Autor: georgeschimmerling

În neamul nostru gefilte fish, nenea Victor era săculețul cu praz. Nu știu cum se rătăcise el, oltean de lângă Filiași în familia noastră evreiască. El nu vedea asta nicidecum că pe o rătăcire ci ca pe o regăsire. Codrul e frate cu românul și olteanul cu evreul – obișnuia să spună. Avea și o teorie, doar a lui, pe care se străduia să o orneze cu argumente pseudo-istorice cum că legiunile române în drum spre Iudeea trecuseră și pe la oltencele de la nord de Dunăre. Poate de aceea agerimea minții, dorința de afirmare, ambiția de a fi primii, spiritul comercial erau comune ambelor seminții. Faptul că nepotul lui nu era chiar așa nu-i zdruncina câtuși de fel teoria. Mai existau și erori de fabricație.

Nenea Victor știa totodată că în ciuda acestor calități, ori poate tocmai din pricina lor oltenii nu erau prea agreați în Banat. Așa că treptat-treptat se adaptase locului. Înlocuise perfectul simplu cu cel compus, vorba iute cu cea molcomă, zaibărul cu sauvignonul, chimirul cu bretelele, cămașa de in cu costumul două piese, dar în adâncul ființei sale rămase același băiat simplu de la țară care fusese învățat că drumul cel mai scurt dintre două puncte e drumul drept.

Nu aflasem prea multe despre trecutul lui nenea Victor. Un singur lucru știam cu certitudine. În tinerețe fusese ofițer în armata română. Nu știam motivul exact pentru care cariera militară îi fusese curmată atât de brusc. Unii ziceau că nu se întristase îndeajuns atunci când aflase despre moartea tovarășului Stalin. Alții spuneau că în sectorul de care răspundea ca tânăr locotenent, se electrocutase un general. Din perioada militară mai păstrase în debara un costum cu epoleți pe care îl privea ca pe o icoană dar nu-l îmbrăca niciodată. Poate o să-i vină vremea într-o zi – îi spunea el mătușii dar parcă nici unul din ei nu credea. La vârsta de 30 de ani, după ce porțile cazărmii se închiseseră definitiv în fața lui, luase viața de la capăt. A dat examen de admitere la Politehnică. Era învățat cu greul și cu începuturile. În scurt timp avea să devină unul din cei mai buni studenți ai promoției lui. Chiar în timpul facultății fusese cooptat într-un colectiv care proiecta primul computer din Banat. Mecipt îi zicea. Era o coșmelie imensă la care munceau în slip ca la saună, căci se încălzeau direct de la tuburi. Cu toate astea, nenea Victor socotea perioada aceea ca cea mai frumoasă din viața lui. Șefi de proiect erau doi informaticieni evrei, Kaufmann și Löwenfeld, iar printre studenții care participau la proiectare erau foarte mulți care proveneau ca și el din câmpiile Olteniei. Un alt colectiv, condus de un reputat profesor, lucra în paralel la un model de calculator pe tranzistori, dar echipa în care era nenea Victor îi devansase și mașina lor de calcul fusese funcțională cu ceva timp înaintea celorlalți. Poate pentru că în echipa concurentă lucrau mai puțini olteni și evrei – glumea pe jumătate nenea Victor. În lipsa unui copil natural, Meciptul era copilul lui de suflet. De atunci ori de câte ori se isca vreo dispută despre întâietatea primului calculator al Banatului, nenea Victor închidea ochii și cu o exaltare aproape mistică spunea: La început a fost Meciptul.

Apoi a terminat facultatea. Pata de la dosar i se închisese și odată cu ea și rana din suflet. Fiindcă terminase șef de promoție a fost reținut ca asistent. Munca la catedră îl mulțumea și aproape că îl făcea să-și uite visul de a îmbrăca din nou haina militară. Se înțelegea bine cu toți studenții dar avea o slăbiciune pentru cei care proveneau din Oltenia. Poate pentru că în fiecare din ei se revedea pe sine, băiatul sfrijit, care sosise singur, cu o valiză de lemn în marele oraș.

Exista un oltean, unul singur, pe care nenea Victor îl detesta. De cum îl vedea, zilnic la televizor, nenea Victor suduia sănătos, oltenește, şi spunea: Ce n-aș da să trăiesc măcar o zi, o singură zi fără el. Atunci aș ști că mor fericit. Ținea în bufetul de lângă șifonier o sticlă de șampanie, pe care o va deschide doar în acea zi specială. Dar și el și mătușa știau că acea zi nu va veni probabil niciodată.

Acea perfectă armonie olteneasco-evreiască ce exista în mintea lui nenea Victor avea să se clatine sporadic doar o singură dată în primăvara anului 1983. Atunci fusese invitat la masa festivă din seara de Paști/Pesah organizată de comunitatea evreiască din oraș. Era un eveniment deosebit să primești o invitație la masa de Pesah. De fapt în 1983 era un eveniment să primești o invitație la orice masă, dar tocmai masa asta de Pesah avea în ea ceva special.

Nenea Victor s-a pregătit îndelung. A sărit peste masa de prânz, va mânca sigur bine la cină, de la evrei nu pleci niciodată flămând. Nu cunoștea foarte bine semnificația sărbătorii, auzise că ar fi vorba despre ieșirea din robia egipteană. A ajuns un pic mai devreme iar dintre toate locurile disponibile s-a așezat tocmai în locul orientat cel mai strategic, către ușița de la bucătărie. Pe masă, acoperită cu o față albă, sunt aranjate tacâmurile iar pe niște farfurioare se află o rădăcină amară, un ou tare, câteva frunze de pătrunjel şi un dram de gem de nuci. Curioasă combinație dar ăsta e probabil aperitivul, gândește nenea Victor, de aici încolo meniul se poate doar îmbunătăți. Lângă fiecare tacâm o cărticică. Între timp sala se umple, devine neîncăpătoare și nenea Victor simte iarăși acea aglomerație plăcută și caldă din perioada Meciptului. Oamenii se regăsesc, mulți nu s-au mai văzut de ceva vreme, se salută, unii se îmbrățișează. Un vecin de la masa alăturată, coleg de la Institut, îl recunoaște. Cum? Nu mi-am închipuit că și tu ești…?! Îi spune cu o discreție conspirativă. Nu, eu nu sunt, am venit pentru friptură –ar fi vrut să răspundă nenea Victor, dar în loc de asta își reluă vechea lui argumentație, bucuros că are cui împărtăși teoria sa pseudo-științifică despre legătura de nezdruncinat olteneasco-iudaică.

Se face liniște. Începe ceremonialul. Domnul Prim Rabin îl conduce. E îmbrăcat într- un veșmânt alb iar pe cap o tichie care îi dă prestanță. Vorbește cu însuflețire despre semnificația sărbătorii. Doar cine e însuflețit poate însufleți și pe alții – obişnuieşte să spună domnul Rabin. Parte din această însuflețire ajunge și la nenea Victor. Fiecare evreu trebuie să simtă că el însuși a ieșit din robia egipteană. Cuvinte frumoase, care îi pătrund pe toți. Doar ușa de la bucătărie rămâne mai departe ferecată.

