fiecare corist în parte și îi dadea un titirez si un plic. Si in plic era o bancnotă de 50 de lei. Și apoi mă chema și pe mine. Și îmi dadea si mie tot un titirez si un plic. Îl luam cu jenă. Ceilalți făcuseră ceva ,se străduiseră. Dar eu ? Și îmi ziceam că de anul viitor merg și eu la cor. Și apoi mergeam toți să mincăm gogoși cu gem. Erau extraordinari gogoșii. E drept, aveau 500 de calorii dar cine număra caloriile pe atunci.Si pe urmă cu burta plină de gogoși uitam promisiunea.
Îmi plac sărbatorile în care ți se dă ,nu alea în care ți se ia. Tot de aceea mi-a plăcut si Crăciunul. Semnificația e deosebita dar senzația e aceeasi. Reintilnirea cu copilul din noi, ăla de care ne e un pic rușine si-l ascundem bine,bine in restul anului ca nu cumva să părem infantili. Și nu are importanță dacă acea seară magică vă află lîngă menoră , lîngă brad sau lîngă amîndouă . Vorba unui bun prieten de-al meu pe care-l iubesc tare desi nu ne-am intilnit niciodată si nici nu e vreo sansa sa ne intilnim ca eu sunt om si locuiesc intr-o casă iar el e personaj si locuiește intr-o carte ” Nu contează în care credință rătăcești . Dumnezeu te va găsi oriunde îl vei căuta ” . Hanuka Sameah .Craciun Fericit !!
Pe la inceputul anilor ‘60 fabrica de ciocolată Kandia din Timisoara primise niște utilaje noi pentru eliminarea bulelor de aer din ciocolata fierbinte . Problema era că utilajele astea produceau un zgomot infernal și nimeni nu putea să lucreze lânga ele . Au încercat sa le procure muncitorilor niste dopuri de urechi-dar dupa doua ore cu dopurile ,muncitorii se bâțâiau ca in filmele lui Chaplin. Nimeni nu rezista sa stea linga mașină un schimb intreg. Trebuia facut ceva .
Disperați au apelat la minister. Ministerul a format o comisie de specialiști de la Facultatea de Mecanică din Timisoara . In fruntea comisiei era profesorul Coloman Bakony o somitate in domeniu dar mai mult de atît un om foarte original .
Cei din comisie au primit mai intii schița mașinii.Au controlat, au măsurat și apoi au venit la fața locului . Studiază mașina atîta cît se poate sta in jurul ei .Apoi profesorul Bakony convoacă o ședință lărgită cu toti inginerii fabricii.
Sala de sedințe e plina. Toți asteapta cu sufletul la gură soluția-minune. Și intr-adevar profesorul Bakony nu dezamăgește. „No, drajilor am găsit rezolvarea” -spune profesorul cu accentul lui specific unguresc . Un murmur de ușurare în sală. Toți inginerii scot carnețelele să noteze . „No puneți-le napoi pe carnețele, că nu de țedule aveți nevoie .Tot ce vă trebuie e un bilet de tramvai. Cunoasteți Timisoara?” -ii intreaba pe inginerii mirati.” Ei, daca o cunoasteti ,vă suiți in tramvaiul 6,mereți tri stații și vă dați jos tocmai in strada Gheorghe Doja . E acolo o școală de surdo-muți cea mai bună din țară. Angajati de acolo câțva baieti si fete să lucreze pe utilajele voastre și ați rezolvat baiul . Toți veți avea de cistigat .”
Nu știu dacă au făcut așa însă profesorul Bakony a fost unul dintre primii care a intuit potențialul extraordinar aflat in oamenii cu dizabilități.
Era o școală bună Loga. De dresaj. Caii pur-singe erau la clasa de mate-fizică. Noi eram trăpașii de la mate-mecanică . Și tocmai noi l-am primit la limba romăna pe cel mai temut profesor din liceu. A intrat in clasă, la costum. Avea si cravată. Dacă mă straduiesc poate că rețin si culoarea. A pus catalogul pe masă. Apoi s-a departat un pic și a zis Buna ziua . Nu știu dacă astepta vreun răspuns.S-a prezentat scurt-deși cu toții știam cine este.Apoi a luat creta și a scris pe tablă patru versuri . Mi-au rămas impregnate pe cortex și azi.
„Omule care nădăjduiesti / Ostenită umbră in lumina prăfoasă / Ultima căldură te va părăsi dintr-o clipă in alta/ Si nedefenit vei rătăci” .
Mai jos a scris numele poetului -Giuseppe Ungaretti . S-a depărtat din nou-puțin teatral- le-a citit cu voce tare si a zis „Va rog sa-mi spuneti ce vă spun aceste versuri” .
