Filozofie în vremea siestei

Orice tînăr aspirant la inginerie din anii ’80 trebuia să treacă în primul an de facultate și printr-un curs de filozofie.De fapt era o filozofie amestecată cu marxism ,un fel de ciorbă ideologică cam greu de digerat.În plus cursul era programat la cea mai dulce oră a după-amiezii , iar domnul profesor nu  prea era familiarizat nici cu numele și nici cu figurile noastre nefilozofice-așa încît frecvența la curs nu era prea grozavă.
Într-una din acele după amieze cuminți de primăvară nu se va ști exact din ce pricină domnului profesor îi vine ideea ciudată să strige prezența. Bine, nu a întregului an că altfel ne-ar fi prins noaptea , ci a unei grupe la întîmplare.Strigă dumnealui ce strigă pînă ce ajunge la colegul nostru Mavrogheni Stavrică -student român – de origine greacă. Stavrică se nimerise să fie și el printre cei care preferaseră un dulce somn de după amiază ,în locul cursului de filozofie . Colegii ,ca să-l scoată basma  curată își amintesc că studenții străini-greci sau arabi- erau exceptați de la aceste cursuri , fiindcă oricum ce treabă aveau ei cu filozofia lui Marx .Și atunci ca să-l salveze pe Stavrică le vine ideea îndrăzneață să murmure -la început mai timid – dar apoi mai hotărît – e grec, e grec..

Întîmplarea a făcut să avem un coleg de an pe care chiar îl chema chiar Grec-Grec Marcel pe numele  complet – un borșan aprig dar care și el ațipise într-una din ultimele bănci. Crezînd că-și aude strigat numele, are o reacție pavloviană .Se trezește brusc din somnul de frumusețe  și  țîșnește militărește în picioare  strigînd Prezent .
Urmează o mostră de dialog eristico-maieutic care va intra în analele istorice atît ale filozofiei cît și a facultății
Mai întîi domnul profesor sesizează că ceva nu e în regulă cu reacția colegului nostru Grec Marcel.
-Dumneata cine ești ?
-Grec
Domnul profesor zîmbește cu blîndețe ca în fața unui bebeluș care tocmai învățase să pronunțe primele cuvinte .
-Dragul meu ,eu nu am întrebat ce ești , eu am întrebat cine ești ?
Dilema existențială a oricărui filozof  .Dar amicul nostru care poseda și o barbă a la Herodot ,nu are nici o dilemă .
-Grec – răspunde el ,neînțelegînd ce e așa de greu de priceput .

Domnul profesor își dă seama că aici e chestie complicată . În fond grecii inventaseră filozofia .Se pare că îndărătnicia  o inventaseră tot ei.
-Stai să o luăm altfel . Dumneata ești Mavrogheni ?
-Nu
– Ei și dacă nu ești Mavrogheni, atunci cine ești dumneata ?
– Grec

Vine o vreme cînd chiar și cel mai stoic filozof înțelege că e cazul să renunțe. Domnul profesor simte că ăsta e un astfel de moment.În fond ce e filozofia dacă nu un ocean de dileme fără răspuns. La acest ocean se va mai adăuga astăzi un izvoraș .Închide catalogul și își continuă prelegerea.

Din această întîmplare au ieșit toți mulțumiți. Colegul Mavrogheni Stavrică pentru că nu a fost trecut absent, colegul Grec Marcel că a ieșit cu bine din această încurcătură. Dar cel mai mulțumit a fost domnul profesor care a rămas cu impresia că prelegerile dumnealui sunt atît de captivante încît sunt frecventate și de studenții greci- chiar dacă au doar vagi cunoștințe de limba română.

 

grec_1
Colegul Marcel, grec numai în cuget

 

mavros_1
Colegul Mavros,grec și-n simțiri

Evanghelia după Gyuri

Pentru noi, evreii,Pesahul (Paștele) are o semnificație specială.A fost ultima oară cînd Dumnezeu a mai evoluat în echipa noastră. Ne-a  despicat atunci apele Mării Roșii ,ca să nu ne udăm pe picioare în  drumul către Țara Promisă . După care s-a retras din activitatea competițională.

Într-un fel era și de înțeles. Nu e deloc ușor să fii Dumnezeu. E foarte solicitant jobul .Nu e ca la sfinți sau ca la profeți.Acolo dacă-ți iese o minune , intri în Biblie.Cînd ești Dumnezeu , făcutul de minuni face parte din contract.

Este adevărat că și-a mai pierdut un pic din popularitate. Putea să  ajute dezinteresat .Dar el s-a încăpățînat să stabilească și regulile jocului .

The Ten Commandments. Image shot 1956. Exact date unknown.

După aceea a încercat să ni-l trimită pe tînărul acela pletos ,despre care se vorbea în sat că ar fi fiul  său .Am fost sceptici .
„Oy vei !. La noi nu se promovează în funcții de conducere , doar pe bază de rude. Nu suntem la PETROM .Să  arate  întîi ce știe !!” – au tunat rabinii neîncrezători .

A încercat  el, fiul  , cîteva figuri  ,nu prea a convins .A fost trimis la juniori la Capernaum ,să se mai coacă .Acolo și-a făcut echipă alternativă. I-a adunat pe Simion pescarul, pe Matei vameșul,pe Ioan botezătorul.Și pe Iuda Iscarioteanu care era mai mult rezervă .

A început să se afirme. Se vorbea că acolo, la juniori făcea minuni.A înmulțit numărul pîinilor.A înmulțit  numărul peștilor .A transformat apa în vin așa că a înmulțit și numărul bețivilor .Oamenii au început să îl respecte.Unii vorbeau de el ca de regele Iudeilor .Dar pentru ca să fii rege, trebuie să te arăți pe terenul celor mari. La Ierusalim.

football-religon_2

Au ajuns la Ierusalim la începutul primăverii.Era o zi frumoasă .Aș fi zis că era o zi frumoasă de Paști, dar Paștele încă nu se inventase.

Intrarea în Ierusalim a fost triumfală.Lumea îl aclamă cum nimeni nu mai fusese aclamat în Ierusalim pînă atunci .

Dar tocmai acolo pe muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani , în ceea ce ar fi trebuit să fie momentul său de glorie absolută – ceva în el se rupe .
Aerul rarefiat de munte nu-i priește. Sau poate că așteptările de la el sunt prea mari. Simte un fel de amețeală.  Are nevoie de  odihnă.

