Mîinile lui Dumnezeu

Exact acum 25 de ani mi s-a întîmplat o minune. Bineînțeles că am conștientizat-o mult mai tîrziu.
Că așa-s minunile. Alea autentice.Nu te anunță dinainte ca să te pregătești. Nu vin nici în somn ca la Maglavit , nici cu trîmbițe ca la Jericho. Vin banal în zile obișnuite.
Ziua aceea nu a început deloc ca o zi care prevestea miracole. Ba chiar pot spune că a început prost.Am fost chemat la secția de obstretică a spitalului din Haifa.Nu m-am îngrijorat foarte tare, știam că Simona e internată acolo de trei zile pentru niște verificări de rutină , era în săptămîna 27 ,mai sunt trei luni pînă va naște.
Cînd am ajuns acolo, patul ei era gol.Atunci am început să mă îngrijorez.Am întrebat în dreapta și în stînga .Pîna la urmă o soră mi-a spus că Simonei i-a crescut brusc tensiunea și a fost dusă de urgență în sala de nașteri. Unde probabil că va trebui să avorteze.
Pe coridorul lung dintre secția de obstretică și sala de nașteri am avut timp să-mi adun gîndurile.Și să mă despart de copilul încă nenăscut.Dacă tot trebuie să se întîmple, măcar să se întîmple acum , cînd încă nu era decît o imagine neclară de pe scaner.
Am pășit în sala de nașteri cu teamă.Doctorul Rotschild era deja acolo.Ne-a spus că medicina a făcut progrese în ultimii ani și că sunt șanse bune ca fătul să supraviețuiască. L-am rugat să estimeze în cifre acele șanse. La astfel de întrebări medicii nu răspund direct.Fac un mic slalom înainte iar răspunsul începe întotdeauna cu dacă. Dacă nașterea decurge bine, 75 la sută.
I-au dat Simonei o substanță care să grăbească nașterea.Va avea loc în următoarele 24 de ore.
A fost o noapte din care nu am înțeles mare lucru. Cîteva femei în halate albe, muncitoare în fabrica aia de produs viață reglau niște monitoare.Din cînd în cînd venea cineva și îi măsura Simonei tensiunea.Eu eram acolo dar parcă mă dizolvasem , ca zahărul din cafelele pe care le beam întruna.În noaptea aceea lungă m-am rugat la Dumnezeu.Nu la Dumnezeul cel mare,pe El n-am vrut să-l deranjez.M-am rugat la Dumnezeul medicilor,singurul Dumnezeu care încăpea atunci în mintea mea.Spre dimineață agitația a crescut .De la reanimare au adus și un incubator.Începe-a zis cineva. Eu așteptam să se termine .Și atunci am văzut minunea.
  Un boț de carne prin care curgea un pîrîiaș de viață.Optsuteșaizecișicinci de grame.Scriu în litere căci în cifre mi se pare -chiar și astăzi-incredibil.Cînd l-au pus în incubator a scos un scîncet slab,ceva cam ca o păpușă alimentată cu o baterie de 1.5 volți. Așa e la prematuri-a zis medicul de gardă.-plămînii încă nu sunt dezvoltați. Din ziua aia mă îngrozesc păpușile pe baterii.Imediat a venit sora șefă și ne-a spus că să ne bucurăm căci e fetiță iar fetele au capacitatea de supraviețuire mai bună.
Consiliera secției ne-a văzut în aceeași zi.
Ne-a sfătuit că ar fi bine să-i luăm o jucărie.Nu,nu pentru copil. Pentru noi. Să simțim că suntem părinți.Am căutat una care să nu funcționeze pe baterii.
Peste două zile ne-am dus să o vedem în secția de terapie intensivă.
Nu am văzut un copil. Am văzut doar firicelul ăla de viață închis într-un fel de acvariu, conectat la zeci de aparate.Am înțeles că prin tuburile alea o hrănesc și o alimentează cu oxigen.
Nici din zilele următoare nu am înțeles mai nimic. Sunt tată sau nu sunt .Aceasta era întrebarea pe care nu aveam curajul să o pun. Veneam ca un zombie, la spital,mă așezam în fața incubatorului, citeam foaia de observație- 915, 940,965. Speranța se măsura,atunci în grame.După cîteva săptămîni am avut impresia că tuburile parcă se mai împuținaseră.
  Apoi au mutat-o într-un acvariu mai mare. Aveam voie să o și atingem.Pentru prima oară am luat-o în brațe.N-am să-i uit niciodată mirosul- mirosul ăla fraged de bebeluș ,ca roua de dimineață căzută după ploaie. Așa i-am și spus-Revital- ceea ce în ebraică însemna rouă .
  Și apoi a venit ziua aceea în care se aprindeau lumînări.Era ultima zi de Hanuka.Doctorul Rotschild s-a apropiat de noi și ne-a spus că în curînd o vom putea lua acasă.Așa era acolo.Veștile bune se dădeau de față cu toată lumea. Pentru veștile proaste exista o cămăruță separată.
  În ziua aia ploioasă cînd am luat-o acasă mă gîndeam că toată perioada aia acolo a fost perioada noastră de probă .Revital voia să ne testeze dacă suntem pregătiți să devenim părinți.Și atunci cînd a hotărît că avem potențial ne-a dat voie să o aducem acasă.
Taly_4
Am încuiat aceste amintiri adînc de tot într-un sertar parolat .Nu le-am scris sau povestit nimănui. Pînă acum trei ani.Atunci am asistat la o nouă naștere.Un om, un străin se năștea ,tot într-un spital din Israel .A doua lui viață a început la patru săptămîni după prima lui moarte.Și atunci Oana, soția lui-care l-a vegheat cu un devotament incomensurabil ,a scris o frază care m-a teleportat cu două decenii în urmă  Dumnezeu lucrează prin mîinile doctorilor.Doar că din păcate Dumnezeu nu avusese destule mîini ca să-i salveze pe toți cei arși în clubul acela blestemat ,pentru că acolo-acasă-milionarii construiesc biserici dar Dumnezeu,Dumnezeul medicilor ar fi avut nevoie de spitale.
                        mumu_1
Cu ceva timp în urmă am fost invitați la o festivitate .Secția de terapie intensivă a spitalului Carmel din Haifa sărbătorea jubileul . Cu ocazia asta l-am revăzut și pe doctorul Rotschild devenit între timp profesor și șeful secției .Am descoperit că e originar de lîngă Cluj. Au fost invitați de onoare și cîțva oameni bogați care donează spitalului .Și bineînțeles mulți din copiii prematuri născuți acolo,în secția de terapie intensivă .Unul dintre vorbitori le-a spus că sunt în companie bună. Einstein a fost prematur. Chiar și Moise biblicul a fost prematur.Așa a scăpat de mînia faraonului egiptean care a poruncit să fie omorîți toți nou născuții iudei .Apoi,peste ani ,la maturitate și-a eliberat poporul din robie și l-a întîlnit chiar și pe Dumnezeu.
Și m-am gîndit că și noi l-am întîlnit pe Dumnezeu. Lucrează la niște aparate complicate,are multe mîini și poartă halat alb.Iar imaginea aia neclară de pe scaner a devenit o mîndrețe de fată care azi împlinește  25 de ani. La Mulți Ani Taly !
                                 taly_6

Simfonie în laminor. Partea a patra- vivace

Oda speranței

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Dacă Freud-și noi odată cu el- n-ar fi fost cititor în vise ci în stele,  poate că am fi intuit că fulgerul apărut  în acel capăt de an pe cerul Brașovului va genera niște mișcări subterane ce vor duce -peste doi ani- la un  imens tsunami care va mătura totul în cale ,iar o dictatură care părea săpată în stîncă pentru ani lumină se va prăbuși în patru zile. Cîteva sute de tineri curajoși  vor plăti cu viața lor prețul libertății colective dar porțile acelea care păreau ferecate pentru veșnicie se vor deschide și prin ele vor ieși zeci de mii de oameni în căutarea unui trai mai bun sau pur și simplu dornici să se convingă dacă locurile acelea cu nume anglo-saxon  ori galic despre care auziseră  la orele de  engleză sau franceză din liceu ,există cu adevărat. Printre ei va ieși si Pedros ,amicul meu cel cu actele băgate  , va colinda cîțva ani,  se va îmbăta cu aerul curat al Alpilor și al Pirineilor iar apoi se va întoarce să trăiască tot în Carpați căci nicăieri munții nu sunt la fel ca acasă.Iar domnișoara Ina cea pătimașă, căreia în zadar i-am căutat un defect se va mărita cu Relu și poate că peste ani ne vom regăsi  pe aplicația aia care îi apropie pe cei aflați departe și îi depărtează pe cei aflați aproape. Zamora va pleca la București și prin intermediul radioului va aduce muzica lui în casele multor români. Și cine știe poate că această țara eliberată în sfîrșit de tiranie și de partidul unic va intra în Europa nu doar cu gîndul ci și cu fapta ,și  poate că Timișoara, orașul meu de suflet va deveni chiar capitala culturală a Europei. Poate că toate astea se vor întîmpla într-o bună zi, însă atunci în anul de grație 1987 ,Europa era încă foarte departe.