Se vorbește despre cei 4 fii ai Torei. Credinciosul, ateistul, agnosticul și cel care nu știe să întrebe. Ultimul e chiar un pic sub ceilalți trei. Poți fi credincios, poți fi agnostic, poți fi chiar și ateist – e în regulă – dar cel mai important e să știi să-ți pui întrebări. Altfel riști să devii un fanatic. Îndoiala este motorul de căutare al iudaismului . Una din întrebări este Ma Nishtana? – Prin ce se deosebește această noapte de toate celelalte nopți. Că în toate celelalte nopți mâncăm conserve de pește acasă, azi vom mânca împărăteşte cu toții la cantină, a gândit nenea Victor ,dar nu acesta e răspunsul. Răspunsul îl dă un copil cu păr creț. În această noapte am început lungul nostru drum către libertate. Dar pronunțăm asta în șoaptă, căci în 1983 și libertatea are urechi.

Se toarnă un pahar de vin. Nu e renumitul vin Carmel dar e un vin destul de bun – spun cunoscătorii. Doamna Sfetca, responsabila cantinei, scoate capul pe ușă. E un semn bun. Probabil că în spatele ei așteaptă deja cohortele de bucătărese cu castroanele de mâncare. La un semn deschisă le va fi calea .Că e păcat să bei bunătate de vin pe stomacul gol.

Dinspre masa copiilor se aude un murmur. Nu din pricina vinului. Pare că ar căuta ceva. Afikomanul – ne explică vecinul. Un fel de tombolă. Cel care îl va găsi va primi o recompensă. E un ritual vechi al cărui scop este cointeresarea copiilor, să simtă că participă și ei la sărbătoare. Până la urmă cel care îl găsește e Robi, un copil mărunțel și tare simpatic.

Cu toții așteptăm să-i auzim doleanțele. Să fie pace în Israel – răspunde fără să ezite. Toată sala aplaudă. Doar nenea Victor e dezamăgit. Ăsta să fie celebrul spirit comercial evreiesc? Putea cere o bicicletă sau măcar niște pantofi Otter. Ori în cel mai rău caz ar fi putut să se tocmească. Dar pace în Israel?? De ce să ceri lucruri imposibile?

Urmează o rugăciune și apoi un cântec. Stomacul lui nenea Victor dă semne de capitulare . El are ceva din fizionomia unui țăran dintr-un tablou de Octav Băncilă , după o răscoală ratată. Cu ultimele puteri mai aruncă o privire pe invitație. Masa de Seder zice acolo negru pe alb . Care va să zică mâncare . Dar nici o mișcare dinspre ușa de la bucătărie. Și suntem doar pe la mijlocul cărțuliei.

Atunci însă Domnul Prim-Rabin cere să se facă liniște. Se ridică în picioare. Și acum masa – proclamă. Nenea Victor își recapătă brusc vitalitatea . Un zâmbet larg ca un șpagat îi înfrunzește pe față . În sfârșit, momentul culminant . Masa – repetă el , parcă fermecat dintr-odată de frumusețea cuvântului.

Şi atunci o bucățică mică de azimă zgronțuroasă poposește în mâna lui întinsă. Un firicel, acolo, parcă apărut de niciunde. Privește bucata aceea şi parcă nu-i vine a crede.

– Asta e… masa? – Întreabă el, gândind că e victima unei farse,

– Nu. Asta e mața – se întoarce către el vecinul. Așa îi zice la bucata aceea de aluat nedospit pe care strămoșii noștri au mâncat-o la ieșirea din Egipt. E și un simbol. Pâinea cea de toate zilele, pâinea dospită se umflă ca un om trufaș. Mața e exact opusul. De aia îi mai zice și pâinea săracului.

– Bine, dar toți oamenii aceștia, toată sala asta plină…?

Vecinul nu-i răspunde. Dar nici nu mai era nevoie. Nenea Victor are acea privire ca și cum ar fi găsit soluția unei probleme tehnice foarte complicate. Se întoarce către mine.

Măi, băiete, să știi că acum am înțeles. La masa de Seder nu vii ca să mănânci. Vii ca să aparții.

Și din acel moment nu l-au mai tulburat nici foamea , nici înghesuiala . Căci pricepuse atunci un lucru fundamental. Și luminat de acest gând avea să se îndrepte spre ieșire, două ore mai târziu, potolit de găluștele cu mața .

În cele din urmă, nenea Victor avea să-și primească și mult dorita recompensă. Ziua aceea pe care o așteptase atât de mult a sosit într-o iarnă, peste câțiva ani. Avea să-i supraviețuiască tiranului de la televizor, nu doar o singură zi, ci chiar trei săptămâni încheiate.

La capătul lor a fost invitat să țină o prelegere despre armată română în fața tinerilor ofițeri de la Cercul Militar din oraș. Pentru prima oară după aproape 40 de ani și-a scos costumul din șifonier. L-a șters un pic de praf și l-a îmbrăcat. Îi venea perfect.

Emoția însă l-a doborât. Inima lui mare, oltenească a cedat chiar în mijlocul expunerii. A murit în sala de conferințe, îmbrăcat în costumul care îi fusese atât de drag. Mătușa spune că a murit fericit.

În memoria celui care a fost col dr ing Victor Balosin, nenea Victor pentru mine

În cartier  lucrurile își aveau rânduiala lor . La fel și oamenii  ,  încă de cum veneau pe lume  . Cu cât așteptau  mai multe trăsuri  in fața bisericii, la botez ,  cu atât se știa că pruncul aparține unei familii  de viță nobilă  ,  iar calea în viață îi va fi ușoară căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte    . La fel stăteau lucrurile și  la căsătorie . La fel și la înmormântare.

In seara aceea murise domnul Petofi, angrosist și comerciant , una din personalitățile orașului   . Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă așa că domnul Petofi fusese toată viața holtei și  liber  ca pasărea cerului. Și nici prea cheltuitor nu fusese  iar acum lăsa  toată averea-i frumușică  prin testament  în custodia    Bisericii  locale . Domnului Petofi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trasura cu doi cai ca muritorilor de rând  .  Nici dricul cu patru  ca în cazul funcționarilor de stat  . Domnului Petofi i se cuvenea o inmormântare clasa întâi .

 Un dric tras de opt cai il va duce pe ultimul drum . Nu orice fel de cai . Lipițani, de rasă din grajdurile grofului ,  înveșmântați în  mantale de catifea albastră cu măști în jurul ochilor  . Și cu un  pompon   mare, negru, deasupra capului, așa cum se obișnuia doar  la funerarii de capete încoronate   . Cortegiul va fi însoțit  de episcop în trăsură si de o fanfară în spatele dricului . Iar în primul rând , in  spatele fanfarei copiii. Îmbrăcați in veșminte albe , simbol al purității  . Copiii sunt luați de pe stradă , de la joacă  și  convinși cu  o pungă de bomboane . Copii nevoiași,  nu au nevoie de mai mult. Unul din ei va trebui să ducă crucea .