Are un nume maladia asta.Sindromul Ierusalimului. Îl face pe om să să-și iasă din carcasă și să se creadă  Iisus.La el era ceva mai complicat căci el chiar era Iisus.Dar  om mai era   ? Acum ar fi avut nevoie de cineva cu succinte studii de psihologie ca să-L îndrume .Poate greșise cînd se înconjurase doar de yes-meni săraci cu Duhul cărora le promisese Împărăția Cerurilor.Și atunci de la înălțimea lui de jumătate Om jumătate Cristos se gîndește că dacă nu se poate vindeca pe sine măcar să îi vindece pe alții.Se duce în colțul cel mai îndepărtat al mesei .Acolo unde stă stingher, Iuda Iscarioteanul ,cel mereu rezervă  .Îl bate prietenește pe umăr. Cei din urmă vor fi cei dintîi.Atît i-a spus.Simte cît de mult înseamnă pentru cineva care a fost mereu tratat cu dispreț ,să i se arate un pic de încredere. Mîine Iuda va fi titular în locul Lui.La care Iuda îl sărută pe obraz .Căci Iuda nepopularul știa ce înseamnă să fii luat sub aripa protectoare a celui mai popular băiat din clasă. De acum va fi în stare să și moară pe teren pentru el. Într-un fel chiar așa s-a și întîmplat.

Despre ce s-a petrecut a doua zi părerile sunt împărțite . Evangheliștii spun că a avut loc un proces în urmă căruia Fiul a fost răstignit .Și că s-a arătat apostolilor viu la cîteva zile ,după care s-a ridicat la ceruri .Musulmanii spun că a fost schimbat și în locul lui a fost crucificat Iuda .Evreii nu dispută existența lui ca învățător dar îi contestă caracterul divin. L-au scurtat de nume.I-au zis doar Yeshu,în loc de Yeshua cum era trecut în buletin  .A -ul cel de pe urmă -parafa  divină- o va primi doar dacă va reveni pe pămînt și va aduce Pacea Mondială.

Polemica iudeo-creștină – Yeshu sau Yeshua- a mai reapărut din cînd în cînd la suprafața istoriei în Evul Mediu.Ultima oară în disputa ecumenică de la Barcelona din 1263.

Pe ordinea de zi au fost două puncte.Dacă Messia a fost sau va veni .Și dacă e   sau nu de inspirație divină  .Avocatul acuzării era creștinul. Avocatul apărării ,evreul. Nu știu dacă a fost vina Fiului sau nici măcar voința Lui ,dar de atunci de la evenimentele acelea din Ierusalim, evreul era întotdeauna în apărare.

Istoria a consemnat în paginile sale pledoaria înțeleptul evreu Moshe Ben Nahman -pe numele de scenă Ramban.
Dacă Messia a trecut  pe aici de ce lumea a rămas în halul ăsta  .Dacă el,Fiul, ar fi fost cu adevărat Messia cum se face că atîția înțelepți evrei au rezistat încercărilor de convertire  forțată . Nu-l poți transforma pe cel ce nu crede în cel ce crede , oricîtă putere ai avea  . Dar cînd Messia-cel adevărat – carne și os –  va sosi ,   atunci  va începe o eră , adevărata epocă de aur , în care vor trăi în pace și armonie toate vietățile pămîntului indiferent de credință. Poate că asta a fost și dorința lui Iisus, învățătorul. Si nu, acesta nu  va fi   sfârșitul lumii ci începutul ei  . Sau poate că un Messia alternativ se  va arăta întregii lumi tocmai acolo în catedrala din Barcelona numită Camp Nou, singura catedrală din lume în care se închină  laolaltă creștini, evrei si  musulmani .Și ca să fie recunoscut de către toți va purta numărul 10 pe tricou.Dar deocamdată  va fi  numit doar Messi . A-ul cel de pe urmă -parafa divină- o va primi doar dacă  va căștiga Cupa Mondială  .Dacă se poate de data asta fără mâna lui Dumnezeu.
                                       football_religion_3
  E drept că asta n-a mai consemnat-o istoria ci doar evanghelistul microbist.
Iar  Tatăl ? Nu a murit-cum a crezut Nietzche.Și-a încercat o vreme norocul ca antrenor , nu i-a plăcut .Se juca prea dur si regulile Lui nu se mai respectau . Poate s-a pripit cînd a crezut că poate creea omul tocmai  în  ziua a șasea, ziua Lui scurtă .S-a făcut arbitru. Împarte cartonașe galbene și roșii. Cîte o boală , cîte un infarct. În timpul liber stă pe pervaz și citește .Are o slăbiciune pentru Radu Cosașu.Tocmai parcurge ultima lui carte –Viața ficțiunii după o revoluție.Este acolo un schimb de epistole între Tatăl existent și Fiul inexistent.Dumnezeu zîmbește.Mare pișicher Cosașu ăsta,cum le-a intuit el pe toate. I-a plăcut în special un pasaj unde Cosașu citează din unul din autorii lui preferați, Evgheni  Zamiatin. Zamiatin ăsta a făcut parte din  prima generație de bolșevici și totodată a fost unul din primii ei dizidenți ,cînd a înțeles destul de repede că și Lenin e tot un  fals Messia  .Atunci a scris Zamiatin un roman pe nume Noi,parodie despre o societate utopică , a gîndirii unice. …Acolo zice Zamiatin – Tragedia omului poate fi înfruntată ori prin religie,ori prin ironie .Lui dumnezeu îi atrage atenția expresia asta.Din buzunarul celest îsi scoate markerul divin și subliniază fraza .Apoi o recitește încă odată și apoi încă odată. Își scoate caietul mare cu scoarțe groase,caietul dumnezeiesc în care notează în fiecare zi cîte un lucru nou pe care l-a învățat despre oameni.A spus bine Zamiatin ăsta .Din fața tragediei umane , o parte se refugiază în religie, alta în ironie  .Și , ca doi fii ai unui tată abuziv , fiecare parte crede că cealaltă e vinovată de toate relele . Din celălalt buzunar își scoate stiloul ceresc Mont Blanc și notează cu scrisul lui mare ,caligrafic  în caietul cu foi de papirus
Tragedia omului va putea fi înfruntată numai atunci cînd rigoarea religiei va putea întîlni libertatea ironiei .
Chiar mîine va convoca o ședință pe tema asta cu toți îngerii șefi de departamente.Îl va chema și pe englezul ăla puțin ciudat în scaunul cu rotile , sosit recent  ,care nu crede în el  , dar  are o minte  brici .