Cît despre mine, săptămîna aceea din noiembrie 1987 îmi va schimba viața pentru totdeauna .

În acea săptămînă m-am reîntors mai devreme în Timișoara căci aveam de făcut două drumuri ambele de foarte mare încărcătură emoțională.

Primul drum a fost la cimitir.Era comemorarea de un an  de cînd mama , care îmi fusese scut în momentele grele ale vieții pierduse bătălia cu boala aceea nemiloasă  -iar dintre toate lipsurile din anii aceia,  reale sau închipuite  ,lipsa de mamă era  cea mai apăsătoare. Al doilea drum a fost la o clădire cenușie de pe Bv Leontin Sălăjan .Subofițerul morocănos de la poartă m-a întrebat ce caut,a strîmbat din nas  cînd a auzit  dar m-a îndreptat către un birou  unde am înaintat formularele.Formularele mici- așa-i spunea .

leaving in the rain

Din acea clădire avea să iasă un om nou-dar nu în sensul cum scria pe lozincile din combinatul siderurgic -ci un om aflat la baza unui  drum lung , întortocheat , care  la capătul lui avea să-l poarte într-o țară veche-nouă ,o țară  pe care o visase  un alt dramaturg idealist  din orașul lui Freud,dar  ceva mai întreprinzător  , pe numele său Herzl Tivadar.

plecarea_2

Pe sonetele de la sfîrșitul liceului se obișnuia să ne scriem unul altuia cîte o dedicație din literatura clasică sau din înțelepciunea proprie.Un coleg ,mai clarvăzător  scrisese patru versuri dintr-o poezie -Puterea Amintirii- a unui poet astăzi pe nedrept uitat, Dimitrie Anghel.

 

Oricum pînă la capăt aminte ne-om aduce

 Și oricît de departe destinele ne-or duce

 Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde

 Cînd ne-om suna noi lanțul , al tău ne va răspunde.

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Iar ea ,Timișoara amintirilor îmi răspunde . „Ce puii mei zdrăngăni la ora asta !! N-ai somn ??!!” ..Dar nu, asta nu e Timișoara. E doar un bețiv mahmur vegetînd pe o bancă, după o noapte de chef .

Dar  nu pot încheia  Simfonia în Laminor astfel.Am nevoie de un alt acord pentru final.

 

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul. Și..nimic. Lanțul nu se mișcă.E blocat.Poate că trebuie uns cu ulei. Funcționarul de la  primărie îmi spune că lanțurile nu-s treaba lor.Nici porțile care cad peste oameni la furtună, nici semafoarele cu IQ ridicat și eficiență scăzută.După care funcționarul șugubăț o dă pe poezie

 

Trageți de el mai tare

Sau pentru depanare

Faceți  o sesizare

În patru exemplare

Dar nu, nici asta nu e Timișoara. E doar un funcționar mucalit de la primărie. Încerc  pentru a treia oară.

… Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.Și trag de el mai tare cum mă învăță funcționarul acela.Lanțul se rupe. Sun la serviciul de depanare lanțuri. Îmi răspunde robotul.Pentru plată apăsați tasta Fa Diez.Pentru vorbă apăsați tasta La Minor.Apăs LaMinor.O muzică enervantă.După care o  voce acră.Preferam muzica.  – „De ce ați tras așa de tare. E vina dumneavoastră. Va trebui să plătiți lanțul.” ” Îl plătesc -doar trimiteți un depanator să-l schimbe”.Iarăși muzica aia enervantă după care din nou vocea cea acră. „Nu vă putem trimite, pentru că dumneavoastră ați făcut o sesizare ceva mai devreme.Trebuie mai întîi să vă rezolvăm sesizarea. Nu putem sări peste etape.” „Și cît durează- întreb disperat. „30 de zile lucrătoare, plus timpul alocat Poștei -în total cam trei luni.”

 

Dar nici asta nu e Timișoara.E doar o fătucă de la un call-center acră sau  prost plătită sau care s-a certat cu prietenul.

 

La cursul de dramaturgi începători ne-au învățat că dacă vrei să transmiți un mesaj îl spui de patru ori. Prima dată întorci spectatorul din drum, a doua oară îl faci să te privească,a treia oară să te și asculte iar a patra oară îi spui ce ai de spus . Deci…

Oricît de departe m-a dus destinul, revin cu plăcere  în orașul meu de suflet. Și în diminețile liniștite de toamnă cînd încă primul tramvai nu a ieșit din depou și primul firobuz nu a ajuns încă în stație , îmi sun lanțul.

tms_2

Și Timișoara aceea căreia nu i se spunea Mica Vienă pentru că Vienei i se spunea Mica Timișoară, în care tocmai se inaugurase un nou spital -al patrulea pe anul ăsta- ,Timișoara în care tocmai sosise o delegație oficială de la Primăria din Helsinki ca să afle de la omologii lor timișoreni cum se poate lupta eficace contra corupției, în care se închisese o pușcărie din lipsă de delicvenți iar în locul ei se deschise un centru pentru copiii cu dizabilități ,Timișoara aceea nu a amintirilor și nici a prezentului ci poate Timișoara care va fi odată, a conștientului și a subconștientului deopotrivă-îmi răspunde. Iar răspunsul acesta îl aud tare și răspicat. Deși nu am ureche muzicală îl recunosc cu claritate.  E un răspuns venit tare de departe .Nu, nu seamănă cu O Simfonie in laminor dar seamănă  izbitor de mult cu clinchetul clopoțelului din clasa întîi. Și sunt aproape fericit …

tms_1

 

SFÂRȘIT

Simfonie în laminor.Partea a treia -scherzo

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Unul din lucrurile bune care ți se întîmplă cînd circuli des cu trenul de navetiști e că  ajungi să cunoști foarte multă lume.Așa l-am cunoscut pe Lelcu.

 

Lelcu era un suflet de cărturar închis într-un trup de inginer. Un intelectual veritabil. Spre deosebire de mine care nu trecusem de Breban ,el citise foarte multe.Mai ales cărți de psihanaliză. Zicea că Freud explicase acum o sută de ani că în mintea omului există două cămăruțe.Una  luminată și una întunecoasă. Conștientul și subconștientul.Si că subconștientul se preumblă prin om noaptea preschimbat în vise .Iar visele sunt un fel de sublimație a unei dorinței sexuale refulate.Vorbe înalte pe care nu le prea pricepeam dar care mă fascinau .Mai ales că vedeam sublimații peste tot în jurul meu.Dacă soia era sublimația pentru salam, năutul era sublimația pentru cafea ,partidul era sublimația pentru bunăstare de ce să nu fie visele sublimația pentru sex. Iar maestrul Freud nu se oprise aici.Încropise chiar și un  dicționar de vise pentru începători ,un fel de dreaming for dummies ca să conștientizeze subconștientul .Lelcu mi-l procurase în schimbul unei sticle de vin kosher.Dar  eu visam doar  vise stufoase care nici măcar nu erau trecute în dicționar. Ajungeam tîrziu la serviciu obosit și netălmăcit.Nea Toma șeful mă vedea așa ,dar nu întreba nimic. Sunt lucruri care nu se întreabă între bărbați.Pe domnișoara Ina tot prin psihanaliză ne propuneam să o rezolvăm. „Cînd ai de-a face cu cineva care te sperie trebuie să-i găsești un defect cît de mic” -zicea Lelcu .”Și defectul ăsta  îl bagi în amplificatorul de defecte, încît pînă la urmă nu mai vezi omul,vezi numai defectul lui .Și atunci ți-e mai ușor să te confrunți cu el.În fond și pe Ahile cu toată bravura lui, istoria îl ține minte tot din cauza călcîiului.”

