Dacă ar fi existat un premiu Oscar pentru  propagandă, tovarășu Nelu l-ar fi meritat cu prisosință. Era cel mai bun.

Alți activiști aveau elocvența unei maimuțe  . Se împiedicau de un adjectiv,se loveau de un adverb, călcau greșit într-un gerunziu . Cuvintele le ieșeau scârțîite. Se vedea clar că nu repetau acasă .Dar nu tovarășu Nelu . În gura lui chiar și cuvintele  tocite  sunau a mugur de fluier . Tovarășul Nelu știa exact ce trebuie să spună, nu se bîlbîia niciodată, potrivea vorbele așa cum potrivești un puzzle ,fiecare bucățică la locul ei, el nici nu avea nevoie de schițe , era cel mai bun asamblor de cuvinte din toată facultatea.

Sigur că priceperea lui nu a trecut neobservată . A fost promovat, chemat să vorbească în ședințe.  Se așeza întotdeauna în față, în prima bancă.   Plebeii erau în ultimele bănci.  I se dădea cuvîntul.  Tovarășu Nelu,zîmbea mulțumit pe sub mustață,își dregea glasul și pornea în  slalom printre lozinci cu dexteritatea lui Ingemar Stenmark, schiorul ăla suedez,campion mondial.  Traversa etica socialistă prin dreapta , abnegația revoluționară prin stînga iar cînd trecea linia de sosire pe la trebuie să facem totul ,urmau aplauzele.  Apoi se supunea la vot.  Cine e pentru ,la care  ridicau toți mîna înflăcărați de patosul tovarășului Nelu , după care-că așa cerea protocolul-  urma vag amenințătorul  CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva  – pronunțat rapid,într-o singură tonalitate ,  la care nici o mînă nu se ridica căci  toți știam că nu e deloc bine să fii acel cineva.

Apoi s-a extins și în domeniul cultural.  A înființat și o brigadă artistică de agitație .  E drept că era mai multă  agitație și mai puțină artă  .Au chemat și un profesor de dans, un fel de Hugh Heffner local.  Le-a zis bătrînul –Nu vă mai mișcați aiurea .Faceți ce știți voi cel mai bine .Stați locului și zîmbiți.Nu înțelegeau spectatorii de ce tovarășul Nelu și fetele lui zâmbeau cam tâmp tot timpul spectacolului.

Dar tovarășul Nelu l-a ascultat pe bătrîn. A rămas să facă ce știa să facă cel mai bine .Iar în domeniul ăla, nimic nu-l mai putea coborî de pe piedestal.

Pînă la ședința aceea de partid din penultimul an care a schimbat totul.

Era o ședință deschisă-adică erau convocați și cei care erau membri de partid și cei care nu erau membri de partid, ca să vadă cum funcționează democrația socialistă .Miza ședinței era simplă și clară totodată -admiterea în partid a colegului M .Pentru că era un meci ușor, cu un final previzibil, a fost trimis să ne arbitreze un domn profesor,somitate în circuite integrate ,dar destul de diletant în ale propagandei. Ședința a început după tiparul obișnuit.Tovarășul Nelu a zis că dacă Partidul a hotărît că are nevoie de colegul M în rîndurile sale , atunci cu siguranță că Partidul știe ce spune iar noi trebuie să fim mîndri că ,prin votul nostru,ne aducem aportul la aceasta.S-a supus la vot.Cine este pentru. Toate mîinile s-au ridicat .A urmat formula obișnuită CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva .Tocmai cînd ne pregăteam să declarăm ședința închisă și să plecam acasă ,o voce din ultima bancă a zis   Eu .Eu mă opun!  . Un murmur străbate sala.Unii întorc capul.Probabil n-am înțeles  noi bine. Probabil a vrut să zică E băiat bun care suna cam la fel . Dar vocea din fundul sălii a repetat din nou, de data asta mai clar și mai răspicat            Mă Opun. Tovarășul Nelu se foiește nervos. Cuvîntul ăsta ,venit de pe  alte lungimi de undă , îi este complet  străin, nu e inclus în lădița de cuvinte primite de la secretariatul de partid .Și atunci colegul nostru din ultima bancă ,  a cerut cuvîntul. A zis că partidul nu are nevoie de colegul M așa cum nu are nevoie nici de ceilalți. Că de fapt admiterile în partid se transformaseră în   ultimul refugiu al oportunismului .Am rămas înmărmuriți. Colegul nostru era puțin peltic dar asemenea cuvinte clare și răspicate nu auzisem de mult. Poate că nu auzisem niciodată. Și atunci domnul profesor care crezuse că a venit să arbitreze un liniștit turneu de golf și s-a trezit deodată în mijlocul unui meci de trîntă , a  făcut o greșeală tactică.A decis rejucarea meciului.Adică a votului. Și de data asta n-a mai folosit formula clasică CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva  – ci varianta ei mult mai firească : Cine e împotrivă? .Revoluțiile se propagă încet.Dar ele se propagă în cele din urmă .Și atunci ,multe  mîini s-au ridicat, nu atît pentru a opri ascensiunea colegului M ,ci pentru că tocmai ne cîștigasem o libertate pe care nu o mai avuseserăm niciodată pînă atunci .  Libertatea de a fi contra.