Peste clasă s-a așternut o liniște bacoviană.Se auzea doar scirțîitul creionului căci fiecare dintre noi copiam versurile in caiet pentru a cincizecea oară.Poate la a patruzecisi cincea ne vine vreo idee. …Omule care nadajduiesti… Nu mai nadajduiam decît la clopotel..dar ora era la început . De ce ne-a ales tocmai pe noi ? De ce nu s-a dus la lipițanii ăia de la mate-fizică ?Cu noi să vorbească despre prelucrare prin așchiere sau tehnici de sudură. Nu să ne ia cu subtilități din astea…Ostenită umbră in lumina prăfoasă… Prin lumina prăfoasă vedeam umbra lui Cicio din prima bancă care altfel prindea și musca din zbor însă acum parcă iși inșurubase gitul ca să pară invizibil. Zombilă –cel mai vocal dintre noi –era mut ca lebăda lui Blaga. Asteptam să ne salveze cineva, poate Geta , care era cea mai bună din clasă la literatura . Ne era groaznic de frică sa gîndim singuri așa că mai bine nu gîndeam de loc .În acele timpuri -cînd si caii se împușcă nu-i așa- teama de a călca strîmb era mare. Pe fața lui se citea deja un început de dezamăgire .A trecut la Apollinaire.A crezut că poate merge cu francezii.Dar noi ne blocaserăm încă de la italian. Apoi ne-a privit numai pe noi băieții –cu oarecare decepție. Ne-a zis parcă șoptit dar aspru „Domnilor, cînd veți iubi o fată, ce îi veți spune „? Nu am înțeles imediat insa cîtiva ani mai tîrziu cind un coleg mi- a prezentat scrierile lui Nicolae Breban, sîmburii erau plantați atunci .Cind s-a terminat lectia si a iesit din clasă am inteles că nu va fi primul pe lista profesorilor invitati la banchet . Poate ca nu va fi invitat de loc.Dar am mai înțeles incă ceva. Nu imediat ci pe parcursul anului. Datorită lui si a Doamnei Bîtea cu care am făcut în clasa a zecea, am înțeles că in literatură ,spre deosebire de celelalte materii – nu există răspuns bun sau greșit.Caii nu sunt inhămați la trăsura vremurilor mînați de vreun birjar mai mult sau mai puțin priceput. În literatură caii galopeaza liber.
Pentru mine un film bun e ăla care te face să te mai gândesti la el, mult timp după ce ai ieșit de la cinema. O carte bună e una la care te gândești, mult după ce ai pus-o înapoi pe raft. Așa e și cartea lui Ioan T Morar „Sărbătoarea corturilor”. O carte care iti pune întrebări existențiale – unele se înapoiază insoțite de răspunsuri – altele la fel cum au plecat. E o poveste reală petrecută in Aradul de dinainte de revoluție , având protagoniști 13 oameni- numar biblic- porniți în căutarea credinței adevărate. Printre ei nu se află IIsus, în schimb se află Iuda- turnător la securitate. Spre deosebire de predecesorul lui biblic , acest Iuda modern își recunoaște greșelile, și devine unicul martor prin intermediul căruia cititorului i se dezvăluie această poveste neobișnuită . Cartea devine astfel un fel de versiune actualizată a Evangheliei după Iuda, in care Iuda se nimerește a fi inginer, deci povestea este redată scurt, inginerește , fără înflorituri . Membrii grupului vor să trăiască întocmai ca si primii creștini -si atunci se convertesc la iudaism. Legamintul cu poporul lui Israel este consfințit prin sânge în momentul circumciziei, petrecută în mare taină intr-un fel de casă conspirativă căreia ei îi spun kibutz ca să fie în ton cu aspirația finală a membrilor grupului , aceea de a emigra în Israel .
Este o carte despre căutări . Membrii grupului sunt un timp baptiști , apoi adventiști, pe urmă neo-penticostali , toate culte marginalizate în România comunistă. Trec apoi la iudaism, pentru ca în final, împuținați să se reîntoarcă in Aradul post-comunist unde vor întemeia un fel de sinagogă iudeo-creștină numită Sărbătoarea Corturilor, pentru că -așa cum spune Beni , personajul central al cărții, devenit rabin în Israel – „Nu contează unde rătăcești. Dumnezeu te va găsi oriunde-l vei căuta ”
Intr-unul din capitole Jac-conducătorul grupului-explică ce anume l-a atras la iudaism . Moș Micală un batrin evreu simplu , nu avea copii avea in schimb avea o multime de cărți . La intrebarea lui Jac de ce nu arunca aceste carti că tot nu le va citi nimeni , Mos Micală zice :” Noi nu aruncăm cărțile . Le lasam să se stingă literă cu literă . Cărțile trebuie să trăiască mai mult decât oamenii”.
Cartea lui Ioan T Morar -„Sărbătoarea corturilor”-Editura Polirom – este o carte care se va stinge greu …
Viața merge înapoi 