 

Ideea cu balul stagiarilor tot în mintea lui Lelcu s-a născut. „Trebuie să facem ceva, să lăsăm o urmă a trecerii noastre prin oraș”. Eram cam sceptic dar m-am lăsat purtat de entuziasmul lui. El era cu organizarea iar eu urma să scriu o piesă de teatru despre viața de stagiar.Ne-am dus în audiență la directorul Casei de Cultură și i-am prezentat ideea noastră . Spre surprinderea mea directorul a îmbrățișat idea cu mult entuziasm. Ba chiar ne-a spus că nici nu trebuie să citească piesa înainte, că ne acordă toată libertatea de exprimare. Ne-am uitat unul la altul încîntați. Poate că soarele nu urca pînă la Hunedoara, perestroika în schimb da.

51206643

Am stabilit și data. Să coincidă cam cu Balul Bobocilor din facultăți. În octombrie nu se putea că era un Congres al Culturii și Educației Socialiste ,pe urmă trebuiau să fie niște alegeri locale așa că am fixat peste vreo două luni ,la sfîrșitul lui noiembrie .Aveam foarte puțin timp la dispoziție și încă nici o idee pentru piesă.

Spre deosebire de Lelcu ,Pedros era un suflet de montaniard închis tot într-un  inginer .Asta era ciudățenia lui numărul unu. Vorbea cu munții. Ciudățenia lui numărul doi mi-a șoptit-o nea Pascu,șeful organizației de bază -Fiți atent domnu injiner ce vorbiți cu el că are actele băgate. De fapt nici nu trebuia să mi-o șoptească ,căci Pedros nu se jena cu asta .În piesă, lui Pedros i-am predestinat poantele cele mai spumoase. El putea să le zică căci el nu va mai deveni un om nou,avea deja actele băgate.

Spre deosebire de Lelcu sau Pedros , Zamora era un suflet de meloman tot cu diplomă de inginer.Organiza audiții muzicale de mare succes în oraș.Recent își luase și atestatul de DJ.Aducea cele mai noi piese.Ne bazam pe el pentru partea de muzică.Am încercat să i-o promovez pe Annie Lennox, dar a zis Zamora că știe el o cîntăreață tînără de a scos acu nu demult un album cu mare priză la ingineri. Like a virgin -îi zice. Mi-a arătat coperta albumului.O fată blondă cu păr bucălat și chip de înger ,poate de aia i se spunea Madonna.Zamora știa să desfacă piesele astea muzicale  în factori primi și a zis că fata asta are muzicalitate,ritm,voce  de o să fie în vogă și peste 30 de ani .Trebuia completat cu un cîntăreț român că așa erau vremurile atunci. Zamora a zis să mergem pe vocea Didei Drăgan. Eu aș fi preferat Doina Limbășanu dar a zis Zamora că peste 30 de ani…

 

Trecuse vara .Se apropia luna noiembrie și mie încă nu-mi venea nici o idee pentru piesă.Ziua eram ocupat cu lucrul iar nopțile le petreceam cu Freud iar Freud ăsta nu era Caragiale.Dar pe undeva știam că tot din subconștient îmi va veni salvarea.Într-o dimineață m-am trezit că am visat un scaun. Înainte de m-am gîndit cam ce ar spune Freud despre asta ,mi-a venit ideea. Scaunul are patru picioare.Totul va fi în jurul cifrei patru.Piesa va fi în patru acte ,cu patru personaje care stau într-un patrulater.La urmă vine patrula formată din patru oameni,fix la ora patru și îi bagă în dubă pe toți patru . E drept că poanta asta cu patrula nu era a mea-o auzisem de la un coleg de armată- dar așa era pe atunci ,poanta odată slobozită își pierdea proprietarul și devenea proprietatea întregului popor.

Unul din personaje trebuia să fie jucat de Firu,fostul meu coleg de cămin ,iar el trebuia să facă ce făcea el mai bine-să rîgîie.Arta trebuie să imite viața,așa învățasem la școală .El va rîgîi de patru ori,la sfîrșitul fiecărui act .Ca să atragi spectatorul trebuie mai întîi să-l șochezi .La prima rîgîiuală va fi oripilat, la a doua va ciuli urechile,la a treia va chicoti iar la a patra poate va izbucni în rîs.  Firu avea de spus o singură replică -Eu cînd vreau să rîgîi, rîgîi – aluzie că din toate drepturile omului ,singurul drept care încă nu se luase era dreptul la libera rîgîială.Spectatorul de atunci nu aștepta să-i dai poanta gata mestecată, îi plăcea să o roadă singur,iubea metafora, stătea cu urechile ciulite și o prindea din zbor .

La servici ,lucram acum  pe schimburi ,eram în schimbul de noapte dar era mai bine așa că puteam scrie în liniște.

Am găsit acolo în birou la nea Toma o mașină de scris care încă mai avea tuș și un indigou. Începusem să scriu cu. febrilitate  .Prima pagină am lăsat-o liberă pentru titlu.Cam într-o săptămînă piesa a fost gata.

 

Mă simțeam  ca un tată care-și strînge copilul nou-născut la piept. E drept era cam slăbuț copilul căci fusese născut prematur. Dar cu toate astea eram foarte mîndru de el.

Pe prima pagină am pus titlul.Simfonie în laminor.Deși era mai mult o cacofonie. Ca să respect formatul , simfonia va avea patru părți-andante,allegro,scherzo si ultima parte Oda Speranței.

 

Stabilisem împreună cu Lelcu că venim la director    după așa zisele alegeri să finisăm ultimele detalii.

Am ajuns acolo în anticameră plin de speranță.Nu știu de ce dar nu-l văd pe Lelcu  nicăieri. Văd în schimb că acolo în birou la director era agitație mare,erau adunați mai mulți tovarăși. După un timp , îmi fac curaj și intru.Cînd mă vede directorul are o grimasă de parcă ar fi văzut fantoma lui Freud.Mi-a zis că acuma n-are timp de mine.Să vin mîine.Sau săptămîna viitoare.

 

Dar eu înțelesem deja.Copilul nostru nu se născuse prematur. Se născuse mort.Simfonia în laminor nu se va juca niciodată.Nu e nimic mai trist pentru un autor decît să-și piardă  spectatorii.Dar am mai pierdut încă ceva  -iluzia că lucrurile se mai puteau schimba.Anul era 1987 și ultimul lucru de care avea nevoie un regim în derivă era satira.

Eram trist deși poate ar fi trebuit să-i mulțumesc directorului căci mă vindecase de naivitate.Pe calendarul din perete  era înscrisă data – 16 noiembrie 1987 .Iar din toată acea îmbulzeală de cuvinte aruncate în aer distingeam doar un singur cuvînt care  era o premoniție a ceea ce avea să urmeze – Brașov.