Între tovarășu Nelu și restul clasei erau trei bănci dar atunci parcă se săpase un fluviu. Zăgazurile se rupseră ,apa o luase la vale iar tovarășu Nelu era înghițit de viitură ca insula Ada Kaleh . Devenise un  Che Guevarra al unei cauze greșite .

Nu mai știu ce s-a întîmplat după aceea cu tovarășul Nelu.  Ca și insula Ada Kaleh,nici tovarășu Nelu nu a mai revenit de atunci la suprafață.  Sincer,uneori îmi e dor de el.  Față de propagandiștii vremurilor actuale,el măcar avea garanția unui dram de sinceritate în plus. Și a cîtorva grame de inteligență.

Dar din acea ședință  am învățat că, uneori, ca să-ți strigi  adevărul, trebuie  să ai curajul să  înoți contra curentului.Noi, ceilalți, te vom privi la început cu scepticism.Dar poate că după aceea , te vom urma  .Chiar dacă ,pînă atunci, am fost  obișnuiți doar să facem pluta.

Oda speranței

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Dacă Freud-și noi odată cu el- n-ar fi fost cititor în vise ci în stele,  poate că am fi intuit că fulgerul apărut  în acel capăt de an pe cerul Brașovului va genera niște mișcări subterane ce vor duce -peste doi ani- la un  imens tsunami care va mătura totul în cale ,iar o dictatură care părea săpată în stîncă pentru ani lumină se va prăbuși în patru zile. Cîteva sute de tineri curajoși  vor plăti cu viața lor prețul libertății colective dar porțile acelea care păreau ferecate pentru veșnicie se vor deschide și prin ele vor ieși zeci de mii de oameni în căutarea unui trai mai bun sau pur și simplu dornici să se convingă dacă locurile acelea cu nume anglo-saxon  ori galic despre care auziseră  la orele de  engleză sau franceză din liceu ,există cu adevărat. Printre ei va ieși si Pedros ,amicul meu cel cu actele băgate  , va colinda cîțva ani,  se va îmbăta cu aerul curat al Alpilor și al Pirineilor iar apoi se va întoarce să trăiască tot în Carpați căci nicăieri munții nu sunt la fel ca acasă.Iar domnișoara Ina cea pătimașă, căreia în zadar i-am căutat un defect se va mărita cu Relu și poate că peste ani ne vom regăsi  pe aplicația aia care îi apropie pe cei aflați departe și îi depărtează pe cei aflați aproape. Zamora va pleca la București și prin intermediul radioului va aduce muzica lui în casele multor români. Și cine știe poate că această țara eliberată în sfîrșit de tiranie și de partidul unic va intra în Europa nu doar cu gîndul ci și cu fapta ,și  poate că Timișoara, orașul meu de suflet va deveni chiar capitala culturală a Europei. Poate că toate astea se vor întîmpla într-o bună zi, însă atunci în anul de grație 1987 ,Europa era încă foarte departe.

Cît despre mine, săptămîna aceea din noiembrie 1987 îmi va schimba viața pentru totdeauna .

În acea săptămînă m-am reîntors mai devreme în Timișoara căci aveam de făcut două drumuri ambele de foarte mare încărcătură emoțională.

Primul drum a fost la cimitir.Era comemorarea de un an  de cînd mama , care îmi fusese scut în momentele grele ale vieții pierduse bătălia cu boala aceea nemiloasă  -iar dintre toate lipsurile din anii aceia,  reale sau închipuite  ,lipsa de mamă era  cea mai apăsătoare. Al doilea drum a fost la o clădire cenușie de pe Bv Leontin Sălăjan .Subofițerul morocănos de la poartă m-a întrebat ce caut,a strîmbat din nas  cînd a auzit  dar m-a îndreptat către un birou  unde am înaintat formularele.Formularele mici- așa-i spunea .

Din acea clădire avea să iasă un om nou-dar nu în sensul cum scria pe lozincile din combinatul siderurgic -ci un om aflat la baza unui  drum lung , întortocheat , care  la capătul lui avea să-l poarte într-o țară veche-nouă ,o țară  pe care o visase  un alt dramaturg idealist  din orașul lui Freud,dar  ceva mai întreprinzător  , pe numele său Herzl Tivadar.

