Categorie: Uncategorized

Gyuri  a înțeles că in viața lui s-a produs o schimbare în momentul când și-a luat diploma de absolvire . Dar de ce vorbesc  la persoana a treia ??  Căci despre mine e vorba. Și despre domnul Șimon. Mai ales despre domnul Șimon..

Deci,  am simțit că viața mea a luat o nouă turnură  atunci când mi-am căpătat  diploma  . Dintr-o dată valoarea pe piață mi-a crescut  ca a unei companii  de IT  după un exit reușit . In primul rând vecinii din cartier au încetat să-mi mai vorbească cu băi ori  tu ăla . Unii au început să-mi zică  direct domnu injiner.  Parcă și intonația le era alta .   A doua schimbare  a fost că am inceput să primesc invitații la ceai . Când am făcut o socoată simplă si am deschis parantezele  am înțeles că numitorul comun al tuturor celor ce mă invitau    era că aveau fete de măritat.

Nu degeaba mi-au spus  profesorii că diploma asta îmi va deschide multe uși. Uite nici măcar nu se ștersese bine cerneala de pe semnătura decanului și ușile astea începuseră deja să zdrăngăne din balamale  .

In Comunitatea noastră  regulile erau clare. O fată cu zestre ia un băiat cu diplomă. În felul ăsta băiatul devine părtaș la zestre iar fata la diplomă. Troc  reciproc avantajos . Și în ceea ce priveste diplomele  exista o ierarhie bine stabilită  . Medalia de aur e  un  doctor . Medalia de argint e un avocat. Dacă i-ai scăpat pe ăștia atunci te mulțumești cu un  inginer. Premiul de consolare .

In anul ăla terminaserăm trei. Doi de Gyuri și un Tibi  . Dar unul din Gyuri era deja cuplat cu  Laura, o frumoasă doctoriță , așa că în acel an piața liberă se redusese doar la un Gyuri și un Tibi  .

Când au venit  primele invitații nu prea știam cum să reacționez  . Succesul meu la fete fusese foarte  limitat și niciodată in calitate de pretendent  la însurătoare . Eram ca un june ori o junincă   la primul său târg .  

Ritualul era în linii mari același. Cumpăram din piață  un buchet de  flori . Lalele,garoafe ori trandafiri . Aveam grijă doar să nu mă încurc și să iau din buchetele pentru înmormântări . Era important  ca florile astea să aibă culori neutre și  să fie cinci fire  , ăsta era  numărul care se potrivea cel mai bine  la vazele comuniste de deasupra televizorului  . Sunam la ușă , părinții ei mă pofteau înăuntru  după care  se retrăgeau să ne lase un pic de intimitate controlată   . Atunci era un mic moment de stinghereală care  din fericire  nu dura prea mult căci  peste puțin  timp  auzeam o bătaie în ușă si  părinții își făceau reintrarea triumfală insoțiți de  o tăviță de lemn pe care   se lăfăia  generoasă, o   porție de gem de fructe proaspete . Neapărat , țineau să-mi precizeze , făcut de mânuțele fetei . Acela era momentul meu hedonist când abandonam fata  și mă repezeam năvalnic pe dulceață  ca un urs  ieșit dintr-o prelungită hibernare   .

Am mâncat foarte multă dulceață  în vara aceea . Gemul de zmeură  era preferatul meu  Pentru un gem de zmeură eram gata să revin  .  Urma gemul de cireșe . Sau de caise . Orice , dar nu gem de prune căci ăla era singurul care se găsea pe rafturile altminteri goale din comerțul socialist . Bun pentru constipație ,   rău pentru consumație  .    

Domnul Șimon era magazionerul Cantinei Comunității . Avea un birou mic și destul de înghesuit la intrarea in clădire  . Când treceam pe lângă birou mă lovea   un miros puternic  si  apăsător de pește . Atât de tare era mirosul că se impregnase și in domnul Șimon  .

Acolo m-a invitat domnul Șimon intr-o amiază

– Gyuri să știi ca eu m-am interesat de tine. Pari tu, cam nebăh¹ , dar ești băiat bun . Mie Dumnezeu mi-a dăruit o fată . Aș vrea să o cunoști .

Am cam ezitat. Pe de o parte eram convins că și fata domnului Șimon face un gem bun . Pe de altă parte , erau niște meciuri foarte interesante la Campionatul Mondial de fotbal in vara aceea.

Domnul Șimon părea să nu înțeleagă cauza adevărată a îndoielilor mele .

–  Gyuri, acum că ești inginer cu diplomă , a venit vremea ta . Toate au timpul lor-așa scrie in Tora  . E o vreme pentru pace și o vreme pentru război. O vreme pentru studiu și o vreme ca să-și întemeiezi o familie . Haide să o cunoști pe Miriam . Cred că o să-ți placă. Dumnezeu mi-a dăruit-o târziu , atunci când credeam că nu mai pot avea copii. E ea  mai plinuță și tu mai pirpiriu  dar Dumnezeu stă sus și imperechează jos.  Nebănuite sunt căile Lui.  Acordă-i o șansă . Si să știi că Miriam a mea se pricepe la gătit  . E un lucru important . Că doar n-o să mănânci toată viața la cantină. Si e la fel de important ca să se simtă apreciată pentru asta. De o să-ți placă , aruncă-i te rog o vorbă bună ..

Mi-a făcut prietenește cu ochiul și m-a condus la ieșire . Dar acolo in pragul ușii a mai ținut să adaoge ceva .

–  Si incă un lucru . Acum două săptămâni a fost la noi  Tibi. Îl știi pe Tibi ? Inginer ca și tine, familie bună ca a ta . A terminat și el anul ăsta . Dar Tibi  a făcut o greșeală fatală. I-a spus că-i place muntele. Ba i-a propus să meargă împreună pe munte cu cortul. Dar lui Miriam nu-i place  muntele. Mai ales cu cortul . Și in special , știi că un băiat de familie nu invită o fată de familie să meargă  singuri , înainte de zivug²   !  

I-am zis că nu are de ce să se teamă. Nu sunt mare  amator de munte, cu atât mai puțin de întins  cortul acolo  . Dar nu mi-a plăcut nici  că fusesem a doua opțiune . Al doilea pe listă. Si atunci când acea listă conținea doar două nume asta însemna că eram ultimul.  

M-am eschivat. Dar domnul Șimon nu era obișnuit să renunțe ușor. Mă pândea mereu in fața cantinei la prânz .

– Mie-mi place să spun lucrurilor pe nume dar și pe prenume. Dacă nu ești pe invers  , atunci a venit vremea să cunoști o fată evreică. Să nu te prindă vreo  shikse³ . Știi idish?

Nu  știam idiș , însă  cuvântul shikse mi se parea cunoscut. Dar ceea ce m-a convins definitiv , a fost când m-a chemat la el in birou înainte de intrarea în shabat .