 

VA URMA-                              Ultima parte Oda Speranței

 

Simfonie în laminor.Partea a doua-Andante

Partea întîi-allegro

Patimile domnișoarei Ina

Sus pe deal ,între miliție și casa de cultură, era un cămin de profesori.De fapt nu  chiar un cămin întreg ci doar un singur etaj-etajul patru – restul etajelor aparțineau de internatul școlii profesionale. Acolo-i de mine mi-am spus. Printre dascăli.Dascălii-s domni ,în timpul liber se duc la bibliotecă , nu la crîșmă ca metalurgii. Trebuia găsită cumva o verigă.Din fericire doamna Miloi, administratoarea căminului, s-a oferit să-mi fie și verigă și lanț căci avea o slăbiciune pentru orașul meu vestic în care-și petrecuse  o parte din tinerețe.Așa că atunci cînd s-a eliberat o cameră m-am putut muta.
În căminul de dascăli locuia de fapt un singur dascăl .Gigi Gâscă -profesor de istorie. Mai erau un geolog, o doctoriță,un fizician și cîteva fete care sperau să-și sporească șansele de măritiș în felul ăsta.Cu Gigi Gâscă m-am împrietenit repede. Era o prietenie adevărată , așa cum se încheagă între doi microbiști pătimași ,pentru care bătălia dintre Liverpool și Everton pentru cupa Angliei era tot atît de captivantă ca bătălia dintre Lancaster și York pentru tronul Angliei. Gigi mi-a zis să nu mai stau singur ca popîndăul , să vin seara la domnișoara Ina unde se strînge toată gașca ,că are și frigider și în afară de asta domnișoara Ina e foc de isteață citește  cărți si mai ales citește suflete. Eu nu-mi doream chiar deloc să fiu citit.Și  nici nu stăteam singur, eram cu Annie Lennox dar ea nu se vedea că era încolăcită într-o casetă AGFA -de unde- mi cînta The Miracle Of Love.
Doamna Miloi m-a întrebat cum e camera? E cam frig-zic .”Păi de ce nu vă luați o fată ca să vă încălziți?”. Mi-am dat seama că iubirea-pe lîngă toate aspectele ei romantice de o cîntau gureșii poeți poate folosi și pe post de plapumă . „Asta îi spun și la băietul meu care e student -de îndrăgostit nu poți știi cînd te îndrăgosteți ,că dragostea e oarbă.Dar dacă vrei să te desparți ,niciodată să nu te desparți iarna.Nici primăvara cînd înfloresc lalelele.Nici vara cînd mergi la mare.Toamna da, toamna e anotimpul cel mai bun pentru despărțiri, după sesiuni și după vacanțe.Dar niciodată iarna. Că nu e bine ,pe frigul ăsta , omul să se învelească cu singurătatea”.Și atunci din pragul ușii m-a învăluit într-o privire plină de mister și mi-a aruncat așa fără vreo avertizare prealabilă „Ați cunoscut-o deja pe domnișoara Ina ?”
Atîta a zis doamna Miloi și a ieșit pe ușă. Dar ecoul vorbelor ei molcome m-a străbătut de tot și parcă mi-a săpat un șanț adînc în carotidă.
  Dacă Universul s-ar fi concentrat în etajul ăla patru de la cămin, domnișoara Ina ar fi fost centrul lui galactic.Dacă ar fi fost un stup ,domnișoara Ina era regina.Eram curios să o cunosc dar parcă  ceva  mă trăgea îndărăt.Pînă într-o bună zi cînd n-am mai avut încotro căci am dat nas în nas cu ea în ușa de la intrare de pe palier.Sau cel puțin așa am crezut .Era blondă , tunsă carre și zîmbea frumos.
„Bună” -îmi zice . „Tu ești ăla nou-presupun „.Mi-a plăcut  asta. Tuturor ne place să fim noi.Noul are miros de lapte de mamă. Si poate mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu ar fi continuat -„Eu sunt Luminița.Vino și tu diseară la Ina să te cunoaștem.”
Am zis un da anemic,cam așa ca la ședințele de partid.Dar în mintea mea, aveam alte planuri pentru seara aceea.La ultima vizită acasă, în orașul din inimă ,îmi făcusem doi prieteni noi- Kenny Rogers și Leonard Cohen ,încolăciți și ei pe bandă magnetică.Dacă aveam noroc și nu se lua curentul aveam perspectiva unei seri  în patru cu Annie, Kennie și Lennie.
Atunci am auzit o bătaie în ușă. De ce ți-e frică n-ai cum să scapi-zicea bunica mea .Dar nu, nu era Luminița.Era Gâscă.
„Hai mă că facem chef mare la Ina , e ziua ei. Mi-a zis să te invit și pe tine .A venit și Relu, prietenul ei din Timișoara .Apropo,am auzit că ai cunoscut-o pe Luminoasa .”
Luminoasa- zic eu mirat. Am cunoscut-o pe Luminița . „Așa o chema înainte dar Ina i-a zis Luminoasa și așa i-a rămas numele.Și eu la țară avusei un cățel . Îl chema Bono dar cînd l-am luat la noi, i-am zis Bazil.Ca să priceapă că i s-a schimbat stăpînul.”
 Și tocmai cînd mă nehotăram eu mai tare ,o voce autoritară străpunge coridorul întunecos.
„Ce faci Rață nu mai veniți odată?” Gigi n-a răspuns dar privirea lui spășită vorbea în locul lui .
Atunci mi-am sistat nehotărîrea.Puteam renunța la  multe căci tot exilul meu hunedorean era în fond o renunțare  la copilul care am fost în favoarea  adultului care -poate- voi deveni odată.La un  lucru ,însă, nu voiam să renunț.
A doua zi m-am dus la papetărie ,mi-am cumpărat un carton uriaș, niște carioci ,un lipici Pelican ,am decupat dintr-o revistă o poză cu un castel și cu un voievod călare și mi-am lipit pe ușă mare, ca să se vadă de la o poștă ,blazonul pe care   probabil că astăzi l-ar fi adoptat orice manelist …….DILAS de HUNEDOARA.

 