Poate că ,dacă va rezolva definitiv problema  tragediilor umane   își va putea recăpăta liniștea și majusculele.

Închide caietul, îsi bea sucul de rodii și merge la culcare.Mîine are o zi grea.

La revedere, tovarășu Nelu

Dacă ar fi existat un premiu Oscar pentru  propagandă, tovarășu Nelu l-ar fi meritat cu prisosință.Era cel mai bun.

Alți activiști aveau elocvența unei maimuțe  .Se împiedicau de un adjectiv,se loveau de un adverb, călcau greșit într-un gerunziu .Cuvintele le ieșeau scârțîite.Se vedea clar că nu repetau acasă .Dar nu tovarășu Nelu .În gura lui chiar și cuvintele  de rumeguș sunau a mugur de fluier . Tovarășul Nelu știa exact ce trebuie să spună, nu se bîlbîia niciodată,potrivea vorbele așa cum potrivești un lego,fiecare bucățică la locul ei, el nici nu avea nevoie de prospect, era cel mai bun asamblor de cuvinte din toată facultatea.

 

Sigur că priceperea lui nu a trecut neobservată .A fost promovat, chemat să vorbească în ședințe.Se așeza întotdeauna în față, în prima bancă. Plebeii erau în ultimele bănci.I se dădea cuvîntul.Tovarășu Nelu,zîmbea mulțumit pe sub mustață,își dregea glasul și pornea în  slalom printre lozinci cu dexteritatea lui Ingemar Stenmark, schiorul ăla suedez,campion mondial.Traversa etica socialistă prin dreapta , abnegația revoluționară prin stînga iar cînd trecea linia de sosire pe la trebuie să facem totul ,urmau aplauzele.Apoi se supunea la vot.Cine e pentru ,la care  ridicau toți mîna înflăcărați de patosul tovarășului Nelu , după care-că așa cerea protocolul-  urma vag amenințătorul  CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva– pronunțat rapid,într-o singură tonalitate ,la care nici o mînă nu se ridica căci noi știam că nu e deloc bine să fii acel cineva.
Apoi s-a extins și în domeniul cultural.A înființat și o brigadă artistică de agitație .E drept că era mai mult de  agitație și mai puțină artistică .Au chemat și un profesor de dans, un fel de Hugh Heffner local.Le-a zis bătrînul -Nu vă mai mișcați aiurea .Faceți ce știți voi cel mai bine .Stați locului și zîmbiți.Nu înțelegeau spectatorii de ce tovarășul Nelu și fetele lui zîmbeau cam tîmp tot timpul spectacolului.

03-college-13-57e0277223298__880
Dar tovarășul Nelu l-a ascultat pe bătrîn. A rămas să facă ce știa să facă cel mai bine .Iar în domeniul ăla, nimic nu-l mai putea coborî de pe piedestal.

Pînă la ședința aceea de partid din penultimul an care a schimbat totul.

Era o ședință deschisă-adică erau convocați și cei care erau membri de partid și cei care nu erau membri de partid, ca să vadă cum funcționează democrația socialistă .Miza ședinței era simplă și clară totodată -admiterea în partid a colegului M .Pentru că era un meci ușor, cu un final previzibil, a fost trimis să ne arbitreze un domn profesor,somitate în circuite integrate ,dar destul de diletant în ale propagandei. Ședința a început după tiparul obișnuit.Tovarășul Nelu a zis că dacă Partidul a hotărît că are nevoie de colegul M în rîndurile sale , atunci cu siguranță că Partidul știe ce spune iar noi trebuie să fim mîndri că ,prin votul nostru,ne aducem aportul la aceasta.S-a supus la vot.Cine este pentru. Toate mîinile s-au ridicat .A urmat formula obișnuită CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva .Tocmai cînd ne pregăteam să declarăm ședința închisă și să plecam acasă ,o voce din ultima bancă a zis Eu .Eu mă opun!. Un murmur străbate sala.Unii întorc capul.Probabil n-am înțeles  noi bine. Probabil a vrut să zică E băiat bun. Dar vocea din fundul sălii a repetat din nou, de data asta mai clar și mai răspicat Mă Opun.Tovarășul Nelu se foiește nervos.Cuvîntul ăsta ,venit de pe  lungimi de undă scurtă, îi este străin, nu face parte din repertoriu. Nu era inclus în lădița de cuvinte primite de la secretariatul de partid .Și atunci colegul nostru din ultima bancă ,  a cerut cuvîntul.A zis că partidul nu are nevoie de colegul M așa cum nu are nevoie nici de ceilalți.Că de fapt admiterile în partid se transformaseră în   ultimul refugiu al oportunismului .Am rămas înmărmuriți.Colegul nostru era puțin peltic dar asemenea cuvinte clare și răspicate nu auzisem de mult.Poate că nu auzisem niciodată.Și atunci domnul profesor care crezuse că a venit să arbitreze un liniștit turneu de golf și s-a trezit deodată în mijlocul unui meci de trîntă , a  făcut o greșeală tactică.A decis rejucarea meciului.Adică a votului. Și de data asta n-a mai folosit formula clasică CinevaÎmpotrivăSeAbțineCineva  – ci varianta ei mult mai firească : Cine e împotrivă .Revoluțiile se propagă încet.Dar ele se propagă în cele din urmă .Și atunci ,multe  mîini s-au ridicat, nu atît pentru a opri ascensiunea colegului M ,ci pentru că tocmai ne cîștigasem o libertate pe care nu o mai avuseserăm niciodată pînă atunci .Libertatea de a fi contra.

Între tovarășu Nelu și restul clasei erau trei bănci dar atunci parcă se săpase un fluviu. Zăgazurile se rupseră ,apa o luase la vale iar tovarășu Nelu era înghițit de viitură ca insula Ada Kaleh .Devenise un  Che Guevarra al unei cauze greșite.

Nu mai știu ce s-a întîmplat după aceea cu tovarășul Nelu.Ca și insula Ada Kaleh,nici tovarășu Nelu nu a mai revenit de atunci la suprafață.Sincer,uneori îmi e dor de el.Față de propagandiștii vremurilor actuale,el măcar avea garanția unui dram de sinceritate în plus.Și a cîtorva grame de inteligență.