Pe sonetele de la sfîrșitul liceului se obișnuia să ne scriem unul altuia cîte o dedicație din literatura clasică sau din înțelepciunea proprie.Un coleg ,mai clarvăzător  scrisese patru versuri dintr-o poezie -Puterea Amintirii- a unui poet astăzi pe nedrept uitat, Dimitrie Anghel.

Oricum pînă la capăt aminte ne-om aduce

 Și oricît de departe destinele ne-or duce

 Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde

 Cînd ne-om suna noi lanțul , al tău ne va răspunde.

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Iar ea ,Timișoara amintirilor îmi răspunde . „Ce puii mei zdrăngăni la ora asta !! N-ai somn ??!!” ..Dar nu, asta nu e Timișoara. E doar un bețiv mahmur vegetînd pe o bancă, după o noapte de chef .

Dar  nu pot încheia  Simfonia în Laminor astfel.Am nevoie de un alt acord pentru final.

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Și..nimic. Lanțul nu se mișcă.E blocat.Poate că trebuie uns cu ulei. Funcționarul de la  primărie îmi spune că lanțurile nu-s treaba lor.Nici porțile care cad peste oameni la furtună, nici semafoarele cu IQ ridicat și eficiență scăzută.După care funcționarul șugubăț o dă pe poezie

Trageți de el mai tare

Sau pentru depanare

Faceți  o sesizare

În patru exemplare

Dar nu, nici asta nu e Timișoara. E doar un funcționar mucalit de la primărie. Încerc  pentru a treia oară.

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.Și trag de el mai tare cum mă învăță funcționarul acela.Lanțul se rupe. Sun la serviciul de depanare lanțuri. Îmi răspunde robotul.Pentru plată apăsați tasta Fa Diez.Pentru vorbă apăsați tasta La Minor.Apăs LaMinor.O muzică enervantă.După care o  voce acră.Preferam muzica.  – „De ce ați tras așa de tare. E vina dumneavoastră. Va trebui să plătiți lanțul.” ” Îl plătesc -doar trimiteți un depanator să-l schimbe”.Iarăși muzica aia enervantă după care din nou vocea cea acră. „Nu vă putem trimite, pentru că dumneavoastră ați făcut o sesizare ceva mai devreme.Trebuie mai întîi să vă rezolvăm sesizarea. Nu putem sări peste etape.” „Și cît durează- întreb disperat. „30 de zile lucrătoare, plus timpul alocat Poștei -în total cam trei luni.”

Dar nici asta nu e Timișoara.E doar o fătucă de la un call-center acră sau  prost plătită sau care s-a certat cu prietenul.

La cursul de dramaturgi începători ne-au învățat că dacă vrei să transmiți un mesaj îl spui de patru ori. Prima dată întorci spectatorul din drum, a doua oară îl faci să te privească,a treia oară să te și asculte iar a patra oară îi spui ce ai de spus . Deci…

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.

Și Timișoara aceea căreia nu i se spunea Mica Vienă pentru că Vienei i se spunea Mica Timișoară, în care tocmai se inaugurase un nou spital -al patrulea pe anul ăsta- ,Timișoara în care tocmai sosise o delegație oficială de la Primăria din Helsinki ca să afle de la omologii lor timișoreni cum se poate lupta eficace contra corupției, în care se închisese o pușcărie din lipsă de delicvenți iar în locul ei se deschise un centru pentru copiii cu dizabilități ,Timișoara aceea nu a amintirilor și nici a prezentului ci poate Timișoara care va fi odată, a conștientului și a subconștientului deopotrivă-îmi răspunde. Iar răspunsul acesta îl aud tare și răspicat. Deși nu am ureche muzicală îl recunosc cu claritate.  E un răspuns venit tare de departe .Nu, nu seamănă cu O Simfonie in laminor dar seamănă  izbitor de mult cu clinchetul clopoțelului din clasa întîi. Și sunt aproape fericit …

SFÂRȘIT

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Unul din lucrurile bune care ți se întîmplă cînd circuli des cu trenul de navetiști e că  ajungi să cunoști foarte multă lume.Așa l-am cunoscut pe Lelcu.