VA URMA

panoramic

Simfonie în laminor Partea întîi-Allegro

n_a202Descălecatul

Ultimul act al studenției noastre a fost unul grandios cum îi stă bine unui ultim act. Au venit toate personajele într-o sală mare de la liceul piarist. Era ceremonialul repartiției.
Mi-am luat cel mai bun costum-de fapt singurul- și emoționat mi-am pus în buzunarul de la piept lista cu locațiile în care se scoseseră posturi  iar în buzunarul lateral  am pus acea carte unică, cartea de căpătîi pe care fiecare din noi o avea în bibliotecă deși vorbeam despre ea mai mult în șoaptă, cartea asupra căreia  ne  vom apleca cu umilință și pioșenie  căci de acum încolo  numai ea ne va arăta calea cea  adevărată…….Mersul trenurilor.
      Din păcate în complicata geometrie neeuclidiana a rețelelor ferate nu toate punctele din lista de la piept erau  legate de orașul din inimă printr-o linie dreaptă.
     Sala era ticsită de tineri.Era și foarte cald probabil și din pricina tensiunii de care eram toți cuprinși. În general fusesem un an destul de sudat .Învățam împreună , chefuiam împreună , ne duceam în excursii cu blatul împreună. Astăzi însă , regulile jocului erau altele.Fiecare își juca cartea cum putea el mai bine.Pe podiumul amplasat sus la catedră se așează comisia locală în frunte cu tovarășa prodecan. Se face o probă de microfon .Microfonul era conectat la Înalta Poartă căci odată cu noi erau repartizați și vătafii din Transilvania ,din Moldova și din Valahia.Ceremonialul a început la ora fixată.Întîi erau strigați boierii cei cu medii mari care urcau sus la podium, își spuneau doleanța în microfonul hodorogit și se întorceau cu o năframă -n vîrf de băț pe care le era scris destinul pe următorii trei ani. Noi ,răzeșii ,care veneam mai pe urmă trimiteam iscoade să vedem cum stă treaba iar aceste solii se întorceau în general cu vești proaste .”S-a dus și Caransebeșul !”. „De Lugoj nu mai poate fi vorba !”.”Oțelul Roșu va cădea în curînd !”. „Reșița e asaltată!”.”Arde Bocșa !”. Cînd mi-a venit  rîndul căzuseră  toate locațiile legate de orașul din inimă printr-o linie dreaptă .Au rămas doar cîteva  legate printr-o linie strîmbă și cîteva nelegate deloc .Am aplicat în grabă teorema lui Pitagora  și am cerut Cetatea de Scaun a  Huniazilor , cel mai aproape pe ipotenuză , trei trenuri pe zi cu schimbare la Simeria.
  A doua zi m-am prezentat la facultate să-mi iau hrisovul cu care urma să mă prezint la post. Deși n-au bătut clopotele știam că cea mai frumoasă perioadă a vieții  se încheiase brusc în ziua aceea.
      M-am dus mai întîi în recunoaștere .Era ca și cum, înainte de a sări  în bazin cu capu înainte bagi mai întîi un picior să vezi cum e apa. La intrarea in oraș o lozincă mobilizatoare zicea  ceva de formarea omului nou produs al societății socialiste multilateral dezvoltate.Mie mi s-a părut că omul ăsta nou provine tot din omul vechi după ce   fusese scufundat într-o baie uriașa de ulei.Orașul  era plin de oameni noi ,un pic posomorîți  și care se deplasau dintr-un capăt al orașului într-altul cărind  niste sacoșe de pînza in care daca aveai ureche muzicala puteai desluși zdrăngănitul unor borcane.  Cerul se adaptase și el la omul nou  de era plumburiu ca în poeziile lui Bacovia.Soarele se oprise la Deva , parcă nu mai avea putere să urce șoseaua aia șerpuită spre combinat.
      Cînd m-am prezentat la post de-a adevăratelea ,m-am dus pe ipotenuza cea mai lungă. Ziceam că oricum am timp trei ani ce mai contează cîteva ore acum. Am ajuns spre prînz.M-am prezentat la înaltul dregător șef de personal căruia i-am prezentat hrisovul de acreditare și care m-a repartizat la un laminor cu nume englezesc de-i zicea bluming.Nu aveau acolo calculatoare așa că m-au băgat la sectorul energetic.Șeful ,nea Toma nu știa dacă să mă ia de domn sau de domnișor. Așa că oscila între  plural și singular. Mi-a zis cam așa – „Mai întîi o să stați la laborator să învățați și mai pe urmă o să mergi să lucri pe schimburi în laminor”.În fundul inimii  speram ca partea asta cu schimburile să nu mai vină niciodată.
     Hunedoara era un oraș eminamente masculin.Raportul între băieți și fete era cam de 5 la 1 ceea ce inseamna ca din 5 stagiari unul îsi gasea o fată iar ceilalți patru îsi gaseau de băut. Cum eu nu le aveam nici cu una nici cu alta la inceput am fost destul de stingher. Am fost repartizat în căminul de nefamiliști ocupat în general de absolventi de metalurgie. M-au repartizat în cameră cu Firu un gălățean cu mustață a la Saddam Hussein. Destul de repede mi-am dat seama că mai mult decît căuta un coleg de cameră, Firu căuta un partener de băutură. „Ce faci moșule -mă intrebă .Nu vii și tu la Ciuperca  că nu-mi place să beau singur”. M-am dus cu el numai pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut. Pentru Firu cuvîntul bere nu avea singular. El le sugea cum își sug copiii acadelele.Nici nu știu cum încăpea în el atîta bere. Adevarul e că de fapt nu încăpea .Că la un moment dat se revărsa din el și se transforma în rîgîială. Dacă  festivalul național Cîntarea României ar fi avut  secțiune de rîgîială Firu ar fi fost laureat pe țară.Rîgîia toată noaptea . Atunci mi-am dat seama că trebuie să caut să mă mut de acolo.

                               VA URMA

                   ciuperca

O chestiune de centimetri

                                Parcul_Central                            197X 

     Niciodată nu-i tîrziu să ai o copilărie frumoasă – zice un amic de-al meu și cu fiecare zi care trece realizez cîtă dreptate are. Copilăria se trăiește odată pe viu dar se retrăiește mereu în reluare,cam ca și meciul ăla faimos cu Argentina de la Campionatul Mondial din ’94 .Copilăria mea a început relativ tîrziu într-un bloc căruia azi i s-ar zice comunist, dar căruia atunci ii ziceam al nostru . Bloc solid, cu bază anglo-saxonă căci fusese construit pe locul unui crater de la un bombardament anglo-american din al doilea război mondial.
      Republicani_n
  Cincizeci și șase de familii-în general cu  copii mai mari ca mine primiseră repartiția și se mutaseră acolo într-o iarna din mijlocul anilor ’60 . Locul de joacă era curtea blocului ,un pic ciuntită de camioanele frigorifice italienești care o foloseau ca loc de parcare . Șoferii italieni mai împărțeau uneori gumă de mestecat, mai ales acelora dintre noi care le întrețineau dorul după bambinii de acasă.Eu nu prea coboram , îmi era și un pic teamă căci auzisem că în  camioanele alea , în afară de pui de găină se transportă uneori și pui de om -mai ales din aceia care cerșesc după gumă de mestecat. Dar receptam de la fereastră  clinchetele suave, claxoanele de bicicletă , Podul de piatră s-a dărîmat, Țăranul e pe cîmp,Cine nu-i gata îl iau cu lopata. Nu eram gata  așa că am mai rămas după perdea  cîțiva ani.
   Între timp copiii au crescut ,la fel și decibelii , clinchetele s-au transformat în țipete ,urlete  mai ales duminica cînd juca Poli , șuturi la poarta improvizată de bătătorul de covoare,cîte o țigară pitită discret în podul palmei, un sărut  învățat din filmele franțuzești de la Capitol.
copii_1
    Apoi a dat Ceaușescu un decret și peste nouă luni curtea s-a umplut iarăși de clinchete suave,triciclete, trotinete,șotron,prinsa,scunsa ,cine nu-i gata îl iau cu lopata. De data asta eram gata.  Am coborît jos în curtea blocului, eliberată între timp de camioanele italienești căci se făcuse gard de jur împrejur. Deodată, în toată hărmălaia aia simt că mă trage cineva de mînă. Hei ce faci..Nu vrei să-mi ții coarda?
          În fața mea stătea un lujer de fată care îmi zîmbea cu niște dinți albi întrerupți la mijloc de o strungăreață care o făcea să pară încă și mai frumoasă.
„Eu sunt Cassandra.Acuma stau aici în bloc la bunici că părinții mei s-au certat”. Iar eu care știam că cearta între copii e un lucru rău pentru care primeam observații de la tova , mă gîndeam că cearta între adulți e un lucru foarte mișto că uite mi-o aduce pe Cassandra.În fiecare zi după ce veneam de la școală îmi făceam temele după care stăteam ascuns în spatele perdelei să văd cînd apare Cassandra.Cum o vedeam o zbugheam afară ,îi salutam pe vecini pe casa scărilor cu Sărumîna numa pe la etajele cinci și șase mai ziceam și cite un Csokolom că așa ne învățaseră părinții că trebuie să-l saluți pe om pe limba lui să arăți că îți pasă de el.Zile de-a rîndul îi țineam coarda Casandrei iar ea sărea ca o gazelă sau ca Nadia ceea ce pentru noi atunci era același lucru , se mai împiedica uneori , atunci se bosumfla un pic dar îi trecea repede.Pînă într-o zi cînd Cassandra a dispărut din bloc și din viața mea, poate s-au împăcat părinții ei sau poate s-au rupt definitiv , n-am aflat niciodată.M-am consolat destul de repede cu ceilalți copii, erau două grupe mari în curte , grupa de băieți și grupa de fete care jucau cam aceleași jocuri numa că fetele erau mai bune la fotbal.
copii_2
Intr-o după amiază am coborît ,cînd în curte era în plină desfășurare un meci de fotbal băieții contra fetelor -iar eu mă gîndeam cărei echipe să mă alătur să întăresc echipa fetelor sau să încerc să-i ajut pe veșnicii looseri-echipa de băieți .Atunci o aud deodată pe tanti mama lui Nuță care se întorsese de la coada obișnuită de la ouă. Băiat. Băiat . Gullacsi neni  a născut azi un băiat. Așa-i de fericit Gullacsi bacsi .În acel moment dilema mea s-a terminat. Or fi fetele mai bune la fotbal dar băieții au ceva aparte, altfel nu s-ar fi entuziasmat așa de tare tanti mama lui Nuță -ea care de obicei era așa de rezervată . Si atunci ne-a spus Dan care avea soră mai mare și o văzuse la baie că noi avem ceva ce ele,fetele nu au și în asta constă puterea noastră.Ca și Samson biblicul-de care nu auzisem atuncea cu diferența că puterea lui stătea pe cap iar puterea noastră ceva mai jos-între picioare.
Atunci a venit Miki cu propunerea Băi hai să ne-o arătăm . Iar noi ne-am gîndit că bine zice Miki că ce farmec are că o avem dacă nu putem să ne fălim cu ea. Trebuia găsit un loc mai ferit că știam că nu putem să ne-o arătăm așa în văzul lumii.Am fi vrut să mergem în cămăruța de biciclete de la parter dar acolo era primejdios că acolo își ținea nenea Erlander motoreta lui Mobra de care era așa de îndrăgostit că venea să o viziteze la cele mai neașteptate ore . De fapt noi credeam că nenea Erlander chiar acolo locuiește-  și numa mai merge din cînd în cînd sus la apartament să se spele că mirosea tare a motorină. Era o dragoste neîmpărtășită căci Mobra îi cam trăgea clapa, ca o domnișoară fițoasă. Nenea Erlander o mîngîia, o dezbrăca de husă ,o scotea în lume,o încăleca mîndru ca un ginere și cînd dădea la cheie să o pornească, ea se opintea, incepea să tușească înecat cum tușeam  noi cînd mîncam prea repede înghețată Polar ,tremura  din toate șuruburile cu tot cu nenea Erlander pe ea și apoi se oprea de parcă ar fi spus-În seara asta nu .Nu am chef de tăvăleală, mă doare capul. Iar atunci nenea Erlander începea să suduie în toate limbile pămîntului că Timișoara era un oraș cosmopolit- și ne știam unii la alții toate înjurăturile .Atunci știam că nenea Erlander e nervos și e bine să ne ferim din calea lui. Așa că i-am lăsat lui camera de biciclete, pentru noi era mai simplu de găsit un loc, căci spre deosebire de dumnealui noi aveam obiectul la purtător.Ne-am gîndit că din motive de precauție ar fi mai sigur  în zona cu Csokolom așa că am optat pentru ghena de la etajul șase. N-aveam voie cu liftul așa că pornim noi pe jos , trei țînci șase etaje. Pe drum ne încrucișăm cu tanti Curceanu de la șapte, dînsa avea voie cu liftul numai că liftul se defectase și tanti Curceanu suduia tare de tot,doar  că de dînsa nu ne era așa de frică  fiindcă de la etajul doi era deja sleită de puteri. O salutăm dar nu ne oprim sa stăm de vorba că noi aveam o chestiune importantă de rezolvat . Poate că pentru alții era o chestiune de onoare, pentru noi  era doar o chestiune de centimetri.Pe la patru începem să gîfîim.La cinci ne oprim oleacă să ne tragem sufletul . Mai avem un singur etaj.Draga cititorule daca ai avut rabdare sa urci cu noi toate cele sase etaje literare atunci meriți să afli deznodămîntul . Intrăm in ghena. O putoare care nu se poate descrie în cuvinte ,dar ne gindim că dacă tot facem un lucru interzis măcar să suferim un pic. Închidem ușa  .. dar …vedem negru în fața ochilor. Că noi am uitat că acea cămăruță nu avea geamuri și cînd închideai ușa era întuneric beznă.Stați un pic că am eu o lanternă- zice Miki . Dar așteptați-mă jos ca să nu se prindă ai mei.Coborîm iarăsi cele șase etaje. La etajul trei tanti Cruceanu se oprise să-și tragă sufletul. Miki ne face semn că făcuse rost de lanternă . Urcăm iarăși cele șase etaje . Intrăm iarăși în ghenă. Broboane de sudoare se prelingeau pe frunțile noastre mici.Același miros pestilențial dar cu care parcă ne-am obișnuit un pic.Urmează momentul adevărului. Miki vrea să aprindă lanterna -dar nimic .Începe să o scuture ca pe o sticlă de bulion și deodată o dîră de lumină se prelinge spre noi . Dar nu de la lanternă.Atunci am înțeles pentru prima oară ce înseamnă să fii prins cu pantalonii în vine. Și zău că nu mai țin minte a cui era mai mare, în schimb țin minte ce bătaie am luat .
                          primo_tempo
*************************************************************************************
                                        secondo