– Să știi Gyuri că nu insist doar pentru mine. Si pentru nevastă-mea, Dumnezeu s-o aibă in grija Lui . Stii , eu sunt din  Satu Mare. Suntem Satmar , de cinci generații. Acolo m-a prins războiul . De acolo am ajuns la Auschwitz . Când am revenit eram singur. O lumânare în bătaia vântului . L-am apostrofat pe Dumnezeu . De ce Doamne ? Parinți, bunici, cinci frați și acum singur. Eu l-am certat , EL nu mi-a răspuns. Așa că l-am abandonat .  Cinsprezece ani  nu m-am mai dus la shil⁴. Mă tot chemau dar eu nu m-am dus. Mi-am dast jos kipaua. Până am intâlnit-o pe Hova-Ruhăle . Ea era din Budapesta. Tot singură a revenit din cuptoare . Acum eram două lumânări. Nu a fost dragoste la prima vedere . Poate nici la a doua. Dar a fost mult respect. Și înțelegere . Știi , uneori in viață nu trebuie să simți fluturi in stomac. Ajunge și o buburuză . Și stii ce mi-a zis ea ? Poate că tu nu esti doar o lumânare oarecare, Șimon  . Dumnezeu te-a lăsat în viață cu un scop. Tu ești shamashul. Acela care  aprinde celelalte lumânări. Așa mi-a zis Hova-Ruhăle , Binecuvântată să-i fie amintirea . Zece ani am ingrijit-o,  până ce anul trecut s-a prăpădit .

In după amiaza am întâlnit-o pentru prima oară pe Miriam . Avea o figură care se putea uita ușor   .  Dar în ceea ce privește talentele ei culinare, domnul Șimon avusese dreptate  .  Am aprins lumânările de shabat , pentru prima oară in viața mea .  N-am stat mult, patruzeci de minute măsurate pe ceas . Ca un băiat de familie la o fată de familie  . La plecare , ea m-a întrebat  cam ce pasiuni am  .

– Vreau mai intâi să-ți spun ce nu-mi place. Nu-mi place să merg cu cortul pe munte – A zâmbit. Știa că fusesem învățat să spun asta- Dar dacă totuși vrei să știi ce-mi place,  apai imi place să citesc  . Nichita, Breban, Blandiana , toate astea care apar în tiraj mic și nu prea le prind la librărie .  Si îmi place cum gătești   !

Am revenit la Miriam în vara aceea de câteva ori. Nu simțeam fluturii în stomac. Dar mi-am amintit ce-mi spusese domnul Șimon. Uneori e de ajuns să simți și o buburuză.

Pe la începutul lui septembrie , domnul Șimon m-a invitat în biroul lui. Mi-a dat mâna prietenește , apoi s-a dus în spatele biroului de unde a scos  un pachet învelit în hârtie lucioasă .

– Uite astea sunt pentru tine . Exact ce ai vrut-  Breban , Nichita, Ana Blandiana . Și suplimentul – Thomas Mann, Muntele vrăjit-  Am rămas mut de uimire iar el mi-a făcut cu ochiul- . În vremurile astea  cu un kilogram de carne kosher poți obține multe. Știi, Gyuri ,  am ajuns la 60 de ani și acum am  intrat prima oară intr-o librărie . Si  am vrut să-ți spun încă ceva . Să știi că Miriam te simpatizează. Și dacă ea te place, te plac și eu. Mă bazez pe instinctele ei  .

Am stat mai mult pe acasa să savurez cărțile . Erau intr-adevăr marea mea pasiune. Volume la care nu credeam că voi putea ajunge vreodată . Vizitele mele la Miriam s-au mai rărit. Dar am găsit-o intotdeauna la fel de caldă și de atentă. Însă relația noastră nu înainta nicăieri. Iar mie îmi era teamă că domnul Șimon va observa asta .

Intr-adevăr a observat în prag de iarnă . Avea un aer abătut  .

– Gyuri, tu ești tânăr , mai poți trăi câțva ani in cărți . Mie ceasul a inceput să-mi bată de apus  . Și tare mult mi-aș dori să am o nepoată. O aștept pe  Hova-Ruhăle …

L-am reintâlnit peste câteva săptămâni. De data asta parcă era mult mai volubil . Mi-a zâmbit ștrengar . În mână ținea un pachet, mai voluminos ca primul.

– Vreau să-ți reinnoiesc proviziile.  Știi , de când merg pe la librărie, am inceput să citesc și eu. Copilăria mea n-a fost grozavă. Nici tinerețea. Dar acum , prin cărțile astea, pot să o trăiesc și pe a altora . E ca și cum aș câștiga o viață suplimentară.  Iar  cărțile astea m-au invățat un lucru . Că dragostea cu forța nu se face oricât ai vrea. Poate tu și cu Miriam nu sunteți sortiți să fiți impreună. Ti-am zis că El stă sus și imperechează jos . M-aș bucura ca atunci când o să-ți vină vremea și vei lua o fată,  să fie de-a noastră . Că vaca și nevasta e bine să le iei de la tine din sat- asa spune o vorbă din bătrâni   . Iar dacă o să te  intorci din sat cu mâna goală , incearcă și in satul vecin  . Iar dacă nu găsești nici acolo și până la urmă  ai să iei o shikse  , cred că Dumnezeu îți va accepta alegerea  . Numai  să fie o shikse cu suflet de hasida .

Am sunat-o pe Miriam chiar in aceeași seară. Nu mi-a răspuns .Doar după câteva luni am aflat de la domnul Șimon motivul

– Miriam va pleca in America . Se va căsători acolo cu un băiat bun , de la yeshivă . Hasid Satmar . Va trăi printre ai noștri  , chiar dacă impozitele le plătește la americani.

– Cum e băiatul ? -am intrebat

– Nu știu, nu l-am cunoscut. Dar am cunoscut trunchiul. I-am scris o scrisoare prietenului meu Rabinul Mendel din Kotzk. L-am intrebat dacă nu știe un băiat bun pentru fata mea.  Unul care să ne ducă neamul mai departe. Mi-a răspuns imediat. Mi-a zis că știe un băiat tare bun . Si dacă o fi și dragoste , cu atât mai bine.  Doar că băiatul nu are diplomă. E ceasornicar  .  Cu diplomă, fără diplomă, ce contează asta -i-am răspuns. Parcursul unui om nu e drum drept și viața nu e contabilitate  ca în caietele mele unde  doi si cu doi  să facă patru . Dacă este armonie adevărată doi și cu doi vor face unu . Asta contează . Apropo, fraza asta am citit-o tot în cărțile tale . Acum o lună au venit  părinții lui din Brooklyn .Bineînțeles i-am invitat la noi să ne cunoaștem . I-am servit cu o porție de gem făcut de Miriam.  După a doua linguriță mi-au zis că le place fata   . Si că așa gem de prune bun , ei n-au mai mâncat niciodată .  I-au trimis chemare  in America să-l cunoască pe Wolf , că așa-l cheamă pe băiat. Dacă toate merg bine , până anul viitor , Miriam va deveni doamna Wolf.   Vino miercuri la gară să-ți iei rămas bun de la ea.. Ba nu, mai bine nu.. Nu veni.. Nu e bine ca omul să plece cu inima grea. Să  nu mai privească  inapoi, precum soția lui Lot .  Să citești cărți e bine, Gyuri  . Dar la fel de important e să cunoști și Cartea . Cartea noastră ,Tora .