Dar din acea ședință  am învățat că, uneori, ca să-ți strigi  adevărul, trebuie  să ai curajul să  înoți contra curentului.Noi, ceilalți, te vom privi la început cu scepticism.Dar poate că după aceea , te vom urma  .Chiar dacă ,pînă atunci, am fost  obișnuiți doar să facem pluta.

 

 

comu_3

Moș Crăciun a Înviat!

Dacă aș fi avut un avocat bun și dacă inculpatul  ar mai fi  în viață , astăzi l-aș fi dat în judecată pe pârâtul Hans Christian Andersen ,de profesie scriitor,cu ultimul domiciliu stabil cunoscut în Copenhaga, Danemarca, districtul Osterbro,strada Liniștei .Pentru infracțiunea de tulburare a copilăriei.
Copiii din generația noastră aveau o pasiune exotică -mai greu de explicat copiilor din ziua de azi-cărțile .Le împrumutam de la biblioteca orașului iar acasă le devoram cu înverșunarea unui narcoman.Țin minte perfect dimineața aceea rece , de la începutul vacanței de iarnă . Am parcurs toate rafturile de sus în jos și de jos în sus. L-am ocolit pe Hector Malot-Singur pe lume-,din lectura obligatorie căci titlul mi se părea cam deprimant.Și nu știu care duh rău m-a împins înapoi la litera A și m-a făcut ca din toate cărțile de acolo de pe raft , eu să aleg tocmai Hans Christian Andersen -Povestiri alese .Ziceam că e o carte ușoară ,se citește repede.Ce poate fi rău în cartea acestui danez simpatic,cu figură de bunic sfătos, care te privea de pe copertă.Nu mi-am dat seama ce bombă cu efect lacrimogen ascunde . Scriitorii ăștia nu înțelegeau că noi copiii-spre deosebire de adulți- chiar credeam tot ce scriau ei în cărțile lor . Toată acea iarnă m-a urmărit chipul fetiței cu chibrituri moartă odată cu ultimul chibrit din cutie,în Noaptea Anului Nou. .De atunci mi-am propus să rescriu povestea. Sau cel puțin să-i schimb finalul .În loc de în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului să se termine cu afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lîngă sobă, era cald și bine.Era un final cam prostuț-dar atunci mi se părea cel mai frumos final posibil.
Daniel avea cam vîrsta mea de atunci și îi plăceau mult cărțile. E drept că acum nu mai trebuia să le împrumute de la bibliotecă ,le citea direct de pe Kindle.Părinții lui Daniel, oameni practici și cu picioarele pe pămînt ,absolvenți de Politehnică au decis că a venit vremea să îl conecteze la viața reală .Adică să-l deconecteze de poveste.

Mai întîi i-au explicat pe îndelete că nu există tinerețe fără bătrînețe și nici viață fără de moarte .Nici cocoși cu punguțe cu doi bani  în plisc.Iar toate personajele din basme s-au adaptat vremurilor. Păcală a intrat în politică și a ajuns ministru . Ileana Cosînzeana face selfiuri pe Instagram și visează să se mărite cu un fotbalist .Zmeul,e un prosper om de afaceri.

Nici Moș Crăciun nu și-a găsit locul în lumea asta nouă, a tranziției.Că un moș care intră noaptea,pe furiș în casele oamenilor nu are în el nimic educativ.Poate fi un hoț sau mai rău ,poate chiar un pedofil.Trebuia lichidat.Dar nu așa dintr-o dată, ca în filme , ci treptat ,pe bucăți.

Mai întîi i-au strecurat îndoiala în suflet. Cum poate Moș Crăciun să ajungă în aceeași seară și la el, și la Ionuț -colegul lui de bancă- și la toți  copiii din clasă cînd  doamnei învățătoare- care e mult mai tînără ca moșul- îi ia un trimestru întreg să-i viziteze pe toți.Și de unde are moșul atîția bani pentru cadouri,că doar nu din pensie.Iar dacă te uiți bine la el, vezi că nici nu e chiar moș,barba îi e legată cu șnur.Pentru că Daniel e un copil ascultător, tratamentul intensiv a dat rezultate.După un timp Daniel  s-a lepădat de iluzia  lui Moș Crăciun .
Dar povestea asta avea să ia o întorsătură ca în telenovele căci la firma unde lucra mama lui Daniel s-a organizat o excursie ,tocmai în îndepărtata Laponie. Care includea și vizita în satul lui Moș Crăciun. Inclusiv în casa lui Moș Crăciun.Atunci a început dilema.
Village-of-Santa-Claus
Că nu se cade să mergi în casa omului,să dai mîna cu el, să te așezi cu el la masă și la urmă să-i spui că nu există .Și atunci au făcut treaba inversă.Adică, l-au înviat. Tot așa, nu dintr-o dată, ci în etape, bucățică cu bucățică . Azi o înviere mai mică, mîine una mijlocie,poimîine ceva mai mărișoară.Mai întîi cu materia. Că în fizica asta nouă de-i zice cuantică, pe care a inventat-o tot un fel de Moș Crăciun vesel și cu părul vîlvoi ,zice că totul e relativ. Chiar și timpul îl poți zgîndări înainte și înapoi ca pe o locomotivă din trenurile de jucărie.Te sui în timp și poți să te oprești la ce stație vrei. .Că dacă crezi cu adevărat în ceva, acel ceva nu are cum să nu existe.Dacă pisica lui Scrodinger poate să fie în același timp și moartă și vie atunci și Moș Crăciun poate ajunge în același timp și la el și la Ionuț. Și în ziua mult așteptată, prietenul meu Daniel și-a îmbracat hanoracul termic ,s-a dus în sat la Moș Crăciun,a vizitat oficiul lui poștal,apoi a intrat la Moș în casă l-a pipăit, l-a tras ușurel de barbă , că tot mai avea el o îndoială mică, mică. Apoi din adîncul ochilor lui curați s-a uitat în ochii albaștri ai finlandezului și a spus o vorbă care ținea de alt loc și de alt timp dar așa îi venea lui bine să spună –Adevărat a înviat. Și apoi a plecat împreună cu Moșu să facă o plimbare prin stepa lui arctică pe sania cu tracțiune trasă de reni.
Kids-Enjoying-With-Santa-And-Elfs-Reindeer-Sled-At-The-Santa-Claus-Village

De acum Daniel știe.Moș Crăciun există.Dar nu peste tot ,și nu în aceeași stare de agregare .Acolo ,la Polul Nord e ființă. Mai la sud, se topește și se face idee. Ca să o vezi nici măcar nu trebuie să fii mai bun de sărbători. E de-ajuns să fii mai puțin rău în restul anului.