Lelcu era un suflet de cărturar închis într-un trup de inginer. Un intelectual veritabil. Spre deosebire de mine care nu trecusem de Breban ,el citise foarte multe.Mai ales cărți de psihanaliză. Zicea că Freud explicase acum o sută de ani că în mintea omului există două cămăruțe.Una  luminată și una întunecoasă. Conștientul și subconștientul.Si că subconștientul se preumblă prin om noaptea preschimbat în vise .Iar visele sunt un fel de sublimație a unei dorinței sexuale refulate.Vorbe înalte pe care nu le prea pricepeam dar care mă fascinau .Mai ales că vedeam sublimații peste tot în jurul meu.Dacă soia era sublimația pentru salam, năutul era sublimația pentru cafea ,partidul era sublimația pentru bunăstare de ce să nu fie visele sublimația pentru sex. Iar maestrul Freud nu se oprise aici.Încropise chiar și un  dicționar de vise pentru începători ,un fel de dreaming for dummies ca să conștientizeze subconștientul .Lelcu mi-l procurase în schimbul unei sticle de vin kosher.Dar  eu visam doar  vise stufoase care nici măcar nu erau trecute în dicționar. Ajungeam tîrziu la serviciu obosit și netălmăcit.Nea Toma șeful mă vedea așa ,dar nu întreba nimic. Sunt lucruri care nu se întreabă între bărbați.Pe domnișoara Ina tot prin psihanaliză ne propuneam să o rezolvăm. „Cînd ai de-a face cu cineva care te sperie trebuie să-i găsești un defect cît de mic” -zicea Lelcu .”Și defectul ăsta  îl bagi în amplificatorul de defecte, încît pînă la urmă nu mai vezi omul,vezi numai defectul lui .Și atunci ți-e mai ușor să te confrunți cu el.În fond și pe Ahile cu toată bravura lui, istoria îl ține minte tot din cauza călcîiului.”

Ideea cu balul stagiarilor tot în mintea lui Lelcu s-a născut. „Trebuie să facem ceva, să lăsăm o urmă a trecerii noastre prin oraș”. Eram cam sceptic dar m-am lăsat purtat de entuziasmul lui. El era cu organizarea iar eu urma să scriu o piesă de teatru despre viața de stagiar.Ne-am dus în audiență la directorul Casei de Cultură și i-am prezentat ideea noastră . Spre surprinderea mea directorul a îmbrățișat idea cu mult entuziasm. Ba chiar ne-a spus că nici nu trebuie să citească piesa înainte, că ne acordă toată libertatea de exprimare. Ne-am uitat unul la altul încîntați. Poate că soarele nu urca pînă la Hunedoara, perestroika în schimb da.

Am stabilit și data. Să coincidă cam cu Balul Bobocilor din facultăți. În octombrie nu se putea că era un Congres al Culturii și Educației Socialiste ,pe urmă trebuiau să fie niște alegeri locale așa că am fixat peste vreo două luni ,la sfîrșitul lui noiembrie .Aveam foarte puțin timp la dispoziție și încă nici o idee pentru piesă.

Spre deosebire de Lelcu ,Pedros era un suflet de montaniard închis tot într-un  inginer .Asta era ciudățenia lui numărul unu. Vorbea cu munții. Ciudățenia lui numărul doi mi-a șoptit-o nea Pascu,șeful organizației de bază -Fiți atent domnu injiner ce vorbiți cu el că are actele băgate. De fapt nici nu trebuia să mi-o șoptească ,căci Pedros nu se jena cu asta .În piesă, lui Pedros i-am predestinat poantele cele mai spumoase. El putea să le zică căci el nu va mai deveni un om nou,avea deja actele băgate.

Spre deosebire de Lelcu sau Pedros , Zamora era un suflet de meloman tot cu diplomă de inginer.Organiza audiții muzicale de mare succes în oraș.Recent își luase și atestatul de DJ.Aducea cele mai noi piese.Ne bazam pe el pentru partea de muzică.Am încercat să i-o promovez pe Annie Lennox, dar a zis Zamora că știe el o cîntăreață tînără de a scos acu nu demult un album cu mare priză la ingineri. Like a virgin -îi zice. Mi-a arătat coperta albumului.O fată blondă cu păr bucălat și chip de înger ,poate de aia i se spunea Madonna.Zamora știa să desfacă piesele astea muzicale  în factori primi și a zis că fata asta are muzicalitate,ritm,voce  de o să fie în vogă și peste 30 de ani .Trebuia completat cu un cîntăreț român că așa erau vremurile atunci. Zamora a zis să mergem pe vocea Didei Drăgan. Eu aș fi preferat Doina Limbășanu dar a zis Zamora că peste 30 de ani…

Trecuse vara .Se apropia luna noiembrie și mie încă nu-mi venea nici o idee pentru piesă.Ziua eram ocupat cu lucrul iar nopțile le petreceam cu Freud iar Freud ăsta nu era Caragiale.Dar pe undeva știam că tot din subconștient îmi va veni salvarea.Într-o dimineață m-am trezit că am visat un scaun. Înainte de m-am gîndit cam ce ar spune Freud despre asta ,mi-a venit ideea. Scaunul are patru picioare.Totul va fi în jurul cifrei patru.Piesa va fi în patru acte ,cu patru personaje care stau într-un patrulater.La urmă vine patrula formată din patru oameni,fix la ora patru și îi bagă în dubă pe toți patru . E drept că poanta asta cu patrula nu era a mea-o auzisem de la un coleg de armată- dar așa era pe atunci ,poanta odată slobozită își pierdea proprietarul și devenea proprietatea întregului popor.