Reprezentantul parohiei e nehotărât . Nu poate să  dea crucea acea mare din lemn pe mâinile acelor copii firavi . Domnul diacon a ochit un lungan, care stă pe margine, cam slab, ce-i drept dar pare că se poate măsura cu măgăoaia  de lemn. Vorbești ungurește ? -intreabă diaconul .Persze ,  Sigur-răspunse lunganul. Foarte bine, gândește diaconul, inseamnă că e catolic de-al nostru . Avusese o oarece teamă să nu fie olah¹ ortodox , ei aveau alte obiceiuri . Îi promite   un cremeș de la cofetăria Arendt, cea mai bună din oraș, răsplată pentru efortul depus  .Lunganul ar vrea să spună ceva, parcă are o taină,   dar tentația cremeșului e mai mare  . Părinții sunt săraci , e și perioada de criză  , va fi prima prăjitură din viața lui. Parcă simte deja în gură gustul aluatului.

Cortegiul funerar se pornește la drum. Străzile cartierului  sunt golite. Nimic altceva nu mișcă.  E aproape de ora  prânzului și tot ce se aude in acea zi însorită de mai a anului  1937 este  fanfara  ,  intreruptă din când în când  de rugăciunile preotului în drum spre cimitir .

Rejin tanti priveste si ea din spatele draperiei de mătase  . Domnul Petofi nu trăise degeaba. Asta se vedea cel mai bine acum după ce murise. Vede dricul lăcuit ,  o impresionează caii.  Și fanfara care tocmai  intonează un recviem . Deodată împietrește. Jezus Maria – si-ar face cruce însă religia nu-i permite . Își vede nepotul acolo in mijloc.  La   aproape două milenii distanță   un evreu duce din nou  o cruce .De data aceasta nu pe  dealurile șerpuite ale Golgotei ci pe lângă linia de tramvai din cartierul   Elisabetinului . Istoria se repetă- spunea cineva. Prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă- spunea tot el dar   Rejin tanti nu o vede astfel .   E îngrozită nu atât de gestul băiatului ci de ce vor spune vecinii  . Precis toți văzuseră ceea ce văzuse și ea. Din toți copiii cartierului tocmai el, evreul, purta în brațe simbolul creștinismului .  Nu se putea trece la ordinea zilei, trebuie făcut ceva . Mâine zi le vor ieși vorbe că cresc o Iudă.  E  întrunit iute  consiliul de familie.  Pilatus din Pont absenteaza dar in rest toți sunt prezenți. Dezbaterea e furtunoasă. Linia Hillel , linia paternă a familiei ar opta pentru achitare  . Băiatul  nu avea de unde să știe iar Dumnezeu e unul pentru toți . Și dacă stai să gândești mai bine , Isus a fost tot de-al nostru   .Linia Shammai e însă  mult mai dură . Cere  un nyakleves²  ca învățătură de minte pentru cel ce s-a vândut pe un cremeș  . Nu am reușit să aflu care din cele două opinii a avut câștig de cauză , chiar dacă am o oarece bănuială   . Cert este doar că băiatul nu a mai ajuns la  cofetăria Arendt pentru a-și primi răsplata .    Dar nici cruci nu avea să mai ducă de atunci   căci au urmat alegerile din 20  decembrie  1937   iar spiritul acela sănătos , multietnic  avea să dispară o vreme și din cartierul de sud  .   Cofetăria Arendt , cea cu tacâmuri de argint,  nu a supraviețuit  nici ea și a fost desființată imediat după război   .  Poate pentru ca să-și ia revanșa pentru făgăduiala îndoită   dar și pentru a le procura altor copii acea dulce bucurie de care el a fost lipsit , lunganul acela , va intra câțva ani mai târziu,  ucenic într- o fabrică de ciocolată.    

1- olah= valah(maghiară)

2- nyakleves= palmă strașnică (maghiară)

• Pentru că este deja de 15 ani la putere  iar longevitatea în posturi din astea nu este  niciodată un semn bun. Odată cu retragerea lui Merkel, el   a avansat la  locul 28  pe lista  celor mai longevivi conducători  .Privesc lista  si văd in fața lui cârmaci din vechi democrații populare  ca – Guineea Ecuatorială ,Camerun, Uganda, Ciad , Bielorusia, Turcia, Rusia, Iran  sau  Siria . Ați vrea să locuiți în vreuna din  aceste țări ? Nici eu .

• Pentru că atunci când citeam fabule in copilărie si ajungeam la Corbul și Vulpea al lui La Fontaine nu țineam niciodată cu vulpea. Chiar dacă de data asta   și  corbul a avut  partea lui de vină.

•   Pentru că în alegerile trecute măcar putea spune că face parte din liga lui Trump  . Dar  atunci când ai  retrogradat din liga lui Trump în aceeași  ligă  cu  Avântul  „Kahana” Hebron și  depinzi de o extremă dreaptă  pe nume Itamar Ben Gvir , înseamnă  că ai o problemă .

•  Pentru că deși este un as al vorbelor meșteșugite  încă nu știe să folosească corect pronumele personal. Un conducător, un leader ar trebui să știe că pronumele personal     Eu–   nu se folosește doar pentru succese   și nici pronumele personal Ei doar în caz de  eșecuri.

•  Pentru că i-a îndepărtat pe rând pe acei oameni valoroși dar care nu satisfăceau orgoliile nevăstuicii     , inlocuindu-i cu  nulități galactice  . Sigur ca nu a fost primul , in istorie au mai fost cazuri  ,    dar parcă față de țoapa de Miri Regev – până și calul lui Caligula pare  un domn.

• Pentru că spune jumătăți de adevăruri iar în cazuri din astea  o jumătate de adevăr este mai rea decât minciuna. Printre altele că am fi prima țară care va ieși din pandemie. Sigur Israelul este prima țară dacă facem abstracție de Noua Zeelandă, Australia, Islanda,Taiwan, Cipru ,Correa de Sud, Hong Kong, Finlanda , Japonia, Vietnam, Danemarca , Uruguay    și incă o duzină care fac treaba asta   fără  trompete    .Chiar dacă gestionarea vaccinarilor a fost un succes (eu) , restul aspectelor legate de virus au fost eșecuri  (ei) . Să nu uităm că Israelul a avut printre cele mai multe zile de lockdown din toată lumea  .  Dar bineînțeles  toate ar trebui să ii fie  iertate  acum, odată cu ieșirea din carantină. Ceea ce îmi amintește de o glumă veche -Un om nevoiaș se duce la rabin și ii spune- „Mi-e greu Rabi. Eu si nevasta si cei 5 copii intr-o singură odaie. Spune-mi ce să fac.” La care rabinul ii raspunde- „Bagă tu   și capra în casă si vino peste o săptămână și spune-mi dacă situația ta s-a îmbunătățit”. Vine omul peste o săptămână și spune-„Rabi, nu mi-e mai bine. ” Rabinul se gândește un pic si-i spune- „Știi ce, bagă și vaca .” Peste o săptămână revine omul și spune –” Tot nu mi-e mai bine, Rabi.” Se gândește rabinul iarăși un pic și-i spune. „Știi ce- Scoate capra.” Revine omul bucuros și-i spune lui Rabi- „Acum mi-e un pic mai bine.” „Păi atunci scoate și vaca.” Scoate omul și vaca și vede ca ii e mult mai bine . Și atunci se gândește omul nostru – „Măi,  mare priceput Rabi ăsta. ” . Sigur, așa spun mulți azi și in privința lui Bibi. Ceilalți sunt – vorba lui – niște acrituri .