Ne-am îmbrățisat îndelung . Si pentru prima oară, parcă am simțit că domnul Șimon miroase altfel  . Un miros fin , vanilat. Miros de filă .

Apoi  am plecat și eu din țară . Nu am mai știut nimic despre Miriam și nici despre domnul Șimon . Am revenit în Timișoara după câțva  ani. Birouașul domnului Șimon din curtea cantinei nu mai exista. Nu mai exista nici domnul Șimon. Dar Dumnezeu i-a împlinit ultima rugăminte .

A apucat să-și țină in brațe prima nepoată…

O fată..

Hova-Ruhăle…

********************************************

1. neajutorat(idiș) ↩︎
2. predestinare(idiș) ↩︎
3. neevreică (idiș) ↩︎
4. sinagogă(idiș) ↩︎

Cu drag pentru P – shikse cu suflet de hasida care m-a îndemnat să scriu această povestire

Pe drumul care duce către casa Sarei Vaspi din localitatea Yesod Hamaala în Galileea , trece o albie . Odată cu primele ploi de toamnă ,  albia aceea se umple de apă  .

De trei ori, in trei toamne diferite,  cei de la garnizoara orașului din apropiere au traversat pârâiașul .

De trei ori, in trei toamne diferite, au bătut la ușă și i-au spus Sarei – Stați jos. Avem ceva să vă spunem..

Prima dată a fost în toamna lui 1973 . Israelul se afla in războiul de Yom Kippur și Yoav , soțul Sarei , a fost mobilizat. Veneau periodic scrisori de la el in care relata intâmplări de pe front. „Fiecare glonte are o adresă  , pe nici un glonte nu scrie adresa mea ” .. In ultima scrisoare Yoav scria că incepuse să creadă in Dumnezeu.. Dar peste numai două zile și Dumnezeu a început să creadă in Yoav. L-a chemat la EL  .   . .. „Cel puțin ai o consolare ” – i-au spus prietenele venite la shiva –  ” ati apucat să faceți împreună doi copii frumoși.”

Yoav ii lăsase in grijă o fată- Vered- si un băiat Arnon.

A doua oară a fost in toamna lui 1982 . Era războiul din Liban si Arnon era soldat în termen. Erau staționați la un fort în sudul Libanului și Arnon i-a scris mamei sale – „A fost tragere la sorți și eu am tras numărul morții”.. „Ce înseamnă numărul morții ? „-s-a interesat Sara ? ”Adică voi rămâne shabatul ăsta in bază” ..

Din păcate acela avea să fie numărul morții cu adevărat. Un proiectil tras de gherilele palestiniene în acea sâmbătă  i-a curmat  viața lui Arnon .

“Intotdeauna m-am străduit să văd partea plină a paharului. Însă acum paharul e făcut țăndări.Sunt doar cioburi „– a spus Sara atunci la înmormântare .

Au urmat niște ani liniștiți . Familia Sarei s-a mărit. Vered fata ei, a născut un băiat. In iudaism se crede in transcendența sufletului așa că l-au numit tot Arnon, in memoria unchiului. Pentru o vreme se părea că Sara a reușit să lipească cioburile.

In razboiul dintre Israel și Hamas , Arnon cel mic e mobilizat. La fel ca bunicul lui in urmă cu 50 de ani, la fel ca unchiul  in urmă cu peste 35 .

Săptămâna trecută cei de la comenduirea garnizoanei, au traversat pârâiașul pentru a treia oară.

“Pe primii doi nu am apucat să-i mai văd după ce au căzut . Pe Arnon cel mic mi l-au arătat . Era frumos.. Părea  aproape viu ..”

E o noua toamnă in Yesod Hamaala. Au început ploile. Părăiașul din fața casei Sarei Vaspi s-a umplut din nou. In schimb pe fața Sarei au secat lacrimile..

***************************************

In memoria lui Yoav, Arnon și Arnon .. Z”L .

La naștere părinții i-au spus Oscar . Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi . Cand a ajuns  in Palestina , singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului. Abraham .

Zilele acestea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci insoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toti ceilalti 12 membri ai familiei. Nici unul n-a lipsit. Pentru că Abraham a organizat excursia asta temeinic , a pregătit-o cu mult timp înainte. Cum era în fotbal, așa e și in viață .

Au venit cu toții să cunoască orașul în care și-a petrecut Abraham primii 13 ani de viață . Si-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți.  Poate că el ar fi rămas  un anonim , dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l insoțească la un meci de fotbal pe care acesta il  arbitra . Neșansa croitorului dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o intindere de gleznă in timpul meciului.   Intră tu- arbitreaza in locul meu – i-a cerut atunci Jonas, croitorul,  lui Abraham   . Dar nu știu regulile- i-a spus acesta  . E simplu- dacă vezi un fault fluieri. Si Abraham a fluierat. Atât de bine încat după meci , oamenii l-au felicitat. In acel moment el a știut că și-a descoperit vocația. Vocația aceasta l-a dus la trei campionate mondiale. La unul din ele a arbitrat și finala . Nimic nu ar fi fost posibil dacă nu exista pasiune . Si minuțiozitate . Inaintea primului meci internațional pe care trebuia să-l arbitreze s-a dus la Napoli să vadă cum reziști unui vulcan. Nu unuia geologic ci unuia format din 80000 de oameni pe un stadion , care vor să-ți influențeze deciziile . Inaintea Campionatului Mondial din Mexic a petrecut o lună in America de Sud ca să cunoască mai bine jucătorii sud americani care încercau să-i  păcălească pe arbitri europeni prin căderi simulate în careu .

Au fost trei zile intense în care mulți  au ținut să-l întâlnească pe cel mai mare arbitru pe care l-a dat România. Au fost acolo notabilități ale orașului- primarul Dominic Fritz și viceprimarul Cosmin Tabără ca și deputatul Ovidiu Gantz. La intâlnirea de la Universitate, arbitrată de data asta de excelentul journalist și om de cultură Marcel Tolcea , au venit să-l salute personalități ale fotbalului românesc. I-am intâlnit acolo pe legenda de la Guadalajara,  Emeric Dembrovschi, Dan Lața -unul din cei mai inteligenți mijlocași ai Timișoarei- dar și pe marele arbitru Ioan Igna . Poate că și lui igna I s-ar cuveni un moment ca acesta- imi spune Abraham după intâlnire. Tot acolo au fost pomeniți   colegii lui de arbitraj,  Nicolae Rainea și Andrei Rădulescu. A fost apoi și întâlnirea de la sinagogă , unde soțul nepoatei , Nadav Ben-Ozer , el insuși nepotul unei timișorence a cântat la saxofon , fiind acompaniat de  Alex Reisz, nepotul unei lugojence si fiul reputatului professor Robert Reisz, plecat prea devreme dintre noi. De mult zidurile sinagogii nu au captat un Adon Olam  mai emționant . Si au fost copiii-zeci de copii- care la initiativa doamnei Luciana Fridmann, presedinta comunității , i-au adus mingi ca să le semneze.