 

Iar dacă veți avea drum în Laponia ,cu excursie organizată ori pe cont propriu ,  vă recomand să faceți o escală și la Copenhaga. E în drum.O să o întîlniți acolo pe fetița cu chibrituri.Nu, nu a murit în ultima zi a anului. E bine .Lucrează la Institutul Danez de Cercetare A Fericirii. Acolo ,la ei la institut știu că fericirea este ca dulceața de prune .Se prepară simplu și are nevoie de foarte puține ingrediente.Nu degeaba ei, danezii sunt cel mai fericit popor din lume.De la 9 la 16 e programul ei.Dar azi a ajuns acasă mai devreme pentru că e sărbătoare și are musafiri.

 

Pune niște lemne pe foc. Își toarnă un pahar de glögg fierbinte, lîngă el așează o farfurie cu migdale si stafide.Se gîndește la bunica ei.O va suna mîine,azi precis a ieșit cu prietenele la un kaffehygge.Deschide dulapul din bucătărie și scoate o cutie de chibrituri.În cutie mai rămăsese doar un singur chibrit.Mîine va cumpăra o nouă cutie dar pentru azi e suficient.Cu acest ultim chibrit aprinde cele patru lumînări.O lumină blîndă învăluie încăperea.Este a patra și totodată  ultima duminică de advent .Mîine va fi Crăciunul.Își pune un disc cu Abba pe care nu îl mai ascultase din liceu și se așează în colțul ei preferat de lîngă șemineu. Afară ningea cu fulgi mari dar în casă, lîngă sobă, era cald și bine.

                                         andersen_n

Mîinile lui Dumnezeu

Exact acum 25 de ani mi s-a întîmplat o minune. Bineînțeles că am conștientizat-o mult mai tîrziu.
Că așa-s minunile. Alea autentice.Nu te anunță dinainte ca să te pregătești. Nu vin nici în somn ca la Maglavit , nici cu trîmbițe ca la Jericho. Vin banal în zile obișnuite.
Ziua aceea nu a început deloc ca o zi care prevestea miracole. Ba chiar pot spune că a început prost.Am fost chemat la secția de obstretică a spitalului din Haifa.Nu m-am îngrijorat foarte tare, știam că Simona e internată acolo de trei zile pentru niște verificări de rutină , era în săptămîna 27 ,mai sunt trei luni pînă va naște.
Cînd am ajuns acolo, patul ei era gol.Atunci am început să mă îngrijorez.Am întrebat în dreapta și în stînga .Pîna la urmă o soră mi-a spus că Simonei i-a crescut brusc tensiunea și a fost dusă de urgență în sala de nașteri. Unde probabil că va trebui să avorteze.
Pe coridorul lung dintre secția de obstretică și sala de nașteri am avut timp să-mi adun gîndurile.Și să mă despart de copilul încă nenăscut.Dacă tot trebuie să se întîmple, măcar să se întîmple acum , cînd încă nu era decît o imagine neclară de pe scaner.
Am pășit în sala de nașteri cu teamă.Doctorul Rotschild era deja acolo.Ne-a spus că medicina a făcut progrese în ultimii ani și că sunt șanse bune ca fătul să supraviețuiască. L-am rugat să estimeze în cifre acele șanse. La astfel de întrebări medicii nu răspund direct.Fac un mic slalom înainte iar răspunsul începe întotdeauna cu dacă. Dacă nașterea decurge bine, 75 la sută.
I-au dat Simonei o substanță care să grăbească nașterea.Va avea loc în următoarele 24 de ore.
A fost o noapte din care nu am înțeles mare lucru. Cîteva femei în halate albe, muncitoare în fabrica aia de produs viață reglau niște monitoare.Din cînd în cînd venea cineva și îi măsura Simonei tensiunea.Eu eram acolo dar parcă mă dizolvasem , ca zahărul din cafelele pe care le beam întruna.În noaptea aceea lungă m-am rugat la Dumnezeu.Nu la Dumnezeul cel mare,pe El n-am vrut să-l deranjez.M-am rugat la Dumnezeul medicilor,singurul Dumnezeu care încăpea atunci în mintea mea.Spre dimineață agitația a crescut .De la reanimare au adus și un incubator.Începe-a zis cineva. Eu așteptam să se termine .Și atunci am văzut minunea.
  Un boț de carne prin care curgea un pîrîiaș de viață.Optsuteșaizecișicinci de grame.Scriu în litere căci în cifre mi se pare -chiar și astăzi-incredibil.Cînd l-au pus în incubator a scos un scîncet slab,ceva cam ca o păpușă alimentată cu o baterie de 1.5 volți. Așa e la prematuri-a zis medicul de gardă.-plămînii încă nu sunt dezvoltați. Din ziua aia mă îngrozesc păpușile pe baterii.Imediat a venit sora șefă și ne-a spus că să ne bucurăm căci e fetiță iar fetele au capacitatea de supraviețuire mai bună.
Consiliera secției ne-a văzut în aceeași zi.
Ne-a sfătuit că ar fi bine să-i luăm o jucărie.Nu,nu pentru copil. Pentru noi. Să simțim că suntem părinți.Am căutat una care să nu funcționeze pe baterii.
Peste două zile ne-am dus să o vedem în secția de terapie intensivă.
Nu am văzut un copil. Am văzut doar firicelul ăla de viață închis într-un fel de acvariu, conectat la zeci de aparate.Am înțeles că prin tuburile alea o hrănesc și o alimentează cu oxigen.
Nici din zilele următoare nu am înțeles mai nimic. Sunt tată sau nu sunt .Aceasta era întrebarea pe care nu aveam curajul să o pun. Veneam ca un zombie, la spital,mă așezam în fața incubatorului, citeam foaia de observație- 915, 940,965. Speranța se măsura,atunci în grame.După cîteva săptămîni am avut impresia că tuburile parcă se mai împuținaseră.
  Apoi au mutat-o într-un acvariu mai mare. Aveam voie să o și atingem.Pentru prima oară am luat-o în brațe.N-am să-i uit niciodată mirosul- mirosul ăla fraged de bebeluș ,ca roua de dimineață căzută după ploaie. Așa i-am și spus-Revital- ceea ce în ebraică însemna rouă .
  Și apoi a venit ziua aceea în care se aprindeau lumînări.Era ultima zi de Hanuka.Doctorul Rotschild s-a apropiat de noi și ne-a spus că în curînd o vom putea lua acasă.Așa era acolo.Veștile bune se dădeau de față cu toată lumea. Pentru veștile proaste exista o cămăruță separată.
  În ziua aia ploioasă cînd am luat-o acasă mă gîndeam că toată perioada aia acolo a fost perioada noastră de probă .Revital voia să ne testeze dacă suntem pregătiți să devenim părinți.Și atunci cînd a hotărît că avem potențial ne-a dat voie să o aducem acasă.
Taly_4
Am încuiat aceste amintiri adînc de tot într-un sertar parolat .Nu le-am scris sau povestit nimănui. Pînă acum trei ani.Atunci am asistat la o nouă naștere.Un om, un străin se năștea ,tot într-un spital din Israel .A doua lui viață a început la patru săptămîni după prima lui moarte.Și atunci Oana, soția lui-care l-a vegheat cu un devotament incomensurabil ,a scris o frază care m-a teleportat cu două decenii în urmă  Dumnezeu lucrează prin mîinile doctorilor.Doar că din păcate Dumnezeu nu avusese destule mîini ca să-i salveze pe toți cei arși în clubul acela blestemat ,pentru că acolo-acasă-milionarii construiesc biserici dar Dumnezeu,Dumnezeul medicilor ar fi avut nevoie de spitale.
                        mumu_1
Cu ceva timp în urmă am fost invitați la o festivitate .Secția de terapie intensivă a spitalului Carmel din Haifa sărbătorea jubileul . Cu ocazia asta l-am revăzut și pe doctorul Rotschild devenit între timp profesor și șeful secției .Am descoperit că e originar de lîngă Cluj. Au fost invitați de onoare și cîțva oameni bogați care donează spitalului .Și bineînțeles mulți din copiii prematuri născuți acolo,în secția de terapie intensivă .Unul dintre vorbitori le-a spus că sunt în companie bună. Einstein a fost prematur. Chiar și Moise biblicul a fost prematur.Așa a scăpat de mînia faraonului egiptean care a poruncit să fie omorîți toți nou născuții iudei .Apoi,peste ani ,la maturitate și-a eliberat poporul din robie și l-a întîlnit chiar și pe Dumnezeu.
Și m-am gîndit că și noi l-am întîlnit pe Dumnezeu. Lucrează la niște aparate complicate,are multe mîini și poartă halat alb.Iar imaginea aia neclară de pe scaner a devenit o mîndrețe de fată care azi împlinește  25 de ani. La Mulți Ani Taly !
                                 taly_6