• Pentru că toate realizările țării (start-up nation, medicină , tehnologie )  se datorează unor domenii în care votanții lui nu prea se regăsesc. Dimpotrivă majoritatea  votanților  lui se află mai ales printre oamenii  sărmani  din  sectoarele paupere ,unde Israelul are cea mai mare rată a inechității sociale din țările OECD,   căci  acoliții lui  mai ales cei din partidele religioase  ,  preferă să le   mai împartă  câte un gefilte fish din când în când     în loc să-i învețe cum să pescuiască.

• Pentru că  Golda Meir avea celebra bucătărie a lui Golda , in care-și aduna consilierii în momente de criză   , Ariel Sharon avea echipa de sfătuitori  de la ferma lui din Negev. În cazul lui Bibi,  cei ce-i șoptesc la ureche sunt doar gingașu-i fecior și mai ales echilibrata-i soție Sara încât uneori nici nu știi daca Primul Ministru alternativ nu se numește cumva Sara Netanyahu .

• Pentru că există doar trei țări pe lume în care religia și statul sunt inseparabile – Arabia Saudită, Israelul și Iranul. Iar scopul careului de popi din jurul lui e să se asigure  ca vom rămâne în acest club select și în continuare .

• Pentru că luptă din greu ca să ne convingă că e de neînlocuit . Destul de mulți chiar îl și cred. Eu , in schimb, zic că asta este în primul rând un afront adus unui popor care a dat lumii atâția oameni de valoare, fizicieni, artiști, muzicieni dar a eșuat lamentabil la capitolul conducători încât crede că nu mai există altcineva care să-l conducă in afara unui demagog a cărui principala calitate e viclenia . Care astazi , când are nevoie de voturi din comunitățile arăbești se autoporeclește Abu Yair- după ce cu câțva ani in urmă striga Gewalt !! Arabii se năpustesc spre secțiile de votare ! – Puterea corupe iar puterea absolută corupe la modul absolut . De aceea susțin limitarea funcției la două cadenții. Ceea ce n-ai realizat în prima cadenție, poți maximum incerca in a doua. Ce n-ai făcut atunci nu vei mai face nicicând – Nu am spus eu asta. A spus-o odată în 1996 un politician tânăr , pe nume Binyamin Netanyahu.

• Pentru că alegerile astea ca și cele trecute sau cele viitoare sunt de fapt un referendum dacă El e mai presus de lege. Căci e foarte clar că din momentul în care-și va asigura majoritatea , va anula procesele în care e acuzat . Nu in mod direct bineînțeles , dar există destui sateliți care vor face asta pentru a-l satisface .

• Pentru că până nu demult , îmi exprimam opiniile nu doar aici pe teren propriu ci mai ales acolo în deplasare  printre simpatizanții lui   . Primeam câteva aplauze dar primeam mai ales  înjurături care variau între    acritură , castravete murat, trădător de țară  și până la acea ocară ultimativă de la care nu mai există cale de întoarcere – Stângist . Nu m-am mirat . La ultima postare , acum vreo lună ,  am primit ceva înjurături dar , spre surprinderea mea am început să primesc și likeuri. Tot mai multe likeuri. Atunci am început intrucâtva să mă mir . Când deja am depășit pragul admisibil , Bibi (ori studentul care-i administrează pagina ) m-a blocat definitiv .

Și atunci m-am gândit că daca acest supertanker al politicii a trebuit să-i bage pumnul în gură lui Schimmerling Gheorghe , boxer de categorie muscă , treaba nu mai miroase a democrație . Nu mai miroase nicicum. Noroc ca mi-am adus aminte că un om mult mai deștept decât mine și mult mai echilibrat decât Netanyahu , pe numele său Mahatma Gandi, a spus odată -Continuă să spui ceea ce crezi. La început te vor ignora. Apoi te vor batjocori. Pe urmă te vor înfrunta. Și atunci vei învinge .

Despre Holocaust am învățat pentru prima oară în clasa a cincea. Bine, nu chiar despre Holocaust, cuvântul ăsta nu l-am auzit niciodată,   ci despre Al Doilea Razboi Mondial . Nu chiar despre tot razboiul mondial ci mai ales despre  ultima parte a lui cea începută cu Insurecția Națională Antifascistă și Antiimperialistă înfăptuită de Partidul Comunist și pe care o sărbătoream in fiecare an în august într-o sărbătoare mare care începea cu o defilare și se încheia cu niște mititei. Știam eu că in ziua aia ne eliberasem   de sub jugul fascist și scăpasem din ghearele naziștilor  .

Nu prea știam eu exact cum arată   jugul fascist . Dacă seamănă cu  jugul de la plug unde își înhăma  moș Ion boii , când ieșea cu ei dimineața pe câmp la arat  sau era mai încleștat ori poate mai slobod in schimb știam că dacă s-ar putea să întâlnesc un nazist undeva il voi recunoaște imediat  doar privindu-i mâinile .

Nici la noi în casă nu se vorbea despre Holocaust. Auzisem eu ceva de la alții    , despre comunități întregi care nu apucaseră să se elibereze de sub jugul fascist căci fuseseră decimate și duse   ca vitele  la abator . Holocaustul din capul meu,  mi se părea ceva care nu ține de oameni.  Ar trebui predat la lecția de zoologie .

Pe urmă ne-a vizitat o rudă mai îndepărtată care – așa se spunea – scăpase din ghearele naziștilor- ascunsă intr-un coșciug . Nu scăpase chiar de tot, ceva în mintea ei se încețoșase pe veci. Am auzit că fusese în tinerețe o femeie foarte deșteaptă voise să se facă avocat dar visul i se naruise și din ea rămăsese doar o umbră de om despre care era mai bine să nu se vorbească în fața copiilor . Dar noi copiii nu prea înțelegeam. Poate avea și ea vreo vină in toate astea , dacă jugul fascist e greu de identificat măcar ghearele naziștilor ar fi trebuit să le vadă   .

Apoi am plecat. Mătușa mea din Israel , pe care eu o cunoșteam prea puțin, scăpase și ea din ghearele naziștilor .Fuseseră și ei ridicați din Subotica împreună cu toată familia și urcați în trenul către NeUnde doar că la un moment dat s-au oprit într-un câmp căci vagonul lor fusese decuplat . Uneori între viață și moarte se află doar un cârlig. Ea nu povestea despre asta , de fapt nici prietenele ei cu istorii asemănătoare nu povesteau .Era o vreme atunci când cei de acolo construiau și ei omul nou, sabrul cel vânjos care seca mlaștini , iar cei care veniseră din Galut cu capetele lor plecate și experiențele lor triste îi cam încurcau.  Acolo , în Tel-Avivul de imediat după război, l-a cunoscut pe unchiul meu , sosit din Lugoj în 1941 la bordul unui vas de imigranți . Împreună au inceput o viață nouă într-o țara căreia atunci încă ii zicea Palestina. Nu au luat-o de la zero . Au luat-o de la minus. Au intemeiat  o familie exemplară, au crescut  doi băieți  și apoi când s-au mai liniștit un pic au deschis un mic birou de traduceri  și stenografie . Asta și datorită faptului că unchiul meu cunoștea opt limbi străine iar mătușa șase . Se pare că le cunoșteau destul de temeinc căci acest mic birouaș avea să devină în câțva ani cea mai mare companie de translatori  din  Israel . Primul lor proiect important a fost procesul lui Eichmann din 1961. În camera din spate mai aveau si poze din timpul procesului . Le-am privit cu atenție . Nu mă interesau detaliile tehnice. Nu mă preocupau  figurile obosite ale martorilor . L-am observat  doar pe Eichmann din spatele cuștii de sticlă . Mai exact i-am privit mâinile. Le-am privit îndelung . Nu , nu avea gheare . Avea chiar niște mâini foarte îngrijite de funcționar  meticulos . Banalitatea răului cum avea să spună mult mai bine decât mine –  Hanna Arendt , o femeie cu o minte cât trei bărbați cum se zicea atunci, când oamenii își permiteau să fie un pic misogini .