Însă cu adevărat mișcat, a fost în prima zi , in care copiii și nepoții i-au citit un mesaj de suflet. Atunci , omul acesta asertiv, care nu s-a sfiit să-I arate cartonașul roșu lui Maradona, a redevenit Oscar, băiatul blajin  pe care cuziștii l-au aruncat în Bega in iarna lui 1937- Jidane dacă vrei să supraviețuiesti, inoată . Si Oscar a inotat. Eu nu am invățat înotul din pasiune, ci din necesitate. Pură necesitate .

Dar Timișoara anului 2023 e mult schimbată față de cea din 1937. Orașul l-a primit cu brațele deschise pe cel care fusese nevoit să o părăsească  in toamna lui 1947 . Amintirile plăcute din aceste trei zile le-au suprimat pe cele din acei ani. De fapt orașul s-a schimbat mult. Nu doar în formă ci mai ales în fond.

Intr-o zi a anului 1984, la capătul unui meci pe care îl arbitra la New York, Abraham Klein primește vizita unui oaspete neașteptat. Este Jonas croitorul , cel datorită căruia Abraham a devenit arbitru . Vino cu mine , la restaurant, vreau să-ți prezint un prieten , ii spune el lui Jonas . Cand vede cine e prietenul, Jonas înlemnește . In fața lui se află marele Pele . Se ridică de la masa și ii dă mâna lui Jonas-  “Prietenii lui Abraham sunt și prietenii mei .”  Jonas e chiar fericit că-și scrintise  glezna la acel meci.

“ Lăsați-mă cu Maradona, cu Messi , Pele a fost cel mai mare . Nu doar ca fotbalist. Mai intai de toate ca om . Cum se spune la noi- A fost un Mentsch . Fiindcă nu a uitat niciodată de unde a plecat.” La fel ca tine, Oscar – completez în gând.

Am 10 ani și iar o trag de mână pe bunica să mergem să vedem trenurile. Sunt fascinat de lumea asta  a fiarelor în mișcare. Prin portița verde și mică le urmăresc încetinirea ori dimpotrivă accelerarea  pe tronsonul care duce către  Gara Mare a Orașului. Pot sta acolo ore întregi , știu de unde vine și încotro pleacă fiecare garnitură , sunt un Mersul Trenurilor ambulant.  Oameni aflați la începuturile călătoriilor îmi fac entuziast cu mâna , ceilalți dinspre final îmi par mult mai obosiți . Mă captivează locomotivele și dintre locomotive mai ales cele cu abur. La ele se atașează trenurile personal ori cursă  , cele care deservesc liniile mai puțin importante, alea cu multe gări și halte ,  care opresc la țară.

Nu am pe nimeni la țară și regret asta nespus. Paulișan Ioan in schimb are  . Paulișan ioan e colegul meu de bancă și miroase mereu a caltaboși. Asta ,căci in pauza de masă in vreme ce noi , copiii de oraș ne chinuim să ne desfacem ujinile  împachetate în staniol , Paulișan Ioan scoate din hârtie  șoricul primit de la bunicul de la țară și-l suge  ca pe limonadă.  L-am invidiat pe Paulișan Ioan pentru mirosul ăla de caltaboș care mie-mi părea  parfum de levănțică   . Asta până ce odată m-a invitat la el la țară  și l-am cunoscut pe Guțică  .Mi-a spus că Guțică va deveni și el  caltaboș , de Sfântul Ignat , care e in decembrie , puțin înainte de Crăciun  . Am privit  în ochii blânzi  și inteligenți ai lui Guțică și  mi-am dorit atunci ca decembrie să nu mai vină niciodată . L-aș fi luat pe  Guțică de acolo din cocina lui   și l-aș ține in  bloc pe balcon ca să mă joc cu el  până ce va muri de bătrânețe . Și pe bunicul lui Paulișan Ioan l-aș fi luat   . Doar că pe el nu l-aș fi dus la bloc ci   l-aș fi lăsat  acolo in casa lui in cerdac ca să mă pot lăuda  că am și eu un bunic la țară    . Atât de rău îmi părea că nu am și eu un bunic la țară  încât aș adopta  unul.  Dacă exista  târgul de fete de pe Muntele Găina  , oare de ce nu exista și  un târg  de bunici ,  undeva mai la vale  că la vârsta lor nu se mai cade să-i  cocoți  pe munți  .  

Vine vacanța de vară și mă despart de Paulișan Ioan. El va pleca la țară  de pe una din liniile mărginașe  și eu  îi voi face cu mâna  din  dreptul portiței verzi  . Câteva zile mai târziu voi pleca și eu .  Doar că trenul meu nu mă va purta către sat ci spre un orășel mai mic , unde de fapt m-am născut. La Lugoj bunica  avea casă in Bulevardul Lenin. Fusese  om mare Lenin ăsta, de căpătase  nume de bulevard. Așa credeam atunci. Doar când am mai crescut oleacă am aflat că nici Lenin ăsta nu fusese chiar așa mare și nici bulevardul nu era chiar  bulevard, ci doar o străduță ceva mai lungă  care pornea din centru până spre  Calea Timișorii   .

 Tot pe bulevardul Lenin stătea și bunica lui Relu. Bunicile noastre aveau case lipite una de alta la câteva aruncături de  centru dar bunicii noștri  locuiau mai la periferie , unde  ele ii vizitau  cel puțin o dată pe an de Ziua Morților . În Lugoj,  toate  cimitirele erau pe aceeași stradă    .Căci așa era acolo , oamenii erau apropiați unii de  alții in timpul vieții , rămâneau apropiați  și după moarte.

 Părinții lui Relu se cunoscuseră undeva in Lugoj , trăiseră frumos o vreme, după care trăiseră urât , după care se despărțiseră. Tatăl bănățean, mama din Oltenia. Vorba molcomă o primise de la tata , iubirea pentru fotbal de la mama. La divorț împărțiseră frumos totul, îl împărțiseră și pe Relu. O săptămână la unul, o săptămâna la celălalt. Doar în timpul verii când ajungeam eu in Lugoj , Relu se împărțea singur  . Se înființa la bunica lui la începutul verii și stătea acolo  până ce toamna dădea în pârg   . Era mai bine și pentru el, era mai bine si pentru  părinți care căutau fiecare să-și repornească  viețile  iar el le ocupa prea mult spațiu  .  Relu era un băiat dolofan cu care era o plăcere să joci fotbal .  Nu era nici o filozofie să il driblezi , nu trebuia să fii pentru asta nici Maradona nici Messi, trebuia doar să împingi  ușurel mingea înainte  căci  până apuca Relu să se rotească in jurul cuprinzătoarei  sale axe  , erai demult trecut   .  Relu însă nu se supăra niciodată căci bunătatea îi venise la pachet împreună cu kilogramele .