Simfonie în laminor. Partea a patra- vivace

Oda speranței

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Dacă Freud-și noi odată cu el- n-ar fi fost cititor în vise ci în stele,  poate că am fi intuit că fulgerul apărut  în acel capăt de an pe cerul Brașovului va genera niște mișcări subterane ce vor duce -peste doi ani- la un  imens tsunami care va mătura totul în cale ,iar o dictatură care părea săpată în stîncă pentru ani lumină se va prăbuși în patru zile. Cîteva sute de tineri curajoși  vor plăti cu viața lor prețul libertății colective dar porțile acelea care păreau ferecate pentru veșnicie se vor deschide și prin ele vor ieși zeci de mii de oameni în căutarea unui trai mai bun sau pur și simplu dornici să se convingă dacă locurile acelea cu nume anglo-saxon  ori galic despre care auziseră  la orele de  engleză sau franceză din liceu ,există cu adevărat. Printre ei va ieși si Pedros ,amicul meu cel cu actele băgate  , va colinda cîțva ani,  se va îmbăta cu aerul curat al Alpilor și al Pirineilor iar apoi se va întoarce să trăiască tot în Carpați căci nicăieri munții nu sunt la fel ca acasă.Iar domnișoara Ina cea pătimașă, căreia în zadar i-am căutat un defect se va mărita cu Relu și poate că peste ani ne vom regăsi  pe aplicația aia care îi apropie pe cei aflați departe și îi depărtează pe cei aflați aproape. Zamora va pleca la București și prin intermediul radioului va aduce muzica lui în casele multor români. Și cine știe poate că această țara eliberată în sfîrșit de tiranie și de partidul unic va intra în Europa nu doar cu gîndul ci și cu fapta ,și  poate că Timișoara, orașul meu de suflet va deveni chiar capitala culturală a Europei. Poate că toate astea se vor întîmpla într-o bună zi, însă atunci în anul de grație 1987 ,Europa era încă foarte departe.

Cît despre mine, săptămîna aceea din noiembrie 1987 îmi va schimba viața pentru totdeauna .

În acea săptămînă m-am reîntors mai devreme în Timișoara căci aveam de făcut două drumuri ambele de foarte mare încărcătură emoțională.

Primul drum a fost la cimitir.Era comemorarea de un an  de cînd mama , care îmi fusese scut în momentele grele ale vieții pierduse bătălia cu boala aceea nemiloasă  -iar dintre toate lipsurile din anii aceia,  reale sau închipuite  ,lipsa de mamă era  cea mai apăsătoare. Al doilea drum a fost la o clădire cenușie de pe Bv Leontin Sălăjan .Subofițerul morocănos de la poartă m-a întrebat ce caut,a strîmbat din nas  cînd a auzit  dar m-a îndreptat către un birou  unde am înaintat formularele.Formularele mici- așa-i spunea .

leaving in the rain

Din acea clădire avea să iasă un om nou-dar nu în sensul cum scria pe lozincile din combinatul siderurgic -ci un om aflat la baza unui  drum lung , întortocheat , care  la capătul lui avea să-l poarte într-o țară veche-nouă ,o țară  pe care o visase  un alt dramaturg idealist  din orașul lui Freud,dar  ceva mai întreprinzător  , pe numele său Herzl Tivadar.

plecarea_2

Pe sonetele de la sfîrșitul liceului se obișnuia să ne scriem unul altuia cîte o dedicație din literatura clasică sau din înțelepciunea proprie.Un coleg ,mai clarvăzător  scrisese patru versuri dintr-o poezie -Puterea Amintirii- a unui poet astăzi pe nedrept uitat, Dimitrie Anghel.