 De la biroul lor elegant din Tel Aviv trebuia să iau un autobuz spre hotelul  unde locuiam provizoriu . Autobuzul 4 e cel care traversează Tel Avivul în lung și in lat . Niciodată nu știam exact stația unde trebuia să cobor. Noroc ca domnul acela în vârstă care stătea atunci pe scaunul din dreapta mea  vorbea engleza. Am intrat în vorbă, i -am spus că sunt doar de două săptămâni în țară , sunt  ole hadash – așa le spunea în ebraică noilor imigranți. M-a întrebat dacă imi place Israelul.  O foarte mult îmi place i-am spus eu cu experiența celor două săptămâni . Ce îți place cel mai mult ? –  a vrut  el să știe . Cel mai mult îmi place  că aici pot găsi  banane fără să stau la coadă -i-am răspuns repede. Pentru mine atunci in prag de 1989 libertatea avea  gust de banane.  Bătrânul  a zâmbit . In autobuz se făcuse deja frig.  Un vânt rece venea dinspre Mediterana. Omul  s-a ridicat   ca să închidă geamul.  Și atunci i-am văzut mâna.  Numărul acela tatuat pe antebrațul stâng nu lăsa loc de îndoială. Și dintr-o dată  , lucrurile s-au reașezat în capul meu și am realizat că sunt de fapt un privilegiat . Căci oricâte privațiuni aș fi îndurat în regimul comunist nimic nu se compara cu cele prin care trecuse el acolo în lagărul nazist . De atunci am încetat să mai caut ghearele naziștilor căci  am înțeles că  cei însemnați pe viață nu vor fi niciodată opresorii, ci ceilalți , cei aflați vremelnic de partea greșită a istoriei   . Călăii  lor în schimb își vor găsi întotdeauna justificarea care îi va exonera  în propriile conștiințe  , căci ei doar au executat niște ordine . Dacă nu ar fi fost ei s-ar fi găsit alții . Atunci când un regim criminal  a hotărât să se debaraseze de cei care nu-i conveneau a știut că are pe cine  conta . Nu doar prostia omenească e infinită ci și ticăloșia  . Parafrazându-l pe Tolstoi aș zice că toți torționarii sunt la fel   . Însemnații în schimb  îsi poartă steaua , fiecare in felul său , marcați pe trup dar mai ales pe suflet până la capătul zilelor .

Omul acela din autobuz m-a învățat pe mine o lecție de istorie mai valoroasă decât toate cele învățate în școală , fără să spună o vorbă . Atunci am înțeles – dincolo de cinismul care mă mai lovește uneori când văd lucruri care nu îmi plac  – de ce e bine ca evreii să aibă o țară a lor. Chiar și dacă in acea țară nu s-ar fi găsit banane .

 Și tot din acea zi am încetat să mai folosesc metafore în legătură cu Holocaustul.  Realitatea pură , chiar  fără înflorituri ori figuri de stil e și așa destul de copleșitoare .

Cu toate că asta e o poveste cu cadre medicale ea n-are în ea nimic științific. Nici o descoperire medicală, nici un genom sau antivirus  nu se vor revela in ea . Și cu toate că e o poveste despre un vaccin ea nu ia nici o poziție .Nici pro, nici contra .  E o poveste și atât . Dar față de toate defectele ei , ea are singura calitate, aceea de a fi o poveste adevărată.

 Noi am fost o generație specială care a sărit de la grădiniță direct la liceu. Asta nu din cauză că eram noi geniali ci pentru că așa-i ziceau școlii primare la care am început noi clasa întâi. Liceul 2 și el era in Piața Unirii din Timișoara, pe locul unde odinioară fuseseră un han si mai apoi o bancă . Însă hanul și banca nu vor avea nici un rol în povestea asta. Liceul în schimb da.De fapt nu tot liceul ci doar pavilionul acela unde urcai niște trepte și ajungeai într-un  coridor întunecat unde pe ultima ușă scria Dispensar . Si acolo in coridorul acela așteptam să ne vină  rândul pentru vaccinare  . Intram in ordine alfabetica . Primul intra mereu Andronie Relu care era un țigan simpatic . Sigur că azi in virtutea noilor reguli de corectitudine politică ar fi trebuit să-i spun doar simpatic dar în cazul ăsta  Andronie Relu s-ar supăra. El era foarte mândru de faptul că era țigan, făcea parte din identitatea lui   . Si când ieșea Andronie Relu noi îl înconjuram și îl întrebam dacă l-au pus pe scaun sau pe pat . Dacă spunea pe scaun răsuflam ușurați. Înseamnă ca era o injecție ușoară se dădea în mână. Dacă răspundea pe pat ne stresam. Înseamnă că era un tip de injecție mai grea care se lua în cur. Și injecțiile in cur ne speriau nu doar pentru că trebuia să ne dăm jos nădragii ci mai ales pentru  că ne durea de nu puteam sta în fund după aceea. Atunci  urma a doua intrebare. Mereu aceeași.  Îl intrebam  dacă e acolo doamna Markovski.  Doamna Markovski era îngerul nostru păzitor. Doamna Markovski avea cu noi o răbdare de pustnic. Ne înțepa doar atunci când știa că suntem gata, pregătiți  . Și inainte de a ne înțepa ne spunea povești, ca să ne treacă spaima  . Nu am știut niciodată  contra a ce ne vaccinau . Rubeolă, rujeolă, otită, pojar, hepatită , meningită, poliomelită  și alte chestii cu nume complicate  . Lușu și Domnica știau cel mai bine , ei  știau multe , erau premianți  . Noi plebeii știam  doar că  dacă e vreo ită pentru care e  nevoie să te înțepe in fund era bine să fie acolo doamna Markovski.   Avea mâna ușoară , nici nu simțeai când intră serul în tine . Ne înghesuiam la ea pentru injecție , unii de la capătul catalogului mai săreau peste rând , nu cumva să o cheme la direcțiune și să ne vaccineze altcineva . Aveam încredere în doamna Markovski si pentru un copil dacă i-ai câștigat încrederea e al tău.  Chiar dacă un pic tot ne era frică. Dar eram băieți , noi făceam pe curajoșii   . Numai doamna Markovski știa că astea-s doar vorbe. În fața seringii bărbatul devine muiere și femeia poate deveni bărbat. Știa dar nu făcea niciodată mișto  de asta . Un înger în halat, am zis .