Așa s-a scurs o vară  in  care fiecare zi de august semăna cu altă zi de august , cu previzibile miuțe pe terenul nisipos din spatele casei,  întrerupte doar de bunica mea care la fiecare jumătate de ceas ne aducea un bidonaș  de apă nu tare rece   și de bunica lui Relu care ne ademenea  la ora mesei cu niște pârjoale bine pârjolite la colțuri din care Relu mușca cu lăcomia  unui naufragiat . Când deja  stătea să vină septembrie   , Relu m-a condus la gară , mi-a făcut cu mâna și avea un zâmbet trist .

Zâmbetul  cu care m-a întâmpinat Relu în vara următoare  nu mai era deloc  trist . Nici Relu nu mai era același Relu. Slăbise câteva kilograme bune iar in loc de maioul acela jerpelit  purta acum un tricou alb-albastru cu însemne de  Universitatea Craiova  . Sub braț avea o minge cu niște panouri hexagonale in alb și negru,  pe care scria Adidas  .  Ar fi trebuit să-mi dau seama că toate astea nu prevesteau nimic bun pentru lunga mea vară fotbalistică.

Deși trecuse doar un an fără o vară , schimbările erau multe și nu  doar la Relu. Terenul nisipos din jurul casei fusese pietruit iar in dreapta lui  apăruseră deja câteva garaje ale oamenilor care fuseseră mutați în blocurile noi din spate   . O motostivuitoare  așezată in poziție de tragere ne amenința  stoic  că schimbările nu se vor opri aici.

Plăcerea jocului ni se diminuase vizibil, căci acum eram nevoiți să slalomăm nu doar  printre oameni ci și printre mașinile care ieșeau din garaje ,   însă  chiar și pentru trecătorul grăbit care se întâmpla să treacă pe acolo , era  clar  cine dintre noi doi era cel mai bun . Relu făcuse progrese uriașe in ultimul an . Pe aici nu se trece , părea să spună privirea lui îndârjită de pandur aprig din oastea lui Țarălungă  . Nu puteam decât să mă bucur  atunci când miuței noastre i s-au alăturat  câtva băieți  din blocul de la Micro  . Aveam să regretăm amarnic această condescendență a noastră atunci când Foale , găliganul   creol de la trei   , a tras o bombă  la care mingea s-a izbit de perete după care a eșuat   direct în țepușa din gardul bunicii.

Foale și gașca lui s-au făcut iute nevăzuți . Relu în schimb se dezumflase complet ca și mingea moartă pe care o strângea  la piept  crezând zadarnic că in felul acesta o va putea însufleți . Nu mai spunea nimic ci doar plângea adânc, un plâns cu sughițuri care nu se mai potolea . Vara noastră părea compromisă.

In aceeași seară pe coridorul dintre cele două case   s-a întrunit sfatul bătrânelor  . In dimineața următoare bunica mea ne-a luat pe amândoi de câte o mână și ne-a spus că astăzi o să facem ceva mult mai interesant decât un meci de fotbal .

Am descoperit atunci că pe spațiul dintre case și garaje mai rămăsese in picioare o clădire, una singură ,  veche cu pereți galbeni coșcoviți care folosea drept hambar de grâne . În hambar era o căruță care avea deja caii înhămați și un om bărbos cu dinți de aur care ne aștepta .

– Săru-mâna doamna Daici

Atunci l-am cunoscut pe Ion . Si abia de apucasem  să mă mir cum de   în școala din orașul cel mare în care învățam ,  toți adulții își ziceau tovarăși  și iacă  cum tocmai aici in grajdul din spatele casei  erau  domni , că Ion ne-a și săltat pe Relu și pe mine peste loitră direct în carul căptușit cu grâu .

-Azi o să vă arate Ion ceva ! – ne-a zis bunica ferm. O să mereți să vedeți cum lucră oamenii mari . Ioane, ai numa  grijă să nu bea apă rece ca au amândoi   necaz cu polipii !

Ion tocmai a inhămat caii la căruță și pornim în trap ușor către poartă. Doar că de data asta nu ieșim către  stânga spre centru ci dimpotrivă  cotim la dreapta către podul de beton. Știam că Lugojul este întretăiat de cele două poduri însă până atunci nu avusesem ghes să cercetez  partea asta a orașului  . Podul de beton era mai puțin impozant decât cel de fier , se vedea că era fratele lui mai mic și mai nevoiaș căci  ducea către  cartierele mărginașe ale orașului . Mă gândesc că fierul e mai tare  ca betonul ,  fierul fusese marfă  austro-ungurească adusă direct din Imperiu pe la sfârșitul   secolului celălalt   pe când betonul era  de sorginte vlahă , de după ce   Imperiul decăzuse și Lugojul odată cu el  . Relu zice să-l intrebăm pe Ion  despre cum vine treaba cu podurile astea două  dar nu prea cutezăm  să-l stânjenim  de la  treburile lui. Pare că el le vorbește cailor  într-o limbă pe care doar ei trei o cunosc . Unul din cai e sur și bătrânel ,  celălalt e  vioi și sprinten .   Către pod , Ion îi îndeamnă  pe limba lor cea fornăitoare și misterioasă  să încetinească. Podul de beton tremură  un pic sub povara carului încărcat de grâne  și parcă fornăie și el  . După ce nu mai simt dalele podului sub copite  ,  caii  pornesc la trap săltat   .  

 Tolăniți pe sacii de grâu contemplăm   acest atelaj care pare să funcționeze într-o armonie  perfectă .  Ion mână   din hățuri care-i folosesc si de frână și de schimbător de viteze . Conduce cu calm aproape fără să ridice tonul. Nu ca unchiul Paul, care e medic chirurg  la spitalul din oraș , dar atunci când se suie la volanul Daciei 1100 cu număr mic , se  spune despre el că suduie ca un birjar. Mi se pare nedreaptă  expresia asta. Ion al nostru e birjar dar nu îl aud  niciodată zicând cuvinte spurcate .  Ar trebui să se spună despre oamenii mânioși  că blestemă ca un chirurg de la Municipal  .

 Intre timp am ajuns la moară si noi ne ridicăm încet din căruță . Atunci l-am auzit prima oară pe Ion suind vocea  când Relu  a apărut în spatele cailor . Unui cal nu trebuie niciodată să-i vii din spate   . Unui cal trebuie să-i pășești din față , să-i arăți că ai venit  curat. Asta face parte din limbajul acela pe care doar  Ion și caii  il ințeleg  . A  terminat de descărcat sacii și îi salută pe domnii de la moară cu clopul în mână  . La moară mergi  ca la biserică . Ne face semn că a venit vremea să urcăm inapoi in căruță .  O vreme ședem in umbra lui fără să scoatem o vorbă in liniștea lucrului împlinit . Ziua e caldă iar noi    ne oprim în dreptul unei cișmele .  E cișmeaua lui nea Fane  ,  prietenul lui Ion și  singurul de pe strada aceea care are fântâna la stradă . Ion coboară găleata și apoi scoate căldarea  care vine înapoi încărcată de o apă ce strălucește ca la  facerea lumii. Ne minunăm    oare cum se face de apa aceea învolburată și sticloasă a Timișului  devine așa curată in fântâna lui Fane  . O fi fost Fane  un magician , un alchimist dar nu din aceia care preschimbă praful în aur ci în apă  . Ion nu ne dă să bem apa direct ci o frământă in mâinile lui ca pe cozonac . I-a promis bunicii  că nu vom bea apă rece și promisiunile trebuiesc ținute . După ce bem noi, beau și caii, întâi mânzul care e mai energic după care surul cel răbdător care pare să aibă tot timpul înainte .