    201X

La corporație eram trei ingineri automatiști-eu, timișoreanul, Sandu originar din Iași și Jamal un băiat arab din Nazareth.În fiecare dimineața începeam ziua de muncă cu o cafea tare la cafeneaua corporației.Mai povesteam mai ales Sandu și cu mine despre literatură , inginere , excursii. Jamal asculta în tăcere și plămînii i se umpleau de aer curat, european , închidea ochii și se gîndea că dacă cu voia lui Alah s-o reînființa califatul ,el trebuie neapărat să treacă prin Viena și prin Timișoara că prea povesteam noi frumos despre ele . Și tot așa au trecut zile și săptămîni sau chiar luni iar la un moment dat,într-o dimineață care nu anunța nimic deosebit își face curaj Jamal-cred că îl rodea asta de mult timp – și vorbește sacadat și adînc din gîtlej căci era foarte emoționat- „Băieți vreau să vă fac o mărturisire.Simt că niciodată n-am iubit pe cineva așa cum vă iubesc pe voi. Am ajuns cu voi la o intimidate pe care n-am mai simtit-o cu nimeni, niciodată.Haideți să ne-o arătăm.”
       Eu și cu Sandu am înlemnit. Probabil că Jamal interpretase greșit toată deschiderea noastră .Poate era și diferența de mentalitate. Am început să-l ocolim. Nu-l mai chemam diminețile la cafea. El simțea că ceva era în neregulă , poate liberalismul european nu era chiar așa cum își închipuia el.Era dezumflat, pleoștit, se închise în el,tot entuziasmul și toată pofta de viață îi dispăruseră.Mergea singur la cafea dar ne privea cu coada ochiului poate îl vedem și îl atragem la masa noastră ca în vremurile bune.
 Într-una din zile îl vedem că se trage mai aproape ,parcă vrea să ne spună ceva, parcă are o rană în suflet.Dar nu îndrăznește.Cînd ieșim pe culoarul întunecat o umbră ne sare în față .Ne așteptase. Vorbea iarăși repede, sacadat și adînc din gîtlej așa cum făcea cînd era deopotrivă emoționat și  agitat
. „Băieți vă rog frumos să mă înțelegeți.Nu mai pot dormi nopțile.Nevastă-mea nu se plînge ,dar eu am bănuiala că e mai mică decît a altora și incertitudinea asta mă omoară”. „Jamal, omul lui Dumnezeu și al lui Alah, nu putem face asta -nu e etic și nici moral „-îi zice Sandu. „Uite ca să nu vă simțiți voi prost facem un legămînt v-o arăt eu mai întîi și după aia dacă vreți și numai dacă vreți mi-o arătați si voi . E foarte important pentru mine”. Poate că pentru alții era doar o chestiune de centimetri, pentru Jamal devenise o chestiune de onoare.
    Cînd am terminat proiectul la care lucram ne-am hotărît. În fond ce e viața asta dacă nu o goană continuă după fanteziile neîmplinite ale copilăriei. Trebuia găsit un loc. În cușca pentru fumători nu se putea că poate-i mai venea unuia cheful de-o țigară tocmai cînd eram noi în mijlocul acțiunii.Noi am ales ziua.L-am lăsat pe Jamal să aleagă locul.
  Nu m-a surprins prea tare cînd am aflat unde a ales.
   Lîngă groapa de gunoi nu mai puțea așa de tare ca atunci căci gunoiul se chema acum deșeu menajer și era selectat. Iar de lanternă nu mai aveam nevoie căci aveam aplicația de la telefoanele celulare.Dar broboanele de sudoare erau exact ca atunci .Știam că facem un lucru interzis pentru care am putea plăti scump.Jamal și-a scos-o primul.Acordurile trebuiesc respectate. Ne- am uitat la ea, întîi eu apoi Sandu. O avea mai mică .Am vrut atunci să întrerupem acest joc nebunesc dar nu mai puteam. Parca eram hipnotizați.Mi-am scos-o și eu pe a mea și apoi și-a scos-o și Sandu pe a lui. Jamal le-a luat în mînă ,le-a privit lung și vedeam cum începe să tremure. Nu de plăcere.Enervarea creștea în el ca o plantă de canabis. Începuse să vorbească iar sacadat și adînc din gîtlej ca atunci cînd era deopotriva emoționat și agitat.Dar acum era și nervos – „M-au păcălit. .Fir-ar al naibii de capitaliști , la angajare mi-au spus că o avem toți la fel. „. Cu mișcări rapide ne-am împăturit la loc foile de salariu și le-am pus înapoi în buzunar.