Unul din personaje trebuia să fie jucat de Firu,fostul meu coleg de cămin ,iar el trebuia să facă ce făcea el mai bine-să rîgîie.Arta trebuie să imite viața,așa învățasem la școală .El va rîgîi de patru ori,la sfîrșitul fiecărui act .Ca să atragi spectatorul trebuie mai întîi să-l șochezi .La prima rîgîiuală va fi oripilat, la a doua va ciuli urechile,la a treia va chicoti iar la a patra poate va izbucni în rîs.  Firu avea de spus o singură replică -Eu cînd vreau să rîgîi, rîgîi – aluzie că din toate drepturile omului ,singurul drept care încă nu se luase era dreptul la libera rîgîială.Spectatorul de atunci nu aștepta să-i dai poanta gata mestecată, îi plăcea să o roadă singur,iubea metafora, stătea cu urechile ciulite și o prindea din zbor .

La servici ,lucram acum  pe schimburi ,eram în schimbul de noapte dar era mai bine așa că puteam scrie în liniște.

Am găsit acolo în birou la nea Toma o mașină de scris care încă mai avea tuș și un indigou. Începusem să scriu cu. febrilitate  .Prima pagină am lăsat-o liberă pentru titlu.Cam într-o săptămînă piesa a fost gata.

Mă simțeam  ca un tată care-și strînge copilul nou-născut la piept. E drept era cam slăbuț copilul căci fusese născut prematur. Dar cu toate astea eram foarte mîndru de el.

Pe prima pagină am pus titlul.Simfonie în laminor.Deși era mai mult o cacofonie. Ca să respect formatul , simfonia va avea patru părți-andante,allegro,scherzo si ultima parte Oda Speranței.

Stabilisem împreună cu Lelcu că venim la director    după așa zisele alegeri să finisăm ultimele detalii.

Am ajuns acolo în anticameră plin de speranță.Nu știu de ce dar nu-l văd pe Lelcu  nicăieri. Văd în schimb că acolo în birou la director era agitație mare,erau adunați mai mulți tovarăși. După un timp , îmi fac curaj și intru.Cînd mă vede directorul are o grimasă de parcă ar fi văzut fantoma lui Freud.Mi-a zis că acuma n-are timp de mine.Să vin mîine.Sau săptămîna viitoare.

Dar eu înțelesem deja.Copilul nostru nu se născuse prematur. Se născuse mort.Simfonia în laminor nu se va juca niciodată.Nu e nimic mai trist pentru un autor decît să-și piardă  spectatorii.Dar am mai pierdut încă ceva  -iluzia că lucrurile se mai puteau schimba.Anul era 1987 și ultimul lucru de care avea nevoie un regim în derivă era satira.

Eram trist deși poate ar fi trebuit să-i mulțumesc directorului căci mă vindecase de naivitate.Pe calendarul din perete  era înscrisă data – 16 noiembrie 1987 .Iar din toată acea îmbulzeală de cuvinte aruncate în aer distingeam doar un singur cuvînt care  era o premoniție a ceea ce avea să urmeze – Brașov.

VA URMA-                              Ultima parte Oda Speranței

Partea întîi-allegro

Patimile domnișoarei Ina

VA URMA

                               VA URMA

     Niciodată nu-i târziu să ai o copilărie frumoasă – zice un amic de-al meu și mare dreptate  are. Copilăria se trăiește odată în direct  dar se retrăiește mereu în reluare ,cam ca finalele de Campionat Mondial   .Copilăria mea s-a petrecut  într-un bloc căruia azi i s-ar zice comunist, dar căruia atunci ii ziceam al nostru . Bloc solid, cu bază anglo-saxonă căci fusese construit pe locul unui crater de la un bombardament anglo-american din al doilea război mondial.

      

Cincizeci și șase de familii-  primiseră repartiția guvernamentală și se mutaseră acolo într-o iarnă de pe la  mijlocul anilor ’60 . Locul de întâlnire era curtea blocului ,un pic ciuntită de camioanele frigorifice italienești  . Șoferii  mai împărțeau uneori gumă de mestecat, mai ales acelora dintre noi care le aminteau de  bambinii de acasă. Eu nu prea coboram , îmi era și un pic teamă căci auzisem că în  camioanele alea , in afară de carne de porc se transportă uneori și pui de om -mai ales din aceia care cerșesc după gumă de mestecat.  Dar receptam de la fereastră  clinchetele suave, claxoanele de bicicletă , Podul de piatră s-a dărâmat , Țăranul e pe cîmp, Cine nu-i gata îl iau cu lopata. Încă nu eram gata  așa că am mai rămas după perdeluță incă  niște  ani.