Din ziua aceea nu ne-a mai părut rău după minge . Trăiam acolo in grajd ca niște Isuși reinventați .  Încercam să nu-l deranjăm prea tare pe Ion în munca lui mai ales din frica de a nu fi izgoniți din noul nostru rai  .  Dar nu ne-am putut abține să nu  intrebăm intr-o zi ce e cu crestăturile alea de pe osia căruței  și mai ales de ce una dintre crestături  e mai apăsată . Atunci Ion s-a întunecat la față  . Bunica ne-a spus că e de la un necaz mare ce i s-a intâmplat lui  in urmă cu mulți ani și să nu mai aducem niciodată vorba despre asta. Ne-a explicat ea  că oamenii își crestează uneori necazurile pe răbojuri  ca să le fie aproape de suflet  .  

Duminicile , Ion își lăsa caii in grajd, se preschimba la haine , ba chiar se și bărbierea , își punea în cap o pălărie albă de paie, schimba câteva vorbe  cu bunica pe aleea din fața casei si parcă vorbirea  îi era mai dichisită  precum hainele , după care  spunea Doamne Ajută așa cum zic oamenii in loc de La Revedere  , ieșea pe poartă și   o cotea către   stânga .  Era singura zi a săptămânii în care Ion nu mergea către podul de beton   ci se îndrepta  către centrul orașului. Acolo era biserica cu două turnuri- cum o numeau lugojenii- și in ea intra Ion ca să-și oblojească sufletul de crestăturile din timpul săptămânii. După care se întorcea  mulțumit și țanțoș ca un june în zi de târg împreună cu Fane, prietenul său . Fane era singurul care îl putea scoate pe Ion din muțenia lui , mai ales dacă îi aducea și o răchie bună din via de la Coștei . 

Aproape de sfârșitul verii ,  ni s-a alăturat un prieten nou. Ducu  avea și el bunica pe Bulevardul Lenin . Ducu- pe numele său adevărat- Radu Emil Precup a ajuns apoi mare specialist in Automatică la Politehnica din Timișoara și apoi unul din cei mai mari cercetători in domeniu  din lume. Recent a fost inclus în topul mondial .  Dar stagiatura și-a făcut-o și el în grajd,  alături de noi  . Căci așa era in Lugoj- geniile creșteau sub copitele cailor  in grădina lui Ion. 

În vara următoare l-am revăzut pe Ion dar l-am recunoscut cu greu. Era mult mai palid și avea fața suptă. A vrut să ne salte în căruță pe mine , pe  Relu  și pe Ducu așa cum făcuse de atâtea ori înainte  dar parcă puterile îl părăsiseră . Privesc la căruța lui  și văd  că  pe osie  apăruseră niște crestături noi.

Acum ceva vreme, un coleg de școală a propus să ne povestim bunicii. Atunci mi-a reapărut în fața ochilor chipul lui Ion, cel mai fain bunic pe care nu l-am avut.

Am regretat nespus că nimeni nu a avut norocul de a-l avea pe Ion drept  bunic. Sunt sigur  că i-ar fi încălzit în mâinile lui calde cana de apă rece din fântână  . Sau l-ar fi învățat limbajul cailor . De fapt dacă mă gândesc mai bine nici nu era mare filozofie pentru Ion să facă treaba asta. Căci de fapt , așa credeam atunci și așa cred și acum  , Ion era tot un fel de cal cu coamă deasă și dinți de aur.

De la început e nevoie  să  fac o mărturisire. Iubesc Portugalia . Am iubit-o înainte de a o cunoaște și acum după ce o cunosc o iubesc și mai mult. Asta și pentru că la  fiecare rendez-vous cu ea mă simt ca un mic Vasco da Gama. Pentru că , in Portugalia , dacă utilizezi imaginația in loc de Google Maps ai putea crede că te afli în oricare parte a lumii.

Ți-ai putea închipui că ești in America dacă privești valurile de turiști americani veniți cu all inclusive- adică nevastă, fecior, fecioară , ginere, noră- atrași de prețurile foarte accesibile pentru buzunarul yankeu. Sau ai putea crede că ești în Africa dacă te uiți la grupul pestriț din Mozambic care tocmai a ieșit din gura metroului . Ori in Elveția dacă vezi că trenurile pleacă din splendida gară Sao Bento din Porto, exact la ora anunțată (cu sosirile e de-acum altă poveste ). Ori te poți crede in Asia de Sud Est contemplând politețea băștinașilor pe care n-am mai întâlnit-o la nici un alt popor- poate cu excepția japonezilor. Sau da, ai putea crede că ești in România, văzând și mai ales simțind  pe acei cerșetori numeroși  dar deloc agresivi cu fizionomii de marinari descinși din cărțile lui Dickens  și cărora uneori le întinzi un bănuț fără să-i privești în ochi căci sărăcia nu e deloc fotogenică. Portughezii spun că geografia i-a plasat în Vestul Europei dar istoria ar fi trebuit să-i plaseze în Estul ei . Căci și ei, ca și noi au ieșit din ani mulți de dictatură ale căror efecte se văd și astăzi. Eu aș fi spus că e o imagine răsturnată  în oglindă. În timp ce Europa de Est a ieșit dintr-o  cruntă dictatură  de stânga ei au ieșit dintr-una la fel de traumatizantă , dar de  dreapta . Poate că de aceea Portugalia este  singura țară din Europa de Vest care are astăzi la conducere un partid socialist   și unde mai există adolescenți care  dorm cu portretul lui Che Guevara sub pernă- cum ne spune Amir, ghidul nostru  strămutat in Portugalia împreună cu părinții  care au dat munca de birou din IT  din Haifa pe munca câmpului  la ferma din Valea Douro .  „Partidul e socialist doar cu numele „- caută să mă liniștească Mauro șoferul de taxi , îngrijorat de faptul că poate cu backgroundul meu est-european cuvântul ăsta  mă va speria.

 Apoi după ce le cunosc istoria aflu că asta nu e singura similitudine cu România . Și pentru ei data de 1 Decembrie e semnificativă . Diferă doar anul. 1640 e anul in care ei consideră că și-au câștigat independența. A doua independență cum o numesc ei  -cea  pierdută  cu circa 80 de ani mai înainte în 1578 din pricina   Regelui Sebastian – regele dispărut in bătălie , dispărut pur și simplu, fără urmă și  fără urmași din cauza cărora spaniolii i-au tăiat de pe hartă și i-au alipit spunându-le   – Dacă n-aveți rege înseamnă că   n-aveți nici țară .