O iubire veche de bronz

Gore deschise caietul și reciti pentru a nu știu cîta oară povestioara la care lucra de cîteva săptămîni.Era o poveste de dragoste,un pic siropoasă numai bună pentru revistele ce se citesc la coafeză sau la manicuristă .Avea tot ce putea fascina o gospodină – femei frumoase,bărbați puternici, ,iubiri asumate,iubiri înșelate,iubiri returnate.Îi lipsea un singur lucru. Îi lipsea finalul. Orice final i-ar fi pus nu se potrivea,parcă era prins cu adeziv de gene false. Gore știa că povestea fără final nu e întreagă, e ca filmul ăla cu Anthony Quinn – Zorba Grecul fără sirtaki.
                                    zorba
       Titlul îl găsise demult – Didi cea cu ochi de stridii. Didi fusese colega lui de facultate. În realitate o chema Claudia dar toată lumea îi spunea Didi. Răutăcioșii îi spuneau AC DD, parafrază la trupa aia de muzică rock în vogă la vremea aia .AC era și numele secției lor dar era si simbolul curentului alternativ, Căci Didi era schimbătoare ca și curentul alternativ.
         Cînd era la plus parcă era un cîmp de maci și toți roiau în jurul ei.Emana lumină .Cînd era la minus parcă era plămădită din flori de cactus. Și era neoblojită ,înțepa.Că așa-s cactușii ,spinoși.Dar Gore o ierta întotdeauna .Pentru Didi avea el pregătit un iertar special.
                                 15
               Gore era transformatorul lui Didi. Era și sacul în care își vărsa neîmplinirile. Așa lepădată de necazuri era tare faină Didi. Se imbraca fistichiu dar întotdeauna cu roșu să nu fie de deochi, se ruja si mergea la serile de an de la facultate. Isi crosetase singura un pulover cu model de circuit integrat. Moartea băieților de la electronică. Nu-si mai luau ochii de la tranzistorii ei și de la picioarele ei zvelte.Băieții de la electronică aveau o singură neîmplinire.Că  erau numai băieți în secția lor. Și atunci se lipiseră cumva de fetele de la Calculatoare. Frumoase,deștepte și tîrziu acasă. Puseseră ochii pe Aida , regina anului. Dar Aida nu prea venea la baluri.Că-și trăsese un prieten care era cam gelos.Și ăla o încuia în casă ca să nu i-o ia altu pe rîu în jos, altu mai trainic și mai frumos.Dar pe Didi nu se încumeta nimeni să o încuie .La o seară de dans între un Julio Iglesias și un Modern Talking-you’re my heart you’re my soul , l-a cunoscut pe Apollo.
                      12
Apollo si Didi erau perechea ideală, aia pe care toți o priveau cu admiratie si invidie. Căci admiratia si Invidia surori gemene sunt.
               Prietenii lui s-au obișnuit treptat cu ideea că nu vor mai putea vorbi cu el despre tranzistoare,diode și sesiuni de comunicări științifice. Apollo decolase deja spre alte galaxii.
                                 11
De Paști se pregătea să o prezinte părinților lui,dovada supremă a oficializării relației lor.
     Doar că ,cu o seară înainte Didi a avut impresia că Apollo se uită cam galeș la Aida ,proaspăt eliberată din temnița logodnicului posesiv , și a trecut brusc de la plus la minus. Apollo a plecat singur la părinți.Deși avea aproape tot ce și-ar fi dorit o mamă soacră , îi lipseau veleitățile  de transformator.După Apollo,în viața ei au mai urmat și alți semizei, pe care istoria nemiloasă cu cei învinși , nu-i va reține.
 **************************************************************************
     Pentru Didi cel mai frumos era în luna mai.În luna mai înfloreau macii. Înflorea și Didi. Era ziua ei de naștere.Organizau petrecerea onomastică din timp-împreună cu Mara-colega ei de cameră din cămin. Mara era cea mai bună prietenă a lui Didi căci o completa.Mara era curentul continuu.Calmă,frumoasă,echilibrată. Își trasase viața cu rigla. Urma să se mărite la sfîrșitul studiilor cu Matei-prietenul ei din liceu.
La ziua lui Didi veneau toți .Și ăia invitați, și ăia cărora li se păruse că-s invitați și ăia neinvitați.Era loc pentru toată lumea. Petrecerea începea tîrziu , iar băieții veneau unii și după miezul nopții că știau ei că la petrecerea lui Didi nu contează cine vine primul, contează cine rămîne ultimul. Si administratorul căminului , nea Dinu, mai bătea din cînd în cînd în ușă să vadă că nu dau foc la ceva, da-i lăsa că era și el topit de ochii lui Didi.
                     7
La ultima petrecere l-a cunoscut pe Dorian. A venit adus de Matei -viitorul soț al Marei .A rămas ultimul.Și de atunci nu a mai plecat .De cînd l-a cunoscut, Didi a mai rărit-o cu petrecerile, că lui Dorian nu-i plăcea dansul. El era om de afaceri. Organiza vizionări de casete video în cămin și între un Chuck Norris și Bruce Lee mai vindea haine obținute de la prietenii lui ,studenții străini. Era descurcăreț Dorian. După ce termina facultatea voia să deschidă un centru de închiriat casete video.
Nunta au avut-o aproape în același timp . Acum erau și rude căci la nunta lui Didi cu Dorian, Mara și Matei le-au fost nași.
   La repartiție au plecat toți patru în orașul ei de la poalele muntelui. Două perechi tinere și frumoase pregătite să ia viața de coarne .
               Pollution in Copsa Mica, Romania
       In orașul ăla se muncea greu si se trăia prost .Didi și Mara se vedeau tot mai rar Dar Matei si Dorian tot nedespartiti erau.Ca să strîngă bani pentru visul lor cu casete video, lucrau impreună la exploatarea minieră . Muncă grea . Pe schimburi.Ca să se mai dreaga mergeau la bodegă. Didi si Mara au născut cam in aceeasi perioada.Mara cumva s-a ofilit. Copilul ăla ii tragea seva .Didi tot ochii aia mari si frumosi ii avea. Dar acum erau mai mult triști. Anii au trecut peste ei .Visul lor cu centrul de închiriat casete se spulberase și el căci viața o luase în altă direcție .Lumea aia analogică în care crescuseră , schimbase macazul și se făcu digitală.
Apoi pentru Dorian și Matei au început problemele de sănătate. Munca aia grea în mediu toxic își pusese amprenta.La un control medical li s-a găsit nisip în plămîni.Cinci,zece ani ,douăzeci,- vizite tot mai dese pe la spitale. S-au pensionat medical întîi Matei.apoi Dorian.Dar era deja prea tîrziu.
La ceea ce ar fi trebuit să fie nunta lor de argint Matei si Dorian erau tot aproape, pe aceeași alee sub salcimi .Dar îi despărțeau citeva morminte .
                                   17307834-infrared-photo-of-lone-fir-cemetery-in-portland-oregon
               Și a fost noapte și a fost zi. Multă noapte, puțină zi. Și a venit iarăși ziua aia frumoasă de mai în care înfloresc macii. Ziua ei de naștere. Deschise ochii dar de data asta nu se mai uită înafară ci se uită înăuntru. În sufletul ei.Pentru prima oară acolo nu mai exista bărbat.Se simțea singură în mijlocul unui cîmp de cactuși.Azi Dorian îi lipsea cel mai mult. Avusese întotdeauna grijă ca în dimineața aia de mai să găsească un buchet proaspăt de maci pe masă.Asta în fiecare zi, timp de 25 de ani.Azi ,pentru prima dată ,masa era goală.Deschise telefonul celular.Nici un mesaj.Mara era plecată din țară ,la băiatul ei peste Ocean și la ei acolo era alt fus orar.După mult timp de cînd nu mai intrase, își deschise feisbukul.Cu greu își aminti parola. Dar de data asta nici feisbuku nu-i zîmbea.Erau doar cîteva cereri de prietenie putrezite , și cîteva invitații la evenimente demult consumate.