  Între timp copiii au crescut , la fel și decibelii , clinchetele s-au transformat în strigăte     mai ales în duminicile  în care  juca echipa locală  , claxoanele de bicicletă au fost preschimbate în șuturi puternice la poarta improvizată de bătătorul de covoare, iar sub podul de piatră la  ceas de seară se mai fura câte  un sărut  franțuzesc învățat din filmele de la Capitol.

    Apoi a dat Ceaușescu un decret și peste nouă luni curtea s-a umplut iarăși de clinchete ,triciclete, trotinete,șotron,prinsa,scunsa ,cine nu-i gata îl iau cu lopata. De data asta eram gata.  Am coborît jos în curtea blocului, eliberată între timp de camioanele frigorifice  căci copilăria avea prioritate . Deodată, în toată hărmălaia aia simt că mă trage cineva de mâna.-  Hei ce faci..Nu vrei să-mi ții coarda?

   „Pe mine mă cheamă  Cassandra. Acuma stau aici în bloc la bunici că părinții mei s-au certat”. Iar eu care știam că cearta între copii e un lucru rău pentru care primeam observații de la tovarășa  , mă gîndeam că cearta între adulți e un lucru foarte mișto că uite ne-o aduce in bloc pe Cassandra.  În fiecare zi după ce veneam de la școală îmi făceam temele după care stăteam ascuns în spatele perdelei să văd când apare Cassandra. Cum o vedeam o zbugheam afară ,îi salutam pe vecini pe casa scărilor cu Sărumîna , Kistihand ori  Csokolom că așa ne învățaseră părinții că trebuie să-l saluți pe om pe limba lui să arăți că îți pasă de el. Zile de-a rîndul îi țineam coarda Casandrei iar ea sărea  sprinten ca Nadia  la Montreal , eu o aplaudam și tot ce imi doream era să fiu in preajma ei . Până într-o zi când Cassandra a dispărut din bloc și din viața mea , poate s-au împăcat părinții ei sau poate s-au rupt definitiv , n-am aflat niciodată. M-am consolat destul de repede cu ceilalți copii, erau două grupe mari în curte , grupa de băieți și grupa de fete care jucau cam aceleași jocuri numa că fetele erau mai bune la fotbal 🙂

Atunci a venit Miki cu propunerea Băi hai să ne-o arătăm . Iar noi ne-am gândit că bine zice Miki că ce farmec are că o avem dacă nu putem să ne fălim cu ea. Trebuia găsit un loc mai ferit că știam că nu putem să ne-o arătăm așa în văzul lumii. Am fi vrut să mergem în cămăruța de biciclete de la parter dar acolo își ținea nenea Erlander motoreta lui Mobra de care era așa de îndrăgostit că venea să o viziteze la cele mai neașteptate ore . De fapt noi credeam că nenea Erlander chiar acolo locuiește-  și numa mai merge din cînd în cînd sus la apartament să se spele că mirosea tare a motorină. Era o dragoste neîmpărtășită intre el și Mobra lui  căci Mobra nu il iubea indărăt pe nenea Erlander . Nenea Erlander o dezbrăca de husă ,o scotea în lume,o încăleca mândru ca un ginere și când dădea la cheie să o pornească, ea se opintea, începea să tușească înecat cum tușeam  noi când mâncam prea repede înghețată Polar ,tremura  din toate șuruburile cu tot cu nenea Erlander pe ea și apoi se oprea ca o nevastă mofturoasă -În seara asta nu .Nu am chef de tăvăleală, mă doare capul. Iar atunci nenea Erlander , începea să suduie în toate limbile pământului că Timișoara era un oraș cosmopolit- și ne știam unii la alții toate înjurăturile .Atunci știam că nenea Erlander e nervos și e bine să ne ferim din calea lui. Așa că i-am lăsat lui camera de biciclete, pentru noi era mai simplu de găsit un loc, căci spre deosebire de dumnealui noi aveam obiectul la purtător. Ne-am gîndit că din motive de precauție ar fi mai sigur  pe la ultimele etaje  așa că am optat pentru ghena de la etajul șase. N-aveam voie cu liftul așa că pornim noi pe jos , trei țânci curioși . Pe drum ne încrucișăm cu tanti Curceanu de la șapte, dânsa avea voie cu liftul numai că liftul se defectase și tanti Curceanu suduia tare de tot,doar  că de ea nu ne era  frică  fiindcă de la etajul doi era deja sleită de puteri. O salutăm dar nu ne oprim sa stăm de vorba că noi aveam o chestiune importantă de rezolvat . Poate că pentru alții era o chestiune de onoare, pentru noi  era doar o chestiune de centimetri. Pe la patru începem să gîfîim.La cinci ne oprim oleacă să ne tragem sufletul . Mai avem un singur etaj. Intrăm in ghena. O putoare care nu se poate descrie în cuvinte ,dar ne gândim că dacă tot facem un lucru interzis măcar să suferim un pic. Închidem ușa  , ne deschidem la nădragi și …vedem negru în fața ochilor. Că noi am uitat că acea cămăruță nu avea geamuri și când închideai ușa de la intrare era întuneric beznă.Stați un pic că am eu o lanternă- zice Miki . Mă duc să o iau de acasă . Peste câteva minute se întoarce Miki cu lanterna . Închidem iarăși ușa  . Broboane de sudoare se prelingeau pe frunțile noastre mici.Același miros pestilențial dar cu care parcă ne-am obișnuit un pic.Urmează momentul adevărului. Miki vrea să aprindă lanterna -dar nimic .Începe să o scuture ca pe o sticlă de bulion și deodată suntem iluminați de o rază mare de lumină  . Dar nu de la lanternă Ca prin coșmar auzim vocea groasă a lui nenea Erlander – Ce frasul meu faceți voi aici ? . Atunci am înțeles pentru prima oară ce înseamnă să fii prins cu pantalonii jos  Și zău că nu mai țin minte a cui era mai mare, în schimb țin minte ce bătaie am luat .