De atunci de la 1 Decembrie 1640 începe de fapt istoria modernă a Portugaliei, istorie dominată de paradoxuri. Căci , deși au fost un imperiu, unul din cele mai puternice imperii coloniale, nu vezi la ei acea trufie de foști patroni prezentă la imperialii austro-ungari ori cei spanioli  . Portughezii sunt un popor de oameni modești, fără fițe și fără ego. Bineînțeles -spun ei zâmbind-   cu excepția unuia  ,   Cristiano Ronaldo .  Ca un fapt divers mașina cea mai vândută in Portugalia anul trecut a fost Renault urmată de- surpriză- Dacia  . Un alt paradox e că deși guvernul e socialist ,  există o legislație  foarte deschisă  față de străinii care doresc să investească  acolo.  În cazul că vrei să cumperi o locuință băncile portugheze îți pot acorda o ipotecă de până la 65% din valoarea casei la o dobândă avantajoasă bineînțeles   dacă ai și garanții și o vârstă potrivită  (dacă în schimb vrei să și închiriezi ulterior acel apartament pentru profit atunci impozitul e destul de mare  și poate ajunge până la 28% din prețul chiriei ) .  Am vorbit cu mulți portughezi dar nu am auzit pe nici unul să se plângă de numărul mare de străini care merg să locuiască acolo ispitiți de prețurile mici și condițiile de trai bune (e adevărat ca salariul minim in Portugalia e de 705 Euro iar cel mediu 950 de Euro) .  Sigur că există și in Portugalia un partid naționalist de dreapta care chiar a crescut in sufragii   la ultimele alegeri dar absolut neglijabil comparativ cu alte țări vest europene .

Ar trebui  să mai spun că poate parte din politica socială a țării , taxa în învățământul superior de stat e una din cele mai scăzute din Europa iar  îngrijirea medicală la unul din cele 1500 de spitale e gratuită . Portugalia a avut de-a lungul istoriei (doar) doi premianți Nobel . Unul foarte cunoscut- scriitorul Jose Saramango și al doilea cunoscut mult mai puțin , neurochirurgul Antonio Egas Moniz . Poate că și de aceea si visul oricărei mamei portugheze e să-și vadă fiul medic și dacă nu medic,  măcar economist , agronom ori scriitor   .Cine știe de unde mai sare un Saramango ?

Și în încheiere un fapt amuzant . In cântecele  lor este mereu elogiată femeia grasă . Dacă-i spui unei portugheze- You are very grasă – ea se va îmbujora de plăcere . Pentru că in limba portugheză grasa înseamnă grațioasă.

Așadar doamnelor, dacă vă căutați un loc de ieșit la pensie, de unde să puteți privi Atlanticul și să nu vă preocupe dieta , Portugalia e locul . In limba lor sunteți mereu grațioase .

Vă las și un fado pe această temă  pe care eu l-am tradus Sunt grasă dar nu-mi pasă .(Partea faină e că la fado fiecare poate înțelege ce-i convine )

– Cine mai vine ? – întreabă  copilul firesc

Contemplând  invitația la  ceaiul dansant

E vârsta la care  toate se potrivesc

Si   prieteniile  se clădesc  instant

-Cine mai vine ? -întreabă  elevul curios

Luându-și biletul din chioșcul  gării

Cu prieteni alături  e mult mai frumos

S-admiri soarele prăvălindu-se  in spuma mării

-Cine mai vine ? -întreba adolescentul odată

În gașcă e cool pe munte să pleci

Deși  noi știam că îl interesa doar acea  fată

Ce-l va acoperi  în nopțile reci

-Cine mai vine?-întreabă absolventul de soft

Și chiar dacă așteaptă răspunsul în van

Nu vede in asta nici griji și nici moft

Va clădi   prietenii noi peste ocean

-Ce iute-i  octombrie – spune  mătușa

Învârtind tăcută  cheia in yale

Va încuia  astăzi definitiv ușa

Și se va muta la azilul din vale

Si in vreme ce-o conduceam pe cărarea

Ce duce spre aleea cu  drum  pietruit

Așteptam s-aud cuviincios  întrebarea

Însă ea întrebarea …N-a mai venit

Ciudat este că intr-un secol 20 atât de bogat în evenimente, au existat cu totul doar două meciuri ale secolului. Unul in șah și altul în box.

Despre meciul secolului la box știu doar că s-a disputat într-o junglă din Africa între doi oameni aspri  și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din duri  il chema Muhammad Ali iar pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman in a opta rundă . Nu ținusem cu nici unul  dar am citit apoi  cum  înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital să viziteze un copil bolnav de leucemie  căruia i-a promis   că va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, il va snopi în bătaie pe Foreman . La care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul dar măcar îl va întâlni pe Dumnezeu căruia îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun, că a fost prima oară , când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Iar unii dintre ei, zic chiar că  l-au văzut plângând.

In schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare . Se disputa, in 1972 ,  intre un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu .  Pe rusul cel cumpătat  îl chema Boris . Pe americanul cel excentric îl chema Bobby  . Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile  în alb și negru . Iar in scenariul pe care eu mi-l imaginasem, in plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie  albul și cine negrul , chiar dacă in presa oficială lucrurile stăteau exact invers . La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele  . La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După doua meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric,  mai era și genial.  Și atunci , la sfârșitul celei de-a șasea partide s-a produs ceva ce avea să-mi răstoarne harta de culori .  Pricepând că se află in fața unui geniu  , sovieticul Boris a făcut ceea ce nici un sportiv sovietic nu mai făcuse până atunci și din câte știu nici de atunci încolo. S-a ridicat în picioare și l-a aplaudat pe american  . Ulterior avea să fie sancționat cu vot de blam pentru asta . Dar pentru mine acel moment a fost o revelație. Înainte de a fi slujbașul Imperiului, Boris era om .

Meciul de 21 de runde avea să fie  câștigat de Bobby  , care l-a spulberat pe Boris , devenind atunci la 29 de ani, al doilea cel mai tânăr campion mondial din istoria șahului   . Însă  Boris, sovieticul, cel care câștigase atâtea meciuri in viața lui, a rămas in istoria sportului tocmai prin reacția la acea înfrângere . A dovedit că înțelepciunea e mai presus de orgoliu . Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Mai târziu cei doi, Boris Spassky și Bobby Fischer au devenit chiar prieteni. S-au reîntâlnit in 1992 când au rejucat meciul secolului din 72  , chiar în Iugoslavia cea aflată in prag de destrămare .