 

Oricum pînă la capăt aminte ne-om aduce

 Și oricît de departe destinele ne-or duce

 Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde

 Cînd ne-om suna noi lanțul , al tău ne va răspunde.

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Iar ea ,Timișoara amintirilor îmi răspunde . „Ce puii mei zdrăngăni la ora asta !! N-ai somn ??!!” ..Dar nu, asta nu e Timișoara. E doar un bețiv mahmur vegetînd pe o bancă, după o noapte de chef .

Dar  nu pot încheia  Simfonia în Laminor astfel.Am nevoie de un alt acord pentru final.

 

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Și..nimic. Lanțul nu se mișcă.E blocat.Poate că trebuie uns cu ulei. Funcționarul de la  primărie îmi spune că lanțurile nu-s treaba lor.Nici porțile care cad peste oameni la furtună, nici semafoarele cu IQ ridicat și eficiență scăzută.După care funcționarul șugubăț o dă pe poezie

 

Trageți de el mai tare

Sau pentru depanare

Faceți  o sesizare

În patru exemplare

Dar nu, nici asta nu e Timișoara. E doar un funcționar mucalit de la primărie. Încerc  pentru a treia oară.

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.Și trag de el mai tare cum mă învăță funcționarul acela.Lanțul se rupe. Sun la serviciul de depanare lanțuri. Îmi răspunde robotul.Pentru plată apăsați tasta Fa Diez.Pentru vorbă apăsați tasta La Minor.Apăs LaMinor.O muzică enervantă.După care o  voce acră.Preferam muzica.  – „De ce ați tras așa de tare. E vina dumneavoastră. Va trebui să plătiți lanțul.” ” Îl plătesc -doar trimiteți un depanator să-l schimbe”.Iarăși muzica aia enervantă după care din nou vocea cea acră. „Nu vă putem trimite, pentru că dumneavoastră ați făcut o sesizare ceva mai devreme.Trebuie mai întîi să vă rezolvăm sesizarea. Nu putem sări peste etape.” „Și cît durează- întreb disperat. „30 de zile lucrătoare, plus timpul alocat Poștei -în total cam trei luni.”

 

Dar nici asta nu e Timișoara.E doar o fătucă de la un call-center acră sau  prost plătită sau care s-a certat cu prietenul.

 

La cursul de dramaturgi începători ne-au învățat că dacă vrei să transmiți un mesaj îl spui de patru ori. Prima dată întorci spectatorul din drum, a doua oară îl faci să te privească,a treia oară să te și asculte iar a patra oară îi spui ce ai de spus . Deci…

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.

tms_2

Și Timișoara aceea căreia nu i se spunea Mica Vienă pentru că Vienei i se spunea Mica Timișoară, în care tocmai se inaugurase un nou spital -al patrulea pe anul ăsta- ,Timișoara în care tocmai sosise o delegație oficială de la Primăria din Helsinki ca să afle de la omologii lor timișoreni cum se poate lupta eficace contra corupției, în care se închisese o pușcărie din lipsă de delicvenți iar în locul ei se deschise un centru pentru copiii cu dizabilități ,Timișoara aceea nu a amintirilor și nici a prezentului ci poate Timișoara care va fi odată, a conștientului și a subconștientului deopotrivă-îmi răspunde. Iar răspunsul acesta îl aud tare și răspicat. Deși nu am ureche muzicală îl recunosc cu claritate.  E un răspuns venit tare de departe .Nu, nu seamănă cu O Simfonie in laminor dar seamănă  izbitor de mult cu clinchetul clopoțelului din clasa întîi. Și sunt aproape fericit …

tms_1

 

SFÂRȘIT

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Unul din lucrurile bune care ți se întîmplă cînd circuli des cu trenul de navetiști e că  ajungi să cunoști foarte multă lume.Așa l-am cunoscut pe Lelcu.

 

Lelcu era un suflet de cărturar închis într-un trup de inginer. Un intelectual veritabil. Spre deosebire de mine care nu trecusem de Breban ,el citise foarte multe.Mai ales cărți de psihanaliză. Zicea că Freud explicase acum o sută de ani că în mintea omului există două cămăruțe.Una  luminată și una întunecoasă. Conștientul și subconștientul.Si că subconștientul se preumblă prin om noaptea preschimbat în vise .Iar visele sunt un fel de sublimație a unei dorinței sexuale refulate.Vorbe înalte pe care nu le prea pricepeam dar care mă fascinau .Mai ales că vedeam sublimații peste tot în jurul meu.Dacă soia era sublimația pentru salam, năutul era sublimația pentru cafea ,partidul era sublimația pentru bunăstare de ce să nu fie visele sublimația pentru sex. Iar maestrul Freud nu se oprise aici.Încropise chiar și un  dicționar de vise pentru începători ,un fel de dreaming for dummies ca să conștientizeze subconștientul .Lelcu mi-l procurase în schimbul unei sticle de vin kosher.Dar  eu visam doar  vise stufoase care nici măcar nu erau trecute în dicționar. Ajungeam tîrziu la serviciu obosit și netălmăcit.Nea Toma șeful mă vedea așa ,dar nu întreba nimic. Sunt lucruri care nu se întreabă între bărbați.Pe domnișoara Ina tot prin psihanaliză ne propuneam să o rezolvăm. „Cînd ai de-a face cu cineva care te sperie trebuie să-i găsești un defect cît de mic” -zicea Lelcu .”Și defectul ăsta  îl bagi în amplificatorul de defecte, încît pînă la urmă nu mai vezi omul,vezi numai defectul lui .Și atunci ți-e mai ușor să te confrunți cu el.În fond și pe Ahile cu toată bravura lui, istoria îl ține minte tot din cauza călcîiului.”

 

Ideea cu balul stagiarilor tot în mintea lui Lelcu s-a născut. „Trebuie să facem ceva, să lăsăm o urmă a trecerii noastre prin oraș”. Eram cam sceptic dar m-am lăsat purtat de entuziasmul lui. El era cu organizarea iar eu urma să scriu o piesă de teatru despre viața de stagiar.Ne-am dus în audiență la directorul Casei de Cultură și i-am prezentat ideea noastră . Spre surprinderea mea directorul a îmbrățișat idea cu mult entuziasm. Ba chiar ne-a spus că nici nu trebuie să citească piesa înainte, că ne acordă toată libertatea de exprimare. Ne-am uitat unul la altul încîntați. Poate că soarele nu urca pînă la Hunedoara, perestroika în schimb da.