                          

*************************************************************************************

                                        

    2016

Cînd te numești  Schimmerling Gheorghe nu poți deveni altceva decît un satiric. E un nume  care poartă în el embrionul unei disonanțe cognitive,  ca o motocicletă cu remorcă  sau  un camion cu ataș , un nume la care funcționarii școlii parcă treceau prin chinurile Golgotei cînd trebuiau să pronunțe Schimmerling după care urma recompensa în  banalul,eliberatorul  Gheorghe.

In timpul anului eram Gyuri sau Schimi sau Dilas doar odată pe an ,de 23 aprilie eram Gheorghe .Nu știu prin ce poznă a statisticii în clasa aia de 36 de elevi tocmai eu eram singurul Gheorghe.

În clasa a șasea ziua de 23 aprilie cădea într-o zi de practică în atelier. Aveam un maistru foarte simpatic, pe nume Doboșan. Și în ziua aia văd cum toți elevii și maistrul se adună în jurul meu și îmi urează la mulți ani. Sunt surprins și un pic speriat.  Nu de mult  văzusem un film -Unora le place jazzul – unde șeful unei bande de mafioți îi organiza -chipurile- o petrecere surpriză rivalului său -ca să-l lichideze . „Dar ziua mea e în octombrie”- zic ,exact ca nenorocitul ăla de mafiot.”E și azi”-îmi zice Codruța.”E Sfântul Gheorghe”. Atunci am aflat pentru prima oară că am două zile  de naștere.

În ziua aia , maistrul Doboșan m-a învoit ca să le fac cinste colegilor  .Mi-a zis  că dacă mă întreabă cineva să zic că dumnealui mi-a dat voie.  Deși pe   directorul școlii îl chema   Călugăru , acesta nu prea era dus la biserică. Și cu numele lui complet de Călugăru Igor , se afla  și  el  într-o disonanță cognitivă  chiar mai puternică decît a mea .

De la școală mă duc glonț la servici la mama să-i povestesc și ei ce descoperisem .Mama se sperie cînd mă vede căci mă știa la practică.

“Mi-au dat drumul.E ziua mea !!” -îi zic eu exaltat .”Cum ziua ta ?” -întreabă ea surprinsă.”Cum mamă chiar nu știi . E Sfântul Gheorghe”  .Mama se face albă la față .

–“Păi, nu e sfântul nostru”-a zis ea. Atunci am înțeles pentru prima oară că sfinții spre deosebire de Dumnezeu nu sunt ai tuturor .Dar mama care avea foarte mult tact nu a intrat în dezbaterea teologică  ci a venit cu mine la Alimentara ,ca să-l cinstim împreună pe noul meu patron .După care m-am întors la școală unde colegii mi-au cîntat Mulți Ani Trăiască.

De atunci l-am tot căutat pe Sfântul Gheorghe . Voiam să-i spun că am dat odată de băut în cinstea lui. Bine,nu chiar de băut doar  o napolitană și un Dănuț de la Alimentara .Dar nu am reușit să dau de el nicicum. În anii aceia  materialist-dialectici fusese  și el marginalizat .