De aici însă destinele celor doi nonconformiști au apucat direcții diferite  . Între geniu și nebunie e un singur pas- a spus odată un om înțelept. Pas pe care Fischer l-a și făcut , nu o singură dată .  De la acel meci din 1992, a circulat  mai mult în diagonală. Anarhist, comunist , antisemit, antiamerican, adept al teoriei conspirațiilor, avea să se prăbușească in ridicol încet dar tot mai sigur . În mod ironic tocmai cel ce reprezentase in ochii multora spiritul liber al Americii avea să moară închistat în propriile sale dogme.  Când pe  numele său a fost emis un mandat de arestare , Boris- prietenul lui din 1972 , i-a scris președintelui SUA, cerând să fie arestat și el, închiși amândoi în aceeași celulă , care să fie dotată doar cu o tablă de șah .

Mai târziu Spassky, cel  ce s-a autoexilat în Franța scârbit de regimul sovietic , s-a reîntors în Rusia. Astăzi la 85 de ani este cel mai vârstnic campion mondial in viață . Se declară credincios ,  monarhist și naționalist,  dar nu putinist.  Își trăiește bătrânețile izolat, așa cum a fost și in anii de după acel meci din Reykjavik 1972, când regimul sovietic nu i-a putut ierta umilința . A trecut deja peste două accidente vasculare și sunt șanse bune ca într-o bună zi să-l reîntâlnească pe Bobby Fischer . Căci , povestește Spassky, șahul e un păcat destul de mare ca din pricina lui să ți se închidă Porțile Raiului . Si atunci , in contabilitatea Vieții de Apoi, rămâne doar opțiunea Iadului.  „Exista  două feluri de iad „-povestește Spassky, citând o glumă ,  „Iadul cel capitalist și iadul  socialist. Dacă , atunci când voi muri, Sfântul Petru mă va întreba in care din ele voi prefera să ard  , îi voi răspunde fără ezitare- in  cel socialist. Dacă va avea curiozitatea să vrea să afle și de ce am să-i răspund – Cunosc bine socialismul. Știu că in iadul socialist va exista o lipsă  acută de cazane. „

Dacă există vreun domeniu in care m-am perfecționat în ultima săptămână el este geografia. În special geografia emisferei estice . De unde până acum nu știam unde este Harkovul iar Donețk era pentru mine doar numele unei echipe de fotbal , am ajuns acum să mă scol in fiecare dimineață cu ochii pe telefon ca să văd dacă Ucraina mai trăiește ori a sucombat în timpul nopții.

 Caut o explicație pentru cele ce se întâmplă și pentru că nu sunt în stare sa o găsesc singur îmi întreb colegii de serviciu mai tineri, originari din spațiul ex-sovietic. Unii gângăvesc ceva dar cei mai mulți ridică din umeri. Îmi dau seama că e nedrept aproape indecent să am pretenția ca acești softiști fragezi să-mi poată explica comportamentul șarpelui cărămiziu. Generația Z nu are cum să înțeleagă fundamentul gândirii unui fost ofițer KGB , ancorat inca puternic in mentalitatea Războiului Rece . Și atunci încerc să-mi explic singur prin perspectiva amintirilor din copilărie când golanul clasei ne fura mâncarea din geantă și când era întrebat  de ce o face el răspundea – Pentru că pot.

 Această agresiune nu s-a născut ieri, nici in urmă cu o săptămâna , deși ea ne-a surprins pe toți. Ea s-a născut încă din 2014 atunci când țarul  a ocupat Crimeea și nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de o peninsulă fără mare importanță strategică , in 2016  când a bombardat orașe din Siria și iarăși nimeni nu a protestat pentru că era vorba doar de niște sirieni amărâți . Apoi , cum pofta vine mâncând,  și-a mai asasinat ori întemnițat niște opozanți  si iarăși a văzut că nimeni nu protestează pentru că gazul natural e scump . Și așa cum zice vorba din bătrâni  dacă ii dai nas lui Ivan el se suie pe divan, chiar dacă divanul e de acum toată casa iar pe Ivan îl cheamă  Vladimir.

Dar acest conflict a scos la lumină un cuvânt prăfuit din podul Dicționarului Explicativ al limbii române. Cuvântul este Dârzenie, sora mai mare a curajului . Dârzenia nu ține de cantitatea de mușchi pe care o ai , nu se învață din manuale  și se află exact acolo  unde te aștepți mai puțin. Am găsit-o  pe fața presedintelui ucrainean care , atunci când i s-a propus să părăsească Kievul a spus memorabila frază- Eu am nevoie de muniție, nu de taxi . Sincer , am serioase dubii că el chiar știe să mânuiască un aruncător de grenade dar acela a fost momentul care l-a transformat pe Zelenski omul in Zelenski simbolul. Din acest simbol își trage azi seva un întreg popor . Și nici o armată din lume nu are șanse de reușită in fața unui simbol care vine din inimă , nici măcar Armata Roșie cu a sa divizie de tancuri.

  Dar am întâlnit dârzenia  nu doar în Ucraina. Am întâlnit-o și in Rusia. La acea bătrânică de 86 de ani- trăitoare deja sub trei dictaturi –  ieșită să demonstreze împotriva tiraniei și a morții fără sens. Bătrânica aceea- supraviețuitoare a asaltului Leningradului- știe mai bine ca oricine ce înseamnă suferința . Dârzenia am intâlnit-o și pe fața acelei femei aprige și tăcute  din metroul din Moscova,  îmbrăcata în culorile naționale ale Ucrainei . Dârzenia am găsit-o și in vorbele marilor scriitori umaniști ruși- Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihael Șișkin. Și nu am întâlnit-o din păcate la nici unul din aghiotanții lui Putin , cu kilograme de decorații pe piept dar cu coaie de mărimea unei mărgele, care atunci când vor fi puși să dea socoteală  la tribunalul din Haga sau din alt oraș vor spune că ei doar au executat niște ordine.

Acest război- ne învață Yuval Harari – va induce și o schimbare a percepțiilor noastre politice împărțite in mod tradițional intre conservatori și progresiști, intre patrioți și liberali . Acest conflict  demonstrează că poți fi deopotrivă si liberal și patriot, așa cum ne-o arată  azi marea majoritate a ucrainienilor . Poate că aceasta ne va influența preferințele electorale viitoare  si vom ști să deosebim intre  patriotism și  populism pe de o parte , intre  liberalism și  chinuitoarea  corectitudine politică de cealaltă .

Și in ultimul rând , pe mine m-a mai învățat încă un lucru. Că nu e o idee atât de rea reintroducerea serviciului militar obligatoriu in Europa. Atâta timp cât cei care o vor gospodări știu că oamenii sunt diferiți iar armata nu înseamnă doar bătălia cu pușca la ochi și baioneta intre dinți. O armată modernă nu este compusă doar din luptători stil Rambo . Ea are nevoie si de medici, de sanitari, de specialiști IT , de tehnicieni, de logiști. Armata este opusul societății individualiste care am devenit , căci ea te învață că depinzi și de alții . Armata este despre camaraderie. Despre curaj si despre patriotism. Cel real, nu cel pe care îl inventează politicienii. Și , scuzați cuvântul care părea desuet până mai ieri – este și  despre dârzenie.