Și tocmaI cînd să se arunce definitiv în brațele deznadejdii auzi un clinchet venit de pe pătrățica cu mesaje.Era Gore.El nu uitase .L-a invitat la o cafea. Gore a acceptat imediat caci nu se putea refuza o invitație venită de la Didi în luna mai.
Au băut o cafea și apoi încă una. Nu le ajungeau două cafele pentru 20 de ani de tăcere.Printre aburii de cafea,mai povesteau-mai ales Didi, și straturi de Photoshop pe care ni le așezăm peste viață ca să pară de afară că-i senin chiar dacă pe dinăuntru plouă, cădeau unul după altul. Și rămînea doar viața așa cum era în alb și negru.Mai mult negru. Orașul ăsta de la poalele muntelui pe care îl credea al ei ,nu o mai cuprindea. Iar Daniel ,băiatul ei în care-și pusese atîtea speranțe avea o viață ce nu se urnea. După toată învățătura lui de la Politehnică alesese să se facă șofer de taxi . Îi văzuse pe părinții lui tineri,frumoși,ambițioși și la ce le-a folosit.
                   cabbie-photographer-3
Apoi au ieșit să se plimbe în parcul din orașul ăla în care se trăia prost și se murea devreme.Didi nu se mai îmbrăca demult în roșu dar privind în ochii ei ca două stridii care înmagazinau în ei atîta tristețe Gore simțea că e iarăși chemat sub drapel.Gîndul îi fugea la dimineața aia de primăvară cînd venise fuguța la Didi la căminul studețesc să-i povestească entuziasmat despre ultima carte pe care o citise . Toți colegii lui se visau eroi de filme ca D Artagnan, Captain Nemo sau Blake Carrington, doar Gore se identifica cu Grobei, umilul,nonconformistul,antieroul din Bunavestire,ultima carte a lui Nicolae Breban. Iar Didi cea cu ochi de stridii îl asculta fascinată, căci Grobei ăsta avea cheița de la sufletul ei iar prin poarta deschisă își făceau loc și Apollo, și Mercur,și Hermes,și Adonis,toți zeii orașului .Gore Grobei îi saluta cuvincios dar el nu intra în suflete, n-avea el ce să caute printre zei ,căci el Gore Grobei pămîntean era. Dar era fericit de fericirea ei și dansa sirtaki la buza Olimpului cu prietenul său imaginar Alexis Zorba și cîteodată cu realul nea Dinu.
                             stock-photo-couple-sitting-at-park-bench-91331048
         Cum își amintea asta Gore simțea cum parcă crește în el umbra unui sentiment pe care îl simțise atunci demult în dimineata aia cu ferestre deschise la caminul studențesc dar pe care îl credea deja îngropat în cimitirul de sentimente.
    Nu era o iubire de porțelan, ca iubirile astea noi care țin numai o noapte, uneori nici atît, era o iubire veche din bronz, cum se turnau iubirile odată.Rezistentă la frig și la intemperii.De fapt nici nu era o iubire nouă, era aceeași . Se așezară pe o bancă.Băncile vechi de lemn fuseseră înlocuite cu bănci noi de metal. Tinerii de pe băncile alăturate de la același liceu unde învățase și ea ,îi priveau curioși.Doi oameni trecuți de prima tinerețe pe o bancă în parc.Dacă i-ar fi văzut așa, Gabriel Garcia Marquez ar fi rescris Dragoste în vremea holerei.Poate i-ar fi zis Iubire în vremea bronzului.
    Afară începuse să se întunece și se făcuse un pic frig.Iar Gore care simțea deja un gol în stomac începea să simtă bătăi puternice ale inimii semn că iubirea ajunsese și acolo.Încă puțin și se va urca la cap și îl va acapara complet. Și atunci Gore avuse o revelație. În sfîrșit găsise ceea ce căutase atîta amar de vreme .Găsise finalul. O sărută lung pe Didi . Dar nu era un sărut de regăsire ci mai degrabă un sărut care spunea .”Foarte rar viața îți oferă a doua șansă .Numai că prima șansă a venit mult prea devreme iar a doua șansă un pic prea tîrziu.”
  Didi înțelese.Se cunoșteau de atîta vreme că nu mai aveau nevoie de prea multe cuvinte. Îi comandă un taxi. Taxiul sosise repede.Se mai îmbrățișară odată.
*******************************************************************************
Pe tot parcursul drumului spre gară, Gore scrisese în caiet , parcă transportat. Șoferul de taxi, un băiat tînăr care ar fi putut fi fiul lui Didi dar nu era- înțelese că nu era cazul să-l deranjeze. Gore continua să scrie,parcă eliberat de o povară.Cînd au ajuns la gară trenul era deja în stație. Gore îi întinse șoferului o bancnotă de 100 ,și nu mai aștepta restul.Șoferul de taxi îl privi lung pe domnul ăsta ciudat care tocmai se despărțise de iubirea vieții lui și cu toate astea părea aproape fericit.
***********************************************************************************
Dar tocmai cînd se pregătea să plece sau poate că plecase deja ,șoferul vede pe scaunul din față că la repezeală își uitase caietul.Se dă jos din mașină și aleargă înapoi în gară căci intuiește că acel caiețel firav îi e drag omului ăstuia și poate poartă între filele sale o parte din viața lui.Dar trenul tocmai plecase.Șoferul de taxi ,care putea fi fiul lui Didi dar nu știu dacă era, începe să frunzărească în caiet poate dă de vreun număr de telefon .Pe copertă titlul Didi cea cu ochi de stridii fusese tăiat și înlocuit cu un altul „O iubire veche de bronz” .Părea interesant așa că se apuca să citească.Se întunecase deja de-a binelea . Prin difuzorul radio din mașină se auzea deja hîrîitura comenzii următoare dar șoferul de taxi care putea fi fiul lui Didi-și poate chiar era- o ignoră căci era pătruns de lectură.Viața lui oricum nu se urnise doar n-o să se urnească tocmai astăzi.Continua să citească pe nerăsuflate. Ajunse la ultima foaie . Își dădu imediat seama că ultima foaie nu fusese scrisă odată cu celelalte căci scrisul era mai dezlînat. Dar știa deja că o va ține minte tot restul vieții.
O sărută lung pe Didi . Dar nu era un sărut de regăsire ci mai degrabă un sărut care spunea ..Foarte rar viața îți oferă a doua șansă .Numai că prima șansă a venit mult prea devreme iar a doua șansă un pic prea tîrziu.Didi înțelese.Se cunoșteau de atîta vreme că nu mai aveau nevoie de prea multe cuvinte. Îi comandă un taxi. Taxiul sosise repede.Se mai îmbrățișară odată.

   Se vor revedea poate peste încă douăzeci de ani sau poate într-o altă viață .Iar cu iubirea aceea de bronz, Gore știa ce va face Nu o va putea lua cu el căci e o iubire mult prea grea de purtat.Nu o va topi cum e modă acum să ne topim iubirile trecute în speranța că așa ne vom vindeca de ele ca și cum n-ar fi existat. Nici nu o va da la consignație să o achiziționeze cine știe ce colecționar de iubiri vintage să o expună în colecția lui de iubiri nedezamorsate , între o iubire de argint și una de cupru -Nu va face toate astea. Va face altceva. O va lăsa așa neîmplinită . Căci numai iubirile neîmplinite durează.„

                           13