L-am întîlnit pe Sfântul Gheorghe mult mai tîrziu într-un muzeu din Paris. Am fost puțin dezamăgit. Nu prea se potrivea cu imaginea pe care mi-o creasem despre el în mintea mea de copil. Am crezut că e un tip bonom care o să-mi facă cu ochiul ,șmecherește,  ca de la Gheorghe la Gheorghe. Și care seamănă puțin cu maistrul Doboșan.  În loc de asta am dat peste un teuton aspru, îmbrăcat în zale din cap pînă în picioare   , care aducea mai mult cu directorul Călugăru. Am stat  minute întregi în fața tabloului  , l-am examinat pe toate părțile și nu știu de ce dar parcă am avut senzația că mă potrivesc mai mult cu  balaurul .

Mult timp am crezut că din toate obiectele cu care conviețuiesc în aceași casă cea mai proastă relație o am cu mașina de spălat. Acum îmi dau seama că am greșit.Cea mai proastă relație o am cu frânghia de rufe.

Recent m-am înscris la un grup de sprijin  pentru bărbații care întind rufe și am aflat că nu sunt singur. Există foarte mulți bărbați care preferă să facă orice altceva numai să nu întindă rufe. Pentru că întinsul rufelor nu se prea potrivește cu etosul masculin.

Un bărbat care gătește  e sexy ,un bărbat care calcă e sexy , pînă și un bărbat care duce gunoiul e sexy . Dar un bărbat care întinde rufele se contopește cu ele .  După mai multe întinzături  devine ca ăla din poezia lui Arghezi, cel cu ochii de faianță.

La femei treaba stă altfel. O femeie care întinde rufele e grațioasă  ca o nimfă .Am văzut un film în care Sofia Loren agăța rufele pe  acoperișul unei clădiri, din spate venea Mastroiani și acolo între cearceafuri se consuma povestea lor de dragoste. Am vrut să-i propun și eu lui nevastă-mea  această variantă. Mi-a zis că nu sunt Mastroiani. E drept că nici ea nu se mai cațără  pe acoperișuri.

Dar chiar și așa ar fi cumva suportabil dacă n-ar fi problema spinoasă a șosetelor.Șosetele sunt oaia neagră a oricărei spălături. .Odată intrați în mașina de spălat dau de gustul dulce al libertății. Ca niște aurolaci îmbătați cu detergent își uită obligațiile familiare .Iar libertatea la un ciorap  înseamnă eliberarea  de vechiul partener în căutarea unui alt partener mai supraelastic . Și la oameni e la fel. Dar de la ciorapi aveam totuși niște pretenții.

Iar ultimul ciorap-cel mai anarhist dintre ei- rămîne întotdeauna înțepenit în mășina de spălat undeva în spatele rotorului făcînd orice încercare de regrupare imposibilă

Am un hîrdău pentru ciorapii burlaci, divorțați sau care pur și simplu s-au plictisit să-și mai caute perechea . Și după fiecare spălătură hîrdăul ăsta  se mărește  . Prin contrast ,  sertarul cu ciorapii care și-au găsit sufletul pereche   se subțiază pe zi ce trece.

Mi-am adunat toți ciorapii răzvrătiți. Le-am vorbit frumos, ca de la om la bumbac. Ei interpretau asta ca un semn de slăbiciune.  Ciorapii simt slăbiciunea. Tot așa cum oamenii își miroasa ciorapii și ciorapii îsi miroasă oamenii. Vezi că merge și așa-a zis un ciorap de lînă către unul dungat . Pînă la urmă mi-am pierdut răbdarea.  Mi-am înlocuit toți ciorapii rebeli cu ciorapi  chinezești cumpărați la kilogram  , identici,toți de o seamă de o făptură și de o mamă.  I-am reeducat. Ciorapii sunt   de acum mult mai docili  fiindcă știu că sunt înlocuibili. Am înăbușit Revoluția de Bumbac.Rămîne acum să mă ocup  și de  Răscoala cămășilor boțite,  Revolta  tricourilor întoarse și Răzmerița pantalonilor cu șervețele de hîrtie uitate în buzunare.

Așa că doamnelor ,dacă aveți totuși marele noroc să dați peste un partener care e dispus să întindă rufe,răsplătiți-l. Nu trebuie-pentru asta-să vă urcați pe acoperiș. E destul să cumpărați o lenjerie mai sexy pe care să i-o strecurați discret în coșul cu rufe. Vă asigur că de-abia va aștepta următoarea spălătură.

Și -dacă n-ați sesizat-postarea asta nu este doar despre ciorapi. Este mai ales despre cei care-i poartă.