După cum v-am spus postarea asta nu are in ea nimic științific. Si nu are nici morală deși e o postare despre vaccinuri  si astazi toată lumea are o părere in chestia asta. Tocmai de aceea e o postare care trece ușor și se uită repede. Cam ca o injecție .

Era într-o zi de luni. Tocmai mă pregăteam să merg la serviciu când deodată sună  telefonul. Un număr pe care nu il cunoșteam. La celălalt capăt al firului o femeie . Am simțit din intonația ei că vrea să imi vândă ceva . De obicei, atunci când mă sună un agent de telemarketing închid imediat . Însă ceva în accentul ei neobișnuit m-a atras

-Guten Morgen, Herr Georg . Vorbește Helga  . Aveți ein Minut ?

-Ja- ii raspund eu, mai mult amuzat decât curios.

-Dankeschon- imi răspunde doamna Helga . Uitați despre ce e vorba Herr Georg. Vorbim de la firma Pfizer . Ați auzit de firma Pfizer, nu ?

-Ja. Ein bisschen-un pic

– Probabil că  ați auzit că noi am dezvoltat vaccinul contra Covidului. Succesul este garantat  in proporție de 90.1 % . Dorim să vă convingem să  vă  vaccinați  la noi  .

Am ezitat un pic însă doamna avea deja strategia pregătită.

-Pentru asta vă propunem pachetul  nostru promoțional COVID Basic  care conține  3 vaccinuri anti-covid la un preț foarte avantajos de doar 16.99 euro  și în plus veți primi un vaccin gratis la alegere .

-Nu știu , ce să spun am zis ezitant . Asta e singura ofertă ?

-Nein, a spus doamna Helga . Vă putem oferi pachetul HOT Covid – compus din pachetul standard – covid, gripă, febră tifoidă, ciumă , malarie – plus   o tabletă de viagra bonus . Nu știu dacă știți dar viagra aia pe care o folosiți dumneavoastră tot noi o producem. Veți fi ca un taur vaccinat. – Și spunând asta râse mânzește

-Dar nici  nu folosesc – i-am zis . Si nici nu cunosc riscurile . Ce mă fac dacă tocmai eu, cu ghinionul meu, voi fi printre cei 9.9 % la care vaccinul nu reușește ?

-O, avem o rezolvare și pentru asta. Vă propunem pachetul HOT Covid Life care include la prețul de 19.99 euro toate cele menționate mai sus plus asigurarea medicală care le va asigura membrilor familiei Dvs o rentă lunară , in cazul nefericit că vă pierdem pe durata vaccinului .

Cu asta nu m-a convins în schimb a convins-o pe nevastă mea . Semnează iute până nu se răzgândește -mi-a zis ea. Dar mie nu-mi place să fac lucrurile în pripă . I-am zis că mai am nevoie de un răgaz de gândire .

-Când să vă sunăm din nou ?– mă intreabă doamna Helga

– Mâine la ora 17 -i-am zis repede.

-OK.Herr Georg – Mâine la ora 17 . Dar  hotărâți-vă  schnell . Nu știți ce pierdeți .

Toată ziua la servici m-am gândit la Helga și la vocea ei suavă. Dacă mă gândesc mai  bine, oferta ei nici nu suna rău.

Pe la prânz sună din nou telefonul. Doamna Helga nu mai avea răbdare. O fi efectul  Viagrei . Dar nu era doamna Helga

-Hello,  George . Sunt Mary de la firma Moderna . How are you ?

-Very well, thank you, am răspuns după cum fusesem învățat la școală

-Mă bucur să aud asta -imi spune Mary. Aveți un minut ?

-Sigur -i-am zis de data asta mai mult curios decât amuzat

-Uitați despre ce e vorba, Mr George. Noi la firma Moderna am dezvoltat un vaccin contra COVID-ului. Funcționează în proporție de 94.5% . Vrem să vă propunem să vă vaccinați doar la noi. O să vă facem o ofertă pe care nu o veți putea refuza .

-Nu știu-am raspuns eu puțin ezitant

-Va propunem pachetul COVID-XL . 10 vaccinuri și  al 11-lea e gratis la prețul de doar 11.99 dolari pe lună. Plus un prosop cu model la alegere . Puteți opta între Frumoasa din Pădurea Adormită, Aladin sau Teletubbies .

– Stiți eu mai am o ofertă de la doamna Helga de la Pfizer

-A,iar ne-au luat-o nemții înainte . În cazul acesta vă oferim o ofertă de excepție . La același preț vă adăogăm și vaccinul contra Alzheimerului.

-Cum , exista vaccin contra Alzheimerului ?

-Echipa nostru de savanți lucrează acum la el

-Și de unde voi știi eu că își va face efectul ?

-Hai să o luăm invers-zice Mary. Dacă nu își va face efectul nu veți afla asta niciodată

Am cerut un răgaz de gândire. Cum spuneam nu îmi place să iau hotărârile în grabă

-Cănd sa va sunăm înapoi ?

-Mâine la ora 17 -am raspuns eu

-Mă tem că nu se poate. Măine cand la Dvs e ora 17 la noi in USA e noapte. Vă vom suna mâine la prânz

De acum eram mult mai linștit în privința covidului . Situația mea se îmbunătățise simțitor. Aveam deja două oferte. Devenisem un client căutat. .

Aproape când mă pregăteam să plec acasă , sună din nou telefonul. O fi Helga cea cu Viagra ori Mary cea cu Alzheimerul. Dar nu era niciuna dintre ele .

-Hellooo . Sir George – aud o voce cu un pronunțat accent britanic

-Yes – spun eu deopotrivă curios și amuzat .

-Sunt Corri – de la Astra Zenecca. E un moment bun ca să vorbim?

Nu era, insă politețea ei englezească  mă cam dezarmase

-Uitati despre ce e vorba Sir George. Noi am dezvoltat un vaccin contra Covidului. Rezultatele parțiale arată un succes de 70%. Repet, sunt doar rezultate parțiale care vor putea fi îmbunătățite pe parcurs iar vaccinul are avantajul că nu se alterează pe drum și in consecință îl puteți comanda prin AliExpres si va sosi prin poșta recomandată în maximum 14 zile lucrătoare . Sir George dorim să vă oferim vaccinul nostru la un preț modic promoțional , unic pe piață de 24.99 pounds

– Ce conține pachetul ? – intreb iute

– Pachetul ? Care pachet ? E vorba cum am spus doar de un singur vaccin. Nu va angajați la nimic. Noi lucrăm pe metoda Pay per seringă . Vă puteți vaccina singur la domiciliu . Ofertă așa de avantajoasă n-o să o primiți nici de la Pfizer si nici de la Moderna . Ce ziceți ?

– Puteți sa-mi spuneti ceva despre efectele secundare ale vaccinului ?

– Oh , imi spune Corri -ușor amuzată . Nu v-am amintit că noi lucrăm în parteneriat cu universitatea Oxford . La câteva zile după administrarea vaccinului veți incepe să vorbiți o engleză de Dickens . Veți adora cursele de cai. Ca să nu mai vorbesc de regatele de canotaj. Veți începe să vă petreceți timpul liber în săli de lectură .