51206643

Am stabilit și data. Să coincidă cam cu Balul Bobocilor din facultăți. În octombrie nu se putea că era un Congres al Culturii și Educației Socialiste ,pe urmă trebuiau să fie niște alegeri locale așa că am fixat peste vreo două luni ,la sfîrșitul lui noiembrie .Aveam foarte puțin timp la dispoziție și încă nici o idee pentru piesă.

Spre deosebire de Lelcu ,Pedros era un suflet de montaniard închis tot într-un  inginer .Asta era ciudățenia lui numărul unu. Vorbea cu munții. Ciudățenia lui numărul doi mi-a șoptit-o nea Pascu,șeful organizației de bază -Fiți atent domnu injiner ce vorbiți cu el că are actele băgate. De fapt nici nu trebuia să mi-o șoptească ,căci Pedros nu se jena cu asta .În piesă, lui Pedros i-am predestinat poantele cele mai spumoase. El putea să le zică căci el nu va mai deveni un om nou,avea deja actele băgate.

Spre deosebire de Lelcu sau Pedros , Zamora era un suflet de meloman tot cu diplomă de inginer.Organiza audiții muzicale de mare succes în oraș.Recent își luase și atestatul de DJ.Aducea cele mai noi piese.Ne bazam pe el pentru partea de muzică.Am încercat să i-o promovez pe Annie Lennox, dar a zis Zamora că știe el o cîntăreață tînără de a scos acu nu demult un album cu mare priză la ingineri. Like a virgin -îi zice. Mi-a arătat coperta albumului.O fată blondă cu păr bucălat și chip de înger ,poate de aia i se spunea Madonna.Zamora știa să desfacă piesele astea muzicale  în factori primi și a zis că fata asta are muzicalitate,ritm,voce  de o să fie în vogă și peste 30 de ani .Trebuia completat cu un cîntăreț român că așa erau vremurile atunci. Zamora a zis să mergem pe vocea Didei Drăgan. Eu aș fi preferat Doina Limbășanu dar a zis Zamora că peste 30 de ani…

 

Trecuse vara .Se apropia luna noiembrie și mie încă nu-mi venea nici o idee pentru piesă.Ziua eram ocupat cu lucrul iar nopțile le petreceam cu Freud iar Freud ăsta nu era Caragiale.Dar pe undeva știam că tot din subconștient îmi va veni salvarea.Într-o dimineață m-am trezit că am visat un scaun. Înainte de m-am gîndit cam ce ar spune Freud despre asta ,mi-a venit ideea. Scaunul are patru picioare.Totul va fi în jurul cifrei patru.Piesa va fi în patru acte ,cu patru personaje care stau într-un patrulater.La urmă vine patrula formată din patru oameni,fix la ora patru și îi bagă în dubă pe toți patru . E drept că poanta asta cu patrula nu era a mea-o auzisem de la un coleg de armată- dar așa era pe atunci ,poanta odată slobozită își pierdea proprietarul și devenea proprietatea întregului popor.

Unul din personaje trebuia să fie jucat de Firu,fostul meu coleg de cămin ,iar el trebuia să facă ce făcea el mai bine-să rîgîie.Arta trebuie să imite viața,așa învățasem la școală .El va rîgîi de patru ori,la sfîrșitul fiecărui act .Ca să atragi spectatorul trebuie mai întîi să-l șochezi .La prima rîgîiuală va fi oripilat, la a doua va ciuli urechile,la a treia va chicoti iar la a patra poate va izbucni în rîs.  Firu avea de spus o singură replică -Eu cînd vreau să rîgîi, rîgîi – aluzie că din toate drepturile omului ,singurul drept care încă nu se luase era dreptul la libera rîgîială.Spectatorul de atunci nu aștepta să-i dai poanta gata mestecată, îi plăcea să o roadă singur,iubea metafora, stătea cu urechile ciulite și o prindea din zbor .

La servici ,lucram acum  pe schimburi ,eram în schimbul de noapte dar era mai bine așa că puteam scrie în liniște.

Am găsit acolo în birou la nea Toma o mașină de scris care încă mai avea tuș și un indigou. Începusem să scriu cu. febrilitate  .Prima pagină am lăsat-o liberă pentru titlu.Cam într-o săptămînă piesa a fost gata.

 

Mă simțeam  ca un tată care-și strînge copilul nou-născut la piept. E drept era cam slăbuț copilul căci fusese născut prematur. Dar cu toate astea eram foarte mîndru de el.

Pe prima pagină am pus titlul.Simfonie în laminor.Deși era mai mult o cacofonie. Ca să respect formatul , simfonia va avea patru părți-andante,allegro,scherzo si ultima parte Oda Speranței.

 

Stabilisem împreună cu Lelcu că venim la director    după așa zisele alegeri să finisăm ultimele detalii.

Am ajuns acolo în anticameră plin de speranță.Nu știu de ce dar nu-l văd pe Lelcu  nicăieri. Văd în schimb că acolo în birou la director era agitație mare,erau adunați mai mulți tovarăși. După un timp , îmi fac curaj și intru.Cînd mă vede directorul are o grimasă de parcă ar fi văzut fantoma lui Freud.Mi-a zis că acuma n-are timp de mine.Să vin mîine.Sau săptămîna viitoare.

 

Dar eu înțelesem deja.Copilul nostru nu se născuse prematur. Se născuse mort.Simfonia în laminor nu se va juca niciodată.Nu e nimic mai trist pentru un autor decît să-și piardă  spectatorii.Dar am mai pierdut încă ceva  -iluzia că lucrurile se mai puteau schimba.Anul era 1987 și ultimul lucru de care avea nevoie un regim în derivă era satira.

Eram trist deși poate ar fi trebuit să-i mulțumesc directorului căci mă vindecase de naivitate.Pe calendarul din perete  era înscrisă data – 16 noiembrie 1987 .Iar din toată acea îmbulzeală de cuvinte aruncate în aer distingeam doar un singur cuvînt care  era o premoniție a ceea ce avea să urmeze – Brașov.

 

VA URMA-                              Ultima parte Oda Speranței