Oferta lui Corri  mi se părea și ea destul de atractivă. Cu toate astea nu am dat răspunsul imediat

-Puteți să mă sunați mâine la ora 5 ?

-I am sorry Sir . Noi atunci ne bem ceaiul. Vom incerca să vă  sunăm  mâine dimineață .

Ajung acasă. Deci ce am avut azi. Un virus si trei anticorpi . Unul german, altul american si unul englezesc. Trebuie doar să aleg .Bătălia contra covidului e ca și câștigată.

Intru in baie si deschid dușul. Cănd deodată sună   telefonul. Helga, Mary ori Corri nu mai avuseseră răbdare să aștepte până mâine. Trezeam prea multă pasiune. Dar nu era nici una dintre  ele

-Giorgi, gavarit paruski ? -mă intreabă o voce feminină  nervoasă

-Niet, raspund eu de data asta nici curios nici amuzat

-Pocemu ne gavarit paruski . N-ai invățat la școală ?

Am vrut sa-i spun că in școală avusesem doar profesoare antipatice, in afară de Cutieru Leonid care era un domn și căruia Adi Cornut ii dedicase  un cântec, dar care din păcate preda la o clasă paralelă – insă pe ea nu părea să o intereseze aceste amănunte

-Vorbește Sveta de la Sputnik. Ai auzit de vaccinul nostru ?

-Ca să fiu sincer nu

-Savanții ruși au dezvoltat un vaccin unic in lume contra Covidului .

-Si ce rată de succes are ? 90.1% ca la nemți, 94.3 ca la americani , 70 ca la engleji ?

-Niet- spune Sveta. Noi nu lucrăm cu jumătăți de măsură. Eficacitatea vaccinului nostru este de 100% . De fapt l-am testat doar pe un singur om, pe fata lui Putin și de atunci nu a mai auzit nimeni de ea. Îți propunem să fii in primul nostru eșantion de vaccinați  la prețul superavantajos de 1999.99 de ruble

-Știu si eu ? -am incercat să câștig timp. Și nu are efecte secundare ?

-Despre ce vorbești? Doar că vei începe să urăști anarhiștii, homălăii, tranșii , și pe proștii aia din vest care luptă contra corupției . Dar astea nu sunt efectele secundare. Astea sunt efectele principale . Vei deveni un celovek mult mai bun. Ei ce părere ai ?

-Nu știu  . Am nevoie de un răgaz de gândire. Mă puteți suna mâine la ora 5 ?

-Pocemu așa de târziu . Am să te sun din nou în  5 minute..

Nu am mai intrat la duș. Stau pierdut și privesc ecranul telefonului. Au trecut de atunci 4 minute și 50 de secunde. Dinspre telefon se aude un țârâit care nu prevestește nimic bun. Un număr de Rusia…

S-a terminat. După două reprize de prelungiri și una de penaltiuri . Chiar dacă Trump a vrut să oprească meciul în minutul 35 , la 1-0 pentru el și să spună in cel mai pur stil trumpian că dacă nu mă lăsați să câștig îmi iau jucăriile și vă dau în judecată .

Țin minte că citisem odată despre efectul fluturelui. Am fost sceptic . Căci cum poți să crezi că fâlfâitul aripilor unui fluture pe o plajă din Brazilia poate provoca un tsunami în altă parte a lumii. Acum după ce un liliac bolnav dintr-o piață din China a provocat căderea președintelui Americii, am început să cred.

Ca cetățean israelian poate aș fi avut motive să-mi doresc alt deznodământ . Nu sunt pe planeta asta prea mulți cei care ne iubesc , iar Trump este unul din aceștia , chiar dacă motivele lui și ale evangheliștilor care-l susțin sunt eronate . Dar , vorba unui amic – prefer pe cineva care ne iubește greșit, decît pe cineva care ne urăște corect . Iar dinspre Partidul Democrat suflă un vânt rece , aș putea spune chiar un ger siberian . Căci cel ce boicotează – sub presiunea BDS- ceremonialul de comemorare al primului ministru Rabin – așa cum a făcut-o noua stea de pe firmamentul albaștrilor – Alexandra Ocassio Cortez – poate fi capabil și de ticăloșii mult mai mari .

Spun unii că Trump este un bully. S-ar putea, dar în Orientul Mijlociu această politică funcționează. Trump și Kushner au înțeles ceea ce precedenta administrație nu a înțeles și anume ca procesul de pace nu mai poate trece pe la palestinieni. Din păcate pentru ei , palestinienii suferă de acea boală pe care marele scriitor Amos Oz – om de stânga si bineînțeles om al păcii o numea Reconstritis. Adică reconstruirea idealizată a trecutului. Atunci când ești un nostalgic, reconstritis poate avea efecte benefice. La fel și când ești scriitor. Dar la nivel de popor , dorința de a reclădi trecutul e un dezastru. Căci nu poți regăsi in spațiu ceea ce ai pierdut în timp. Și chiar dacă posterele de propagandă palestiniene ni-l vor înfățișa mai departe pe acel bătrân cu o cheie în mână, ar fi bine ca cineva să-i șoptească bătrânului că lacătul căruia îi era destinată acea cheie nu mai există de mult.

Ca cetățean al lumii , insă , mă bucur că s-a terminat așa. Este totuși până la urmă o victorie a normalului , intr-o vreme când în politică normalul a devenit anormal. Atât de anormal încât unii și-au pierdut încrederea. Scriitorul Vasile Ernu – citând din Demonul meschin al lui Feodor Sologub- susținea că morala nu are ce căuta în politică. Cine vrea morală să meargă la biserică. Politica este doar un război meschin pentru putere. Iar Andrei Crăciun, un scriitor pe care-l prețuiesc , printre altele și pentru faptul că imi aduce aminte de Radu Cosașu ,zice că e o naivitate să crezi că oamenii îl aleg pe cel mai bun , ei îl aleg pe acela care îi minte cel mai frumos. Iar marea calitate a lui Donald Trump, acest Messia al teleshopingului, este că vinde sclipitor minciuna . Eu cred că lucrurile sunt ceva mai complicate . Pe termen scurt comerțul cu minciuna poate fi profitabil . Dar într-o democrație nu poți minți chiar pe toată lumea tot timpul. Altfel cine știe, poate ca și astăzi Viorica Dăncilă , cea care a mutat de câteva ori ambasada la Ierusalim, ar fi fost prim-ministru iar Liviu Dragnea ar fi rămas președinte de partid.

Victoria lui Biden este o veste bună pentru acei ideologi din Est , din Vest , ori din Orientul Mijlociu care văd mai departe decât lungul nasului. Iar ceilalți , cei care își alimentau discursul fundamentalist anti-libertăți , anti-justiție și anti-massmedia din discursurile lui Trump, vor fi nevoiți să îl redreseze acuma, de când și-au pierdut sursa principală de energie .

Dar probabil că nimeni de pe planeta asta nu regretă mai mult înfrângerea lui Trump, decât unul , pe nume Binyamin Netanyahu. Bibi va fi nevoit să-și joace marea carte, poate ultima carte, fără jokerul din mânecă. Nu-l iubesc pe Bibi dar nici nu-l invidiez .La începutul anului viitor îl așteaptă un proces cu trei capete de acuzare , pentru care dacă va fi găsit vinovat , pedeapsa maximă este de 19 ani. Chiar dacă nu primește pedeapsa maximă și chiar dacă i se reduce o treime tot îl așteaptă vreo cinci ani după gratii. Unii , malițioși , zic că cinci ani de pușcărie sunt de preferat pentru el, față de cinci ani cu isterica-i consoartă și trândava-i progenitură , dar asta este doar o glumă. Căci pușcăria nu e nici peluza Casei Albe si nu e nici podiumul Congresului Statelor Unite . Iar cine a învățat puțină fizică știe că cu cât căderea e mai de sus, ea e cu atât e mai dureroasă.

Și dacă până la urmă se va dovedi că e nevinovat ?– mă intreabă unii. La asta am să răspund cu o alegorie . Un tip e acuzat de crimă. Familia îi angajează un avocat, cel mai bun avocat din oraș. Si acest avocat, își ia locul pe podium și spune – Onorată instanță , am să vă demonstrez ca inculpatul e nevinovat. Pentru că, onorată instanță , peste câteva minute , pe această ușă principală va intra adevăratul vinovat . La care toți cei din sală întorc capul spre ușă și așteaptă . Trece un minut, trec doua, nimeni nu intră pe ușă. La care avocatul zice- Vedeți onorată instanță , toți ați intors capul către ușă . Prin asta v-am demonstrat că și voi aveți un dubiu , că nici voi nu sunteți siguri că inculpatul de aici din sală este adevăratul vinovat . Dar după o clipă de tăcere , judecătorul răspunde- Ba, doar de acum pot spune că suntem siguri. De ce? -intreabă avocatul mirat. Pentru că inculpatul a fost singurul care n-a întors capul .

La fel ca acuzatul din alegorie, nici Binyamin Netanyahu nu privește către ușă . Știe că nu de acolo ii va veni scăparea . El privește către ziduri . Și împreună cu un grup de acoliți , cel puțin dubioși , el va incerca să clatine întregul sistem juridic israelian . „Let my soul die with the Philistines ” . Lasă-mă să mor împreună cu filistinii-spune Samson în cartea Judecătorii , in timp ce prăvălea zidurile templului peste filistini . Doar că in cazul de față , filistinii suntem chiar noi.

A fost odată, demult când eram tineri și destul de urâței cu pustulele alea de creștere ce apar la pubertate pe față , a fost odată când copilăria nu se desfășura virtual pe consolă ci real între blocuri , deci ca să nu vă mai țin in suspans a fost o dată o fată , un sfert unguroaică , un sfert nemțoaică, un sfert sârboaică și un sfert nu mai știu exact ce , si de la toate națiile astea luase doar frumusețea, de te puteai uita la soare dar la dânsa ba. Da, așa încep toate poveștile dar povestea noastră e mai deosebită căci ea are acea stranie particularitate de a mai fi și adevărată. Și așa cum se întâmplă în poveștile de demult cu preadolescenți , cu toții eram topiți după ea, căci încă nu citisem postările astea motivaționale care zic că frumusețea e trecătoare ca apa de ploaie , ceea ce contează cu adevărat e doar caracterul . Și fata aceea avea un nume dar eu nu am să i-l spun căci mai am încă prieteni carora le-aș trezi un oftat . Si fata aceea, un sfert Lepa Brena, un sfert Claudia Schiffer, un sfert Zsa Zsa Gabor si un sfert nu mai știu ce, ne însenina noua copilăria , ne grabeam să ne facem lecțiile și de-abia așteptam să ieșim afară ca să fim in preajma ei. Aveam bicicletele de care eram foarte mândri și făceam ture în jurul ei, în cercuri concentrice , așa cum fac marsupialii când își inconjoară femelele in perioada de împerechere . Ea era centrul nostru de gravitație , ne era și subiect și predicat și adjectiv și adverb și complement circumstanțial de loc, mod ori timp. În plus la gramatică tocmai învățasem despre modurile verbelor , imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus iar când am ajuns la mai mult ca perfectul bineînțeles că ne-am gândit la ea, era mai mult ca perfectă și de-abia așteptăm să o declinăm pe ghidonul bicicletelor noastre. Și atunci a venit Tase de la șapte, care nu le avea deloc cu școala , cu bicicleta lui nouă din Germania, primise o bicicletă mov de la soră-sa care plecase acolo cu un italian , iar babele din bloc șușoteau că soră-sa e cam… cam… și se opreau așa cum se opresc bătrânii când nu vor să-și spurce gura cu cuvinte murdare în zi de duminică . Iar noi , ghindocii , nu înțelegeam exact la ce se refereau, doar că ne părea tare rău că nu avem și noi o soră care să facă chestii cu străini în Germania și să ne trimită o bicicletă mov. Și bicicleta lui Tase era plină de abțibilduri colorate nemțești , de la firme de rulmenți ori de cauciuri , de care azi oamenii din oraș se plâng că ar fi poluante , dar ce știam noi de poluare atunci. Si Tase ăsta care nu le avea deloc cu școala dar acum părea cel mai învățat dintre toți cu bicicleta aia trăznet , a invitat-o pe fata asta după care ne dizolvam noi să facă o tură cu el cu bicicleta, ea a acceptat imediat iar noi am simțit un junghi în inimă văzând acel funduleț pe sfert sârbesc, pe sfert nemțesc , pe sfert unguresc și pe sfert nu știu ce șezând pe șaua aceea sută la sută nemțească , pentru că înainte de globalizare bicicletele nemțești erau chiar nemțești. Părul ei frumos, buclat ca spicul de grâu flutura în vânt și Tase o ținea de subsuori ca să nu cadă iar ea își desfăcuse brațele și zâmbea ca în filmele vechi cu Lolobrigida ori Cardinale din timpurile de dinainte de video ,DVD ori MeToo , când oamenii erau mai generoși cu păcatele . Se roteau în cerc și cercurile se făceau tot mai mari până ce la un moment dat au ieșit din curte și au cotit-o direct către parcul cu castani. Am vrut să mergem și noi după ei dar ceva ne-a țintuit în loc , simțeam că nu încăpem în povestea asta . Afară mirosea deja a toamnă iar noi ne opriserăm în mijlocul drumului ca niște idioți , cu pantalonii suflecați pe jumătate , pe bicicletele noastre Pionier pe care lipiserăm niște abțibilduri cu rațe, din comerțul socialist , și priveam departe în zare spre un funduleț multicultural pe o bicicletă mov , iar acolo la asfințit parcă movul se transformase în roșu aprins , iar Tase părea un prinț . Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa , da știu așa se termină toate poveștile, dar povestea noastră e diferită căci șaua era tare și ne amorțise fundul când ne-am întors în seara aia acasă . Atâta mai țin minte că de atunci am încetat să-l așteptăm pe unchiul Sam pe un tanc american – cum mai șopteau uneori bătrânii nostalgici pe la colțuri , din seara aceea am început să-l așteptăm pe unchiul Hans pe o bicicletă mov .

Pe urmă ne-a expirat copilăria, fata aia s-a mutat din bloc , Tase a plecat după soră sa in Germania, unchiul Hans joacă golf , doar noi incă îl mai așteptăm să ne aducă o bicicletă mov .